1.

Sfintele Paști

Praznic împărătesc cu dată schimbătoare, Paștile sau sărbătoarea anuală

a Învierii Domnului este cea mai de seamă dintre toate sărbătorile domnești.
Dpdv calendaristic, Paștile guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului biericesc. De data ei e legată ordinea și denumirea duminicilor
și a săptămânilor de peste an, cu evangheliile și apostolele care se citesc la
Liturghie, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utrenii,
luminândele și stihirile respective, precum și ordinea celor 8 glasuri ale cântărilor
Octoihului. Importanța sărbătorii este subliniată și de durata ei (3 zile).

Cuvântul Paști e de origine evreiască (Pesah = trecere). Evreii numeau Paști

sau sărbătoarea azimilor, sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea
Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan și
coincidea cu prima lună plină de după echionocțiu de primăvară.

Termenul ebraic a trecut în creștinism pentru că evenimentele istorice care

sunt comemorate (patimile, moartea și Învierea) au coincis cu Paștile evreilor din
anul 33; obiectul Paștilor creștine este cu totul altul decât al evreilor, nefiind altă
legătură decât una de nume și de coincidență cronologică.

Paștile sunt cea mai veche sărbătoare creștină. Împreună cu duminica,

Paștile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. Mărturii: în Constituțiile
Apostolice, canoanele apostolice, can 1. Antohia etc.

La început, numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini ca

comemorarea anuală a Cinei celei de taină, care avea loc înseara zilei 13 Nisan și
consta dintr-o masă rituală, care imita Cina și era însoțită de Sf. Euharistie.
Numirea evreiască de Paști a fost dată comemrării celor 3 evenimente (Cina,
Patimile, Învierea) pentru că:

1
 1. Ele au avut loc în preajma vechiului Paști evreiesc; 2. Cina a ținut oarecum
locul mese pascale și celebrarea ei înlocuia la creștini pe aceea a mesei pascale,
ea devenind pentru ei un nou Paști; 3. Mielul, care era jertfit și mâncat la masa
pascală a evreilor, era considerat ca imaginea sau preînchipuirea Mântuitorului.

Comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii creștine a

Paștilor. În primele 3-4 secole ea preceda „Paștile Crucii” (comemorarea
Patimilor) și „Paștile Învierii” (com. Învierii). Așadar, primii creștini înțelegeau prin
Paști nu numai sărbătoarea Învierii, ci și Cina și Patimile Domnului. De aceea,
săpt. pe care o numim azi săptămâna Patimilor se numea la ei săptămâna
Paștilor. Cu timpul, înțelesul cuvântului Paști s-a restrâns numai la sărbătoarea
Învierii, așa cum e azi.

Au existat în Biserica veche mari diferențe regionale în ceea ce privește data

și modul sărbătoririi. Creștinii din Siria (după o tradiție aparent moștenită de la Sf.
Ap. Ioan și Filip) serbau întâi moartea Domnului (Paștile Crucii) pe 14 Nisan, apoi
Învierea pe 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală – se numeau
Quartodecimani, fiindcă serbau Paștile odată cu iudeii.

Alți iudaizanți mai moderați serbau Paștile duminica, dar legau atât de mult
data Paștelui creștin de a celui iudaic, încât aveau grijă ca acea duminică să cadă
totdeauna înlăuntrul săptămânii azimilor – se numeau Protopashiți, adică cei ce
serbau Paștile mai înainte de data reglementară.

Cei mai mulți creștini „sărbătoreau” moartea Domnului totdeauna Vinerea cea
mai apropiată de 14 Nisan, numind-o Paștile Crucii iar Învierea în Duminica
următoare. Ei invocau în spijinul practicii lor pe Sf. Ap. Petru și Pavel. Erau și
creștini (prin Galia) care serbau Paștile la dată fixă: 25/27 Martie.

O uniformizare a datei serbării Paștilor a introdus-o Sinodul I Ecumenic

(Niceea 325), bazată pe calculul datei Paștilor obișnuit la Alexandria: Paștile se
va serba totdeauna Duminica; duminica va fi cea imediat următoare lunii
pline de după echinocțiul de primăvară; când 14 Nisan cade duminica,
Paștile va fi serbat duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu

2
Paștile iudeilor, dar nici înainte de acesta. Data Paștilor din fiecare an era
calculată de către Patriarhia din Alexandria.

Data Paștilor depinde de 2 fenomene naturale, unul cu dată fixă (echinocțiul

de primăvară – 21 martie) și unul cu dată schimbătoare (luna plină de după
echinocțiul de primăvară). Data Paștilor poate varia într-un interval de 35 de zile,
între 22 martie – 25 aprilie. Bisericile care au adoptat reforma calendaristică din
1924 serbează paștile între 4 aprilie – 8 mai.

Din sec. 3 s-au alcătuit Pascaliile, tabele cu data Paștilor pe mai mulți ani,
însă erau imperfecte din pricina echinocțiului de primăvară și a imperfecțiunilor
legate de calculul astronomic al calendarului iulian. Creștinătatea ortodoxă s-a
împărțit, după 1924, în 2: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat au continuat
să serbeze Paștile după Pascalia veche, pe când Bisericile care au adoptat
calendarul îndreptat (silul nou) au sărbătorit Paștile pe stilul nou. Bisericile
ortodoxe au stabilit, prin consens general, ca Paștile să fie serbat în toată
creștinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, odată cu Bisericile rămase la
calendarul neîndreptat.

Modul sărbătoririi Paștilor: era prăznuit ca o zi de bucurie, bucuria pentru

învierea Domnului, marele eveniment din istoria mântuirii noastre, care stă la
temelia credinței și a Bisericii creștine. În cursul ei avea loc botezul catehumenilor,
iar momentul învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârșirea Sf. Jertfe.
Neofiții își puneau haine albe și purtau în mâini făclii luminoase. În ziua Învierii toți
se îmbrățișau cu sărutarea frățească, cerându-și iertare unii de la alții, înainte de
împărtășire.

În unele biserici erau reprimiți penitenții, se eliberau sclavii și se făceau fapte

de milostenie. Serbarea Paștilor se prelungea o săptămână întreagă, săvârșindu-
se în fiecare zi Sf. Liturghie, la care credincioșii se împărtășeau. Era interzisă
participarea la spectacole, jocuri și petreceri păgâne, iar unii Sf. Părinți opresc
chiar lucrul în cursul Săptămânii Luminate.

3
 Nașterea cu trup și învierea ca Dumnezeu a Mântuitorului sunt cei 2 poli ai
chenozei și ai dragostei divine față de noi, iar sărbătorile respective sunt mărturia
și comemorarea perpetuă a acestora în cultul ortodox.

Rusaliile:

Duminica Cincizecimii sau Pogorârea Sf. Duh este sărbătoarea anuală a

pogorârii Sf. Duh peste Sf. Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc FA (cap. 2).
Ea cade totdeauna la 10 zile după Înălțare / 50 după Paști. E totodată sărbătoarea
întemeierii Bisericii creștine, în urma cuvântării Sf. Ap. Petru, convertindu-se la
creștinism peste 3000 de oameni, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină
din Ierusalim.

Rusaliile sunt cea mai veche sărbătoare creștină (împreună cu Paștile), fiind
prăznuită din vremea Sf. Ap., ca o încreștinare a sărbătorii iudaice
corespunzătoare. De ea amintesc: Sf. Ap. Pavel și Luca, Const. Ap., Sf. Irineu,
Tertulian, Origen, Can. 20 I Ec.

Nu numai ca vechime, ci și ca importanță, sărbătoarea Rusaliilor vine îndată

după Paști. În timpul privegherii din ajun se făcea botezul catehumenilor. Ca și la
Paști erau oprite îngenuncherea și postirea. Se împodobeau casele, în semn de
bucurie, cu flori și ramuri verzi (nuc și tei), obicei moștenit de la evrei (păi de la
cine?). În biserici se aduc și azi frunze verzi (tei/nuc), care se binecuvintează,
simbolizând limbile de foc ale puterii Sf. Duh.

Sărbătorile Maicii Domnului

Sf. Fecioară Maria este venerată în cultul ortodox ca cea dintâi și cea mai
mare dintre toți sfinții. Cinstirea ei a fost inaugurată de însuși îngerul Gavriil

4
(Binecuvântată ești tu între femei! – Luca 1, 28), la fel și de către Elisabtea, mama
Sf. Ioan Botezătorul.

Cinstirea de care Sf. Fecioară s-a bucurat a început încă din timpul vieții ei,
persoana ei fiind totdeauna asociată cu aceea a dumnezeiescului său Fiu. În
primele 3 secole cinstirea se manifesta în chip latent și sub forme mai discrete (în
special în cultul particular). Intrarea acestei cinstiri în cultul public al Bisericii se
constată după libertatea acordată de C-tin cel Mare.

Cultul Maicii Domnului a luat o dezvoltare explozivă după prima ½ a sec. 5,

datorită ereziei dioprosopiste a lui Nestorie, care spunea că Sf. Fecioară nu a
născut decât pe omul Hristos și nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu. Sin.
III Ec. (Efes 431) a condamnat erezia lui Nestorie și a formulat esența doctrinei
mariale ortodoxe a Bisericii, de aici înainte cultul Maicii Domnului se dezvoltă
repede și nestingherit, ca o reacție împotriva ereziei nestoriene. În termeni
teologici, cinstirea se numește iperdulie, supravenerare sau preacinstire.

I. Formele de exprimare a cultului Maicii Domnului: cea dintâi ca

importanță este instituirea de sărbători sau zile consacrate pomenirii și cinstirii ei.

1. Sărbătorile Maicii Domnului în cultul ortodox: gradul superior de cinstire

acordată Maicii domnului se vede din numărul mare de sărbători închinate
amintirii ei. Dpdv al importanței lor avem: 1. Sărbătorile mari (socotite praznice
împărătești) și 2.Sărbătorile mai mici.

1. Sărbători mari:

1.a. Nașterea Maicii Domnului (Sf. Maria mică) – 8 septembrie.

1.b. Intrarea în biserică a Maicii Domnului (Vovidenia) – 21 noiembrie; în

amintirea zilei în care Sf. Ioachim și Ana au adus-o pe Maria, la 3 ani, la templu,
unde va rămâne până la 14-15 ani, ca una hărăzită Domnului.

1.c. Bunavestire – 25 martie (9 luni înainte de naștere); praznicul în

amintirea zilei în care Sf. Arh. Gavriil a vestit pe Sf. Fecioară că ea va naște pe
Mesia (Luca 1).

5
 1.d. Adormirea Maicii Domnului – 15 august; sărbătoarea în amintirea zilei
în care Sf. Fecioară și-a dat obștescul sfârșit.

Toate aceste sărbători sunt socotite în rândul sărbătorilor mari ale Ortodoxiei.
Bunavestire, deși este socotită ca sărbătoare a Maicii Domnului, se referă și la
persoana Mântuitorului, fiind vorba de comemorarea zilei întrupării Lui cu trup
omenesc. Sărbătorile cele mai vechi ale Maicii Domnului apar în forma lor primă
ca sărbători ale Mântuitorului.

Dintre ele numai Bunavestire are la bază un eveniment istoric consemnat în

Sf. Scriptură (Luca 1); celelalte au ca obiect fapte din viața Sf. Fecioare despre
care evangheliile nu scriu nimic, dar au fost păstrate prin tradiție și prin apocrife
(Intrarea în Biserica – în Protoevanghelia lui Iacov). Niciuna dintre ele nu
figurează între sărbătorile amintite în Const. Apostolice; niciuna nu pare să fie mai
veche de sec. 5.

Înainte de Sin. IV Ec. (431) a existat o singură sărbătoare marială, adică

pomenirea Sf. Născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară Maria. La Antiohia
această sărbătoare era fixată în preajma Crăciunului.

1.a. Cât privește sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, începutul ei trebuie

pus între Sin. III Ec. (431) și Sin IV Ec. (451). La origine a fost aniversarea anuală
a târnosirii unei biserici din Ierusalim închinate Sf. Fecioare, pe locul unde, după
tradiție, fusese casa părinților Sf. Fecioare.

1.b. Cea mai nouă dintre sărbătorile Maicii Domnului este Intrarea în
biserică (aducerea la templu), sărbătoare de origine ierusalimiteană. În 543,
Justinian a zidit la Ierusalim o biserică închinată Sf. Fecioare, lângă ruinele
templului, numită Sf. Maria cea nouă. Conform obiceiului, a două zi după sfințire
(21 noiembie) a început să fie serbat hramul bisericii, adică însăși Sf. Fecioară,
serbarea fiind consacrată aducerii ei la templu.

1.c. cea mai timpuriu confirmată în documente este Bunavestire. Data

acestei sărbători a variat la început, unii au sărbătorit-o în ajunul Bobotezei (5
ianuarie), alții la 18 decembrie. În Răsărit, data de 25 martie s-a generalizat

6
probabil îndată ce Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită peste tot la 25
decembrie.

În sec. 6 Sf. Roman Melodul compune pentru această sărbătoare Condacul și

Icosul (rămase în Minei). La începutul sec. 7, Sf. Andrei Criteanul a scris în
cinstea ei 4 predici și un canon, care se cântă la Utrenie. A doua zi după Nașterea
Maicii Domnului, 9 septembrie, sărăbtorim Soborul (pomenirea) Sf. Ioachim și
Ana.

1.d. cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului ar trebuie să fie accea a
Adormirii ei; locul de origine a acestei sărbători este, probabil, Ierusalimul. În
sec. 6 sărbătoarea este menționată și în Apus, unde se serba pe 18 ianuarie.
Generalizarea sărbătorii în Răsărit se datorează împ. Mauriciu, care a rezidit
Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani și a fixat definitiv data de 15 august.
Numai creștinii din Galia și copții egipteni sărbătoresc pe 18 ianuarie.

2. Sărbători mici:

2.a. Soborul sau Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică

adunarea credincioșilor în cinstirea Maicii Domnului, care are loc a doua zi de
Crăciun (26 dec.), potrivit regulii după care a doua zi după marile praznice se face
pomenirea acelor persoane care au fost organe ale evenimentului sărbătorit.
Datează din sec. 5, originea ei fiind în legătură cu Sin. III Ec. (431).

2.b. Acoperământul Maicii Domnului (1 oct.), în amintirea unei minuni

întâmplate în biserica Maicii Domnului din C-pol, când Sf. Fecioară s-a arătat Sf.
Andrei cel Nebun pentru Hristos, ca ocrotitoare și mijlocitoare a creștinilor.

2.c. În Vinerea din săptămâna luminată (Vinerea Izvorului Tămăduirii),

pomenim deasemenea una din minunile Maicii Domnului.

2.d. Cu 9 luni înainte de nașterea Sf. Fecioare (9 dec.) prăznuim Zămislirea

Sf. Fecioare.

7
 2.e. Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă – 2 iulie;

2.f. Punerea brâului Maicii Domnului în raclă – 31 august;

2.g. 1 sept. – pomenirea unei minuni a Maicii Domnului.

Alte forme de exprimare a cinstirii Maicii Domnului în cult:

1. Cântări și rugăciuni deosebite, adresate ei și încadrate în rânduiala

tuturor slujbelor bisericești. Nu există slujbă în care să nu existe rugăciuni sau
cântări în cinstea Maicii Domnului, fiind pomenită, invocată, lăudată și mărită în
slujba fiecărei zile liturgice, printr-o bogată imnografie. Îndeosebi Laudele
bisericești sunt presărate cu astfel de cântări: tropare, stihiri, canoane la Utrenie,
Axion la Liturghie etc. În regulă generală, ultima stihiră din orice grupă de stihiri
este întotdeauna închinată Maicii Domnului.

2. Slujbe speciale spre lauda Sf. Fecioare (cea mai veche este Acatistul
Născătoarei de Dumnezeu). Prohodul Maicii Domnului este o imitatie a Prohodului
Domnului nostru Iisus Hristos din slujba Utreniei Sâmbetei cele Mari, alcătuită de
Manuel Corinteanul.

3. Zidirea de biserici în cinstea ei, sau având ca hramuri diferitele ei

sărbători. Primele biserici au fost zidite în Țara Sfântă, la Ghetsimani (lângă
mormântul Maicii Domnului); aproape de Betleem sau în alte locuri memoriale și
apoi la Roma.

4. Zugrăvirea pe icoane și pe pereții bisericilor a chipului Maicii Domnului și

cinstirea acestor icoane. Cele mai vechi chipuri le aflăm în picturile de pe pereții
catacombelor din jurul romei. Primele icoane cu chipul Maicii Domnului ar fi fost
făcute de către Sf. Ev. Luca.

8
 La toate popoarele creștine există icoane ale Maicii Domnului care se bucură
de multă venerație și sunt făcătoare de minuni și obiective de pelerinaj (icoana
Maicii Domnului de la Novgorod; Fecioara cea Neagră; Închinătoarea de la
Neamțu; cea de la Mănăstirea Agapia etc.). În iconografia murală din interiorul
bisericilor, icoanele Maicii Domnului ocupă un loc predominant, pe bolta altarului,
pe catapeteasmă, pe bolțile pronaosului și în alte locuri.

5. Diferite genuri de predici (omilii, panegirice, cuvântări de laudă) rostite de

marii cuvântători creștini la diferitele sărbători ale Maicii Domnului.

6. Frecvența numelor de Maria și Marin, la toate popoarele ortodoxe,

precum și larga circulație în popor a cărților de pietate în legătură cu viața și
minunile Maicii Domnului.

Cap. XIV – XV: Posturile din cursul anului bisericesc.

1.Ce este postul? Diferite pareri despre originea lui.

Sunt multi cei care leaga postul de cultul mortilor. Astfel, dupa unii
postul este legat de sacrifiul de animale pentru cei morti, de care cei vii nu
trebuiau sa se atinga; dupa altii, durerea priciunita de pierderea unui apropiat
a avut ca urmare fireasca abtinerea de la mancare iar in ultima instant s-a
manifestat ca un semn de doliu. Dupa altii, originea postului se trage dintr-o
practica de sobrietate si temperanta practicata si de marii filosofi si intelepti /
intemeietori de religii. Se spune ca in anumite cazuri postul ar fi pricinuit
anumite viziuni religioase, alteori este practicat ca un exercitiu de penitenta
sau ca o pregatire pentru savarsirea unor acte religioase. Mai era practicat si
ca un rit de doliu sau de purificare.

2. Postul in diferite religii si in Vechiul Testament.

a) Egiptenii si babilonienii practicau postul socotindu-l un mijloc de

ispasirea a pacatelor; Greco-romanii ii dadeau un caracter igienic-religios (la

9
cultul zeitei Ceres “Demeter”, postul conferea celor ce il tineau, anumite
puteri spiritual); Hipocrate atribuia longevitatea vietii sale postului spunand ca
niciodata nu s-a ridicat de la masa satul de tot; Pitagora propovaduia in
asceza sa postul si abstinenta care aveau rol primordial; brahmanii si budistii
au ca regula de viata postul; mahomedanii au un post mare numit Ramadan.

b) In Vechiul Testament, Dumnezeu oranduieste prin Moise postul

din ziua Curatirii sau Ispasirii (ziua a zecea din luna a saptea: Lev. XVI, 29 si
XXIII, 32). In vremea Mantuitorului evreii tineau in fiecare luna a anului cate o
zi sau mai multe de post; fariseii tineau 2 zile pe saptamana adica lunea si
joia; mai tineau post si cand se intamplau anumite evenimente gen murea
regele sau vroiau sa inlature o anumite nenorocire etc.

Despre postul particular in Vechiul Testament avem asa: Moise

posteste 40 de zile inainte de a primii tablele Legii; Regele David postea
adesea cu pocainta; Regele Ahav, proorocul Ilie, Ezdra, proorocita Ana etc –
evreii alaturau postului si alte acte de cainta gen rugaciune, presarare de
cenusa in cap, smolirea fetei etc iar profetii spiritualizau postul adaugand alte
acte de virtute.

3.Conceptia crestina despre post.

Insusi Mantuitorul posteste inainte de inceputul activitatii sale, 40

de zile, totodata invata pe ucenicii sai, ca acesta este inseparabil de
rugaciune si ca este o fapta bine placuta lui Dumnezeu. Sfintii Apostoli au
practicat si ei postul, astfel Sf.Ap Pavel indeamna pe fii sai duhovnicesti la
postire; numerosi scriitori crestini practica si ei postul precum: Barnaba;
Sf.Iustin; Sf.Policarp, Clement al Alexandriei etc. Sfintii Parinti la fel.
Crestinismul este cel care da postului o insemnatate mare in viata religioasa
si cea monahala transformandu-l intr-un act de virtute in care este accentuat
sensul spiritual al acestuia si totodata extinzandu-l de la forma sa de abtinere
asupra mancarii la abstinenta de la toate poftele/patimile etc.

Postul in crestinism este practicat ca un mijloc de progres in virtute

si ca un act de cult, ca o jertfa vie de evlavie si de supunere fata de

10
Dumnezeu precum si un mod de cinstire a Lui. Postul religios se incheie cu
Sfanta Impartasanie ca o incununare a straduintelor noastre duhovnicesti.

4.Postul in crestinismul primar. Primele reglementari privitoare la post.

Primele reglementari cu privire la post le gasim in Didahia celor 12

apolstoli (cap. VIII) unde se fixeaza zilele de miercuri si vineri ca zile de post
pentru crestini in locul celor de luni si joi (postul iudaic). Apoi, Canoanele
Apostolice (66 si 69), Didascalia (cap. XXI) + Constitutiile Apostolice prescriu
postul inaintea hirotonirii, practicat inca din epoca apostolica, precum si
inainte de botez si impartasire, postul inainte de Pasti, cel de miercuri si
vineri, cel pt. penitenti & cel de dinaintea sarbatorilor mari.

Postul fiind impreunat cu cainta si zdrobirea inimii, era interzis in

zilele de bucurie (adica Duminica; sau de Nasterea Domnului; de Pasti si alte
sarbatori mari); totodata crestinii nu posteau joia precum iudeii care aveau
post, iar paganii aveau joia inchinata zeului Jupiter.

5.Disciplina bisericeasca privitoare la posturi. Felurile postirii.

a) Postul integral (total) – adica abtinerea complete de la orice fel

de mancare & bautura ( pe un termen limitat ); este acel post tinut de Moise
40 de zile pe Sinai; tinut si de Sf. Prooroc Ilie si de Mantuitorul in ajunul
inceperii activitatii Sale.

b) Postul aspru (xirofagie) – aici avem voie doar hrana uscata –

paine, fructe uscate & seminte legume si apa. Cu alte cuvinte, postul pe care
l-a practicat Sf. Ioan Botezatorul in pustia Iordanului.

c) Postul comun sau obisnuit – cel classic in care nu mancam de

dulce; practicat de marea majoritate a credinciosilor.

d) Postul usor, numit si dezlegare – aici se ingaduie consumarea

pestelui si a vinului precum si a untdelemnului in zilele in care e impus postul

11
aspru; avem post usor atunci cand o sarbatoare cade in posturile de durata,
ex: Bunavestire.

D.p.d.v al extensiunii postului, acesta poate fii:

a) Post general (obstesc) – tinut de intreaga Biserica.

b) Post local (regional) – tinut doar de o parte a unei Biserici.

c) Postul particular (personal) – tinut de fiecare credincios in parte.

Dupa durata lui, postul poate fii:

a) Post de cate o zi;

b) Post de mai multe zile (post de durata).

Zilele separate (singuratice) de post din timpul anului bisericesc sunt:

Miercurile si vinerile de peste an (mai putin cand avem harţi) –

aceste doua zile amintind intamplari triste din viata Mantuitorului. Miercuri au
luat carturarii decizia de a ucide pe Mantuitorul iar vinerea au adus la
indeplinire aceasta decizie. In contrast cu paganii, acestia aveau miercurea
inchinata zeului Mercur (zeul comertului) iar vinerea zeitei Afrodita, adesea
cinstita prin orgii. Postul de miercuri si vineri este pus ca severitate pe picior
de egalitate cu cel al Păresimilor iar dupa pravilele calugaresti acesta este
post de gradul I si II ceea ce inseamna ajunare pana la Ceasul IX (vremea
vecerniei), iar apoi post apru (ai voie spre seara hrana uscata) –
deasemenea miercurea si vinerea nu se ingaduie nunti / petreceri.

Exista si anumite exceptii pentru anumite zile de miercuri si vineri:

I. Miercuri si vineri in Saptamana Luminata (postul se suspenda)

II. Miercuri si vineri in Saptamana I-a dupa Rusalii, este o
prelungire a sarbatorii Pogorarii Duhului Sfant deasemenea este ultima din
perioada Penticostarului.

12
 III, Miercuri si vineri din saptamana vamesului si a fariseului
(prima din perioada Triodului) si din saptamana numita a branzei, sau alba (a
treia din perioada Triodului).

In prima din aceste doua saptamani B.O suspenda postul pentru a

se diferentia de obiceiul armenilor monofiziti de a posti toata saptamana; iar
in a doua saptamana se ingaduie consum de oua si lapte impotriva uzului
iacobitilor si a ereticilor tetraditi de a posti miercuri si vineri in aceasta
saptamana.

Aceste zile exceptate se numesc zile de harţi (adica

dezlegare/suspendare)

Se mai suspenda postul miercuri si vinerea cand: in aceste zile

cade ori Craciunul (25 decembrie, daca nu stiati) si Boboteaza (6
ianuarie).

a) De sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie) postim in orice zi

a saptamanii ar cadea ea (inclusiv duminica) fiindca ne aduce aminte de
patimile Mantuitorului. Se dezleaga la untdelemn si vin.
b) Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) este zi de ajunare , cu alte cuvinte post
desavarsit pana la Ceasul IX. Acest post se pastreaza din sec IV-VI cand
catehumenii care urmau sa primeasca botezul in seara acestei zile trebuiau
sa posteasca pentru a primi Sfanta Impartasanie la liturghia credinciosilor (la
care participau pt prima data) – astazi postim ca sa putem gusta din
Aghiazma Mare. Marturie despre vechimea postului din ajunul Bobotezei
avem in Constitutiile Apostolice (cart. VII, cap. 22)
c) In ziua Taierii capului Sf.Ioan Botezatorul (29 august) tinem post, in orice
zi a saptamanii ar cadea – in amintirea celui mai mare postitor.

13
 d) In unele pravile calugaresti se mai practica si postul tinut lunea. Acesta
este tinut si de unii credinciosi mai zelosi, dar nu este obligatoriu.

6 Posturile de mai multe zile, de durată, din cursul Anului

bisericesc ortodox

Acestea sunt în număr de 4, ele stau în legătură cu sărbătorile mari

din cele 4 anotimpuri ale anului, și anume:

A) Postul Nașterii Domnului, sau postul de iarnă

B) Postul Paștilor sau Păresimile, postul de primăvară
C) Postul Sfinților Apostoli, sau postul de vară
D) Postul Adormirii Maicii Domnului, sau postul de toamnă
- Postul Nașterii Domnului a fost orânduit de biserică pentru a pregăti pe
credincioși spre cuviincioasa întâmpinare și serbare a marelui praznic al
nașterii cu trupul al Mântuitorului.
El aduce aminte creștinilor de patriarhii și drepții din Vechiul Testament, care
au petrecut timp îndelungat în post și în rugăciune, în așteptarea și nădejdea
venirii lui MESIA-Izbăvitorul.
Ca vechime, cele dintâi mențiuni despre practicarea acestui post
provin din secolele 4-5, de la Fericitul Augustin și episcopul Leon cel Mare al
Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul din luna a
zecea. Dar, la început, creștinii nu posteau toți în același fel și același număr
de zile. Așa de exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni,
unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor.

Sinodul local din Constantinopol ținut la anul 1166, sub patriarhul

Luca Chrysoverghi, care a uniformizat durata postului Nașterii Domnului în
bisericile ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de
zile, începând de la 15 Noiembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie,
Sf.Filip, iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o
zi mai înainte. Postul durează până în seara zilei de 24 Decembrie inclusiv.

14
 După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin lungimea sau durata lui
de 40 de zile, acest post ne aduce aminte și de postul lui Moise de pe
Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu
scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. După alți tâlcuitori ai cultului,
postul Nașterii mai simbolizează și noaptea întunecoasă a Vechiului
Testament.Ca fel de postire, postul Nașterii Domnului este de asprime
mijlocie, ca și al Sfinților Apostoli. După rânduiala din pravile, în timpul acestui
post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea, până la ceasul 9,
când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn, marțea și
joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn și se bea vin, iar sâmbăta
și duminica se îngăduie și pește, afară de răstimpul dintre 20-25 decembrie,
când postul devine mai aspru.

Dacă lunea, marțea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu

doxologie mare, se dezleagă la pește, iar miercurea sau vinerea în acest caz
se dezleagă la untdelemn și vin, dar se mănâncă, numai o dată pe zi.

Dacă se întâmplă miercuri și vineri un sfânt cu priveghere, 5,6,9,12

și 13 decembrie, ori hramul bisericii atunci se dezleagă la untdelemn, pește și
vin. Dezlegare la pește se dă deasemenea la praznicul Intrării în biserică a
Maicii Domnului, 21 noiembrie, în orice zi ar cădea.

Ultima zi a postului Nașterii, 24 Decembrie, numită ajunul

Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile, se ajunează până
la ceasul 9, când se obișnuiește să se mănânce în unele părți, grâu fiert
amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului lui Daniel și al celor 3
tineri din Babilon. Această ajunare amintește totodată postul ținut odinioară
de catehumenii care în seara acestei zile primeau botezul creștin și apoi
prima împărtășire, la liturghia săvârșită atunci în acest scop, Liturghia
Sfântului Vasile, care astăzi se săvârșește dimineața.

15
 Postul Nașterii este ținut și în Biserica Romano Catolică, unde
este numit Jejunium Adventus Domini, Postul Venirii Domnului, sau simplu
Adventus, dar e mult mai scurt decât la ortodocși, el ține numai 3 săptămâni
înainte de Nașterea Domnului, având zile de post mai aspru miercurea,
vinera și sâmbăta.

Postul Paștilor, Păresimile sau patruzecimea, adică postul

dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung și mai aspru dintre cele 4
posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe, de aceea, în popor, e numit în
general Postul Mare sau Postul prin excelență. El a fost orânduit de biserică
pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să
primească botezul la Paști și ca un mijloc de pregătire sufletească a
credincioșilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a
Patimilor și a Învierii Domnului, totodată ne aduce aminte de postul de 40 de
zile ținut de Mântuitorul înainte de începerea activității Sale mesianice, Luca
4,1-2, de unde i s-a dat și denumirea de Păresimi, de la latinescul
quadragesima sau grecescul Tessarakosti.

În general, Sfinții Părinți și scriitori bisericești privesc acest post ca

o instituție de origine apostolică. Începând de pe la sfârșitul secolului al 3-lea
înainte, postul cel Mare a fost împărțit în două perioade distincte, cu numiri
diferite, Postul Păresimilor, sau postul prepascal, care ținea până la Duminica
Floriilor având o durată variabilă și Postul Paștilor care ținea o săptămână,
adică din Duminica Floriilor, până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în
secolul 4 și anume după uniformizarea datei Paștilor, hotărâtă la sinodul 1
Ecumenic, Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine
antiohiană, a postului de șase săptămâni, durată pe care o are și astăzi, deși
deosebirile dintre bisericile locale asupra duratei și modului postirii au
persistat și după această dată. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în
seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai, a lăsatului sec de brânză, adică
Duminica iertării și postim până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor
inclusiv.

16
 Durata aceasta de 40 de zile a postului Paștilor se întemeiază pe o
tradiție vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea
și pregătirea sufletului prin măsuri divine, potopul, care trebuia să spele
pământul de păcate, a ținut 40 de zile și 40 de nopți, Facere 7,11-17,
patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajun ge în
pământul făgăduinței, Deuteronom 7,7, Moise a stat pe munte 40 de zile
pentru a primi Legea, Ieșire 34,28, Iisus a postit în Munte 40 de zile și 40 de
nopți înainte de începerea activității publice, Matei 4,1-2.

Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă înainte de secolul

4, ca timp de pregătire a catehumenilor înainte de Botez, adică pentru
renașterea sau înnoirea spirituală. În creștinismul primar postul
quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor, din secolul 4
înainte, caracterul catehumenal al quadragesim ei cedează din ce în ce mai
mult celui penitențial, sub influența puternică a monahismului, întreaga
Biserică creștină devine penitentă. Dar sensul inițial al postului rămâne
același, urcușul spre eshatologie.

Postul Paștilor este numai cel mai lung și mai important, ci și cel
mai aspru dintre cele 4 posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. În secolul 4
de exemplu, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora
de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paștilor, dispune să se țină post
aspru în toată Patruzecimea. Cam în aceeași vreme Constituțiile Apostolice,
cartea 5, cap. 18 recomandă să se postească în săptămâna ultimă astfel,

În zilele Paștilor, postiți începând de luni până vineri și sâmbătă,

șase zile, întrebuințând numai pâine și sare și legume și bând apă, iar de vin
și de carne abținețivă în aceste zile, căci sânt zile de întristare nu de bucurie,
iar vineri și sâmbătă să postiți cei cărora le stă în putință, negustând nimic
până la cântatul cocoșului din noapte.

Conform tradiției stabilite cu timpul în biserică, în cursul Postului

Mre se postește astfel, în primele două zile, luni și marți din săptămâna primă

17
se recomandă pentru cei ce pot să țină, post complet sau pentru cei mai slabi
ajunare până seara, când se poate mânca puțină pâine și se poate bea apă,
la fel în Săptămâna Patimilor. Miercuri se ajunează până seara, odinioară
până după săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, când se
mănâncă pâine și legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în
primele cinci zile din săptămână, se mănâncă uscat o singură dată pe zi,
seara, iar sâmbăta și duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn
și puțin vin. Se dezleagă deasemenea la untdelemn și vin, în orice zi ar
săptămânii ar cădea, la următoarele sărbători fără ținere, însemnate în
calendar cu cruce neagră, Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul-24
Februarie, Sfinții 40 de mucenici-9 Martie, Joia Canonului celui mare, înainte
serbarea și după serbarea Buneivestiri-24 și 26 martie, precum și în ziua
sfântului Gheorghe 23 Aprilie, iar după unii și în Joia Patimilor. La prazn icul
Buneivestiri-25 Martie și în Duminica Floriilor se dezleagă și la pește, când
însă Bunavestire cade întruna din primele patru zile ale săptămânii Patimilor,
se dezleagă numai la untdelemn și vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta
acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin.

Pentru a trezi sufletele credincioșilor și a le îndemna la căință și

smerenie, Biserica a hotărât prin canoanele 49 Laodiceea și 52 Trullan, ca în
timpul Păresimilor să nu se săvârșească liturghie decât sâmbăta, duminica și
sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii săse săvârșească
numai liturghia darurilor mai înainte sfințite, Care e mai potrivită pentru acest
timp. Sânt oprite deasemenea, nunțile și serbările zilelor onomastice în
Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri și veselie, care
nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate și pocăință specifică
perioadelor de post.

Postul Paștilor e ținut și în Biserica Romano-Catolică, el ține 40 de

zile, începând nu luni ca la ortodocși, ci în miercurea numită a Cenușii, Dies
Ceneris, pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenușii pe
creștetul capului, ceremonial moștenit de la evrei din penitența publică.
Catolicii dezleagă postul în duminicile Păresimilor, mâncând de dulce.

18
- Postul Sfinților Apostoli, popular postul Sîmpetrului, care precede
sărbătoarea comună a sfinților apostoli Petru și Pavel-29 iunie, este rânduit
de biserică în cinstea celor doi verhovnici ai apostolilor și în amintirea
obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante, Fapte
13,2 și 14,23. Totodată prin ținerea acestui post se cinstesc Darurile Sfântului
Duh, care s-au pogorât peste Sfinții Apostoli la Cincizecime și care se revarsă
în fiecare an peste Biserică la sărbătoarea Rusaliilor, împărtășindu-se din ele
și credincioșii, de aceea în vechime acest post se numea Postul Cincizecimii.

Despre vechimea acestui post mărturisesc în secolul 4,

Constituțiile Apostolice. Mărturii ulterioare se găsesc la Sfântul Atanasie cel
Mare, la Teodoret, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numește postul
acesta postul de vară, aestivum jejunium sau al Cincizecimii. Se pare că la
început acest post era ținut numai în cercurile monahale și abia mai târziu s-a
extins și la credincioșii din lume. Postul începe luni după Duminica Tuturor
Sfinților și ține până în ziua de 29 iunie, inclusiv, dacă această sărbătoare
cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la pește și
untdelemn. Durata lui variază de la 8 zile până la 42 de zile.

Dar în actuala situație a Bisericii noastre ca a tuturor bisericilor

ortodoxe care și-au îndreptat calendarul, menținând însă Pascalia stilului
vechi, Paștile fiind sărbătorit de fapt între 4 aprilie și 8 mai, durata postului
Sfinților apostoli se scurtează, de la 28 de zile până la desființare. Așa s-a
întâmplat în anii 1945 și 1956, când Sfântul Sinod a hotărât ca postul să se
țină în cele 3 zile dinaintea sărbătorii sfinților apostoli Petru și Pavel.

La catolici acest post e redus la o singură zi, ajunul sărbătorii Sfinților Apostoli
Petru și Pavel, adică 28 iunie.

Postul Adormirii Maicii Domnului, popular al Sântă-Măriei, care

precede praznicul adormirii Maicii Domnului, e rânduit de biserică spre
aducere aminte de virtuțile alese ale Sfintei Fecioare și de postul cu care ea
însăși, după tradiție, s-a pregătit pentru trecerea la cele veșnice. Ca vechime,
este cel mai nou dintre posturile de durată.

19
 Originea lui trebuie pusă probabil prin secolul 5, când cultul Maicii
Domnului a început a lua o dezvoltare mai mare și când sărbătoarea
Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanță. Data și durata postului
au fost uniformizate în toată ortodoxia abia în secolul 12, la sinodul local din
Constantinopol, ținut la 1166 sub patriarhul ecumenic Luca Chrysoverghi,
care a hotărât ca postul să înceapă la 1 august și să dureze 14 sau 15 zile
până la sărbătoarea Adormirii-15 august, așa cum de altfel se practica mai
dinainte prin unele părți. Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când
această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte, de
asemenea postul se prelungește și în ziua sărbătorii înseși, dacă aceasta
cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, pește și vin.
Postul Sântă-Măriei este mai ușor decât al Patruzecimii, dar mai aspru decât
al Nașterii Domnului și al Sfinților Apostoli. La 6 August, sărbătoarea
Schimbării la Față, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn,
pește și vin. În timpul acestui post se citesc în bisericile mănăstirești, zilnic,
alternativ, cele două Paraclise ale Maicii Domnului, din Ceaslov.

La catolici postul Sântă-Măriei se reduce la o singură zi, ziua

ajunului sărbătorii-14 august.

7 Dezlegări de posturi în condițiile vieții de astăzi

Sfântul sinod al BOR, ținând seama de principiul acesta al

acomodării normelor disciplinare-morale la nevoile timpului, în ședința sa din
27 februarie 1956, a hotărât următoarele pogorăminte cu privire la
respectarea posturilor în condițiile actuale

a) Copii până la împlinirea vârstei de 7 ani să fie dezlegați de pravila postului,

putând mânca tot timpul anului orice fel de alimente.
b) Pentru copiii de la 7-12 ani și pentru credincioșii de orice vârstă, care sânt
cuprinși de slăbiciuni și suferințe trupești, pravila postului să fie obligatorie
numai în zilele următoare
1) Toate miercurile și vinerile de peste an, afară de acelea când este
dezlegare la pește

20
2) Prima și ultima săptămână din Sfântul și Marele Post al Paștilor și tot așa
din Postul Crăciunului
3) De la 24-29 iuni, adică 5 zile din postul Sfinților Apostoli Petru ȘI Pavel
4) De la 1-15 August, adică cele două săptămâni din postul Adormirii Maicii
Domnului
5) Ajunul Crăciunului, ajunul Bobotezei, 29 august și 14 septembrie
C) Pentru celelalte zile și săptămâni din timpul marilor posturi bisericești, copii
de la 7-12 ani și credincioșii de orice vârstă, care sânt suferinzi, să fie
dezlegați a mânca, pește, icre, ouă, lapte și brânză.

Comisia interortodoxă pregătitoare a celei de-a doua conferințe

panortodoxe pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, formată din
reprezentanți ai Bisericii Serbiei, Ciprului și Cehoslovaciei, propune să se
mențină postul de miercuri și vineri de peste tot anul, permițându-se
consumul de untdelemn și pește, cu excepția Postului Paștilor și a zilelor de
miercuri și vineri în care ar cădea Înălțarea Sfintei Cruci-14 septembrie,
Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul-29 august și ajunul Bobotezei-5
ianuarie. Cei îndreptățiți de motive de sănătate sau de alt fel să poată mânca
și în miercurile și vinerile dintre Duminica Tomii și Înălțarea Domnului.

Cât privește Postul Păresimilor, trebuie respectate regulile

tradiționale referitoare la post pentru prima și ultima săptămână, iar în
săptămânile clelalte să se poată consuma pește și untdelemn, afară de
miercuri și vineri.

Pentru Postul Crăciunului comisia propune două soluții, ori să fie

redus la jumătate, începând de la Sfânta Varvara și să se poată consuma în
fiecare zi pește și untdelemn, cu excepția ultimelor cinci zile, ori să se
respecte regulile de postire pentru întreg postul, pemițându-se consumul de
untdelemn și pește în fiecare zi, cu excepția primelor trei zile și a ultimelor trei
zile, în care să se respecte postul riguros.

Postul Sfinților Apostoli să fie redus la numai 8 zile, atunci când

este mai mare și să se îngăduie consumul de untdelemn și pește.

21
 Postul Adormirii Maicii Domnului să fie ținut în întregime,
permițându-se consumul de pește și untdelemn în toate zilele, afară de
miercuri și vineri. Când Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului-15 August și
cea A Sfinților Apostoli-29 iunie cad miercuri sau vineri, se poate mânca de
dulce, având în vedere postul de până atunci.

Cap. 16 Zilele pentru pomenirea generală a morților, Din cursul

anului bisericesc ortodox

1.Cultul morților în religiile necreștine

Această universalitate a credinței în nemurirea sufletului, căreia

la unele popoare, perșii, grecii, romanii i s-a adăugat credința într-o judecată
după moarte, explică marea asemănare, care merge uneori până la
identitate, a riturilor și a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari
ale omenirii, ca de exemplu, spălarea și îmbrăcarea cadavrelor,
înmormântarea sau incinerarea lor, procesiunile și bocetele, mesele sau
ospețele funebre și pomenirile pentru cei morți, pomenirea periodică, la
diverse termene, a celor decedați. Așa se explică și marea importanță, ca și

22
dezvoltarea pe care a avut-o cultul morților, precum și persistența lui în viața
religioasă a popoarelor vechi și noi.

Faptul este deosebit de evident pentru unele dintre popoarele

mari ale antichității, ca egiptenii, a căror cultură și artă are în general un
caracter funerar, vizibil în arta îmbălsămării trupurilor, în piramidele și
diferitele necropole menite să ocrotească mumiile sau cadavrele diferitelor
personaje marcante, în pictura și textele din inscripțiile hieroglife și de pe
papirusuri, în templele, în originea și apartenența religioasă a scrierii și a
citirii. Tot așa stau lucrulrile cu grecii și romanii, despre care s-a spus și s-a
demonstrat că riturile lor religioase în legătură cu cultul familial al strămoșilor,
Larii, Manes și Penații, au determinat și au influențat nu numai întreaga viață
spirituală și strălucita cultură și artă greco-romană, ci și organizarea și viața
politică, economică și socială a vechilor cetăți și state fondate de aceste două
mari popoare ale antichității clasice păgâne.

2 Cultul morților în Vechiul Testament

Și la evreii din epoca veche, credința în nemurirea sufletului și

cultul morților au jucat un rol de seamă. Cu toate că textele cărților sfinte ale
Vechiului Testament, nu sunt totdeauna clare în această privință, ele oferă
totuși suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru
morții săi, prin pomenirea cu respect a numelor celor decedați, prin
rugăciunile și jetrfele aduse pentru ei în diferite împrejurări. Astfel din cartea
Judecători 11,40 vedem că la evrei în epoca judecătorilor era curent uzul ca
amintirea morților iluștri să fie plânsă patru zile pe an.

În cartea Tobit 4,17 și în profeția lui Ieremia 16,7 se arată că

vechii evrei făceau ospețe funerare și pomeni de pâine și de vin la locurile de
înmormântare ale morților. În sfârșit din pilda bogatului nemilostiv și a
săracului Lazăr, rostită de Mântuitorul, Luca 16,22, se vede că în epoca

23
aceea conaționalii Mântuitorului credeau în existența unui loc de chinuri și de
pedeapsă, iad, și a unui loc de odihnă și de fericire, raiul, sânul lui Avraam, în
care merg sufletele celor morți, după faptele pe care le-a săvârșit fiecare în
viața pământească.

3 Cultul morților în antichitatea creștină. Învățătura despre

Comuniunea Sfinților

În creștinism, rolul de căpetenie acordat sufletului în învățătura

de credință și în viața religioasă, precum și frumoasa doctrină eshatologică,
întemeiată pe învățătura divină a Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, doctrină
superioară tuturor celorlalte religii, au făcut ca grija pentru cei morți să devină
una dintre componentele de frunte ale pietății creștine și să se exprime în
forme din ce în ce mai bogate, mai variate și mai pline de sensuri religioase
superioare.

Menținând și adâncind credința generală și străveche în

nemurirea sufletului, accentuând și făcând mai explicită credința în existența
unei judecăți universale, căreia îi sânt supuse toate sufletele după moarte,
religia creștină micșorează mai mult decât oricare alta, spaima ancestrală de
moarte din sufletele credincioșilor ei.

Iubirea care leagă între ei în viață pe frații de credință și care

uimea pe păgâni este atât de puternică încât moartea nu poate să o distrugă,
depășind hotarele vieții, ea leagă mai departe pe cei vii de cei morți. Că
precum spune așa de frumos Sfântul Apostol Pavel, nimeni dintre noi nu
trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Că de trăim pentru
Domnul trăim și de murim pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că
murim, ai Domnului sântem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat, ca să
aibă stăpânire și peste morți și peste vii.-Romani 14,7

24
 Ca membri ai aceleiași familii, cei vii au nu numai posibilitatea,
ci și datoria de a se ruga pentru cei morți.-Ioan 14,13 , Efeseni 6,18 Ceva mai
mult chiar cei morți, mai ales sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu, asistă pe cei vii
cu rugăciunile înălțate de ei în jurul tronului Celui Vechi de Zile sau în
Ierusalimul Ceresc, în favoarea celor rămași pe pământ.-Apocalipsa 6,9-11.
Această strânsă și indestructibilă legătură spirituală, de iubire reciprocă, de
credință unică și de rugăciune mutuală care unește pe cei din lumea aceasta
cu cei din lumea de dincolo, a fost formulată de Biserică în cunoscuta
doctrină a Comuniunii Sfinților, Comunio Sanctorum..

Despre obiceiul Bisericii de a face rugăciuni pentru cei morți

amintesc și Sfinții Părinți și scriitori bisericești, începând din secolul 2, ca de
exemplu, Sf. Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sf. Ciprian al Cartaginei, Arnobiu
de Sicca. La începutul secolului 5, Fericitul Augustin scrie chiar un mic tratat
Despre grija pe care trebuie să o purtăm pentru cei morți, cel dintâi de acest
fel din toată literatura creștină.

Rugăciuni pentru morți găsim deasemenea în textele celor mai

vechi liturghii creștine, care ni s-au păstrat, cum este aceea din cartea 8 A
Constituțiilor Apostolice, capitolul 42. Asemenea rugăciuni, care se găsesc și
în liturghia Sfântului Iacob, în cea a Sfântului Marcu, în cea armeană și în
toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi și care nu se deosebesc prea mult
de cele similare din liturghiile ortodoxe de azi, erau încadrate mai ales în
partea finală a Sfintei Jertfe, parte numită diptice sau rugăciuni de mijlocire
generală pentru vii și pentru morți.

4 Zilele pentru pomenirea generală a morților din cursul

Anului bisericesc ortodox

Precum am văzut, Biserica Ortodoxă a consacrat pentru

pomenirea generală a morților o zi liturgică pe săptămână și anume sâmbăta.
Dar îndeosebi, două dintre sâmbetele anului bisericesc, sânt consacrate în

25
chip special, în toate bisericile ortodoxe, pomenirii generale a morților, prin
cântări și rugăciuni înscrise în rânduiala de slujbă din cărțile liturgice
respective, Triod și Penticostar și anume

A) Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne-a Înfricoșătoarei

Judecăți
B) Sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt- Sâmbăta Rusaliilor

Amândouă aceste zile poartă în popor și denumirea de Moși,

cea dintâi de iarnă, iar cea de-a doua de vară.

În Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne facem

pomenirea morților, pentru că în Duminica următoare Biserica a rânduit să se
facă pomenire de a doua venire a Domnului și de Înfricoșătoarea Judecată.
Frumoasele cântări din slujba zilei, în care se explică și rostul sau motivele
instituirii acestei sâmbete, sânt alcătuite de imnografii din secolele 8-9, Sf
Ioan Damaschin, Sf Teodor Studitul, Sf Teofan Mărturisitorul.

În sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt,

Biserica face din nou pomenirea generală a morșilor, rugându-se pentru ei
prin rugăciuni și cântări speciale înscrise în slujba zilei din Penticostar, pentru
ca și ei să se bucure de darurile Duhului Sfânt, a cărui pogorâre o vom serba
în Duminica următoare.

De altfel, Biserica Ortodoxă, consacrând această sâmbătă

pomenirii generale a morților, n-am făcut altceva decât să creștineze, vechea
sărbătoare păgână de vară, numită Parentalia, prin care strămoșii noștri
romani își pomeneau și cinsteau pe morții lor.

Prin analogie cu cele două sâmbete ale Moșilor, care fac parte
din tradiția de cult a Bisericilor Ortodoxe, în unele părți din biserica
românească este în uz și o sâmbătă a Moșilor de toamnă în care se fac
pomeniri obștești pentru morți, dar care nefiind înscrisă în cărțile de slujbă nu
e aceeași în toate regiunile unde se practică acest obicei, în unele părți acest

26
obicei se practică în una din sâmbetele dintre spărbătoAREA Sfântului
Dumitru și cea a Sfinților Arhangheli, în altele s-a fixat sâmbăta după Sfinții
Arhangheli, ori ultima sâmbătă dinaintea lăsatului sec de Crăciun. Această
pomenire a morților pare să fie de origine destul de veche, căci în secolul 9,
la Mănăstirea Studion, una din cele două pomeniri generale ale morților se
făcea în luna septembrie.

În Biserica Rusă se îndătinează o pomenire a morților în ziua

de 6 August, când fiind sărbătoarea Schimbării la față a Domnului, Biserica
se roagă ca și cei morți să se împărtășească de lumina dumnezeiască a
Taborului. Tot în Biserica Rusă se practică din timpuri mai vechi, o pomenire
generală a morșilor, cunoscută sub denumirea generală de Paștile Blajinilor
sau al Morților, care are loc marți după Duminica Tomii.

În Biserica Română se face pomenirea generală a eroilor,

adică a tuturor celor morți pe câmpurile de luptă, în Joia Înălțării Domnului.

În Biserica Romano-Catolică pomenirea generală a morților, se

face aproximativ din secolul 11, în ziua de 2 noiembrie.

În localitățile cu populație policonfesională din Ardeal, uzul

catolic s-a extins și la ortodocși, care și ei aprind lumini pe mormintele
morților, mai ales în seara zilei de 1 Noiembrie.

27