ECUAŢII DIFERENŢIALE LINIARE DE ORDINUL I.

ECUAŢII BERNOULLI. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE

ORDINUL II LINIARE

NOTE DE CURS

1. Ecuaţii diferenţiale liniare. Ecuaţia Bernoulli.

Dinamica populaţiei
Ecuaţiile diferenţiale ordinare liniare sunt modele pentru diferite
fenomene ca de exemplu ı̂n fizică, biologie, dinamica populaţiei, ecolo-
gie, etc.
O ecuaţie diferenţială de ordinul ı̂ntâi spunem că este liniară dacă
poate fi scrisă sub forma

(1) y 0 + p(x)y = r(x)

algebric şi neliniară dacă nu poate fi scrisă sub această formă, unde
p, r pot fi orice funcţii de x.
Observaţii 1.1. (1) Dacă ı̂ntr-o aplicaţie variabila independentă
este timpul, scriem t ı̂n loc de x.

(2) Dacă primul termen este f (x)y 0 ı̂n loc de y 0 atunci ı̂mpărţim
ecuaţia cu f (x) pentru a obţine forma standard a ecuaţiei
(1) cu y 0 ca fiind primul termen.
Exemplul 1.2. Ecuaţia

y 0 cos x + y sin x = x

este o ecuaţie diferenţială liniară, iar forma sa standard este

x (2k + 1)π
y 0 + ytgx = , x 6= , k ∈ Z.
cos x 2
Funcţia r(x) din membrul drept poate fi o forţă, iar soluţia y(x) este
deplasarea ı̂n mişcare sau curentul electric sau o altă cantitate fizică.
În inginerie, r(x) se numeşte adesea intrare iar y(x) se numeşte ieşire
sau răspuns la intrare.
1
2 NOTE DE CURS

2. Ecuaţii diferenţiale liniare omogene

Dacă vrem să rezolvăm ecuaţia (1) ı̂ntr-un interval să zicem J =
(a, b) şi ı̂ncepem cu cazul special mai simplu când r(x) = 0 pentru
orice x ∈ J. Atunci ecuaţia (1) devine
(2) y 0 + p(x)y = 0
şi se numeşte omogenă. Prin separarea variabilelor şi integrând obţinem
dy
= −p(x)dx,
y
R
astfel ln |y| = − p(x)dx + C. Soluţia generală a ecuaţiei omogene (1)
este R
y(x) = Ce− p(x)dx
, (C = ±ec )C ∈ R∗ .
Aici putem lua şi C = 0 şi obţinem soluţia trivială y(x) = 0, pentru
orice x ∈ J.

3. Ecuaţii diferenţiale liniare neomogene

Vrem să rezolvă ecuaţia (1) când r(x) nu este 0 peste tot ı̂n intervalul
J. Atunci (1) se numeşte neomogenă. Se dovedeşte că ı̂n acest caz (1)
are factor integrant care depinde doar de x. Putem determina acest
factor integrant F (x) ca ı̂n secţiunile anterioare după cum urmează.
Înmulţim (1) cu F (x) şi obţinem
(3) F y 0 + pF y = rF.
Alegerea factorului integrant F (x) o facem ı̂n aşa fel ı̂ncât membrul
stâng al ecuaţiei de mai sus să fie (F y)0 = F 0 y + F y 0 , adică trebuie
ca pF y = F 0 y şi astfel pF = F 0 . Îl alegem pe F = F (x) astfel ı̂ncât
(F y)0 = F y 0 + pF y. Separând variabilele avem
dF
= pdx.
F
R
Prin integrare, scriind h = pdx,
Z
ln |F | = h = pdx,

astfel F = eh . Cu acest F şi h0 = p, ecuaţia (3) devine

eh y 0 + h0 eh y = eh y 0 + (eh )0 y = (eh y)0 = reh .
Prin integrare, Z
h
e y= eh rdx + C.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE 3

Împărţind prin eh obţinem soluţia dorită

Z Z
−h h
(4) y(x) = e ( e rdx + C), h = p(x)dx.

Structura ecuaţiei (4) este interesantă. Singura cantitate ce depinde

de o condiţie iniţială este C. În concordanţă, scriind (4) ca o sumă de
doi termeni
Z
−h
(5) y(x) = e eh rdx + Ce−h

observăm următorul lucru:

(6)
Ieşirea totală = Răspunsul la intrarear + Răspunsul la Data iniţială.

4. Reducerea la forma liniară. Ecuaţia Bernoulli

Numeroase aplicaţii pot fi modelate după o ecuaţie diferenţială care
nu este liniară dar care poate fi transformată ı̂ntr-o ecuaţie diferenţială
liniară. Una dintre cele mai utilizate este ecuaţia Bernoulli 1
(7) y 0 + p(x)y = g(x)y a , a orice număr real.
Dacă a = 0 sau a = 1 ecuaţia de mai sus devine liniară. Altfel nu este
liniară.
Metoda de rezolvare
Atunci luăm u(x) = [y(x)]1−a . Derivăm şi ı̂l ı̂nlocuim pe y 0 din (7),
obţinând
u0 = (1 − a)y −a y 0 = (1 − a)y −a (gy a − py).
Simplificând avem
u0 = (1 − a)(g − py 1−a )
unde y 1−a = u şi astfel obţinem ecuaţia diferenţială liniară
u0 + (1 − a)pu = (1 − a)g.
Exemplul 4.1. Ecuaţia logistică. Rezolvaţi ecuaţia Bernoulli cunos-
cută şi ca ecuaţia logistică (sau ecuaţia Verhulst)
(8) y 0 = Ay − By 2 .
Soluţie Scriem (8) sub forma
y 0 − Ay = −By 2
1Jakob Bernoulli 1654-1705, matematician elveţian, profesor la Basel, cunoscut
pentru contribuţiile sale ı̂n domeniul teoriei elasticităţii şi ı̂n probabilităţi. Metoda
de rezolvare a ecuaţiei Bernoulli a fost descoperită de Leibniz ı̂n 1696.
4 NOTE DE CURS

pentru a vedea că a = 2 şi astfel u = y 1−a = y −1 . Derivând şi ı̂nlocuind

găsim
u0 = B − Ay −1 .
Ultimul termen este −Ay −1 = −Au. Am obţinut ecuaţia diferenţială
liniară
u0 + Au = B.
Soluţia generală este
B
u = Ce−At + .
A
1
Cum u = y
avem soluţia generală a ecuaţiei (8)
1 1
y= = −At B
.
u Ce + A

Observăm direct din (8) că y = 0(y(t) = 0 pentru orice t) este de

asemenea soluţie.

5. Existenţa şi unicitatea soluţiilor pentru problema

Cauchy
Teorema 5.1 (Teorema de existenţă şi unicitate). Considerăm prob-
lema cu valoare iniţală
(
dy
dx
= f (x, y)
y(x0 ) = y0 .
∂f
Dacă f şi ∂y
sunt continue ı̂ntr-un dreptunghi

R = {(x, y); a < x < b, c < y < d}

care conţine punctul (x0 , y0 ) atunci problema are o soluţie unică φ(x)
ı̂ntr-un interval x0 − δ < x < x0 + δ, unde δ > 0.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE 5

6. Probleme propuse
1.
(1) Arătaţi că y 2 + x − 3 = 0 este soluţie implicită pentru dy/dx =
−1/(2y) pe intervalul (−∞, 3).

(2) Arătaţi că xy 3 − xy 3 sin x = 1 este soluţie implicită pentru

dy (x cos x + sin x − 1)y
=
dx 3(x − x sin x)
pe intervalul (0, π2 ).
2.
dy
(1) Arătaţi că φ(x) = x2 este soluţie explicită pentru x dx = 2y pe
intervalul (−∞, ∞).

(2) Arătaţi că φ(x) = ex − x este soluţie explicită pentru

dy
+ y 2 = e2x + (1 − 2x)ex + x2 − 1
dx
pe intervalul (−∞, ∞).
2
d y
(3) Arătaţi că φ(x) = x2 − x−1 este soluţie explicită pentru x2 dx2 =

2y pe intervalul (0, ∞).

3. Determinaţi dacă funcţia dată este o soluţie pentru ecuaţia diferenţială
dată:
(1) x = cos t − 3 sin t, x00 + x = 0;
d2 y
(2) y = sin x + x2 , dx2
+ y = x2 + 2;
dx
(3) x = cos 2t, dt
+ tx = sin 2t;
d2 θ
(4) θ = 2e3t − e2t , dt2
− θ dθ
dt
+ 3θ = −2e2t ;

(5) y = 3 sin 2x + e−x , y 00 + 4y = 5e−x ;

d2 y dy
(6) y = e2x − 3e−x , dx2
− dx
− 2y = 0.
4. Verificaţi că x2 + cy = 1, unde c este o constantă nenulă arbitrară,
2

este o familie cu un parametru de soluţii implicite pentru

dy xy
= 2 .
dx x −1
6 NOTE DE CURS

6. Determinaţi pentru ce valori ale lui m funcţia φ(x) = emx este

soluţie pentru ecuaţia:
d2 y dy
(1) dx 2 + 6 dx + 5y = 0;

d3 y 2
d y dy
(2) dx3
+ 3 dx 2 + 2 dx = 0.

7. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul ı̂ntâi

7. Rezolvaţi ecuaţia diferenţială
dy
+ 3x2 y = 6x2 .
dx
Soluţie În acest caz P (x) = 3x2 , Q(x) = 6x2 . Un factor integrant este
3
R
I(x) = e P (x)dx = ex . Înmulţind ambii membrii ai ecuaţiei diferenţiale
3
cu ex obţinem
3 dy 3 3
ex + 3x2 ex y = 6x2 ex
dx
sau
d x3 3
(e y) = 6x2 ex .
dx
Integrând ambii membrii obţinem
Z
x3 3 3
e y = 6x2 ex dx = 2ex + C
3
sau y = 2 + Ce−x .
8. Determinaţi soluţia problemei cu condiţie iniţială
x2 y 0 + xy = 1, x > 0, y(1) = 2.
Soluţie Trebuie să ı̂mpărţim mai ı̂ntâi ambii membrii cu coeficientul
lui y 0 după care găsim un factor integrant I(x) = x. Înmulţim ambii
membrii cu x şi integrăm pentru a obţine (xy)0 = x1 , y = ln x+C
x
. Cum
ln x+2
y(1) = 2 deducem că C = 2 şi astfel y = x .
9. Determinaţi dacă ecuaţia diferenţială este liniară:
√
(1) y 0 + x y = x2 ;

(2) y 0 − x = ytgx;
√
(3) uet = t + t du
dt
.
10. Rezolvaţi ecuaţia diferenţială:
(1) xy 0 − 2y = x2 ;

(2) y 0 = x + 5y;
 ECUAŢII DIFERENŢIALE 7

(3) y 0 = y − x;

(4) xy 0 − 2y = x2 , x > 0;
√
(5) t2 dy
dt
+ 3ty = 1 + t2 .
11. Rezolvaţi problema cu condiţie iniţială:
(1) x2 y 0 + 2xy = ln x, y(1) = 2;

(2) 2xy 0 + y = 6x, x > 0, y(4) = 20;

(3) t du
dt
= t2 + 3u, t > 0, u(2) = 4;

(4) xy 0 + y = x ln x, y(1) = 0;

(5) xy 0 = y 3 + y;

(6) (x2 − 4)y 0 − y = 0;

(7) xdy − ydx = y 2 dx;

(2k+1)π
(8) y 0 tgx − y = 0, x 6= 2
, k ∈ Z;

(9) (1 + y 2 )dx − xy(1 + x2 )dy = 0;

(
(1 + ex )yy 0 − ex = 0
(10)
y(0) = 1.

12. Găsiţi soluţia generală iar dacă este dată o condiţie iniţială,
determinaţi soluţia particulară respectivă.
(1) y 0 − y = 5.2;

(2) y 0 = 2y − 4x;

(3) y 0 + ky = e−kx ;

(4) y 0 + 2y = 4 cos 2x, y( π4 ) = 3;

(5) xy 0 = 2y + x3 ex ;

(6) y 0 + ytgx = e−0.01x cos x, y(0) = 0.

8 NOTE DE CURS

8. Ecuaţii de tip Bernoulli

13. Rezolvaţi
(1) xy 0 + y = −xy 2 ;
y3
(2) y 0 + x2 y = x2
.

9. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II

O ecuaţie diferenţială de ordinul II liniară este o ecuaţie care
poate fi scrisă sub forma

P (x)y 00 + Q(x)y 0 + R(x)y = G(x),

unde P , Q, R şi G sunt funcţii continue şi neliniară dacă nu poate fi
scrisă sub această formă.
Definiţiile pentru ecuaţii omogene şi neomogene de ordinul II sunt
similare celor de ordinul I.
• Dacă G(x) = 0 pentru orice x atunci ecuaţia se numeşte ecuaţie
liniară omogenă şi are forma
P (x)y 00 + Q(x)y 0 + R(x)y = 0.

• Dacă G 6≡ 0 atunci ecuaţia se numeşte neomogenă.

Funcţiile P, Q şi R din ecuaţiile de mai sus se numesc coeficienţii
ecuaţiei.
Soluţiile sunt definite ca şi ı̂n cazul ecuaţiilor diferenţiale de ordinul
I. O funcţie y = h(x) se numeşte soluţie a unei ecuaţii diferenţiale de
ordinul II (liniară sau neliniară) pe un interval deschis I dacă h este
definită pe acel interval, este derivabilă de ordinul II şi verifică ecuaţia
respectivă.

10. Ecuaţii omogene

Teorema 10.1 (Principiul liniarităţii). Dacă y1 (x) şi y2 (x) sunt soluţii
pe un interval deschis I pentru ecuaţia omogenă
P (x)y 00 + Q(x)y 0 + R(x)y = 0
şi dacă c1 , c2 sunt constante arbitrare atunci funcţia
y(x) = c1 y1 (x) + c2 y2 (x)
este de asemenea soluţie pe I pentru ecuaţia omogenă de mai sus.
 ECUAŢII DIFERENŢIALE 9

Două funcţii y1 şi y2 se numesc liniar independente pe un interval

I unde dacă
(9) k1 y1 (x) + k2 y2 (x) = 0 pe I
implică k1 = 0 şi k2 = 0.
y1 şi y2 sunt liniar dependente pe I dacă ecuaţia de mai sus are
loc pentru anumite constante dar nu amândouă 0. Dacă k1 6= 0 sau
k2 6= 0 putem ı̂mpărţi şi să vedem că y1 şi y2 sunt proporţionale.
De exemplu, f (x) = x2 şi g(x) = 5x2 sunt liniar dependente dar
f (x) = ex şi g(x) = xex sunt liniar independente.
Teorema 10.2 (Liniar dependenţa şi independenţa soluţiilor). Fie
ecuaţia
P (x)y 00 + Q(x)y 0 + R(x)y = 0
cu coeficienţii P (x), Q(x) şi R(x) continue pe un interval deschis I.
Atunci două soluţii y1 şi y2 ale acestei ecuaţii pe I sunt liniar depen-
dente pe I dacă şi numai dacă Wronskianul lor
 
0 0
y1 y2 
W (y1 , y2 ) = y1 y2 − y2 y1 =  0  = 0 pentru un x0 ∈ I.
y1 y20 
Mai mult, dacă W = 0 ı̂ntr-un x = x0 ∈ I atunci W ≡ 0 pe I. Astfel
dacă există un x1 ∈ I pentru care W nu este 0 atunci y1 , y2 sunt liniar
independente pe I.
Definitie 10.3. O bază de soluţii pentru ecuaţia omogenă de mai sus
pe un interval deschis I este o pereche de soluţii liniar independente
ale ecuaţiei omogene pe I.
Definitie 10.4. O soluţie generală a unei ecuaţii diferenţiale omo-
gene pe un interval deschis I este o soluţie y = c1 y1 + c2 y2 ı̂n care y1
şi y2 sunt soluţii ale ecuaţiei diferenţiale omogene pe I care nu sunt
proporţionale şi unde c1 , c2 sunt constante arbitrare.
O soluţie particulară a ecuaţiei omogene P (x)y 00 +Q(x)y 0 +R(x)y =
0 pe I este obţinută dacă ı̂nlocuim valorile particulare ale constantelor
c1 şi c2 ı̂n y = c1 y1 + c2 y2 .
Următorul rezultat important spune că soluţia generală este o
combinaţie liniară de două soluţii liniar independente y1 , y2 .
Teorema 10.5. Dacă y1 şi y2 sunt două soluţii liniar independente
pentru ecuaţia omogenă pe un interval deschis I şi dacă P (x) nu este
0 ı̂n niciun punct atunci soluţia generală este dată de
y(x) = c1 y1 (x) + c2 y2 (x)
unde c1 şi c2 sunt constante arbitrare.
10 NOTE DE CURS

Teorema 10.6 (Existenţă şi unicitate pentru problema Cauchy). Dacă

P (x), Q(x) şi R(x) sunt continue pe un interval deschis I şi x0 ∈ I
atunci problema Cauchy
(
P (x)y 00 + Q(x)y 0 + R(x)y = 0
y(x0 ) = y0 , y 0 (x0 ) = y1
are o soluţie unică y(x) pe I.
;.

11. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II omogene cu

coeficienţi constanţi
În general nu este uşor să determinăm soluţii particulare pentru
ecuaţii diferenţiale de ordinul II liniare dar este ı̂ntotdeauna posibil
dacă avem coeficienţii P , Q şi R funcţii constante, adică dacă ecuaţia
este de forma
(10) ay 00 + by 0 + cy = 0
unde a, b, c sunt constante şi a 6= 0. Ecuaţia
ar2 + br + c = 0
se numeşte ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale
ay 00 + by 0 + cy = 0.
Distingem trei cazuri ı̂n funcţie de discriminantul ecuaţiei date:
Cazul 1 Dacă b2 −4ac > 0 atunci avem două rădă cini reale distincte
r1 , r2 şi astfel y1 = er1 x şi y2 = er2 x sunt două soluţii liniar independente
pentru ecuaţia omogenă şi soluţia generală a ecuaţiei
ay 00 + by 0 + cy = 0
este
y = c1 er1 x + c2 er2 x
cu c1 , c2 constante arbitrare.
Exemplul 11.1. y 00 − y = 0. Ecuaţia caracteristică este r2 − 1 = 0,
rădăcinile sunt r1 = 1, r2 = −1 şi o bază de soluţii este {ex , e−x } şi
soluţia generală este
y = c1 ex + c2 e−x .
Exemplul 11.2. Problema Cauchy

00 0
y + y − 2y = 0

y(0) = 4
y 0 (0) = −5.

 ECUAŢII DIFERENŢIALE 11

Soluţie
Pasul 1 Soluţia generală Ecuaţia caracteristică este
r2 + r − 2 = 0
cu rădăcinile r1 = 1, r2 = −2 şi soluţia generală
y = c1 ex + c2 e−2x .
Pasul 2 Soluţia particulară c1 = 1, c2 = 3 şi
y = ex + 3e−2x .
Figura următoare ne arată că ı̂n acest caz curba ı̂ncepe la y = 4 cu
panta negativă −5 dar axele sunt la scară diferită!

Cazul 2 Dacă b2 − 4ac = 0 atunci avem o soluţie reală dublă pentru

ecuaţia caracteristică. În acest caz cu rădăcină dublă pentru ecuaţia
caracteristică o bază de soluţii pentru ecuaţia (10) pe orice interval este
erx , xerx
iar soluţia generală corespunzătoare este
(11) y = (c1 + c2 x)erx , c1 , c2 constante arbitrare.
.
Cazul 3 Dacă b2 − 4ac < 0 ı̂n acest caz avem două rădăcini com-
plexe conjugate. Dacă rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt numere
complexe conjugate r1 = α + iβ şi r2 = α − iβ atunci soluţia generală
a ecuaţiei
ay 00 + by 0 + cy = 0
este
y = eαx (c1 cos(βx) + c2 sin(βx))
cu c1 , c2 constante arbitrare.
Exemplul 11.3. y 00 + 0.4y 0 + 9.04y = 0 cu y(0) = 0 şi y 0 (0) = 3.
Soluţie
Pasul 1 Soluţia generală
Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt −0.2 ± 3i şi soluţia generală
este
y = e−0.2x (A cos 3x + B sin 3x).
12 NOTE DE CURS

Pasul 2 Soluţia particulară A = 0, B = 1 şi

y = e−0.2x sin 3x.
Figura următoare ne arată y şi curbele e−0.2x , −e−0.2x punctate ı̂ntre
care curba lui y oscilează. Astfel de vibraţii cu x = t fiind timpul au
aplicaţii importante după cum vom vedea.

Soluţiile pentru ay 00 + by 0 + cy = 0
Rădăcinile pentru ar2 + br + c = 0 Soluţia generală
r1 , r2 reale distincte y = c1 er1 x + c2 er2 x
r1 = r2 = r y = c1 erx + c2 xerx
r1 , r2 complexe: α ± iβ y = eαx (c1 cos(βx) + c2 sin(βx))

12. Probleme propuse

1. Rezolvaţi
(1) y 00 − y 0 − 6y = 0

(2) y 00 − 6y 0 + 9y = 0

(3) y 00 + 2y = 0

(4) y 00 + y 0 − 12y = 0

(5) 4y 00 + 4y 0 + y = 0

(6) 9y 00 + 4y = 0

(7) y 00 − 4y 0 + 13y = 0

(8) 3y 00 + 4y 0 − 3y = 0
2
(9) 2 ddt2y + 2 dy
dt
− y = 0.
2. Rezolvaţi problemele Cauchy
 ECUAŢII DIFERENŢIALE 13

(1) y 00 + 3y = 0, y(0) = 1, y 0 (0) = 3

(2) y 00 − 2y 0 − 3y = 0, y(0) = 2, y 0 (0) = 2

(3) 9y 00 + 12y 0 + 4y = 0, y(0) = 1, y 0 (0) = −4.

3. Rezolvaţi problema cu valoare la frontieră dacă este posibil:
(1) y 00 + 16y = 0, y(0) = −3, y(π/8) = 2;

(2) y 00 + 6y = 0, y(0) = 1, y(1) = 0;

(3) y 00 + 4y = 0, y(0) = 5, y(π/4) = 3;

(4) y 00 = 4y, y(0) = 1, y(1) = 0.

13. Ecuaţii diferenţiale de ordinul II liniare neomogene

cu coeficienţi constanţi
În această secţiune vedem cum rezolvăm ecuaţiile diferen’ţiale liniare
neomogene de ordinul II cu coeficienţi constanţi, adică o ecuaţie de
forma
ay 00 + by 0 + cy = G(x)
unde a, b, c sunt constante şi G(x) este o funcţie continuă. Ecuaţia
omogenă asociată este
ay 00 + by 0 + cy = 0
joacă un rol important ı̂n soluţia ecuaţiei pentru ecuaţia liniară neo-
mogenă.
Teorema 13.1. Soluţia generală pentru o ecuaţie diferenţială neo-
mogenă
ay 00 + by 0 + cy = G(x)
poate fi scrisă ca fiind
y(x) = yp (x) + yo (x)
unde yp este o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene şi yo este soluţia
generală a ecuaţiei omogene asociate.
Din secţiunea anterioară ştim cum să rezolvă o ecuaţie omogenă.
De aceea teorema de mai sus spune că ştim soluţia generală a ecuaţiei
liniare neomogene dacă ştim o soluţie particulară. Există două metode
pentru determinarea unei soluţii particulare:
14 NOTE DE CURS

• Metoda coeficienţilor nedeterminaţi este directă dar funcţionează

numai pentru o clasă restrânsă de funcţii G.

• Metoda variaţiei constantelor a lui Lagrange funcţionează pen-

tru orice funcţie G dar este de obicei mai dificilă de aplicat ı̂n
practică.

14. Metoda coeficienţilor nedeterminaţi

Metoda coeficienţilor nedeterminaţi
1. Dacă G(x) = ekx P (x) unde P este un polinom de grad n, căutăm
yp (x) = ekx Q(x),
unde Q este un polinom de grad n ai cărei coeficienţi se determină
ı̂nlocuind ı̂n ecuaţia dată.
2. Dacă G(x) = ekx P (x) cos mx sau G(x) = ekx P (x) sin mx, unde P
este un polinom de grad n atunci căutăm
yp (x) = ekx Q(x) cos mx + ekx R(x) sin mx
unde Q, R sunt polinoame de grad n.
3. Dacă orice yp este soluţie pentru ecuaţia omogenă asociată atunci
ı̂nmulţim yp cu x sau chiar x2 dacă este necesar. Aceste ecuaţii se mai
numesc uneori ecuaţii cu ”rezonanţă”.

Regula sumei: Dacă G(x) este o sumă de funcţii din cele din tabelul
următor, vom alege yp ca o sumă de funcţii corespunzătoare liniilor din
a doua coloană.

15. Probleme propuse

1. Rezolvaţi ecuaţiile folosind metoda coeficienţilor nedeterminaţi:
(1) y 00 + 2y 0 − 8y = 1 − 2x2

(2) y 00 − 3y 0 = sin 2x

(3) 9y 00 + y = e2x

(4) y 00 − 2y 0 + 2y = x + ex

(5) y 00 − 4y 0 + 5y = e−x

(6) y 00 − 2y 0 + 5y = sin x, y(0) = 1, y 0 (0) = 1

 ECUAŢII DIFERENŢIALE 15

(7) y 00 − y = xe2x , y(0) = 0, y 0 (0) = 1.

2. y 00 + 9y = e2x + x2 sin x.