MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Catedra „Procedură Penală, Criminalistică și Securitatea

Informațională”
Disciplina „Respectarea drepturilor omului în procesul penal”

Referat
Tema: Termen rezonabil la judecare a cauzelor

A elaborat:
Peșterean Constantin

Coordonator ştiinţific:
Tudor Osoianu,
Dr. în drept, conf. univ.

Chușinău, 2020
Introducere……………………………………………………….................................................3
Cap. I Caracteristica generală a legii procesual penale
1.1 Evoluţia legii procesual penale..................................................................................................3
1.2 Judecata – faza a procesului penal...........................................................................................10
Cap. II Termen rezonabil în contextul legislației naționale și practica CEDO
2.1 Criteriile de apreciere a termenului rezonabil.........................................................................14
2.2Termen rezonabil în RM și în practica internațională..............................................................16
Cap. III Respectarea termenului rezonabil în faza de judecată.
3.1 Atribuțiile procurorului la respectarea termenului rezonabil...................................................24
3.2 Repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen
rezonabil a cauzei………………………………………………………………………………...27
Concluzii………………………………………………………………………………………...29
Bibliografie……………………………………………………………...………………………29

2
 Introducere
Urmărirea penală ca fază a procesului penal reprezintă activitatea realizată de către
organul de urmărire penală și constă în colectarea probelo necesare cu privire la existența
infracțiunii, la identificarea făptuitorului pentru a constata oportunitatea trimiterii cauzei spre
judecare în condițiile legii. Art. 2 alin.(1) CPP prevede condiția esențială de desfășurare a
procesului penal, și anume, desfășurarea urmăririi penale se face în termene rezonabile. Potrivit
atr.230 alin.(1) CPP, termenele în procesul penal reprezintă intervale de timp în cadrul cărora,
sau după expirarea cărora, pot fi efectuate acțiuni procesuale prevăzute de Codul de procedură
penală. Dacă e să abstractizăm, noțiunea de termen ar semnifica un interval de timp în limita
căruia ar trebui să se înfăptuiască ceva. Cu privire la noțiunea de rezonabil ar semnifica ceva
corespunzător, adică ce se menține în limite normale, acceptabile în anumite împrejurări și
condiții. Codul de procedură penală nu definește expres noțiunea de „termen rezonabil” indicând
însă criteriile de apreciere a rezonabilității termenului în care se desfășoară urmărirea penală. De
altfel, termenul rezonabil al urmăririi penale trebuie perceput ca ceva abstract ce nu poate fi
încadrat în limite preconcepute, materializate în cifre concrete.

Cap. I Caracteristica generală a legii procesual penale

1.1 Evoluţia legii procesual penale

Societatea umană care este interesată în instaurarea ordinii, a echilibrului social,

menţinerea structurilor şi formelor sale de organizare şi funcţionare îşi desfăşoară activitatea
într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, într-un anumit cadru normativ, altfel s-ar
instaura anarhia, violenţa, bunul plac al fiecărui individ şi dezordinea1.
Societatea umană este formată şi existenţa ei se bazează pe anumite reguli şi principii
apărute din necesităţile existenţei sociale, îndreptând conduita persoanelor la nevoile dezvoltării
şi progresului social. Influenţa dreptului asupra relaţiilor sociale apărute între oameni are loc în
cadrul unui sistem alcătuit dintr-o mulţime de reguli de conduită.
Această influenţă se realizează concomitent prin interacţiunea a diferitor categorii de
norme. Noţiunea de normă indică o regulă, un comportament standard stabilit de societate în
urma unei experienţe de viaţă şi care reprezintă o îndrumare pentru coexistenţa oamenilor în
societate.
Aceste reguli sunt foarte diferite, ele reies din interacţiunea omului cu legităţile naturii
sau din confruntarea indivizilor în societate. Normele sunt de mai multe feluri: norme morale
care propune oamenilor anumite reguli de conduită ele fiind în strânsă legătură cu valorile
morale, norme tehnice care stabilesc comportamentul uman în desfăşurarea lucrărilor de
1
Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2002. p. 49.
3
producţie, norme cutumiare acestea sunt norme comune născute treptat în urma unei experienţe
umane îndelungate care sunt folosite într-un domeniu redus al vieţii sociale.
Normele juridice procesual penale sunt elaborate cu scopul de a fi aplicate, astfel
urmărindu-se satisfacerea intereselor sociale majore, precum şi protejarea valorilor ocrotite şi
dezvoltarea relaţiilor umane prin asigurarea realizării lor. Acestea sunt instituite de către stat si
prescriu anumite reguli de conduită comune care au un caracter obligatoriu în cadrul raporturilor
dintre subiecţii de drept şi sunt asigurate la necesitate de forţa de constrângere a statului.
Normele juridice procesual penale sunt acele norme care au ca obiect de reglementare
desfăşurarea procesului penal. În principiu, normele juridice procesual penale au aceleaşi
trăsături ca şi celelalte norme juridice, însă se deosebesc prin relaţiile sociale pe care le
reglementează, adică cele care se stabilesc între autorităţile judiciare şi părţile din proces în
cadrul activităţii de sancţionare a faptelor penale2.
Normele procesual penale au un caracter individual în conformitate cu normele dreptului
material penal, fiindcă normele procesual penale nu se adresează tuturor persoanelor, ele
adresându-se doar acelor persoane care participă procesul penal.
La fel, normele procesual penale prescriu autorităţile publice care în conformitate cu
prevederile legii pot efectua urmărirea penală precum şi judecarea persoanelor care au săvârşit
infracţiuni, precum şi stabileşte atribuţiile acestora şi activităţile pe care le pot desfăşura,
drepturile şi obligaţiile persoanelor care participă la procesul penal, raporturile juridice pe care le
încheie, actele procesuale precum şi formele prin care se poate interveni în procesul penal.
Pentru a deosebi normele formale de cele substanţiale, ne vom raporta întotdeauna la
conţinutul acestor norme; ori de câte ori acest conţinut stabileşte un drept, o prerogativă sau o
facultate menită să asigure interesele celor ce figurează ca părţi în conflictul dedus înaintea
justiţiei represive vom avea o normă substanţială; din contra ori de câte ori conţinutul normei va
stabili acte, formalităţi, măsuri sau recomandări privind felul în care se va desfăşura activitatea
ce trebuie să duca la realizarea justiţiei represive vom avea o normă formală (procedurală)3.
Cele mai numeroase norme de drept procesual penal sunt norme de conduită, de
comportare alte norme de drept procesual penal prevăd formele procesuale în care trebuie să se
desfăşoare activitatea organelor judiciare şi a părţilor. Având in vedere caracterul dominant al
normelor de conduita, nu poate fi justificată denumirea de drept penal formal, „legi de formă”
care se dă în literatura de specialitate occidentală dreptului procesual penal4.
Luând în considerare structura logico-juridică normelor procesual penale putem menţiona
că aceste norme juridice nu prezintă o structură triplă obişnuită a normei juridice. Elementul de
2
Păvăleanu V. Drept procesual penal. Partea generală. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001. p. 19.
3
Dongoroz V. Curs de drept şi procedură penală. Bucureşti: Ed. Cartierul judiciar, 1930. p. 194.
4
. Theodoru Gr., Moldovan L. Drept procesual penal. Bucureşti: Ed. Didactica şi Pedagogica, 1979, p.27.
4
bază al normelor juridice procesual penale este dispoziţia, ea este prezentă mereu în normele
procesual penale, iar celelalte două elemente ale normei juridice pot lipsi, ele fiind deduse sau
prevăzute în alte norme juridice.
Există şi excepţii când o normă procesual-penală conţine formularea desluşită a tuturor
elementelor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Drept exemplu poate servi norma juridică al cărei
conţinut de bază este fixat în art. 235 Cod Procedură Penală.
Ipoteza – persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de
imposibilitate de a se prezenta la data şi locul la care a fost citată, este obligată să informeze
organul respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta.
Dispoziţia – citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin intermediul
căreia organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa judecătorească asigură
prezenţa unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal.
Sancţiunea – în cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se
prezenta la ora, data şi locul indicat şi nu se înfăţişează nemotivat la organul de urmărire penală
sau la instanţă, acesta poate atrage amenda judiciară sau aducerea forţată a acestei persoane5.
Alături de structura logico-juridică a normei există şi o structură tehnico-juridică a
acesteia care se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului normativ, la modul de
redactare în expresii şi la formulările date. Neluarea în considerare a raportului complex dintre
norma procesual penală şi formularea ei în lege, precum şi modalităţile specifice de redactare,
deseori particulare, au determinat unele interpretări neuniforme manifestate îndeosebi în două
direcţii: fie a contestării posibilităţii de divizare a structurii normei în ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune, fie a fetişizării schemei la orice modalitate de exprimare6.
Din literatura de specialitate cunoaştem că normele procesual penale pot fi clasificate
după mai multe criterii. Aşadar în dependenţă de obiectul raporturilor procesuale reglementate
cunoaştem norme procesuale de organizare, norme procesuale de competenţă şi norme de
procedură. Normele procesuale de organizare sunt norme prin intermediul cărora se stabileşte
organele de stat care sunt în competenţa de a realiza procesul penal. La fel normele procesuale de
organizare prevăd atribuţiile, sarcinile şi competenţele acestor organe. Normele de competenţă
determină care dintre organele de stat sunt împuternicite pentru a efectua diverse activităţi
procesuale. Normele de procedură stabilesc modul de desfăşurare a procesului penal.
În dependenţă de conţinutul normelor procesual penale deosebim norme procesual penale
determinative, norme procesual penale declarative şi norme procesual penale speciale. Normele
procesual penale determinative prevăd, şi determină instituţiile procesual penale. Normele

5
Odagiu Iu., Andronache A., Osoianu T. ş.a. Drept procesual penal. Partea generală. Chişinău, 2009. p. 38.
6
Volonciu N. Tratat de procedură penală. Partea Generală. Vol. I. Bucureşti: Ed. Paideia, 1996. p. 36.
5
procesual penale declarative prevăd sarcinile şi principiile procesului penal. Normele procesual
penale speciale se mai împart în două categorii şi mai concret în norme de autorizare şi norme de
prohibiţie. Normele de prohibiţie interzic săvârşirea anumitor acţiuni procesuale. Iar normele de
autorizare prevăd şi indică permisiunea şi chiar în unele cazuri şi obligaţia de a realiza anumite
acţiuni procesuale.
Normele juridice procesuale reglementează situaţii generale şi abstracte, fiind de
obligaţia organelor care participă în procesul penal să aplice împrejurării de fapt concretizate
cazul tipic prevăzut în aceste norme. Interpretarea este inseparabil legată de aplicarea normelor
juridice. De cele mai multe ori normele procesuale cuprind indicaţiile necesare pentru ca
dispoziţiile lor să fie suficient de clare şi aplicabile tuturor împrejurărilor practice7.
Prin interpretarea normelor de drept se înţelege o fază a procesului de aplicare a dreptului
prin care se are în vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă a sensului şi
conţinutului normelor de drept supuse interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de
metode şi procedee) special învestit pentru aceasta. Normele juridice procesuale reglementează
situaţii generale şi abstracte, fiind de obligaţia organelor care participă în procesul penal să aplice
împrejurării de fapt concretizate cazul tipic prevăzută în aceste norme. Interpretarea este
inseparabil legată de aplicarea normelor juridice. De cele mai multe ori normele procesuale
cuprind indicaţiile necesare pentru ca dispoziţiile lor să fie suficient de clare şi aplicabile tuturor
împrejurărilor practice. Necesitatea interpretării normelor procesual penale se profilează în
contextul adoptării Codului de procedură penală care urmează a fi aplicat în corespundere cu
existenţa unui sistem juridic aparţinând statului de drept, în general, şi implementării în procesul
penal naţional a jurisprudenţei Curţii Europene8.
Astfel delimităm interpretarea după următoarele criterii:
1. După subiectul care face interpretarea putem distinge între:
 interpretare legală, făcută de însuşi organul care a editat legea şi are caracter
obligatoriu;
 interpretarea judiciară (cauzală sau jurisprudenţială), făcută de organele judiciare care
aplică legea într-o anumită cauză;
 interpretarea doctrinară este realizată de cercetătorii din domeniul dreptului, este
neoficială, nu are caracter obligatoriu, dar poate influenţa atât procesul de legiferare cât şi
practica judiciară.
2. După metodele folosite avem:

7
Cuciurcă An., Ursu N,. Donciu An. ş.a. Note de curs. Drept procesual penal. Chişinău, 2013. p. 25.
8
Dolea Ig., Roman D., Sedleţchi Iu. ş.a. Drept procesual penal. Ed. a 3-a rev. şi completată. Chişinău, 2009. p. 8.
6
  interpretarea gramaticală care urmăreşte înţelegerea din punct de vedere etimologic a
termenilor folosiţi, conexiunile gramaticale şi împărţirea frazei în propoziţii;
 interpretarea sistematică ce vizează înţelegerea conţinutului unei norme juridice prin
corelarea cu alte dispoziţii legale;
 interpretarea logică (sau raţională) care urmăreşte lămurirea conţinutului unei norme
juridice cu ajutorul raţionamentelor logice.
3. După efectele produse putem avea:
 interpretarea declarativă, ce are în vedere redarea integrală a textului de lege interpretat;
 interpretarea restrictivă are loc în situaţia în care se constată că textul de lege a spus mai
mult decât s-a vrut (litera legii depăşeşte voinţa legii);
 interpretarea extensivă se foloseşte în situaţia în care textul de lege spune mai puţin
decât a vrut să spună legea ( prin interpretare se extinde norma şi la alte ipoteze care se
subînţeleg în mod implicit)9.
Normele juridice procesual-penale sunt concentrate în Codul de procedură penală. Codul
de procedură penală al Republicii Moldova din 24 martie 1961, fiind elaborat în condiţiile unui
stat totalitar, suferă un şir e schimbări, modificări şi completări, mai cu seamă, după 1991.
Modificările şi completările recente, precum şi transformările social-economice după prăbuşirea
Imperiului Sovietic, au impus elaborarea unui nou Cod de procedură penală, ajustat la exigenţele
timpului, standardele internaţionale şi europene (adoptat la 14 martie 2003 de Parlamentul
Republicii Moldova, în vigoare la 12 iunie 2003)10.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova este împărţit în două parţi. Şi anume în
partea generală şi partea specială. Partea generală cuprinde prevederi care reglementează întregul
parcurs procesual, pentru anumite faze ale procesului penal, pentru instanţele de judecată, părţi
precum şi alte persoane participante la procesul penal.
Partea generală conţine principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal,
precum şi reguli comune aplicabile în tot cursul procesului, fără a urma în reglementare o
anumită consecutivitate11.
La fel, în partea generală se conţin şi prevederi privind noţiunea, scopul procesului penal,
principiile generale ale procesului penal. De asemenea partea generală prevede definirea
termenilor şi expresiilor care sunt întrebuinţate în Codul de procedură penală. Conţine norme
care reglementează instanţele judecătoreşti şi competenţa lor, probele şi mijloacele de probă,
părţile şi alte persoane care participă la procesul penal. Partea generală mai prevede şi măsurile

9
Boţian E. Drept procesual penal. Note de curs. Sibiu: Editura Burg, 2014. p. 12-13.
10
Odagiu Iu., Andronache A., Osoianu T. ş.a. Op. cit. p. 35.
11
Ibidem, p. 35.
7
procesuale de constrângere, măsurile de păstrare a confidenţialităţii, măsurile de protecţie şi alte
măsuri procedurale. De asemenea, sunt reglementate şi chestiunile patrimoniale în procesul
penal, termenele procedurale şi totalitatea actelor procedurale comune.
Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal în dinamica sa
concretă, urmând evoluţia activităţilor procesuale, aşa cum îşi găsesc ele realizarea în mod
obişnuit12.
Partea specială a Codului de procedură penală conţine dispoziţii referitoare la urmărirea
penală, judecata şi procedurile speciale.
Articolul 2 din Codul de Procedură Penală stabileşte normativ elementele componente ale
legii procesual penale incluzând: Constituţia Republicii Moldova, tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte şi Codul de procedură penală. Considerăm că prin sintagma „legea
procesual penală”, ca denumire a art. 2 din Codul de Procedură Penală, trebuie de avut în vedere
exclusiv Codul de procedură penală şi legile de modificare şi completare a Codului de procedură
penală13.
Prin totalitatea normelor sale, dreptul procesual-penal trebuie să fie un instrument în
măsură să asigure un echilibru între asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanelor antrenate în proces, pe de altă parte, şi protecţiei ordinii sociale, pe de altă parte14.
Codul de procedură penală face referire expres la aplicarea în cadrul procesului penal a
prevederilor unor legi cum ar fi: Legea cu privire la secretul de stat (alin.(1) al art. 213 din Codul
de Procedură Penală); Legea cu privire la secretul comercial (alin. (1) al art. 214 din Codul de
Procedură Penală); Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor
persoane care acordă ajutor în procesul penal (alin. (2) al art. 215 din Codul de Procedură
Penală)15.
În calitate de ramură autonomă a sistemului de drept din Republica Moldova, procedura
penală prezintă o anumită importanţă socială. Valoarea socială a procedurii penale este
determinată de faptul că ea:
 asigură aplicarea normelor juridice penale, care apără persoana, societatea, statul
împotriva atentatelor criminale, reglementând activitatea organelor de urmărire penală, a
procuraturii şi a instanţelor de judecată;
 stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de forţare procesual penale;
 asigură garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;

12
Odagiu Iu., Andronache A., Osoianu T. ş.a. Op. cit. p 35.
13
Dolea Ig., Roman D., Sedleţchi Iu. ş.a. Op. cit. p. 50.
14
Neagu I. Tratat de procedură penală. Bucureşti,1997. p. 12.
15
Dolea Ig., Roman D., Sedleţchi Iu. ş.a. Op. cit. p. 52.
8
  apără drepturile persoanei care a suferit în urma infracţiunii un prejudiciu moral, fizic
sau material;
 stabileşte condiţii pentru inevitabilitatea tragerii la răspundere penală a persoanelor
vinovate de săvârşirea infracţiunilor, având influenţă educativă şi de prevenire asupra
cetăţenilor16.
Codul de procedură penală adoptat la 14 martie 2003 conţine norme obligatorii pentru
respectare de către toate instanţele de judecată, părţile şi alte persoane participante la procesul
penal pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
Actualele instituţii procedurale sunt rezultatul a unei evoluţii în ansamblu a dreptului. Şi
de aceea avem un interes de a cunoaşte şi vechile instituţii procedurale care au existat. În
dependenţă de treptele istorice de dezvoltare a organizaţiilor social-politice definite de o
succesiune de condiţii caracteristice au fost constituite anumite proceduri la soluţionarea unei
cauze penale. Astfel, evoluţia legii procesual penale a procesului penal în contextul istoriei
statului şi dreptului se înfăţişează tradiţional în următoarele tipuri de procese: proces penal
sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi proces penal modern. Reieşind din
aceasta fiecărui stat şi drept le este caracteristic un anumit tip de proces penal.
La diferite etape de dezvoltare a societăţii, în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară
anumite activităţi procesuale, de mijloace de probă şi principiile de apreciere a probelor, de
sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factorii deosebim următoarele forme ale procesului penal:
privat–acuzatorială, închizatorială acuzatorială, contradictorială şi mixtă17.
Oricărui tip de proces penal îi este caracteristic mai multe forme ale procesului penal ,
printre care una dintre forme predomină, între tipurile istorice de proces penal şi formele acestui
proces este o relaţie inseparabilă, dintre care tipul determină formele ceea ce a dus câteodată la
încurcarea acestor categorii ca noţiuni identice. Evoluţia formelor procesului penal este o
problemă care este analizată în literatura de specialitate în succesiunea apariţiei, evoluţiei
tipurilor procesului penal indicându-se că una şi aceeaşi formă poate fi găsită la mai multe tipuri
istorice, dar având caracteristici specifice perioadei respective.
Procesul privat acuzatorial a apărut în epoca sclavagistă în Grecia şi Roma Antică,
constituind forma dominantă a procesului penal în prima perioadă a feudalismului. Trăsătura
specifică a acestui proces este faptul declanşării şi susţinerii învinuirii de către persoane ce au
suferit în urma săvârşirii infracţiunii (cauze private) sau de către orice cetăţean în cazul săvârşirii
infracţiunii contra statului, societăţii sau moralei. Procesul nu putea fi intentat din oficiu de către
judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente, existând regula specifică acestei forme expusă

16
Odagiu Iu., Andronache A., Osoianu T. ş.a. Op. cit., p. 36-37.
17
Dolea Ig., Roman D., Sedleţchi Iu. ş.a. Op. cit. p. 8.
9
de Cicero: Nemo nisi accusatus fuerit condemnare potes – nimeni nu poate fi condamnat fără
acuzaţia respectivă. Desfăşurarea procesului era determinată de voinţa părţilor. Astfel, renunţarea
la învinuire avea consecinţele încetării procesului cu sancţionarea acuzatorului cu amendă, cu
decăderea din dreptul de a intenta şi susţine învinuirea pe viitor. În cazul în care învinuitul era
achitat, acuzatorul era acuzat de calomnie, iar daca cel învinuit recunoştea vina sau părăsea
judecata, procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuare
probele18.

1.2 Judecata – faza a procesului penal

În cadrul unui stat democratic și de drept, unde puterea judecătorească este liberă și
independentă, un rol separat și foarte important îl ocupă instanțele judecătorești.
Puterea judecătorească este a treia putere în stat, datoria căreia este de a constata cazurile
de încălcare a regulilor de conviețuire socială, de soluționarea litigiilor apărute între subiecții
legii precum și alte atribuții prevăzute de legislație în vigoare.
Legislația în vigoare acordă două accepțiuni de instanța judecătorească. Într-un prim sens,
organizatoric, prin instanța judecătorească se înțelegea veriga ce intră în compunerea sistemului
instanțelor judecătorești. Într-un al sens, prin instanța judecătorească se înțelege completul de
judecată care este organ judiciar competent să soluționeze cauze penale.
Instanțele judecătorești reprezintă subiectul principal al procesului penal, deoarece
îndeplinesc atribuții de judecare și soluționare a cauzelor penale.
În afară de aceste funcții principale, instanțele mai contribuie la realizarea unor sarcini
legate de urmărire penală și de punere în executare a hotărârilor penale rămase definitive19.
Instanța este organul care verifică întreaga activitate procesuală desfășurată de toți ceilalți
participanți în faza prejudiciară și în cadrul judecării.
Avându-se în vedere locul și rolul instanței de judecată în sistemul subiecților procesului
penal, legea îi conferă o sferă de atribuții:
De a recunoaște persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii și a-i aplica pedeapsa
penală;
De a aplica măsuri de constrângere cu caracter medical;
De a aplica măsuri cu caracter educativ;
De a casa sau a modifica hotărârea instanței judecătorești ierarhic inferioare.
Justiția este una din formele fundamentale ale activității statului. Aceasta impune
existența unor structuri statale apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Potrivit alin. (1) al art.

18
Cuciurcă A., Ursu N,. Donciu An. ş.a. Op. cit. p. 7.
19
Kahane S. Dreptul procesual penal. București: Ed: ”Didactica și Pedagogică”, 1963. p. 71.
10
115 din Constituție, „Justiția se înfăptuiește se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin
Curțile de Apel și prin judecătoriile”. Textul constituțional se regăsește și în Legea privind
organizarea judecătorească20, ce stipulează principiile generale de organizare și activitate a
acestor organe ale statului21.
Instanțele de judecătorești își desfășoară activitatea judiciară în principal în faza judecății,
dar au unele atribuții în privința realizării unor sarcini legate de urmărire penală.
Pornind de la avantajele ce le prezintă pentru implementarea principiului
contradictorialității la faza de urmărire penală, sfera de operare a controlului judiciar al urmăririi
penale s-a extins o dată cu intrarea în vigoare a actualului cod de procedură penală. Diversitatea
atribuțiilor încredințate instanțelor judecătorești la diferite faze procesuale a condiționat
realizarea unor schimbări în organizarea activității acestor organe, în vederea asigurării
imparțialității și justei soluționări a cauzei.
Astfel, în cadrul judecătoriilor ca organ judecătoresc cu atribuții proprii în desfășurarea
procesului penal în faza de urmărire penală au început să funcționeze judecătorii de instrucții
(practica atestată în legislația multor țări europene).
La compunerea instanțelor de judecată se folosesc ca modalități de organizare atât
sistemul unipersonal (judecătorul unic), cât și colegial, pentru a echilibra avantajele și
dezavantajele prezentate de ambele modalități.
Numărul judecătorilor care va participa la judecarea cauzelor penale se poate determina
din mai multe considerente, precum caracterul și gradul de pericol social al infracțiunii, categoria
și mărimea eventuale pedepsei penale, specificul deferitor faze de judecată.
De la această regulă se poate face excepție – constituirea unui complet format din trei
judecători, prin valorificarea cauzelor expres prevăzute în art. 30 din CPP. Astfel, cauzele penale
asupra infracţiunilor excepţional de grave, pentru săvârşirea cărora legea prevede pedeapsă cu
detenţiune pe viaţă, se judecă în primă instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei
judecătoreşti, în complet format din 3 judecători22. La fel, cauzele penale deosebit de complicate,
precum şi cele care prezintă o mare importanţă socială pot fi examinate, la decizia motivată a
preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din 3 judecători.
Prevederile legislației Republicii Moldova precum și prevederile a internaționale prevăd
dreptul cetățenilor la acces liber la justiție.
Accesul la justiţie în materia penală constituie o garanţie fundamentală a unui proces
echitabil, care presupune că fiecare individ are dreptul la examinarea acuzaţiilor în materie
20
Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 06.07.1995. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 58/641 din 19.10.1995.
21
Roman D., Vîzdoagă T. Organizarea și activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept în Republica
Moldova. Chișinău: Ed. „Cartdidact”, 2004. p. 121.
22
Dolea Ig., Roman D., Sedlețchi I. Drept procesual penal. Chișinău: Ed. „Cartea juridică”, 2005. p. 142.
11
penală îndreptate împotriva sa de către un magistrat învestit de lege cu atribuţii speciale în acest
sens. Dreptul individului de acces la justiţie constituie un aspect fundamental al dreptului la
tribunal, alteori denumit ca fiind şi dreptul la judecător.
Constituţia RM în art. 20 denumit „Accesul la justiţie” stabileşte că orice persoană are
dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor
care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime; nici o lege nu poate îngrădi accesul
la justiţie. Art. 21 cu titlul „Prezumţia nevinovăţiei” prescrie că orice persoană acuzată de un
delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul
unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.
Din analiza textului constituționale pot fi desprinse câteva elemente definitorii ale
dreptului de a te adresa justiţiei, şi anume:
- întrucât textul se referă la „orice persoană”, înseamnă că el cuprinde sub protecţia
sa atât cetăţenii RM, cât şi cetăţenii străini, apatrizi, cât şi persoanele fizice sau juridice;
- accesul la justiţie are ca scop nu numai protecţia sau valorificarea drepturilor
subiective, dar şi interesele legitime ale persoanelor;
- dacă, uneori, în condiţiile art. 54 din Constituţie, prin lege, se poate proceda la
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi, exercitarea dreptului de a te adresa în
justiţie nu poate fi nici odată îngrădită.
Însă, dreptul la acces la justiţie nu este unul absolut. CtEDO prevede anumite cauze când
persoana este privată de acest drept.
Declaraţia Universală a drepturilor omului stabileşte în art. 8 că orice persoană are
dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care
încalcă drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege. În art. 10,
Declaraţia consacră că orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod
echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva
ei23.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 2 al. 3 că
statele-părţi se angajează să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi
recunoscute au fost încălcate, va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când
încălcarea a fost comisă de persoane acționând în exerciţiul funcţiunilor lor oficiale; să garanteze
că autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă sau orice altă autoritate
competentă potrivit legislaţiei statului, va hotărî asupra drepturilor persoanei care foloseşte calea
23
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10 decembrie 1948. Ratificată prin
Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII din 28.07.1990. În: Tratate internaţionale (ediţia oficială). Vol. I.
Chişinău, 1998.
12
de recurs şi să dezvolte posibilităţile de recurs jurisdicţional; să garanteze că autorităţile
competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat24.
Convenţia europeană a drepturilor omului prevede în art. 6 § 1, consacrând alături de alte
garanţii ale unui proces echitabil şi accesul la justiţie, că orice persoană are dreptul la judecarea
cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a
acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o
impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei25.

Cap. II Termen rezonabil în contextul legislației naționale și practica CEDO

2.1 Criteriile de apreciere a termenului rezonabil
După cum remarcă I. Ionescu-Dolj, o esențială calitate a unei proceduri penale o
formează „accelerarea judecății”, însă o accelerare care să nu disprețuiască nici libertatea
individuală, nici drepturile sacre ale societății, deci o accelerare compatibilă cu nevoile justiției și
spiritul larg democratic26. În acest sens legea stabilește o cerință generală conform căreia
urmărirea penală și judecarea cauzelor penale se face în termene rezonabile.
Scopul prevederii date este de a asigura că nici o persoană realizarea sau limitarea
drepturilor căreia depinde de desfășurarea unui proces penal să nu fie nevoită să aștepte un
24
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat la New York la 16 decembrie 1966. Ratificat
prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 217-XII din 28.07.1990. În:Tratate internaţionale (ediţia oficială). Vol. 1.
Chişinău, 1998.
25
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată la Roma la 4
noiembrie 1950. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 1298-XIII din 24.07.1997. În: Tratate internaţionale
(ediţia oficială). Vol. I. Chişinău, 1998.
26
I. Ionescu-Dolj. Curs de procedură penală română. București: Socec&Co, 1937. p. 15.
13
termen nejustificat de mare până când decizia finală va fi pronunțată. Acest principiu este și un
drept fundamental al omului și totodată și o condiție pentru ca un proces să fie considerat
echitabil.
Dacă privim acest principiu ca un drept, atunci termenul rezonabil începe a curge din
momentul în care un proces penal îi afectează sau îi poate afecta în vreun fel drepturile și
interesele unei persoanei și până când a fost pronunțată o hotărâre definitivă. De exemplu,
această perioadă începe a curge din momentul în care o persoană a fost arestată, reținută,
declarată bănuită sau învinuită.
Rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie să fie apreciată prin prisma circumstanțelor
cauzei concrete, ținânde-se cont de criteriile stabilite de lege și anume, complexitatea cazului,
caonduita organului de urmărire penală și a instanței de judecată și comportamentul părților.
Complexitatea cazului se referă atât la fapte, cât și la legislație. Un caz complex poate
implica probleme cu privire la starea de sănătate a reclamantului, un volum mare de probe,
probleme juridice complexe, necesitatea de a intervieva un număr mare de martori sau un număr
mare de persoane afectate. Pot apărea unele cazuri mai complexe prin natura lor - de exemplu, în
cazul în care acestea implică atât comunitatea, cât și interesele individuale. Cu toate acestea, doar
pentru că un caz este considerat a fi foarte complex, nu înseamnă că toate întârzierile vor fi luate
în considerare ca fiind rezonabile. Astfel, în timp ce cazurile complexe necesită mai mult timp.
Complexitatea cauzei, se apreciază de asemenea după caz şi individual. Drept exemple
pot constitui complexitatea obiectului acţiunii civile sau substanţa acuzaţiilor penale, necesitatea
unui volum probatoriu, expertize, numărul de martori sau părţi în proces, ori elemente de
extraneitate, existenţa altor proceduri paralele.
În cauza Tomasi c. Franței, Curtea a constatat că din lectura deciziilor luate în privința sa
cauza nu prezenta nici o complexitate specifică. În afară de acesta, reclamanta nu a contribuit
deloc la întârzierea rezultatului procedurii, atacând ordonanța judecătorului, care nu a dat curs
plângerii în fața Camerei de acuzare din Bordeaux, astfel, inventând-o să decidă o informație
suplimentară. Responsabilitatea pentru întârziere observate o poartă, mai ales autoritățile
judiciare.
În cauza Holomiov c. Moldovei27, curtea menționează în ceea ce priveşte complexitatea
cauzei, Curtea notează că procedurile în cauză s-au referit la mai multe fapte de fraudă şi o
acuzaţie de complicitate în dare de mită, care au necesitat audierea victimelor şi a martorilor.
Mai mult, în proceduri mai era un co-inculpat, care a fost acuzat împreună cu reclamantul de
complicitate în dare de mită. Totuşi, ea observă că, pe parcursul judecării cauzei, între 23 mai

27
Cauza Holomiov c. Moldovei. Parag. 138. Hotărârea din 7 noiembrie 2006. Accesibil:
http://hudoc.echr.coe.int/rus?i=001-112629
14
2002 şi 11 ianuarie 2006 (dată la care Guvernul a trimis Curţii o copie a dosarului penal), au fost
audiate doar patru persoane. De asemenea, trebuie notat faptul că, Curtea Supremă de Justiţie şi
Consiliul Superior al Magistraturii au solicitat instanţei de judecată să grăbească examinarea
cauzei.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte faptul că caracterul
rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi luând în
considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei,
comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competenţe De asemenea, Curtea
reaminteşte ca, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are că obiect
tocmai evitarea „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine cu privire la soarta
sa28.
Comportamentului părţilor este un criteriu aplicat în situaţia când acesta duce la o
tergiversare neîntemeiată a procesului. Aceasta poate avea loc în primul rând când persoana se
eschivează de la prezentarea în faţa organului de urmărire penală, a procurorului şi a instanţei de
judecată. Situaţii când poate fi considerat un comportament al parţii care nu a dus la încălcarea
dreptului la un proces în termen rezonabil pot fi diverse. Nu se poate considera ca o tergiversare
a procesului în situaţia când persoana îşi realizează drepturile sale procesuale privind înaintarea
cererilor , sau realizarea dreptului la apărare etc.
În cauza Ciricosta c. Italiei, petiționarii au solicitat de cel puțin șaptesprezece ori
amânarea audierilor și s-au opus la șase amânări solicitate de partea adversă, în consecință
CEDO a considerat că termenul de cinsprezece ani nu încalcă dreptul la judecarea cauzei în
termen rezonabil.
Conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată ţine de diligenţa şi
rapiditatea cu care acestea realizează obligaţiile sale pozitive de a investiga şi a judeca o cauză
penală. De acest criteriu ţine şi obligaţia statului să organizeze sistemul legal în aşa fel, încât să
permită organelor competente să asigure judecarea cauzelor, aflate în gestionarea instanţelor într-
un termen rezonabil. Statul trebuie să organizeze astfel sistemul organelor de drept, încât să
asigure o soluţionare rapidă şi fluentă a cauzelor. În general, statul nu poate motiva o soluţionare
lentă a cauzelor prin volumul mare de muncă.
Importanţa procesului pentru cel interes este un criteriu, care fiind esenţial pentru
drepturile omului, se analizează în funcţie de circumstanțele cauzei penale şi de persoana
implicată în proces în orice calitate.

28
Cauza Nedelcu c. Românie. Parag. 23. Hotărârea din 4 august 2005. Accesibil: http://hudoc.echr.coe.int/rus?
i=001-122833
15
 Starea de minorat a victimei se ia în consideraţie la stabilirea respectării termenului
rezonabil. Aceasta, ca şi alte instituţii procesual penale are ca şi scop a oferi o protecţie mai
mare, prin accelerarea instrumentării cauzei, pentru a evita pe cât e de posibil consecinţele
nefaste ale procesului penal asupra acestor categorii de persoane.

2.2 Termen rezonabil în RM și în practica internațională

Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către procuror, iar la
judecarea cazului - de către instanţa respectivă. Conform art. 274 alin. 3 CPP la momentul cînd a
luat cunoştinţă de ordonanţa de începere a urmăririi penale, procurorul fixează termenul de
urmărire în cauza respectivă.
Termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul de
urmărire penală.
Verificarea respectării termenului rezonabil se face de instanţa de judecată ierarhic
superioară în procesul judecării cauzei în cadrul căilor ordinare sau extraordinare de atac atît la
cerinţa părţilor aflate în proces , cît şi din oficiu în caz de tergiversare exagerată.
Conform art. 385 CPP instanţa, în cazul în care constată că s-a încălcat dreptul
inculpatului la examinarea cauzei într-un termen rezonabil, are dreptul să pună în discuie
posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări.
Potrivit art. 20 CPP în situaţia în care, la efectuarea urmăririi penale sau la judecarea unei
cauze concrete, există pericolul încălcării termenului rezonabil, participanţii la proces pot adresa
judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă în fond cauza o cerere privind
accelerarea urmăririi penale sau a procedurii de judecare a cauzei. Examinarea cererii se face în
absenţa părţilor, în termen de 5 zile de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către un
alt judecător sau de un alt complet de judecată decât cel care examinează cauza.
Judecătorul de instrucţie sau instanţa decide asupra cererii printr-o încheiere motivată,
prin care fie că obligă organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa care judecă în fond
cauza să întreprindă un act procesual, stabilind, după caz, un anumit termen pentru accelerarea
procedurii, fie că respingă cererea. Încheierea nu se supune nici unei căi de atac, devenind
irevocabilă din momentul adoptării.
Potrivit art. 300 alin. 3/1 CPP în competenţa judecătorului de instrucţie se include şi
examinarea cererilor privind accelerarea urmării penale. Partea care se consideră afectată de o
tergiversare nejustificată a urmării penale, sesizează judecătorul de instrucţie la locul efectuării
urmăririi penale sau a măsurii speciale de investigaţii. Judecătorul de instrucţie, examinând o
asemenea plângere, adoptă o încheiere motivată prin care obligă organul de urmărire penală să
accelereze efectuarea actelor de urmărire penală necesare, care se impun din conţinutul cauzei în
16
termen rezonabil. Această încheiere a instanţei este obligatorie pentru executare de către organul
de urmărire penală şi de către procurorul care conduce urmărirea penală în această cauză.
Odată cu adoptarea Legii nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a
prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a
dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, s-a creat un mecanism la
nivel naţional care are ca scop asigurarea respectării termenului rezonabil în procesele judiciare.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este diversă în materia asigurării
termenului rezonabil. În cauza Tomasi c. Franţa, Curtea, constatând încălcarea art. 6 arată că din
lectura deciziilor luate în privinţa sa cauza nu prezenta nici o complexitate specifică. în afară de
aceasta, reclamantul nu a contribuit deloc la întârzierea rezultatului procedurii, atacând
ordonanţa judecătorului, care nu a dat curs plângerii în faţa Camerei de Acuzare din Bordeaux,
astfel invitând-o să decidă o informaţie suplimentară. 71 Responsabilitatea pentru întârzierile
observate o poartă autorităţile judiciare, în special şi procurorul Republicii Bastia care a sesizat
Curtea de Casaţie mai mult de un an pentru a desemna jurisdicţia de instrucţie competentă. Din
partea sa, judecătorul de instrucţie din Bordeaux 1-a audiat doar o singură dată pe Dl Tomasi şi
se pare că nu a făcut nici o notă informativă în perioada martie-septembrie 1985, apoi în perioada
ianuarie 1986 - ianuarie 1987.
În cauza Beljanski c. Franţa29 se arată că luând in considerare vârsta reclamantului şi
faptul că era într-o fază avansată de boală, precum şi faptul că erau puse în discuţie reputaţia sa
ştiinţifică şi seriozitatea cercetărilor sale ştiinţifice, Curtea apreciază că a fost depăşită durata
rezonabilă.
În cauza Sari c. Turcia şi Danemarca 30 Curtea observă că faptele pentru care a fost
inculpat reclamantul s-au petrecut în Danemarca, probele fiind strânse de autorităţile acestui stat.
Urmare a fugii reclamantului în Turcia, autorităţile daneze s-au aflat în imposibilitatea de a
efectua interogatoriul, element major al instrucţiei penale. Arestarea reclamantului şi judecarea
sa au avut loc în Turcia, hotărârea definitivă fiind pronunţată de autorităţile acestui stat. În fapt,
prezenta cauză tratează nu numai aspecte de procedură penală, dar şi, într-o primă fază, şi pe cele
de extrădare, urmate de procedura de transfer de jurisdicţie între cele două state. Curtea apreciază
că aceste proceduri au prezentat o relativă complexitate, în special din cauza faptului că implicau
competenţele a două state: statul locului unde a fost săvârșită infracţiunea, urmărind extrădarea
persoanei acuzate, pe când statul în care se afla acuzatul urmărea transferul de jurisdicţie; primul
stat se afla în imposibilitatea de a aduce acuzatul în faţa organelor judiciare, iar cel de al doilea în
imposibilitatea de a administra probe. Curtea consideră că procedura a devenit complexă din

29
Cauza Beljanski c. Franţa. Hotărârea din 7 februarie 2002.
30
Cauza Sari c. Turcia şi Danemarca. Hotărîrea din 8 noiembrie 2001.
17
momentul în care reclamantul a părăsit ilegal Danemarca, în aprecierea duratei totale de 8 ani a
procedurilor ținându-se cont de faptul că, mai bine de 2 ani, reclamantul a neglijat procedurile,
contribuind, astfel, substanţial, la prelungirea duratei acestora, nefiind încălcat art. 6 din
Convenţie.
În cauza Eckle c. Germaniei 31, Curtea constată că departe de a contribui la accelerarea
procedurilor, dl. şi d-na Eckle au sporit incidentele procedurale, în special prin utilizarea
sistematică a recuzărilor, de natură a întârzia procedura, unele dintre aceste acţiuni putând fi
chiar interpretate ca sugerând o politică de obstrucţionare deliberată. În fapt, art. 6 din Convenţie
nu impune reclamanţilor o cooperare activă cu autorităţile judiciare. Nici nu li se poate reproşa
reclamanţilor că au apelat la toate recursurile posibile oferire de legislaţia internă. Cu toate
acestea, comportamentul lor constituie un fapt obiectiv ce nu se poate imputa statului şi care
trebuie avut în vedere în 72 analizarea chestiunii dacă procedura a depăşit sau nu durata
rezonabilă la care face referire art. 6 § 1 din Convenţie.
În cauza Calvelli şi Ciglio c. Italia32, Curtea notează că procedura în cauză capătă o
complexitate incontestabilă. Ea relevă, printre altele, că dacă prin constituirea în parte civilă a
reclamanţilor, la 7 iulie 1989, unele întârzieri cu certitudine regretabile au afectat cursul
procedurii în primă instanţă (în special, în perioada când a fost trimis în judecată E.C., la 12 iunie
1991, şi prima audiere, care a avut loc la 2 iulie 1992, adică peste un an; apoi nu a fost nici o
perioadă de inactivitate semnificativă).
În hotărîrea Schumacher c. Luxembourg33 Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa
permanentă conform căreia perioada care trebuie luată în considerare în aplicarea art. 6 se ia cel
puţin până la decizia de achitare sau de condamnare, dacă a început la etapa în speţă, este necesar
ca nici o jurisdicţie să nu fi statuat asupra fondului cauzei, în aşa fel reclamantul să nu fie, în
definitiv, nici achitat nici condamnat. Aşadar, trebuie de ținut cont de faptul că interesatul era în
aşteptarea soluţionării cauzei sale pînă la ordonanţa care să declare anulată prin prescripţie
acţiunea publică pornită împotriva sa.
În hotărârea Stoianova şi Nedelcu c. România 34, s-a constatat că ordonanţa de scoatere de
sub urmărire penală nu poate fi considerată că ar fi finalizat procesul penal, întrucât aceasta nu
constituie o decizie definitivă asupra acuzaţiei penale îndreptate contra persoanelor implicate.
Reclamanţii au fost arestaţi şi li s-a pus în mişcare acţiunea penală. Ulterior, procurorul a dat o
ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală. După un şi jumătate, parchetul a ordonat,
discreţionar, redeschiderea procedurii. Parchetul a indicat faptul că decizia iniţială era

31
Cauza Eckle c. Germaniei. Hotărîrea din 15 iulie 1982.
32
Cauza Calvelli şi Ciglio c. Italia, Hotărîrea din17 ianuarie 2002.
33
Cauza Schumacher c. Luxembourg. Hotărârea 25 noiembrie 2000.
34
Cauza Nedelcu c. Românie. Parag. 23. Hotărârea din 4 august 2005
18
contradictorie cu probele din dosar, iar ancheta iniţială era incompletă. Urmărirea penală s-a
încheiat 6 ani mai târziu. Deşi procedurile penale deschise contra reclamanţilor au cuprins două
faze distincte, ele constituie o unică perioadă de timp care trebuie examinată sub imperiul
termenului rezonabil. În fapt, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu poate fi a
considerat că ar fi finalizat procesul penal, întrucât aceasta nu constituie o decizie definitivă
asupra acuzaţiei penale îndreptate contra persoanelor implicate. În plus, spre deosebire de
afacerea Withey c. Marea Britanie, parchetul putea să reînceapă ancheta penală oricând şi fără a
putea fi controlat de vreo autoritate judiciară, iar statul nu a reuşit să probeze faptul că
redeschiderea unor proceduri penale după decizii de scoatere ori neîncepere a urmăririi penale ar
fi nişte situaţii excepţionale. Curtea ia de asemenea în calcul faptul că procurorul român nu este
un magistrat independent faţă de executiv. De aceea, perioada care trebuie luată în examinare
pentru evaluarea rezonabilităţii duratei procedurii include ambele 73 proceduri penale. În lumina
acestui mod de calcul al termenului, este evident că există o violare a dreptului la o durată
rezonabilă a procedurii, cît timp intervalul de scurs între cele două proceduri echivalează cu o
perioadă de inactivitate de mai mult de un an şi jumătate, care nu este imputabilă reclamanţilor,
ci statului. De aceea, există o violare a art. 6. din Convenţia Europeană.
În hotărîrea Vayic c. Turcia35 Curtea constată că în ceea ce priveşte perioada care trebuie
luată în considerare, procedurile au început la 9 septembrie 1996, ziua cînd reclamantul a fost
arestat . În consecinţă ele au durat peste nouă ani şi opt luni pentru trei nivele de jurisdicţie. Cu
toate acestea, Curtea consideră că reclamantul nu se poate baza pe perioada când a fost fugar,
când încerca sa evite să fie adus în faţa justiţiei din ţara sa. Curtea este de părere că evadarea
unui acuzat are repercusiuni asupra domeniului de acţiune a garanţiei asigurate de art. 6 § 1 din
Convenţie în ce priveşte durata procedurilor. Atunci când un acuzat evadează dintr-un stat care
respectă principiul supremaţiei legii, se presupune că el sau ea nu are dreptul să se plânge de
durata nerezonabila a procedurilor în urma evadării, decât dacă poate fi prezentat un motiv
suficient care să infirme această presupunere. În această cauză nimic nu a infirmat această
presupunere.
În hotărârea Yapci şi Sargin c. Turcia 36 Curtea constată că termenul rezonabil al unei
proceduri se apreciază, ținând cont de circumstanţele cauzei şi în raport de criteriile consacrate
de jurisprudenţa Curţii, mai ales, de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al
autorităţilor. Curtea Europeană constată doar că, începând cu 22 ianuarie 1990, curtea naţională
de securitate a organizat douăzeci de audieri, dintre care şaisprezece au fost consacrate aproape
în întregime lecturii elementelor de probă. Această activitate, ţinînd cont, în special, de volumul

35
Cauza Vayic c. Turcia. Hotărârea din 20 iunie 2006.
36
Cauza Yapci şi Sargin c. Turcia. Hotărârea din8 iunie 1995.
19
documentelor, nu trebuie să fie considerată ca fiind complexă. Curtea aminteşte că art. 6 din
Convenţie nu necesită o cooperare activă a acuzatului cu autorităţile judiciare. Ea constată
comportamentul interesaţilor şi avocaţilor lor în timpul audierilor că nu au dat dovadă de
opoziţie. După toate acestea, acuzaţii nu trebuie condamnaţi pe motiv că ar fi profitat din plin de
resursele oferite de dreptul intern pentru apărarea lor. Chiar dacă numărul mare al avocaţilor
prezenţi la audiere şi atitudinea acestora faţă de măsurile de securitate au încetinit într-un fel
derularea procedurii, aceste circumstanţe nu explică doar ele durata litigioasă. În perioada
cuprinsă între 22 ianuarie 1990 şi 9 iulie 1992 au avut loc douăzeci de audieri la intervale
regulate (mai puţin de treizeci de zile), dintre care doar una singură a depăşit o jumătate de zi. În
plus, după intrarea în vigoare a legii antiteroriste din 12 aprilie 1991, care a abrogat articolele
141-143 din codul penal ... curtea naţională de securitate 74 a aşteptat şase luni pentru a achita
reclamanţii de acuzaţii, bazîndu-se pe aceste dispoziţii.
În hotărîrea Gelli c. Italia 37 (19 octombrie 1999) la început Curtea observă că procedurile
puse în discuţie erau extrem de complexe, cu toate că este adevărat că investigaţiile nu se
refereau în mare parte la acuzaţia de calomnie anume cea despre care era vorba în cererea depusă
de reclamant. Curtea subliniază, că procedurile referitoare la aceste acuzaţii nu au fost separate
de restul acuzaţiilor. Şi nu ea este cea care trebuie sa spună daca ar fi trebuit făcut acest
lucru...Curtea nu a identificat o prelungire a procedurii, acest fapt poate fi atribuit doar
reclamantului, cu excepţia perioadei de patru ani şi o lună pe parcursul căreia acesta s-a eschivat
de la detenţie. De fiecare dată această perioadă nu a fost luată în considerare la calcularea
perioadei. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor statului, Curtea notează că între 26
martie 1985, în conformitate cu care curtea regională de la Roma a fost competentă pentru a
desfăşura audierea şi hotărîrea judecătorului pentru investigaţiile preliminare la procesul din 18
noiembrie 1991, a existat o întîrziere semnificativa. Guvernul nu a oferit nici o explicaţie
referitoare la această întîrziere. Curtea consideră că această întîrziere, care acoperă o perioadă de
peste o jumătate din durata totală a perioadei examinate, este în sine suficientă pentru a conchide
că această cauza nu a fost audiată într-un termen rezonabil.
În hotărîrea Vachev c. Bulgaria38 Curtea este de acord că procedurile penale împotriva
reclamantului erau complexe din punct de vedere de fapt şi legal. În proceduri erau implicate mai
multe persoane acuzate că a întreprins numeroase infracţiuni financiare pe parcursul unei
perioade îndelungate de timp. Curtea nu este convinsă de faptul că pretinsul eşec de a solicita
descalificarea experţilor în timp util a fost la originea oricărei întîrzieri. Autorităţilor le-a revenit
misiunea de a se conforma regulilor procedurii penale şi de a numi experţii a căror imparţialitate

37
Cauza Gelli c. Italia. Hotărârea 19 octombrie 1999.
38
Cauza Vachev c. Bulgaria. Hotărârea 8 iulie 2004.
20
nu poate fi pusă la îndoială. Mai mult ca atît, cînd reclamantul a solicitat descalificarea expeţilor,
cererea lui a fost respinsă de două ori de către autorităţile de investigare. Doar atunci, cînd
problema a fost pusă în faţa procuraturii regionale, experţii au fost înlocuiţi. În ceea ce priveşte
înlocuirea avocatului reclamantului, acesta nu pare să fie motivul principal pentru care
procuraturii regionale din Teteven a decis să întoarcă cauza pentru investigare, în iulie 1998.
Aceasta a devenit necesar în special deoarece anumite fapte nu au fost în totalitate elucidate,
investigatorul a comis greşeli în calificarea legală a infracţiunilor pretinse împotriva
reclamantului, iar unul din experţii specialişti care a pregătit raport financiar trebuia înlocuit.
Curtea notează faptul că pe parcursul întregii perioade, care trebuie luată în consideraţie, peste
cinci ani şi nouă luni, procedurile rămîneau la nivelul preliminar al investigaţiilor.
Chiar dacă luăm în consideraţie faptul că această cauza era complexă din punct de vedere
legal şi de fapt, o asemenea perioadă de timp este excesivă. Curtea notează în continuare că au
existat perioade îndelungate pe parcursul cărora nu se desfăşura nici o activitate. Asemenea
perioade pot fi menţionate în intervalul 4 noiembrie 1998 şi 1 iunie 1999 în intervalul 13 iunie
1999 şi 7 ianuarie 2000..., 14 februarie 2000 şi 12 mai 2000... Şi 4 august 2000 şi 8 iunie 200. În
cele din urmă, Curtea notează că a existat o coordonare insuficientă între diversele organe
implicate in această cauză, după cum au demonstrat numeroasele reformulări ale acuzaţiilor
aduse împotriva reclamantului. Toate acestea, împreună cu trimiterile dosarului autorităţilor de
investigare pentru investigaţii adiţionale sau pentru rectificarea încălcărilor procedurale,
reprezenta un factor major care a contribuit la întîrziere. Luînd în consideraţie criteriile stabilite
în jurisprudenţă sau pentru evaluarea rezonabilităţii duratei procedurilor. Curtea consideră că
durata procedurilor penale împotriva reclamantului nu satisface exigenţa unui termen rezonabil
stabilit în art. 6 § 1 din Convenţia Europeană.
În hotărîrea De Clerck c. Belgiei39 Curtea notează că perioada care trebuie luată în
considerare pentru a aprecia durata procedurii conform exigenţei de “termen rezonabil”, impusă
de art. 6 § 1, a început la 30 noiembrie 1990, cu percheziţiile efectuate la centrul de coordonare
al grupului, la centrul beaulieu şi la n.v. Beaulieu wielsbeke. Conform informaţiilor avocaţilor
reclamanţilor, necontrazise de guvern, la 7 iunie 2007 procedura era, încă la etapa de încheiere în
camera de deliberare, aplicînd art. 127 din codul de instrucţie criminală şi fusese amînată,
aşteptînd executarea anumitor măsuri de instrucţie. Conform indicaţiilor, procedura era încă
pendinte şi, la data adoptării acestei hotărîri, ea atinsese durata de aproximativ şaisprezece ani şi
zece luni.În speţă Curtea nu poate constata complexitatea cauzei reclamanţilor. Ea a convenit cu
guvernul că sarcina judecătorului de instrucţie în dosarul principal era dificilă. Instrucţia în acest
dosar a început la 8 noiembrie 1990 şi a luat sfîrşit la 18 mai 2001, prin cea de-a doua ordonanţă
39
Cauza De Clerck c. Belgiei. Hotărârea 25 septembrie 2007.
21
de comunicare împotriva primului reclamant. Din elementele prezentate de guvern rezultă că
actele de instrucţie s-au succedat mereu : douăzeci şi şase de rechizitorii suplimentare, douăzeci
şi trei de rapoarte de expertiză, patruzeci şi nouă de comisii rogatorii în ţări diferite, două sute
cincizeci de mii patru sute nouă pagini de dosar, cinci mii nouă sute cincizeci procese-verbale,
şase sute patruzeci şi şapte de audieri, o sută patruzeci şi trei de percheziţii şi şase sute
unsprezece depuneri la grefă . La acestea se mai adaugă actele de instrucţie efectuate în cele
două dosare principale anexate - 129/97 şi 197/97, precum şi decizia procurorului regal din 14
aprilie 2005 de a adăuga alte şapte dosare în alte instrucţii judiciare efectuate de alţi judecători de
instrucţie. Curtea consideră despre comportamentul reclamanţilor că nu a contribuit la 76
prelungirea durarei instrucţiei. Curtea notează că la 8 martie 2000, judecătorul de instrucţie B. a
prezentat parchetului dosarul , aplicînd art. 127 din codul de instrucţie criminală şi conchide în
consecinţă, că terminase lucrul său de instrucţie la acest dosar. Totuşi, din motive, cari pare că
subliniază securitatea dosarelor şi confidenţialitatea instrucţiei, acest dosar la întors pentru a fi
apoi prezentat din nou la 18 mai 2001 . Procurorul a elaborat rechizitoriile finale la 24 aprilie
2005. Conform primei date şi conform celei de a doua, timp care s-a scurs a fost de cinci ani şi o
lună sau trei ani şi unsprezece luni, o durată extrem de limitată pentru acest dosar. De fapt,
ultimul document menţionat de guvern in cea de-a doua ordonanţă de comunicare din 18 mai
2001 împotriva primului reclamant. In afară de aceasta, Curtea notează că potrivit informaţiilor
prezentate de guvern numărul de pagini din dosarele încredinţate judecătorului de instrucţie în
cauza cu privire la reclamanţi direct sau indirect, constituia 360 012. În fine, Curtea poate doar
reaminti în hotărîrîrea sa din 6 decembrie 2005 că prelungirea termenului de consultare a
dosarelor la 14 aprilie 2005 risca să implice prescripţia acţiunii, care deja era iminentă.
Curtea consideră că o astfel de diligentă specifică se impunea autorităţilor sesizate, ţinînd
cont de miza financiară importantă. În perioada cuprinsă între 22 ianuarie 1990 şi 9 iulie 1992 au
avut loc douăzeci de audieri la intervale regulate (mai puţin de treizeci de zile), dintre care doar
una singură a depăşit o jumătate de zi. În plus, după intrarea în vigoare a legii antiteroriste din 12
aprilie 1991, care a abrogat articolele 141-143 din codul penal ...curtea naţională de securitate a
aşteptat şase luni pentru a achita reclamanţii de acuzaţii, bazându-se pe aceste dispoziţii

22
 III Respectarea termenului rezonabil în faza de judecată.
3.1 Atribuțiile procurorului la respectarea termenului rezonabil în faza de judecată
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că rezonabilitatea duratei procedurilor
trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de criteriile stabilite în
jurisprudenţa Curții, aici se evidențiază complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi
al autorităţilor relevante, precum și importanţa cauzei pentru reclamant.
Respectarea termenului rezonabil al urmăririi penale este asigurată de către procurorul
care exercită sau după caz conduce urmărirea penală în cauza concretă. Așadar, potrivit art.274
alin.(2) CPP, din momentul emiterii ordonanței de începere a urmăririi penale, organul de
urmărire penală în termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale aduce la cunoștință
înscris procurorului care efectuează conducerea urmăririi penale ordonanța de începere a
urmăririi penale. Procurorul, examinând materialele cauzei, fixează termenul urmăririi penale în
cauza respectivă, de regulă fiind termenul de 30 de zile, ulterior veghează respectarea termenului
rezonabil al urmăririi penale în fiecare cauză concretă.

23
 O esenţială calitate a unei proceduri penale o formează accelerarea judecăţii, însă o
accelerare care să nu dispreţuiască nici libertatea individuală, nici drepturile sacre ale societăţii,
deci o accelerare compatibilă cu nevoile justiţiei şi spiritul larg democratic. În acest sens, legea
stabileşte o cerinţă generală conform căreia urmărirea penală se face în termene rezonabile.
În perioada cuprinsă între sfârşitul lunii aprilie 1998 şi luna februarie 2002, împotriva
reclamantului nu a mai fost întreprins niciun act de procedură şi nici nu a fost audiat de organele
de urmărire penală, cauza fiind în nelucrare în jur de 4 ani. Având în vedere jurisprudenţa Curţii
în materie, aceasta consideră că în cauză durata procedurii judecătoreşti este excesivă şi nu
răspunde exigenţelor impuse de principiul „duratei rezonabile”.
Articolul 6 pct.1 din Convenţie privind dreptul la judecarea cauzei în termen rezonabil
sub aspectul său penal poate fi invocat numai de persoana căreia i s-a înaintat o acuzaţie. A se
lua în consideraţie că în materia pretinselor violări ale duratei procedurilor penale, victimele,
persoanele care au înaintat o sesizare, martorii, alte persoane participante în proces, în afară de
acuzat (bănuit, învinuit), nu pot pretinde încălcarea dreptului la durata nerezonabilă a
procedurilor penale40, percepând acuzatul ca unicul subiect cu drept la un remediu efectiv, ceea
ce într-o măsură oarecare îngrădește ceilalți participanți antrenați în procesul penal la
revendicarea drepturilor sale.
O excepţie constituie situaţia când victima unei infracţiuni pretinde durată nerezonabilă a
procedurii penale în legătură cu imposibilitatea soluţionării aspectului civil, examinarea excesiv
de lungă a acţiunii sale civile în cadrul procedurii penale – situaţie în care poate fi apreciată şi
durata procedurilor penale, dar începând cu momentul înaintării acţiunii civile şi doar luându-se
în consideraţie criteriile aplicabile procedurilor civile.
Aprecierea perioadei de calcul al termenului rezonabil al urmăririi penale, în conformitate
cu prevederile naționale, se calculează din momentul emiterii ordonanței de începere a urmăririi
penale și se finalizează după caz cu întocmirea rechizitoriului și trimiterea cauzei în instanța de
judecată, fie cu o ordonanță de încetare și clasare a urmăririi penale. Potrivit jurisprudenței Curții
Europene, dreptul persoanei cu privire la termenul rezonabil începe să curgă din momentul când
persoana a fost acuzată de săvârșirea infracțiunii, adică odată cu recunoașterea persoanei în
calitate de bănuit, învinuit. În funcție de circumstanțe, perioada poate fi calculată din momentul
când persoana vizată a fost reținută sau în privința căreia a fost aplicată măsura preventivă sub
formă de arest, adică ziua în care persoana este luată în custodia statului, deci informată oficial
că în privința sa au demarat acțiuni de urmărire penală.

40
Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.6 din 01 noiembrie 2012 privind satisfacția echitabilă, în baza de date
Jurisprudența CSJ.
24
 În urma celor expuse, deducem ideea că curgerea termenului rezonabil al urmăririi penale
pentru persoana începe din momentul atragerii acesteia în calitate de participant al procesului
penal prin efectuarea acțiunilor de urmărire penală, adică existența acelei notificări oficiale
parvenite din partea autorităților competente, în cazul nostru al organului de urmărire penală
privind bănuiala/învinuirea în săvârșirea acțiunii infracționale prevăzută de legislația penală.
Fiecare prelungire a termenului de urmărire penală, dispusă de către procuror, va începe
cu analiza materialelor cauzei, a demersului ofițerului de urmărire penală prin prisma criteriilor
de apreciere a termenului rezonabil, aici evidențiem complexitatea cauzei, conduita
participanților, a organului de urmărire penală, importanța procesului pentru cel interesat și
vârsta de minorat a victimei.
Pentru a determina complexitatea cauzei penale în cadrul urmăririi penale și a estima
termenul rezonabil, este necesar a stabili natura acuzației penale, existența participației, natura și
volumul probelor, existența, numărul și complexitatea expertizelor, comisiilor rogatorii,
procedurii de extrădare, numărul părților vătămate, al martorilor, dispunerea măsurilor speciale
de investigații etc., deci orice acțiune procesuală ce ar necesita timp și resurse suplimentare
pentru realizare și obținerea rezultatului necesar.
Așadar, în fiecare cauză concretă, procurorul luând decizia de a prelungi termenul
urmăririi penale va efectua testul complexității cauzei în coraport cu garantarea termenului
rezonabil al urmăriri penale.
Comportamentul părților, un alt criteriu enunțat atât în legislația națională, cât și în
Convenție. Organele statului nu sunt vinovate de încălcarea dreptului persoanei dacă se stabileşte
că depăşirea a avut loc din vina ei. Aceasta poate avea loc atunci când comportamentul părţii
duce la o încetinire neîntemeiată a procesului, cum ar fi în cazul înaintării nefondate a
plângerilor, întârziere în comunicarea informaţiilor necesare, lipsă nemotivată de la acţiunile ce
trebuie să aibă loc în prezenţa părţii etc. Însă nimeni nu poate împiedica partea apărării să
beneficieze în deplină măsură de remediile procesuale acordate de lege, ba chiar mai mult, este
necesar să-și apere interesele sale prin toate mijloacele și metodele neinterzise de lege. Deși
părțile beneficiază de anumite drepturi procedurale, aceștia sunt obligați să se folosească cu
bună-credinţă de drepturile lor procedurale.
Mai mult ca atât, respectarea termenului rezonabil, în coraport cu comportamentul
părților, nu impune obligația persoanei de cooperare cu autoritățile judiciare, deci
bănuitului/învinuitului nu-i poate fi imputată vinovăția cu privire la tergiversarea urmăririi
penală, atât timp cât comportamentul acestuia se află în limitele permisive ale prevederilor
Codului de procedură penală cu privire la apărarea sa. Curtea este de părerea că persoana asupra
căreia planează o acuzație penală și se eschivează de la urmărirea penală nu poate beneficia de
25
domeniul de aplicare a termenului rezonabil și nu poate invoca încălcarea acestuia, motivul
evident fiind eschivarea persoanei care împiedică buna desfășurare a urmăririi penale și
asigurarea rezonabilității termenului.
Conduita organului de urmărire penală joacă un rol important în evaluarea termenului
rezonabil, aceasta ţine de diligenţa şi rapiditatea cu care se realizează obligaţiile pozitive de a
investiga o cauză penală.
Criteriul de apreciere a termenului rezonabil potrivit importanței procesului pentru cel
interesat în cadrul procedurilor penale considerăm că este indiscutabil, de altfel persoana în
privința căreia planează o acuzație penală este afectată de procedurile penale, astfel, indiferent de
perioada de timp aflată sub paravanul bănuielii sau învinuirii, îi cauzează un disconfort imperios
care din perspectiva subiectivă este perceput cu o afectivitate sporită de către persoana în cauză.
Urmărirea penală se va desfășura în termene cât posibil de resptrânse în cazul limitării
persoanei în anumite drepturi sau impunerii anumitor restricții prevăzute de Codul de procedură
penală, aici evidențiem aplicarea măsurilor preventive, starea de sănătate a persoanei etc. Curtea
a statuat în mod repetat faptul că odată ce persoana se află în detenție preventivă are dreptul la o
diligență specială din partea autorităților competente.
Starea de minorat a victimei se ia în consideraţie la stabilirea respectării termenului
rezonabil. Aceasta, ca şi alte instituţii procesual-penale, are ca şi scop a oferi o protecţie mai
mare, prin accelerarea instrumentării cauzei, pentru a evita pe cât este posibil consecinţele
nefaste ale procesului penal asupra acestor categorii de persoane. Luând în considerație că starea
de minorat se caracterizează prin afectivitate emoțională specifică vârstei și poate influența
dezvoltarea psihologică a personalității minorului, este necesar ca procurorul să întreprindă toate
măsurile necesare pentru a minimaliza efectul negativ al acțiunilor procesuale asupra minorului,
inclusiv prin asigurarea efectuării acțiunilor procesuale în cadrul urmăririi penale în termene
rezonabile.

3.2 Repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la

judecarea în termen rezonabil a cauzei.
Art. 6 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), care se referă atât la
procedurile de judecare a cauzelor, cât şi la cele de executare a hotărârilor judecătoreşti, cere
examinarea disputelor sau acuzaţiilor „în termen rezonabil”. Nu există termene fixe a căror
depăşire ar duce automat la încălcarea CEDO. Atunci când decide dacă termenul rezonabil a fost
încălcat, CtEDO ia în calcul complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al
autorităţilor, precum şi miza pentru reclamant 41. De regulă, procedurile judiciare cu o durată mai
41
Cauza Frydlender c. Franţei. Hotărârea din 27 iunie 2000.
26
mică de doi ani într-o singură instanţă sau neexecutările hotărârilor judecătoreşti de către stat cu
o durată mai mică de un an sunt respinse de CtEDO ca fiind vădit nefondate.
Republica Moldova nu a avut şi nu are probleme cronice în ceea ce priveşte termenul de
examinare a cauzelor de către instanţele de judecată. Din contra, judecătorii se grăbesc să
examineze cauzele cât mai repede, în detrimentul calităţii. Examinarea îndelungată a cauzelor în
Republica Moldova reprezintă o excepţie, care, de regulă, de datorează amânărilor frecvente ale
ședinţelor de judecată şi remiterii cauzelor la rejudecare. Până la 31 decembrie 2011, Republica
Moldova a fost condamnată de CtEDO în 9 hotărâri pentru încălcarea termenului rezonabil42.
Este inacceptabil ca o persoană să obţină compensaţii pentru încălcarea termenului
rezonabil în cadrul unor proceduri care de asemenea sunt nerezonabil de lungi. Legea nr. 87
prevede că acţiunea urmează a fi examinată de către prima instanţă în cel mult 3 luni de la
depunere. În practică, acest termen nu se respectă. Nici Legea nr. 87 şi nici altă legislaţie nu
stabileşte termene speciale pentru examinarea apelurilor sau recursurilor în cauzele iniţiate în
temeiul Legii nr. 87. Ultimele sunt examinate potrivit ordinii generale. În practică, în apel,
cauzele sunt examinate cel puţin 3-4 luni de zile, iar în recurs alte 3-4 luni, iar termenul de
depunere a recursului este de 2 luni.
Potrivit standardelor CtEDO, în general, termenul rezonabil poate fi încălcat doar în
cadrul procedurilor judiciare mai lungi de 2 ani de zile într-o singură instanţă sau în cazul
neexecutării mai mari de un an de zile.
În mai multe hotărâri, CSJ conchidea că, „termenul rezonabil de judecare a cauzei nu a
fost încălcat, deoarece nu au fost încălcaţi termenii din legislaţia naţională, iar părţile s-au folosit
de drepturile lor procesuale, înaintând cereri și demersuri, ceea ce a dus la amânarea ședinţelor
de judecată”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune repararea prejudiciului în cazul încălcării
termenului rezonabil. Potrivit standardelor CtEDO, compensaţiile acordate la nivel naţional cu
titlu de prejudiciu moral nu trebuie să fie nerezonabile în raport cu compensaţiile acordate de ea
în cauze comparabile, adică în cauzele în care a fost constatată o violare comparabilă de către
acelaşi stat sau de către un alt stat cu un nivel de dezvoltare economică similar.
Acordarea unor compensaţii de EUR 400,000 pentru încălcarea termenului de examinare
a cauzei, aşa cum a făcut Curtea de Apel Chişinău în cauza Sandulachi22, nu caracterizează
sistemul de justiţie din Republica Moldova. Din contra, printre judecătorii moldoveni este larg
răspândită convingerea că încălcarea drepturilor omului nu ar trebui să ducă automat la repararea
prejudiciului moral, sau că cuantumul prejudiciului moral nu ar trebui să fie unul foarte mare.

42
Gribincea V., Guzun I., Chirtoacă I. Mecanismul de reparare a prejudiciul cauzat prin încălcarea termenului
rezonabil – este oare aceasta suficient. Chişinău. 2014. p. 3.
27
Mărimea mică a compensaţiilor morale a fost mereu o chestiune larg discutată între juriştii din
Republica Moldova. Fiind întrebaţi despre mărimea compensaţiilor morale, judecătorii au
menţionat că atunci când le acordă ei reies din realităţile Republicii Moldova, care este cea mai
săracă ţară din Europa, iar salariile judecătorilor sunt mici. De asemenea, ei atrag atenţia la
jurisprudenţa CSJ, care până recent acorda, în mare parte, compensaţii mici.
Unii judecători erau reticenţi la ideea de a acorda compensaţii mari pentru a nu fi
suspectaţi de corupţie sau deoarece, „tradiţional, aveau o grijă deosebită faţă de bugetul de stat”.
Cu toate acestea, judecătorii au fost mai generoşi atunci când reclamanţi în proceduri erau colegii
lor sau membrii familiilor judecătorilor.
Se pare că judecătorii consideră că stabilirea cuantumului compensaţiei morale nu
reprezintă o chestiune de drept, ci ceva ce ţine de discreţia judecătorului. Din acest considerent,
de regulă, motivarea hotărârilor judecătoreşti în această parte este foarte sumară şi nu permite
justiţiabililor să înţeleagă cum a fost stabilită mărimea compensaţiei şi din ce motiv în cauze
similare judecătorii au acordat compensaţii morale diferite.
Compensaţiile morale acordate de judecătorii moldoveni variază considerabil ca mărime.
Până în 2013, de obicei, judecătorii din judecătorii acordau sume mai mari pentru prejudiciul
moral, care erau reduse substanţial de către instanţele de apel şi recurs. Compensaţiile acordate
în final erau considerabil mai mici decât cele acordate de CtEDO 43. Din acest motiv, până la 31
decembrie 2013, Moldova a pierdut 6 cauze la CtEDO.
CSJ a recunoscut se pare că nivelul compensaţiilor morale acordate pentru încălcarea
CEDO este prea mic, iar practica judecătorească în acest domeniu nu este uniformă. La 23 iulie
2012, pe pagina CSJ a fost plasată Opinia comună a preşedintelui CSJ şi a Agentului
Guvernamental cu privire la satisfacţia echitabilă care urmează a fi acordată pentru violarea
CEDO. Opinia menţionează:
- analizând jurisprudenţa CEDO în cazurile de neexecutare, putem constata că mărimea
[compensaţiei morale acordate de CtEDO în cauzele moldoveneşti] este de aproximativ de 600
euro pentru 12 luni de întârziere şi câte 300 euro pentru fiecare perioadă următoare de 6 luni de
întârziere”.

CONCLUZIE
Așadar, în baza celor expuse, conchidem că respectarea termenului rezonabil al urmăriri
penale reprezintă unul dintre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil garantat tuturor
persoanelor implicate într-un proces judiciar. Rolul procurorului în cadrul urmăririi penale cu

Centrul de Resurse Juridice din Moldova, „Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului de către
43

Republica Moldova 1997-2012”, Chișinău 2012, p. 55.

28
privire la asigurarea respectării termenului rezonabil este imperios, acesta fiind responsabil de
cazurile în care urmărirea penală este tergiversată, pentru că anume procurorul este acel subiect
care stabilește termenul urmăririi penale.
Nerespectarea termenului rezonabil al urmăririi penale influențează negativ înfăptuirea
justiției, ceea ce are un impact negativ asupra întregului sistem judiciar. Nu putem nega faptul că
Republica Moldova are carențe la capitolul respectiv, însă în urma cauzelor pierdute la CtEDO,
autoritățile naționale întreprind măsuri necesare pentru redresarea situației, în așa fel considerăm
că în scurt timp acest fenomen va deveni istorie, însă până atunci mai este mult de lucrat pe acest
segment anevoios.

BIBLIOGRAFIE
1. Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2002.
2. Boţian E. Drept procesual penal. Note de curs. Sibiu: Editura Burg, 2014.
3. Cauza Beljanski c. Franţa. Hotărârea din 7 februarie 2002.
4. Cauza Calvelli şi Ciglio c. Italia, Hotărîrea din17 ianuarie 2002.
5. Cauza De Clerck c. Belgiei. Hotărârea 25 septembrie 2007.
6. Cauza Eckle c. Germaniei. Hotărîrea din 15 iulie 1982.
7. Cauza Frydlender c. Franţei. Hotărârea din 27 iunie 2000.
8. Cauza Gelli c. Italia. Hotărârea 19 octombrie 1999.
9. Cauza Holomiov c. Moldovei. Parag. 138. Hotărârea din 7 noiembrie 2006.
Accesibil: http://hudoc.echr.coe.int/rus?i=001-112629
10. Cauza Nedelcu c. Românie. Parag. 23. Hotărârea din 4 august 2005. Accesibil:
http://hudoc.echr.coe.int/rus?i=001-122833
11. Cauza Nedelcu c. Românie. Parag. 23. Hotărârea din 4 august 2005
12. Cauza Sari c. Turcia şi Danemarca. Hotărîrea din 8 noiembrie 2001.
13. Cauza Schumacher c. Luxembourg. Hotărârea 25 noiembrie 2000.
14. Cauza Vachev c. Bulgaria. Hotărârea 8 iulie 2004.
15. Cauza Vayic c. Turcia. Hotărârea din 20 iunie 2006.
16. Cauza Yapci şi Sargin c. Turcia. Hotărârea din 8 iunie 1995.
17. Centrul de Resurse Juridice din Moldova, „Executarea hotărârilor Curţii Europene
a Drepturilor Omului de către Republica Moldova 1997-2012”, Chișinău 2012, p. 55.
18. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului
RM nr. 1298-XIII din 24.07.1997. În: Tratate internaţionale (ediţia oficială). Vol. I. Chişinău,
1998.
19. Cuciurcă An., Ursu N,. Donciu An. ş.a. Note de curs. Drept procesual penal.
Chişinau, 2013.
20. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10
decembrie 1948. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII din 28.07.1990. În:
Tratate internaţionale (ediţia oficială). Vol. I. Chişinău, 1998.
21. Dolea Ig., Roman D., Sedlețchi I. Drept procesual penal. Chișinău: Ed. „Cartea
juridică”, 2005.
22. Dolea Ig., Roman D., Sedleţchi Iu. ş.a. Drept procesual penal. Ed. a 3-a rev. şi
completată. Chişinau, 2009.
23. Dongoroz V. Curs de drept şi procedură penală. Bucureşti: Ed. Cartierul judiciar,
1930.
29
 24. Gribincea V., Guzun I., Chirtoacă I. Mecanismul de reparare a prejudiciul cauzat
prin încălcarea termenului rezonabil – este oare aceasta suficient. Chişinău. 2014.
I. Ionescu-Dolj. Curs de procedură penală română. București: Socec&Co, 1937.
25. Kahane S. Dreptul procesual penal. București: Ed: ”Didactica și Pedagogică”,
1963.
26. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din
06.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 58/641 din 19.10.1995.
27. Neagu I. Tratat de procedură penală. Bucureşti,1997.
28. Odagiu Iu., Andronache A., Osoianu T. ş.a. Drept procesual penal. Partea
generală. Chişinău, 2009.
29. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat la New York
la 16 decembrie 1966. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 217-XII din 28.07.1990.
În:Tratate internaţionale (ediţia oficială). Vol. 1. Chişinău, 1998.
30. Păvăleanu V. Drept procesual penal. Partea generală. Bucureşti: Ed. Lumina Lex,
2001.
31. Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.6 din 01 noiembrie 2012 privind
satisfacția echitabilă, în baza de date Jurisprudența CSJ.
32. Roman D., Vîzdoagă T. Organizarea și activitatea organelor de ocrotire a
normelor de drept în Republica Moldova. Chișinău: Ed. „Cartdidact”, 2004.
33. Volonciu N. Tratat de procedură penală. Partea Generală. Vol. I. Bucureşti: Ed.
Paideia, 1996.
34. Theodoru Gr., Moldovan L. Drept procesual penal. Bucureşti: Ed. Didactica şţi
Pedagogica, 1979.

30