PERIOADA PAŞOPTISTĂ

(1830 - 1860)

 Contextul literar al apariţiei Daciei literare:

a) în Ţara Românească - Ion Heliade – Rădulescu – „Curierul românesc”, cu suplimentul „Curier de ambe
sexe”
b) în Moldova - Gheorghe Asachi – „Albina românească”, cu suplimentul „Alăuta românească”.
c) în Transilvania - Gheorghe Bariţiu – „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.
 „Introducţie” la Dacia literară de Mihail Kogălniceanu:
- apare la Iaşi,1840, 30 ian;
- manifest literar al romantismului românesc (= prefaţa la drama „Cromwell” de Victor Hugo – 1827-în
literatura universală);
- invocă necesitatea unei literaturi originale şi naţionale;
- prezintă activitatea revistelor anterioare;
- respinge amestecul politicului şi coloratura locală: „O foaie, dar, carea, părăsind politica, s-ar îndeletnici
numai cu literatura naţională, o foaie carea făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie româneasca şi, prin
urmare, s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din oricea parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie,
zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră.”

 Program:
1) critica estetică: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
2) unitatea limbii şi a literaturii române: „Aşadar, foaia noastră va fi un repertoriu general a literaturei româneşti,
în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele
cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său.” // „Literatura noastră are trebuinţă de unire, iar nu de dizbinare; cât
pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din carea s-ar pute isca o urâtă şi neplăcută neunire.
În sfârşit, ţălul nostru este realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.”
3) combaterea imitaţiilor şi a traducerilor: „Dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că
omoară în noi duhul naţional. Această manie este, mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de
subt teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi, şi încă şi acele de ar fi
bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom pute această manie ucigătoare a gustului
original, însuşirea cea mai preţioasă a unii literaturi.”
4) literatură originală - 3 subiecte: istorie, frumuseţile patriei, tradiţii: „Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să
putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.
Foaia noastră va primi cât se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate
coloanele. “
- scriitorii se afirmă în cadrul curentului naţional – popular;
- romantism de tip Biedermeier = impur, eclectic, hibridare estetică, conglomerat de forme, motive noi şi
vechi etc.; ex: Vasile Alecsandri
7. Scriitori şi opere paşoptiste:
a) proza: nuvele istorice (C. Negruzzi, N. Bălcescu), însemnări de călătorie (V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu),
fiziologia satirică (C. Negruzzi, I. H. Rădulescu), memorialistică (C. Negruzzi), roman (D. Bolintineanu, M.
Kogălniceanu).
b) poezia:
- specifică clasicismului: epistola, satira, fabula, oda, imnul (Gr. Alexandrescu, A. Mureşanu)
- specifică romantismului: meditaţia, elegia, legenda, balada (V. Cârlova, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, V.
Alecsandri, I. H. Rădulescu).
c) dramaturgia: comedia (V. Alecsandri, Alecu Russo), drama istorică (Gh. Asachi, V. Alecsandri).
 Junimea şi Titu Maiorescu

În toamna anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexadru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a
da un alt curs culturii şi literaturii româneşti înfiinţează la Iaşi o asociaţie liberă cu numele “Junimea”. Iniţiatorii
sunt: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu.
Programul politic al acestei asociaţii (majoritatea membrilor întemeietori constituiau aripa stângă a
Partidului Conservator) va fi subordonat celui cultural, teoretizat de conducătorul grupului, Titu Maiorescu.
Junimiştii au criticat puternic Revoluţia de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare grăbită şi
nejustificată a modelului francez. Ei nu se împotriveau schimbărilor şi nici culturii occidentale, pe care o preţuiau
foarte mult, dar insistau asupra faptului că schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce societatea românească
era pregătită să le primească.
La 1 martie 1867, din iniţiativa lui Iacob Negruzzi şi sub redacţia lui, pe care o va păstra timp de 27
de ani, apare la Iaşi revista “CONVORBIRI LITERARE”, bilunar până în 1885 şi lunar după această dată, la
Bucureşti.
Activitatea Junimii se desfăşoară pe mai multe etape:
1. o etapă în care se elaborează principiile estetice ale societăţii.- 1863-1874- Este vremea în care Junimea
provoacă cele mai multe reacţii adverse, dar şi aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile
Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu, prestigiul începe să-i fie asigurat.
2. o etapă în care şedinţele din Iaşi încep să fie dublate de acelea de la Bucureşti (1874-1885). În 1885, Iacob
Negruzzi se mută la Bucureşti luând cu sine şi revista a cărei direcţie o păstrează singur până în 1893.
3. după 1885 este perioada în care principiile estetice ale junimismului se dezvoltă în mod deosebit. Această
etapă a grupării şi chiar a revistei are un caracter universal. Activitatea Junimii va înceta în 1916, la Bucureşti.
Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii culturale creatoare, delimitată de un spirit critic
neadormit şi de un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat şi a impus o astfel de direcţie, aducând în
atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu
eforturile de consolidare politică, socială şi economică începute de Alexandru Ioan Cuza şi de ministrul său Mihail
Kogăliceanu, omul de idei al epocii paşoptiste, dar şi al celei următoare. Junimea a determinat o direcţie nouă şi în
literatură: fundamental romatică în perioada paşoptismului, literatura română evoluează în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenţă
În plan cultural, obiectivele Junimiii au fost foarte limpezi:
a) răspândirea spiritului critic
b) încurajarea progresului literaturii naţionale
c) susţinera independenţei intelectuale a poporului român (educarea publicului prin prelecţiuni populare)
d) susţinera originalităţii culturii şi a literaturii române prin punerea problemei unificării limbii române literare şi prin
respectul acordat literaturii
e) crearea şi impunerea valorilor.
T. Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii Junimea, impunându-se ca adevăratul ei conducător,
iar în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian
sunt numeroase : limba română, literatură, cultură, estetică, filozofie.
În 1867, Maiorescu publică studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Din raţiuni
metodologice, criticul îşi împarte articolul în două părţi : Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea ideală a
poeziei. În concepţia lui, spre deosebire de ştiinţă care este chemată să exprime adevărul, « poezia este arta de a
pune fantezia în mişcare prin cuvinte », frumosul fiind «  ideea manifestată în materie sensibilă ». De aceea poezia
trebuie să aibă două condiţiuni : una materială realizată prin cuvinte ca « organ de comunicare » - figuri de stil,
licenţe poetice, expresivitate, poetul trebuind să aleagă mereu « cuvântul cel mai puţin abstract », iar cealaltă,
ideală, are în vedere sentimente şi pasiuni exprimate, căci : « ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna
un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exculsiv intelectuală. »
În 1868, apare studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care este formulată teoria formelor fără
fond. Maiorescu se revoltă aici împotriva « viţiului » existent în epocă de a împrumuta forme ale culturii apusene
fără a le adapta condiţiilor existente. Această teorie cuprinde multe exagerări, dar prezintă şi un aspect pozitiv în
sensul că respinge împrumuturile exagerate, neselective şi imitaţiile fără valoare. În realitate Titu Maiorescu şi
junimiştii pledau pentru ridicarea fondului autohton la înălţimea formelor împrumutate.
 MODERNISMUL INTERBELIC (PERIOADA INTERBELICĂ) – EUGEN LOVINESCU

Limitele literare ale unei perioade sunt, în general, pure convenţii, dat fiind faptul că fenomenele artistice,
între care şi literatura, există latent în „spiritul veacului” până la manifestarea vizibilă şi îşi prelungesc nedefinit
existenţa. Există, însă, uneori, rupturi istorice evidente, care provoacă şi delimitarea epocii literare. Deşi perioada
interbelică este cuprinsă între cele două războaie mondiale, începutul ei literar şi, mai ales, sfârşitul ei, se definesc
dincolo de datele istorice propriu-zise, de intervalul sugerat de prefixul –inter. Începutul literaturii române
interbelice ar putea fi anul 1919, în care apare prima revistă care îşi propune să se ocupe din nou, după război,
exclusiv de literatură. Este vorba despre revista Sburătorul, condusă de Eugen Lovinescu. Sfârşitul perioadei
interbelice nu este marcat de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, ci îl include, prelungindu-se chiar după
el.
Primul număr al revistei Sburătorul a apărut în 19 aprilie 1919, la câteva luni după terminarea războiului.
Numele face aluzie, simbolic, la „boala” poeziei, dar şi la aripile ei. În articolul de deschidere, Eugen Lovinescu,
directorul revistei şi fondatorul cenaclului cu acelaşi nume, anunţă intenţia de a se ocupa numai de literatură şi,
ceea ce va deveni scopul principal al criticului, de a descoperi noile talente, pregătind astfel o nouă generaţie
literară.
Teoria sincronismului şi cea a mutaţiei valorilor estetice sunt legate de numele lui Lovinescu şi au stârnit discuţii
în epocă, rămânând însă, în linii generale, valabile până astăzi.
Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu
literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore. Eugen Lovinescu pleacă de la ideea că
aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca
această evoluţie să nu se producă niciodată. De aceea, preluând câteva idei ale sociologului francez Gabriel Tarde,
Eugen Lovinescu dezvoltă teoria imitaţiei, susţinând ideea că uneori este necesar ca o literatură care a evoluat mai
puţin să împrumute modele din literaturile mai avansate, astfel încât să înregistreze un progres. Eugen Lovinescu
îşi elaborează teoriile într-un moment în care, fără a imita, literatura română ar fi devenit stagnantă,nu ar mai fi
evoluat.
Principiul sincronismului în literatură însemna în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor
care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un împrumut fără
discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. În
esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi
morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronă. În
condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai
avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare,
apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea
unui „spirit provincial”, deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu
conduce la combaterea factorului etnic în crearea de cultură – pe care nu-l contestă – ci la sublinierea necesităţii de
înnoire.
În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci chiar cu ritmul de dezvoltare a propriei
societăţi sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii constau în: trecerea de la o
literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia
poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei şi a poeziei; dezvoltarea romanului analitic.
Romanul românesc modern apare în perioada interbelică, înnoirea formulelor narative fiind o consecinţă a
activităţii cenaclului Sburătorul şi a scriitorilor interesaţi de sincronizarea literaturii cu celelalte forme ale ştiinţei
şi ale culturii. Unul dintre aceşti autori este Camil Petrescu, teoretician al „Noii structuri”, identificată în legătură
cu opera lui Marcel Proust. În opinia lui Camil Petrescu, literatura unei epoci trebuie să fie sincronă cu filozofia şi
cu celelalte domenii ale cunoaşterii, iar din acest punct de vedere, romanul tradiţional este anacronic.
Romanul modern deplasează accentul de la eveniment la psihologie, de la relatare la explorarea conştiinţei
personajului. Autorul îşi propune să „absoarbă” lumea în interiorul conştiinţei, anulându-i omogenitatea şi
epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele
condiţiei umane; are o perspectivă limitată şi subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre
literatură (autorul devine teoretician ). Personajul – narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează
drama de conştiinţă, conferindu-i autenticitate; se optează pentru convenţiile epice, care favorizează analiza
( jurnalul intim, corespondenţa privată, memoriile, autobiografia ); principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt
respectate (cronologia este înlocuită cu acronia); sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt
preferate faptele banale, lipsite de semnificaţii majore, fără să fie refuzate inserţiile în planul social; modelul
narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de opera lui Marcel Proust.
Naraţiunea la persoana I se caracterizează prin existenţa unui narator care este prezent în istorie şi ca personaj
( actor ). Perspectiva actorială presupune un eu central care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii
şi permite anexarea unui nou teritoriu romanesc ( conştientul şi inconştientul). Personajul-narator relatează fapte în
care este implicat ca protagonist. Este narator necreditabil pentru că, intenţionat sau involuntar, oferă o perspectivă
limitată asupra celor relatate. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, este un
roman modern subiectiv care are în prim plan un personaj-narator aplecat asupra propriilor trăiri şi înclinat spre
analiza stărilor de conştiinţă. Romanul ilustrează efortul „de diferenţiere faţă de ceea ce a fost înainte” ( Eugen
Lovinescu ) atât prin evenimentele care îi alcătuiesc substanţa – conflictul interior trăit de un personaj unic în
literatura română - , cât şi prin formula narativă adoptată – proza subiectivă redactată prin respectarea unor
convenţii. Cu alte cuvinte, „diferenţiere de material de inspiraţie, în sensul evoluţiei preocupărilor momentului
istoric, şi de expresie, în sensul capacităţii limbii de a se înnoi prin imagine şi armonie.” ( Eugen Lovinescu )