AP, AN I, GRUPA II

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Drept și Științe administrative
Specializarea: Administrație publică

Referat la disciplina:

Sisteme juridice comparate

Proiect realizat de: Zaharii Andreea-Bianca

Filip Denisia-Georgeana
Profesor coordonator: conf. dr. Nemțoi Gabriela

Suceava 2017

Page 1
AP, AN I, GRUPA II

Page 2
AP, AN I, GRUPA II

Originile dreptului englez

Page 3
AP, AN I, GRUPA II

Page 4
AP, AN I, GRUPA II

Cuprins:

Introducere

1. Generalități privind dreptul englez

a) Common-law
b) Equity
c) Statute-law
2. Despre originile sistemului de drept „common law”
3. Grupul de drept englez
4. Dreptul Statelor Unite ale Americii
5. Concluzii

Bibliografie

Page 5
AP, AN I, GRUPA II

Introducere
Noi am ales această temă întrucât, Anglia este, din multe  puncte de vedere, o
anomalie, o ciudăţenie a Europei : în măsurarea greutăţilor nu foloseşte
etalonul kilogram, ci livra (pound) sau uncia, la lichide foloseşte pinta, la
distanţe terestre mila, a refuzat moneda euro pentru a păstra lira sterlină etc. Englezii
merg nonşalant pe partea stângă în direcţia de mers şi au volanul la maşină pe dreapta,
deşi tot restul lumii este de altă părere. De ce nu ar fi, la ei, până şi sistemul de drept,
altfel decât la noi? Dar care ar fi cauza? Răspunsul pe care l-am primit, cel oficial, are
ceva adevăr, dar cred eu că ar putea fi completat şi cu o altă variantă, cea reală, despre
care nu se vorbeşte prea mult în Anglia.

Noțiunea juridică de Drept reprezintă totalitatea regulilor și normelor juridice

care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic
determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Tot prin
drept este desemnată și știința care studiază aceste reguli și norme juridice.
Cuvântul ,,drept” provine din latinescul „directus”, ceea ce înseamnă linie
dreaptă,riglă, drept, dar corespondentul termenului juridic este „jus” -
drept, dreptate, licit.
În societatea omenească acțiunile omului sunt determinate de trebuințele sale.
Aceste acțiuni, individuale sau și comune ale unor indivizi din societate, trebuie însă
limitate pentru că, în mod inerent, interesele personale ale unuia vin deseori în conflict
cu cele ale altuia, ceea ce ar putea dăuna însăși existenței societății. Diversitatea și
complexitatea relațiilor sociale fac necesară organizarea și reglementarea raporturilor
dintre oameni sau grupuri de oameni, pentru a face posibilă conviețuirea în cadrul
societății.
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al
căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii
societății organizate. Din punctul de vedere al științei Dreptului, prin această noțiune
se înțelege atât dreptul pozitiv (ca parte a dreptului obiectiv), cât și dreptul subiectiv.
Prin extensie, prin Drept se înțelege și știința - obiect de învățământ superior - care
studiază aceste reguli sub toate aspectele.

Page 6
AP, AN I, GRUPA II

1. Generalități privind dreptul englez

O privire istorica asupra dreptului britanic, releva faptul ca acesta a fost
sistemul juridic al unei societati feudale in tiparele caruia a fost turnat continutul unui
drept burghez, un drept prin excelenta al precedentelor in care "the judge made law"-
"judecatorul a facut legea".

Aspectul cel mai original al common-law-ului consta in coexistenta a trei

subsisteme normative, autonome si paralele, care reglementeaza, fiecare, uneori in
mod diferit sau chiar contradictoriu, relatiile sociale. Ele exprima, de fapt cele trei
izvoare principale ale dreptului englez:

 common-law (in sens restrans),

 equity si

 statute-law.

A)Common-law (in sens restrans) isi gaseste originile in cutumele

aflate in vigoare inainte de cucerirea normanda si care au fost mentinute si dupa
aceasta, printr-o declaratie a lui Wilhelm Cuceritorul. El reflecta opera de unificare a
acestor cutume locale intr-un drept comun pentru intregul regat, datorata exclusiv
Curtilor regale de la Westminister.

Astfel, dupa cucerirea normanda existau un mare numar de organe

jurisdictionale care aplicau, fiecare, cutume si reglementari diferite. Curia regis -
instanta regala reprezentand o jurisdictie de exceptie. Cu timpul, din aceasta s-au
desprins Curtile regale, care si-au largit competenta si, incetand sa-l mai urmeze pe
rege in deplasarile sale, s-au stabilit la Westminister. In secolul al XIII-lea existau trei
astfel de Curti cu competente diferite (penala, financiara, proprietate funciara),
diviziune de competenta care a disparut, cu timpul, fiecare din ele dobandind o
competenta generala. La mijlocul Evului Mediu, Curtile regale au ramas singurele
organe judiciare din Anglia, organizarea lor cunoscand modificari de-a lungul
timpului. In anii 1873 si 1875 aceste Curti au fost reorganizate, creandu-se o Curte
superioara unica. In anul 1971, in cadrul Curtii Supreme, s-a prevazut printr-o lege
organizarea a trei entitati distincte: High Court of Justice, Crown Court si Court of
Appeal.

Regula precedentului a inceput sa se contureze cu incepere de la finele secolului

al XVIII-lea. Deciziile Curtilor de Justitie: Inalta Curte, Curtea de Apel, Camera
Lorzilor (instanta suprema) se impun jurisdictiilor de rang inferior. Curtea de Apel -
mai mare in grad - poate anula o decizie data de Inalta Curte, iar Camera Lorzilor
poate anula o decizie data de Curtea de Apel.

Page 7
AP, AN I, GRUPA II
Camera Lorzilor - organ judiciar suprem - este intotdeauna legata de hotararile
sale. Mecanismul prin care cazurile in speta ajung sa formeze un sistem de drept
inchegat este "stare decisis". Termenul "stare decisis" desemneaza tocmai principiul
potrivit caruia hotararile pronuntate de anumite instante produc efecte nu numai cu
privire la partile litigante, ci leaga si alte instante. Obligativitatea deciziei judecatoresti
in cazuri viitoare similare nu solicita o identitate completa cu privire la circumstantele
de fapt, lucru care nici nu ar fi posibil, ci sa existe acelasi ratio decidendi - care
exprima motivele pentru care instanta a dat hotararea ce a degajat principiul de drept.

Faptul ca in realitate, judecatorul stabileste reguli noi de drept, ii confera

sistemului de common-law o serie de avantaje dintre care:

a) corectitudinea pe care o ofera pentru rezolvarea fiecarui caz care este

esentialmente similar;

b) posibilitatea de adoptare permanenta a unor noi reguli de drept in

conformitate cu cerintele unei societati in continua schimbare;

c) bogatia in reguli de detaliu; d) caracterul practic putand raspunde cu usurinta

nevoilor cotidiene.

In acelasi timp, in literatura de specialitate sunt mentionate printre dezavantaje:

a) rigiditatea, o regula odata fixata nu mai poate fi modificata;

b) pericolul unor distinctii nelogice, care sa conduca la aplicarea anumitor

reguli, in situatii pentru care nu sunt create;

c) volumul si complexitatea care ingreuneaza considerabil cunoasterea normelor

aplicabile.

B)Equity reprezinta in fond un corectiv adus regulilor de common-law, in

masura in care acest drept bazat pe precedente se perima, ajungea nereceptiv la
impulsurile sociale.

Aparut inca din Evul Mediu, equity dadea expresie ideii ca, in fata unei legi
nedrepte, supusii pot face apel la rege care - bazandu-se pe imperativele constiintei -
putea actiona contra legem, restabilind echitatea incalcata. In fapt, nu regele, ci
functionarul sau, Cancelarul era cel ce solutiona plangerile. Marele numar al unor
astfel de cereri a impus crearea unei adevarate instante pentru solutionarea lor - Curtea
Cancelarului. S-a creat in modul acesta, in decursul secolelor - Curtea Cancelarului
considerandu-se legata de principiul precedentului - o a doua reglementare legala,
paralela si uneori contradictorie cu cea dintai, ramanand insa, totusi, in raport
cu  common-law, o colectie de norme oarecum disparate, de corective aduse acestuia.

            Aceste norme isi gasesc coerenta in lumina unor maxime, desprinse din
practica seculara a instantei de equity intre care: "equity nu admite ca o violare a

Page 8
AP, AN I, GRUPA II
dreptului sa ramana fara sanctiune"; equity urmeaza common-law-ul"; "cel care
doreste un remediu de equity trebuie sa actioneze in equity"; "equity prezuma intentia
de a indeplini obligatiile"; "equity nu admite ca o lege scrisa sa devina instrument de
frauda"; equity inseamna egalitate; s.a.

            Avand in vedere ca equity a devenit un sistem normativ paralel si concurent cu

common-law-ul si nu de putine ori conflictual cu acesta in 1873 s-a stabilit printr-o
lege speciala ca, in ipoteza unui conflict intre equity si common-law, cea dintai va
prevala.

            C)Statute-law reprezinta cea de a doua reactie de acomodare a

dreptului englez la cerintele schimbarii in conditiile in care insasi equity devine un
sistem greoi, rigid. Conform teoriei clasice, in acest context legile nu sunt decat
corective aduse corpului normativ principal care este dreptul jurisprudentei.

            In hatisul jurisprudentei legea este un izvor secundar de drept, isi pierde chiar
sensul ei primar, iar dispozitiile ei se topesc in pasta aceluiasi sistem juridic creat prin
precedente.

            In plus, dreptul englez necunoscand nici abrogarea implicita si nici

desuetitudinea, s-au acumulat un numar enorm de acte normative care n-au fost
abrogate expres - ramase deci in vigoare - si care dateaza de secole. Pentru a facilita
cunoasterea statutelor, s-au alcatuit, in decursul secolelor, culegeri de statute.

            Statutele contemporane sunt publicate in fascicole suplimentare din Law

Reports.

            Dupa cel de al doilea razboi mondial creste importanta legii scrise, care se
inscrie in Anglia contemporana in randul principalelor izvoare ale dreptului britanic.

            Mai subliniem ca termenul de "ramuri" isi gaseste adesea utilizare in dreptul

englez numai ca desemneaza cele trei sisteme paralele tipice: common-law, equity,
statute-law. De semnalat, totusi, ca in doctrina engleza contemporana exista  o tendinta
de a imparti dreptul dupa criteriile de pe continent - family law, criminal law, labour-
law etc. - mai degraba insa  din motive didactice si nu de organizare dupa modelul
continental.

            Mai precizam ca in optica dreptului englez, este preeminent dreptul procesual

asupra dreptului material. La acceptarea adagiului "Justice before Truth" (Justitia
inaintea adevarului") a contribuit si faptul ca judecata se desfasoara adesea in fata
juratilor. Pana in anul 1856 toate procesele se desfasurau in fata unui juriu. De la
reforma din anul amintit, numarul cauzelor in care intervin juratii a scazut. El insa
ramane important, atat in civil, cat si in penal.

            Se considera ca o judecata loiala, cu respectarea intocmai a formelor de

procedura nu poate fi decat o judecata dreapta, mentalitate formata de-a lungul

Page 9
AP, AN I, GRUPA II
timpului, in conditiile in care neexistand un sistem de norme de drept substantial bine
precizat, judecatorul era chemat sa degaje norma de drept aplicabila. Particularitati
importante se pot constata si cu privire la caile de executare. Sa mai mentionam ca,
desfasurarea procesului incepe cu o sedinta publica - the day in Court - in care se
desfasoara administrarea probelor, indeosebi a celei cu martori, potrivit unei tehnici
speciale de interogare succesiva de catre avocatii celor doua parti. Procesul se
desfasoara intr-o singura sedinta si fara a exista un dosar, juriul (in cauze care sunt de
competenta instantelor cu jurati) si judecatorii pronuntandu-se pe loc. Refuzul de a
executa o hotarare judecatoreasca este de neconceput. Procedura executarii silite,
indelungata si costisitoare, este necunoscuta.

2.Despre originile sistemului de drept „common

law”
Sistemul de drept „common law” este format din diferite legi centrale, legi si
cutume locale, la care se adaugă în egală măsură elementul uniformator al celor de
dinainte, şi anume precedentul judiciar.

Originile sistemului common law se regăsesc în Anglia de după

cucerirea normandă. În urma acesteia, fostele baronii saxone (shires) au fost
reorganizate de către normanzi în comitate (counties) iar în fruntea comitatelor au fost
puşi şerifi care să împartă dreptatea. Şerifii au fost numiţi, cel puţin la început, dintre
persoanele de încredere ale normanzilor, adică francezi, care au adus practici şi cutume
juridice de pe continent în Anglia şi au aplicat dreptul de origine franceză relaţiilor
juridice tipic englezeşti, ceea ce a dus la o generalizare a haosului în activitatea de
înfăptuire a justiţiei (poate de aceea şeriful de Nottingham cel prea urât de posteritate,
din legendele cu Robin Hood, avea un renume aşa de criticabil, probabil din faptul că
aplica dreptul francez englezilor, ceea ce era privit ca o culme a nedreptăţii, culme care
justifica orice acţiune de brigandaj).

Deci, în perioada de după cucerirea normandă, în Anglia co-existau practicile

judiciare ale fostelor baronii, dublate de cele ale noilor comitate, circulând în paralel
norme specifice saxone şi cele franţuzeşti, ceea ce ducea la o practică judiciară
schimbătoare de la cătun la cătun, de la comitat la comitat şi de la şerif la şerif, lucru
care antrena o ştirbire a prestigiului justiţiei şi, prin ricoşeu, a autorităţii monarhice,
care trebuia să realizeze activitatea distributivă de înfăptuire a justiţiei (în toate
regatele, justiţia şi punerea în executare silită a hotărârilor realizându-se în numele
regelui).

Colac peste pupăză, regele Ioan Fără de Ţară a trebuit să accepte, în anul

1215, în urma răscoalei baronilor, o Cartă fundamentală a drepturilor
acestora (Magna Carta), care ştirbea semnificativ din puterea monarhului asupra
supuşilor săi. Magna Carta nu a fost pe placul nici unui monarh care i-a urmat lui Ioan
Fără de Ţară, toţi urmărind cu abnegaţie limitarea efectelor acesteia fără a o abroga

Page
10
AP, AN I, GRUPA II
făţiş, lucru care, în final, în epoca Tudorilor cel puţin, pare să fi devenit o reuşită
deplină, Henric al VIII-lea şi Elisabeta I fiind monarhi absoluţi iar Magna Charta deja
dată uitării.

Pentru a reafirma prestigiul monarhiei, urmaşul lui Ioan Fără de Ţară, Henric al

III-lea, nu a recunoscut documentul juridic Magna Charta decât dacă avea semnătura
sa şi sigiliul regal (sancţiune regală). Prin procedeul indirect al sancţiunii şi profitând
de orice eroare de transcriere, Henric al III-a a redus numărul drepturilor recunoscute
baronilor (documentul de la 1238 se numea Parva Charta) şi a luat alte măsuri de
centralizare a puterii statale în mâinile sale. Unele dintre măsurile de limitare a
drepturilor smulse de nobilime cuprindeau centralizarea justiţiei prin concentrarea
tuturor curţilor de apel la Londra şi controlarea jurisprudenţei în teritoriu prin
modalitatea de funcţionare a puterii judecătoreşti. Alte măsuri au vizat o sporire a
prestigiului curţilor create, prin uniformizarea la nivel teritorial a
jurisprudenţei, eliminarea criticilor doctrinare şi izgonirea clericilor din meseria
juridică.

Henric al III-lea a avut parte de o viaţă şi domnie uluitor de lungă pentru

perioada respectivă (a domnit 56 ani!!!, între 1216-1272), perioadă în care a realizat o
reformă profundă a sistemului judiciar englezesc. A desemnat judecătorii Cancelariei
regale (Chancery Court, singura curte de apel şi recurs) care, pe lângă judecarea
apelurilor, se deplasau în teritoriul regatului („visiting judges”) pentru a judeca ad-
hoc, pentru a supraveghea uniformizarea jurisprudenţei. Întorşi din teritoriu, aceşti
judecători se consfătuiau şi decideau o abordare unitară, la nivelul regatului Angliei
(adică numai Anglia istorică şi Ţara Galilor) a problemelor de drept deduse judecăţii.
Astfel, din dreptul ginţilor, din dreptul saxon, din dreptul normand, din practicile
disparate şi neunitare ale baroniilor şi comitatelor, aceştia au identificat elementele
comune, pe care le-au denumit firesc „common law” şi au extins aplicarea „common
law” la nivelul întregului regat. O practică judiciară unitară creştea prestigiul
activităţii distributive de înfăptuire a justiţiei, realizată în numele regelui, care
beneficia prin ricoşeu de imagine, plus că monarhul putea „sugera” anumite
interpretări ale Parva Charta care să convină intereselor monarhului.

În plus, în anul 1234 Henric al III-lea a interzis prin decret funcţionarea

oricărei şcoli de drept în Londra, pentru a pune la adăpost Chancery Court de critici
doctrinare cu sorgintea în dreptul roman. Institutele şi Digestele lui Iustinian erau
cunoscute în lumea academică engleză a epocii, la Cambridge şi la Oxford, unde
dreptul roman era obiect de studiu al ştiinţelor umaniste pe lângă teologie, filosofie,
retorică, latină şi greacă. Oxfordul era la 60 km distanţă de Londra, iar la drumurile
desfundate de atunci distanţa a împiedicat ca dreptul roman şi doctrina juridică a
profesorilor de la Oxford să aibă vreo influenţă reală asupra naşterii şi dezvoltării
„common law”, iar de Cambridge ce să mai zicem, era la patru zile distanţă…

Mai mult, Henric al III-lea, plecând de la o bulă papală care recomanda

prelaţilor să se ocupe mai mult cu dreptul canonic şi mai puţin cu dreptul roman, a
extins interpretarea pontificală la maximum şi a interzis prelaţilor, cunoscători de
latină, retorică, drept canonic şi drept roman, dreptul de a mai pleda la bară (din

Page
11
AP, AN I, GRUPA II
dorinţa politică de a limita influenţa şi puterea clerului, desigur, dar barrister-ii îi sunt
şi azi recunoscători pentru eliminarea concurenţei).

Aşadar, sistemul de drept „common law” s-a născut şi s-a dezvoltat, în prima

sa etapă, etanş separat de dreptul roman cu care, până şi formal, toate legăturile au
fost tăiate.

Magna Charta şi drepturile câştigate prin ea, cum ar fi dreptul la un proces

echitabil, drepturi care au stat la baza „common law” au trecut treptat în uitare, cum
era şi firesc, pe măsură ce putea centrală a monarhului s-a întărit până la absolutismul
monarhic al Tudorilor sau excesele Stuarzilor. Războaiele civile din 1642 respectiv
1648, urmate de Protectoratul lui Cromwell au fost, în parte, urmarea readucerii în
atenţia publică, prin exegezele lui Edward Coke referitoare la Magna Charta, a
abuzurilor monarhiei faţă de drepturile recunoscute prin Magna Charta. Prin urmare,
lupta „capetelor rotunde” cu monarhia, cu Cromwell în frunte, a făcut din „Magna
Charta” un fetiş, susţinând că sistemul de drept „common law”, inspirat de Magna
Charta, este expresia libertăţii individuale sacrosante a persoanei şi că prevalează
asupra oricărui sistem juridic. De aceea, sistemul „common law” nu a fost pus din
nou vreodată în discuţie, cu excepţia contemporaneităţii, fiind văzut ca un garant
judiciar al libertăţii individuale şi a drepturilor fundamentale ale persoanei, la care
englezii nu renunţă din convingere în eficienţa sa. Monarhii ulteriori ai Albionului
(casa de Hanovra) au guvernat fără abuzuri şi despotism, confirmând eficienţa
sistemului „common law” ca garant al libertăţii individuale şi consacrând, în perioada
napoleoniană, cel puţin în ochii insularilor, superioritatea acestuia  faţă de cel romano-
francez continental. Cum Napoleon era văzut de englezi ca fiind un despot, un
monarh absolut, exact ce detestau ei mai mult, Declaraţia Drepturilor Omului de la
1789 şi Codul civil napoleonian nu au influenţat în nici o măsură dreptul insular, care
privea respectivele documente cu aceeaşi ostilitate ca şi pe promotorul lor, Napoleon
Bonaparte.

Aceasta este versiunea oficială a originilor sistemului „common

law”, versiunea care se predă în şcolile şi facultăţile de drept englezeşti şi ne-a fost
servită şi nouă în Exeter. Eu am însă mici dubii că, deşi exactă, această versiune nu
este cea mai exactă copie a realităţii, dar despre aceste dubii voi scrie într-o postare
ulterioară.

3. Grupul de drept englez

În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Noua
Zeelandă, insulele britanice: Insula Man, Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic
de naţiuni (adică Regatul Unit plus dominioanele – foste colonii britanice din care
unele şi-au câştigat independenţa şi, prin urmare sunt, potrivit declaraţiei Balfour din
1926, comunităţi autonome, egale în statut, nesubordonate una celeilalte în ceea ce

Page
12
AP, AN I, GRUPA II
priveşte politica lor internă, în mod liber asociate ca membre ale Comunităţii britanice
de naţiuni şi “unite prin fidelitatea comună faţă de Coroana britanică”. )
 Common Law-ul (avem în vederea accepţiunea lato sensu– de drept englez) s-a
extins în cea mai mare parte a zonelor de dominaţie britanică. Astfel, potrivit
doctrinei[8] regula potrivit căreia dreptul englez a fost introdus în colonii a fost
stabilită de Camera Lorzilor, în 1608, în speţa Calvin, prilej cu care a fost consacrată o
tradiţie mai veche, bazată pe următoarele principii: în măsura în care colonii englezi se
instalează pe un teritoriu neocupat sau ocupat de populaţii primitive, ei vor impune pe
acele teritorii dreptul englez; dacă teritoriul deja colonizat devine britanic, el îşi va
conserva propriul drept deja instaurat la data stabilirii suveranităţii britanice.
După decolonizare, coloniile care au receptat dreptul englez au păstrat de regulă
acest sistem, completându-l cu legi proprii adoptate după modelul legislativ european.
Dreptul englez introdus în colonii nu a înlăturat însă în totalitate dreptul tradiţional,
astfel încât acesta a intrat în relaţii de complementaritate cu cel englez.

4. Dreptul Statelor Unite ale Americii

În ceea ce priveşte dreptul Statelor Unite ale Americii, având drept sursă
dreptul englez, acesta este, în prezent, destul de independent. În SUA a fost, de altfel,
înregistrată cea mai mare evoluţie a common-law-ului, revoluţia din 1877 punând
problema dreptului american naţional independent, care să rupă legăturile cu trecutul
sau englez. Cele treisprezece colonii, devenite independente de Coroană, deşi au
continuat să aibă un common law după sistemul feudal în ceea ce priveşte dreptul
privat, au instituit o structură constituţională bazată pe federalism şi pe divizarea rigidă
a puterilor, necunoscută în Marea Britanie. Nu a avut însă loc o trecere a dreptului
american în familia juridică romano-germanică. Doar unele state, foste colonii
franceze sau spaniole (Louisiana, California) au adoptat coduri de tip european, care
cu timpul au fost absorbite de dreptul comun. În general, în SUA s-a format un sistem
dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului, în interacţiune cu cel legislativ.
Astfel, în Marea Britanie şi SUA există aceeaşi concepţie a dreptului şi a rolului său,
aceeaşi divizare a dreptului, se folosesc aceleaşi metode de interpretare a dreptului,
normele elaborate de legiuitor pătrunzând cu adevărat în sistemul de drept american
numai după o aplicare si interpretare a lor repetată de către judecătorii şi numai după
ce se va putea face referire la hotărârile judiciare care le-au aplicat şi nu la norme
nemijlocit.
Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură asemănătoare cu
structura common law. Există însă şi deosebiri considerabile, una din acestea fiind
determinată de structura federala a SUA. Astfel, fiind o uniune de 50 de state, în SUA
există 51 de sisteme juridice şi judiciare, legislaţia federală şi tribunalele federale
coexistând cu cele ale statelor componente ale federaţiei. Statele din structura SUA au
o competenţă destul de largă, legislativă şi jurisdicţională. În materie comercială,
competenţa federală este mai restrânsă, existând competenţă în materie de faliment,
proprietate intelectuală şi industrială, transporturi maritime. Însă majoritatea
raporturilor comerciale este de competenţa statelor, care au propriul sistem

Page
13
AP, AN I, GRUPA II
de common-law şi legi.  Posibilităţile mari ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu
exclude faptul ca, în sistemul juridic al SUA, legislaţia să aibă o pondere mare şi să fie
mai importantă decât dreptul statutar în Anglia. Aceasta se datorează în primul rând
existenţei constituţiilor scrise, şi în plus competenţei legislative destul de largi a
statelor, folosită destul de activ de către ele.
După cum s-a subliniat însă în mod constant în literatura juridică în materie,
urmare numeroaselor contacte dintre cele două mari familii de drept, acestea, deşi
structural diferite, tind să se apropie din ce în ce mai mult. Common-Law-ul cunoaşte o
extindere a dreptului scris, statutar, în timp ce în dreptul de tradiţie romanistă,
jurisprudenţa capătă un rol din ce în ce mai important – un exemplu în acest sens îl
constituie ţările care au Curte Constituţională, în care dreptul constituţional devine din
ce în ce mai mult un drept jurisprudenţial. În plus, în statele foste colonii (multe dintre
acestea prezentând interes din perspective temei lucrării), se poate nota tendinţa de
suprapunere a două sisteme juridice, rezultând un sistem hibrid.

Concluzii
Dreptului britanic, releva faptul ca acesta a fost sistemul juridic al unei societati
feudale in tiparele caruia a fost turnat continutul unui drept burghez, un drept prin
excelenta al precedentelor in care "the judge made law"- "judecatorul a facut legea".

Aspectul cel mai original al common-law-ului consta in coexistenta a trei

subsisteme normative, autonome si paralele, care reglementeaza, fiecare, uneori in
mod diferit sau chiar contradictoriu, relatiile sociale. Ele exprima, de fapt cele trei
izvoare principale ale dreptului englez: common-law (in sens restrans), equity si
statute-law.

Sistemul de drept „common law” este format din diferite legi centrale, legi si
cutume locale, la care se adaugă în egală măsură elementul uniformator al celor de
dinainte, şi anume precedentul judiciar.

Aşadar, sistemul de drept „common law” s-a născut şi s-a dezvoltat, în prima

sa etapă, etanş separat de dreptul roman cu care, până şi formal, toate legăturile au
fost tăiate.

Page
14
AP, AN I, GRUPA II

Bibliografie:
1. http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Dreptul-englez38.php

2. https://cristipetre.wordpress.com/2011/04/20/despre-originile-sistemului-de-
drept-common-law-i-varianta-oficiala/

3. https://dreptmd.wordpress.com/referate/marile-sisteme-de-drept/

4. http://studia.law.ubbcluj.ro/articol/153

Page
15
AP, AN I, GRUPA II

Page
16
AP, AN I, GRUPA II

Page
17