LÉOPOLD BACHELIN – UN ELVEȚIAN ÎN SERVICIUL ROMÂNIEI

Prof. Dragoș Lucian Țigău

Școala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu”, București

Viața elvețianului Léopold Bachelin (1857–1930) a fost bogată în realizări culturale, dar
astăzi ele se află într-o nemeritată uitare. Existența omului atât de stimat în mediile culturale ale
timpului său și prețuit de însăși Familia Regală, nu se bucură de niciun studiu temeinic, fiind
evocată fugitiv doar în câteva medalioane biografice1. Pentru Școala Superioară Comercială
„Nicolae Kretzulescu” din București, personalitatea lui Léo Bachelin are o semnificație aparte,
pentru că el a lucrat în această instituție ca profesor de limba franceză, pe parcursul unui sfert de
secol (1901–1925).
Bachelin s-a născut pe 20 decembrie 1857, la Neuchâtel, oraș aflat în partea franceză a
Elveției. Educația primară a primit-o în localitatea natală, iar studiile superioare (Filosofie, Litere
și Arte) le-a urmat în centrele universitare de la Strasbourg, Roma și Paris. Elvețianul a dobândit
o pregătire temeinică, având ca profesori o serie de gânditori și savanți celebri precum: Ernest
Havet (1813–1889), Ernest Renan (1823–1892) și Hyppolite Taine (1828–1893). Bachelin a
purtat filosofului Taine o considerație specială. La centenatrul nașterii sale, în 1928, Bachelin
„un vechi elev al marelui critic francez” a susținut, în limba franceză, o evocare „spirituală, de o
eleganță necurmat galică a uneia din mințile cele mai reprezentative ale Franței”2. După
finalizarea studiilor, Léo Bachelin a revenit la Neuchâtel și a funcționat ca profesor la Gimnaziul
cantonal și la Academia din oraș (1883–1888). La prima școală a predat limbile greacă și latină,
iar la universitate a susținut cursuri de limbă și literatură franceză și greacă. El a avut discipoli
merituoși, printre aceștia remarcându-se criticul și jurnalistul William Ritter (1867–1955).
Colaborarea dintre Bachelin și Ritter a continuat în plan literar, inclusiv după anul 1890, când cei
doi se stabiliseră în România3. În anii petrecuți la Neuchâtel, Bachelin și-a etalat talentul poetic
și s-a remarcat prin studiile critice de artă, cel mai important fiind dedicat pictorului austriac
Hans Makart (1840–1884)4. De aceea, s-a considerat cu temei că „Léo Bachelin est le fondateur
de la critique d’art à Neuchâtel. Avant lui il n’existait à Neuchâtel aucune critique digne de ce
nom”5. Datorită renumelui câștigat, Bachelin a fost solicitat să vină în România, unde este numit
bibliotecar al Regelui Carol I (1888). De acum, întreaga viață a elvețianului a fost legată de
România.
În calitate de bibliotecar regal, Bachelin a ordonat riguros și a realizat o descriere
amănunțită a galeriei de tablouri achiziționate de Regele Carol I. De asemenea, el a avut
privilegiul de a cunoaște interioarele Castelului Peleș din Sinaia, de a discuta personal cu
suveranul român și cu Regina poetă Carmen-Sylva. Rezultatele muncii sale sunt cuprinse în
câteva lucrări de referință: Castel-Pelesch, résidence d’été du Roi Charles I-er de Roumanie à
Sinaia. Notice descriptive et historique par Leo Bachelin. Avec 27 eaux-fortes et 38 gravures sur
bois, Paris, 1893 (4 f. + 93 [-99] p. cu ilustr. + XXVII planșe); Le Château Royal de Sinaia.
1
A se vedea Dimitrie R. Rosetti, Dicționarul contimporanilor, București, 1897, p. 18-19; Corneliu Diaconovich,
Enciclopedia Română, tom 1, Sibiu, 1898, p. 349; Gheorghe Ianculescu, Profesorul Léo Bachelin, în „Revista
Generală de Comerț și Contabilitate”, XIX, nr. 5-6, mai-iunie 1930, p. 200-201; Claudia Chinezu, Elvețienii în
România. Despre succes, faimă și afaceri, București, 2011, p. 36-37.
2
M. Gr., Comemorarea lui Taine, în „Adevărul”, 41, nr. 13607, 28 aprilie 1928, p. 2.
3
A se vedea numărul tematic, dedicat lui Ritter, din „Nouvelle Revue Neuchâteloise”, Neuchâtel, 16, nr. 61,
printemps 1999, p. 6-7, 12, 79.
4
L. Bachelin, Hans Makart et Les Cinq Sens. Esquisse esthétique, Paris, Neuchâtel, Genève, [1883], 167 p.
Autorul se recomandă „licencié ès lettres, professeur agrégé à l’Académie de Neuchâtel”.
5
„Nouvelle Revue Neuchâteloise”, printemps 1999, p. 79.

11
Monographie, avec 58 gravures sur bois et 27 eaux-fortes hors texte, Paris, 1898; Tableaux
anciens de la Galerie Charles I-er, Roi de Roumanie. Catalogue raisonné avec soixante-seize
héliogravures de MM. Braun, Clement et C-ie. Par L. Bachelin, Paris, New-York, 1898 (VIII +
308 p. + 76 p.). Regele Carol I a fost foarte mulțumit de activitatea bibliotecarului său, încât a
hotărât, prin dispoziție testamentară, ca pinacoteca regală să rămână așa cum o așezase
elvețianul: „Galeria mea de tablouri, tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al
bibliotecarului meu Bachelin, va rămâne pentru totdeauna și de-a întregul în țară, ca
proprietate a Coroanei României”6.
De la începutul stabilirii sale în țară, Léopold Bachelin a arătat un viu interes pentru
folclorul, literatura și arta românească, pe care le-a popularizat în străinătate. Începând cu anul
1890, el a publicat în reviste de limba franceză diverse articole cu subiect etnografic7.
Contemporan cu Mihai Eminescu, elvețianul i-a apreciat opera, astfel că în 1890, Bachelin a
contribuit la publicarea în limba franceză a cunoscutului basm Făt-Frumos din lacrimă.
Traducerea apărută la Paris este prima ediție străină a creației eminesciene8. După câțiva ani,
Bachelin a realizat partea introductivă și un amplu comentariu folcloristic la culegerea de
povestiri românești care îi are ca autori pe Mihai Eminescu, Ion Creangă și Petre Ispirescu 9. O
nouă colecție de povestiri traduse în franțuzește a editat-o, ca unic autor, în anul 190310.
Totodată, Bachelin a tălmăcit din creația Reginei-poete Carmen Sylva11, contribuind la mai buna
receptare a operei sale de către publicul francez. Demn de semnalat este și ajutorul pe care l-a dat
unui mare proiect cultural național, concretizat în prima Enciclopedie românească (1898–
1902)12.
Elvețianul s-a interesat, în egală măsură, de pictura românească modernă. Aici se pot
aminti traducerea biografiei lui Nicolae Grigorescu (1838–1907) și studiul dedicat artistului
Stoica Dumitrescu (1886–1956)13. Cronicile sale foarte ample şi amănunţite ale saloanelor de
artă rămân surse de informaţie preţioase privind expoziţiile timpului. În 1912, Bachelin este
primul critic care utilizează conceptul de futurism într-un înțeles foarte larg, aplicabil oricăror
încercări moderniste, atribuindu-l artei viitorului. Devenit mai conservator, odată cu vârsta,
Bachelin a fost contrariat şi, în acelaşi timp, atras de pictorii nonconformiști Nicolae Dărăscu
(1883–1959), Francisc Şirato (1877–1953) și Arthur Segal (1875–1944) care au ajuns, peste ani,
artişti consacrați14.
O ipostază distinctă a carierei lui Bachelin a fost profesoratul. El a căutat nu numai să
răspândească valorile românești în străinătate, ci și să promoveze limba și cultura franceză în
țară, profitând de receptivitatea societății de aici față de acestea. Destinul său s-a legat de cel al
Școlii Comerciale din București, unde a funcționat în primul pătrar al secolului XX. Această
școală fusese creată în toamna anului 1864, prin demersurile dr. Nicolae Kretzulescu (1812–

6
„Monitorul oficial”, București, nr. 147 bis, 29 septembrie/ 12 octombrie 1914 p. 7023.
7
L. Bachelin, Les caloyers roumains, în „La Nouvelle Revue”, Paris, 12, tom 65, juillet-aout 1890, p. 109-130,
382-396; Noēl en Roumanie. Esquisse folkloriste, în „Bulletin de la Société Neuchâteloise de Géographie”,
Neuchâtel, 8, 1894-1895, p. 5-39.
8
Rhapsodies roumaines, I. Bel-Enfant de la larme, Paris, 1890, 71 p. (traducători au fost Jules Brun și Léo
Bachelin).
9
Sept contes roumains. Traduits par Jules Brun avec une introduction générale et un commentaire folkloriste par
Léo Bachelin, Paris, 1894, 343 p.
10
L. Bachelin, Esquisses roumaines, I-ère Série: Littérature, folklore et art, Bucarest, 1903, 4 f. + 282 p.
11
O parte din traduceri sunt semnalate în Bibliografia românească modernă (1831–1918), vol. 1 (A–C),
București, 1984, p. 244.
12
L. Bachelin figurează printre autorii Enciclopediei Române, enumerați la începutul tomului I (Sibiu, 1898).
13
Al. Vlahoutza, N. I. Grigoresco, Sa vie et son oeuvre, Traduit du roumain par Léo Bachelin, Bucarest, 1911,
275 p. (cu 20 fotogravuri, 272 fototipii și 17 zincotipii); L. Bachelin, Esquisse esthétique sur l’oeuvre du peintre
Stoica D. avec de nombreuses illustrations du maître dans le texte et hors texte, Bucarest, 1926, 96 p.
14
Ioana Vlasiu, „Arta viitorului” în România la începutul secolului XX, în „Studii și cercetări de istoria artei”,
seria Artă plastică, număr special, București, 2010, p. 7-8.

12
1900), din necesitatea pregătirii în țară a viitorilor comercianți, contabili și oameni de afaceri. În
primele trei decenii ale existenței, Școala comercială a fost unică, prin profilul său, în sistemul
educațional bucureștean, dovedindu-și din plin utilitatea. A avut avantajul să aibă și profesori
străini, apoi să fie sprijinită material de absolvenți prosperi. Aceștia au asigurat racordarea
permanentă a școlii la instituțiile și valorile occidentale. Din 1894, instituția devine Școală
comercială de gradul II, iar din anul 1903 a dobândit rangul de Școală superioară comercială.
Până la înființarea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, în aprilie 1913, școala
comercială bucureșteană a fost cea mai înaltă treaptă de învățământ economic românesc15.
Léo Bachelin a fost numit la catedra de limba și corespondența comercială franceză prin
ordinul Ministerului Instrucțiunii, nr. 10583 din 27 octombrie 1901. Până la această dată, Școala
comercială mai avusese profesori nativi de franceză bine pregătiți și dăruiți meseriei de dascăl:
Charles Albert Léautey16 (cu studii de drept la Dijon) între 1880 și 1901; Jean Dutel (bacalaureat
în Litere și științe la Paris) în perioada 1884–190217. Tradiția profesorilor francezi și renumele
literatului elvețian explică alegerea făcută de minister în toamna lui 1901. Chiar de la începutul
activității, Bachelin a simțit nevoia să elaboreze manuale noi, în concordanță cu programele
elaborate recent și care să corespundă nevoilor specifice ale școlii. Pentru aceasta a apelat la
colaborarea unui alt distins profesor și traducător, anume Jean-Boniface Hétrat (1851–1911)18,
iar rezultatele nu au întârziat19. Profesorul Bachelin a fost mereu atent la înnoiri și s-a adaptat
permanent la cerințele epocii. Fără a ține cont că se afla la sfârșitul carierei didactice, el a
publicat noi manuale de limba franceză pentru școlile superioare de comerț20, care au fost
aprobate de Ministerul Instrucțiunii Publice pentru o perioadă de cinci ani (1925–1930)21.
Indiscutabil, dascălul elvețian s-a bucurat de stima colegilor de cancelarie și, cu rare
excepții, de aprecierea elevilor. Tinerii mai impertinenți nu i-au prețuit valoarea, dovadă că în
martie 1911, doi elevi au fost eliminați din școală pentru o lună, fiindcă „și-au permis să joace
țintar în timpul prelegerii d. prof. Léo Bachelin”22. Iată un exemplu al atitudinilor contrastante
față de acest om: nonconformismul adolescenților ignoranți vs. prețuirea regală ... Dar mai gravă
decât insolența tinerilor s-a dovedit brutalitatea trupelor inamice din anii 1916–1918. După
ocuparea Capitalei de către armatele Puterilor Centrale, directorul Mihai Brătilă a plecat în
refugiu, nu înainte de a încredința conducerea școlii profesorului Bachelin. Fiind supus elvețian,
acesta era mai ferit de vexațiunile administrației militare. Bachelin a avut doi ani grei, marcați de
dezorganizarea învățământului și de lipsuri materiale. Anul școlar 1916–1917 a fost compromis,
nefiind organizate cursuri sau examene de absolvire. Activitățile didactice s-au reluat cu
dificultate în toamna următoare, astfel că în 1918 au absolvit doar 24 de elevi. Localul școlii a

15
Monografia Școalei Comerciale Superioare no. 1 de băieți [din] București. 70 de ani dela înființare (1864–
1934), București, 1935.
16
Charles Albert Léautey (1847–1922) a avut o bogată operă didactică, enumerată în Bibliografia românească
modernă (1831–1918), vol. 3 (L–Q), București, 1989, p. 40-43. Un medalion biografic în Monografia Școalei, p. 44.
17
Amănunte despre primii profesori de franceză, în Monografia Școalei, p. 52-53.
18
Lucrările lui Hétrat sunt prezentate în Bibliografia românească modernă (1831–1918), vol. 2 (D–K),
București, 1986, p. 621-622.
19
Manuel de langue française à l’usage des écoles de commerce du second degré. Première partie [pour les]
classes I et II conformément aux nouveaux programmes analytiques. Avec une introduction et de nombreuses notes
explicatives, par L. Bachelin et J.-B. Hétrat, Professeurs de langue et de littérature françaises, Bucarest, 1901, 2 f.
+ XXI + 179 p.; Manuel ... Seconde partie: Classes III et IV, Bucarest, 1901, 2 f. + XXXVIII + 1 f. + 271 p.
20
L. Bachelin, Manuel de langue française à l’usage des écoles supérieures de commerce. Première classe,
[Bucarest, 1925], 243 p.; Manuel ... Deuxiéme classe, Bucarest, 1925, 252 p.
21
Manualele sunt cuprinse în Tabloul cărților didactice secundare valabile în anul școlar 1925–1926, din
„Monitorul oficial”, nr. 191, 1 septembrie 1925, p. 9812.
22
Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond Liceul Comercial „Nicolae Kretzulescu”, nr.
253, inv. 237, dosar 433/ 1910-1916, f. 8.

13
fost rechiziționat și transformat în spital militar, iar colecțiile și mobilierul s-au deteriorat23.
Pentru Bachelin, mult mai stânjenitoare au fost cenzura, înăbușirea mândriei naționale,
imoralitatea și insistențele pentru colaboraționism, aspecte rememorate, peste ani, de el însuși
sau de către cunoscuții lui24. După terminarea războiului, elvețianul și-a reluat activitățile
didactice și preocupările literare. Trăind într-o societate nouă, el a obținut împământenirea
(cetățenia română) prin votul Adunării Deputaților din 25 mai 192325. După câțiva ani a venit și
recompensa morală pentru întreaga activitate depusă în serviciul țării. Astfel, la 26 martie 1926,
Léo Bachelin a primit Medalia „Răsplata Muncii pentru Învățământ”, clasa I, iar la 28 ianuarie
1928 i s-a conferit Medalia „Meritul Comercial și Industrial”, tot clasa I26.
Către sfârșitul de martie 1930, publicul a aflat cu tristețe că „profesorul cu barbișonul
viteaz, cu debitul verbal nesecat, cavaleresc, plin de reminiscențe din ceremonialul Curții și din
vocabularul expozițiilor de pictură, a închis ochii într-al 73-lea an al vieții”27. Dispariția
literatului elvețian a fost semnalată în presa din țara natală și din Franța, semn că depărtarea nu
adusese și uitarea sa de către vechii colaboratori și prieteni28.
La finalul acestei scurte evocări, realizată în anul jubiliar al Centenarului Marii Uniri a
tuturor românilor, apare oportună prezentarea unei producții literare a lui Léo Bachelin din
neuitatul an 1918. Sfârșitul Marelui Război și evacuarea Capitalei de către ocupanți au produs
elvețianului o mare bucurie și ușurare. La scurt timp, printr-un răsfăț al istoriei, se desfășurau
simultan Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și intrarea Suveranilor români în Bucureștiul
eliberat (duminică, 18 noiembrie/ 1 decembrie). În euforia momentului, Bachelin a compus în
franceză un poem ocazional, intitulat Salut aux Alliés, compus din 43 de strofe, care reprezintă
un elogiu adus țărilor aliate victorioase (în ordinea intrării lor în război: Serbia, Belgia, Franța,
Marea Britanie, Italia și Statele Unite ale Americii) și tuturor celor care au luptat pentru
realizarea României Mari (Regele Ferdinand, Regina Maria, generalul Henri Berthelot, ostașii
români)29. La 20 noiembrie, poemul era finalizat, iar cea mai potrivită ocazie pentru a-l face
cunoscut a fost reprezentația de gală de la Teatrul Național, organizată în cinstea mărețelor
evenimente. Poemul a fost recitat personal de către autor, în cadrul spectacolului la care a asistat
și Familia Regală (22 noiembrie/ 5 decembrie). Fără îndoială, autorul a fost răsplătit cu ropote de
aplauze și cu aprecierile Suveranilor pe care îi cunoștea personal de peste 25 de ani. Textul a fost
rapid tipărit și pus în vânzare pentru un preț modic de 2 lei. Broșura a avut o largă răspândire în
țară, inclusiv peste Carpați30, dar astăzi a ajuns o raritate bibliografică. Oferim, spre edificarea
cititorului, câteva strofe (nr. 30, 32, 43) din poemul elvețianului pentru care România a fost a
doua sa patrie.

„Salut à la nouvelle et grande Roumanie!

Elle a bien fait d’entrer dans le conflit mondial;
Car c’est la voix du sang, car c’est son bon génie
Qui l’a conduite au bon combat pour l’idéal.

23
„Anuarul Școalei Superioare de Comerț din București. Anul școlar 1921–1922”, București, 1923, p. 26-28;
Monografia Școalei, p. 47, 108, 126/ 127 (tabel intercalat).
24
L. Bachelin, Henry Lolliot, în „Revista generală a învățământului”, București, 14, nr. 4, aprilie 1926, p. 292-
293 (interdicția intonării Imnului Regal la serbări școlare); „Arhibald”, Porcii. Impresii din timpul invaziei, în
„Furnica”, București, 15, nr. 44, 28 iunie 1920, p. 6 (refuz la solicitarea pentru colaboraționism).
25
„Monitorul oficial”, nr. 210, 25 septembrie 1924, p. 10715.
26
„Monitorul oficial”, nr. 91, 23 aprilie 1926, p. 5981; nr. 62/ I, 17 martie 1928, p. 2215.
27
Barbu Lăzăreanu, Léo Bachelin, în „Adevărul”, 43, nr. 14188, 26 martie 1930, p. 1.
28
„Gazette de Lausanne”, Lausanne, 133, nr. 93, 4 aprilie 1930, p. 6 (articolul „Le professeur L. Bachelin est
mort”); „Comoedia”, Paris, 24, nr. 6311, 28 avril 1930, p. 3 (știre la rubrica „Petit Courrier littéraire”).
29
L. Bachelin, Salut aux Alliés. Poème récité par l’auteur au Théâtre National à la représentation de gala du 22
novembre MCMXVIII, Bucarest, 1918, 16 p. Ediția are și un tiraj de lux, în 50 de exemplare.
30
„Românul”, Arad, 8, nr. 34, 11 iunie 1919, p. 4 (ofertă de vânzare).

14
 Tous les Roumains, unis sous la même couronne,
Célèbrent ces Grands Jours à jamais solennels,
En acclamant leur Roi que la gloire environne
Et leur Auguste Reine, aux gestes maternels.

Le massacre a pris fin. Vienne la paix bénie!

Qu’elle épanche sur tous ses consolations!
Qu’elle assure à jamais la Grande Roumanie!
Qu’elle soit fraternelle et chère aux nations!”

Bibliografie:

 „Anuarul Școalei Superioare de Comerț din București. Anul școlar 1921–1922”,

București, 1923.
 „Arhibald”, Porcii. Impresii din timpul invaziei, în „Furnica”, București, 15, nr. 44, 28
iunie 1920, p. 5-6.
 Bachelin, L., Esquisse esthétique sur l’oeuvre du peintre Stoica D. avec de nombreuses
illustrations du maître dans le texte et hors texte, Bucarest, 1926.
 Bachelin, L., Esquisses roumaines, I-ère Série: Littérature, folklore et art, Bucarest,
1903.
 Bachelin, L., Hans Makart et Les Cinq Sens. Esquisse esthétique, Paris, Neuchâtel,
Genève, [1883].
 Bachelin, L., Henry Lolliot, în „Revista generală a învățământului”, București, 14, nr. 4,
aprilie 1926, p. 290-293.
 Bachelin, L., Les caloyers roumains, în „La Nouvelle Revue”, Paris, 12, tom 65, juillet-
aout 1890, p. 109-130, 382-396.
 Bachelin, L., Manuel de langue française à l’usage des écoles supérieures de commerce.
Première classe/ Deuxiéme classe/, Bucarest, 1925.
 Bachelin, L., Noēl en Roumanie. Esquisse folkloriste, în „Bulletin de la Société
Neuchâteloise de Géographie”, Neuchâtel, 8, 1894-1895, p. 5-39.
 Bachelin, L., Salut aux Alliés, Bucarest, 1918.
 Bachelin, L., Hétrat, J.-B., Manuel de langue française à l’usage des écoles de commerce
du second degré. Première partie [pour les] classes I et II/ Seconde partie: Classes III et
IV/ conformément aux nouveaux programmes analytiques. Avec une introduction et de
nombreuses notes explicatives, Bucarest, 1901.
 Bibliografia românească modernă (1831–1918), vol. 1-3, București, 1984-1989.
 Brun, Jules, Bachelin, Léo (trad.), Rhapsodies roumaines, I. Bel-Enfant de la larme,
Paris, 1890.
 Brun, Jules, Bachelin, Léo (trad.), Sept contes roumains, Paris, 1894.
 Chinezu, Claudia, Elvețienii în România. Despre succes, faimă și afaceri, București,
2011.
 „Comoedia”, Paris, 1930.
 Diaconovich, Corneliu, Enciclopedia Română, tom 1, Sibiu, 1898, p. 349.
 „Gazette de Lausanne”, Lausanne, 1930.
15
 Gr. M., Comemorarea lui Taine, în „Adevărul”, 41, nr. 13607, 28 aprilie 1928, p. 2.
 Ianculescu, Gheorghe, Profesorul Léo Bachelin, în „Revista Generală de Comerț și
Contabilitate”, XIX, nr. 5-6, mai-iunie 1930, p. 200-201.
 Lăzăreanu, Barbu, Léo Bachelin, în „Adevărul”, 43, nr. 14188, 26 martie 1930, p. 1.
 „Monitorul oficial”, București, 1914–1928.
 Monografia Școalei Comerciale Superioare no. 1 de băieți [din] București. 70 de ani dela
înființare (1864–1934), București, 1935.
 „Nouvelle Revue Neuchâteloise”, Neuchâtel, 16, 1999.
 „Românul”, Arad, 1919.
 Rosetti, Dimitrie R., Dicționarul contimporanilor, București, 1897.
 Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond Liceul Comercial „Nicolae
Kretzulescu”, nr. 253, inv. 237.
 Vlahoutza, Al., N. I. Grigoresco, Sa vie et son oeuvre, Traduit du roumain par Léo
Bachelin, Bucarest, 1911.
 Vlasiu, Ioana, „Arta viitorului” în România la începutul secolului XX, în „Studii și
cercetări de istoria artei”, seria Artă plastică, număr special, București, 2010, p. 3-13.

16