CLASA A VIII-A

V. Evoluţionism
proiect

1. Unitatea şi diversitatea lumii vii.

2. Evoluţie şi dovezi ale evoluţiei (definiţia evoluţiei, exemple de dovezi directe şi indirecte).
3. Factori ai evoluţiei (ereditatea, variabilitatea, suprapopulaţia, lupta pentru existenţă, selecţia).
4. Specia ca unitate a evoluţiei.

Unitatea şi diversitatea lumii vii

Totalitatea organismelor vii de pe pământ constituie un înveliş continuu - biosfera – caracterizat

printr-o mare diversitate de forme de viaţă şi totodată printr-o structură şi funcţii unitare.
Vieţuitoarele trăiesc de la cele mai adânci porţiuni ale oceanului planetar şi până la cele mai înalte
regiuni ale uscatului. Toate fiinţele, indiferent de regiunea în care trăiesc sau complexitatea
organizării lor, au aceleaşi trăsături ce definesc unitatea lumii vii.

Sensibilitatea sau capacitatea organismelor de a reacţiona la acţiunea unor stimuli din mediul lor
de viaţă, reprezintă trăsătura prin care acestea se adaptează permanent la condiţiile variabile de
mediu. Această capacitate devine mult mai evidentă în regnul animal, odată cu dezvoltarea
sistemului nervos, asigurând o anumită independenţă a organismelor faţă de mediu.

Prin procesele biochimice şi biofizice se realizează metabolismul, funcţie prin care vieţuitoarele
asimilează sau dezasimilează substanţele cu care se hrănesc. Acest schimb de substanţe şi de
energie cu mediul este intens, continuu şi întreţine organizarea superioară a materiei vii, atât timp
cât organismele trăiesc.

Reproducerea este una din trăsăturile esenţiale ale fiinţelor vii. Prin această funcţie, populaţiile
şi speciile au capacitatea de a supravieţui şi de a transmite generaţiilor următoare zestrea lor
genetică numită genofond.

Viaţa se manifestă într-o varietate extremă de forme, de la cele mai simple bacterii, până la cele
mai complexe organisme pluricelulare, unele de talie uriaşă cum sunt balenele din regnul animal
sau arborele Sequoia din regnul vegetal. Varietatea mare a organismelor vii exprimă
biodiversitatea, o trăsătură esenţială pentru menţinerea echilibrului şi stabilităţii în ecosistemele
naturale.

Diversitatea biologică se referă atât la varietatea organismelor vii cât şi la complexitatea

ecologică în care acestea sunt regăsite. Ea poate fi definită prin numărul de organisme diferite şi
frecvenţa lor relativă. Aceste organisme sunt organizate pe diferite nivele, de la ecosisteme
complexe până la structuri chimice, care constituie bazele moleculare ale eredităţii.

Conservarea biodiversităţii reprezintă în perioada actuală una din problemele majore la nivel
internaţional. În România, conservarea biodiversităţii se realizează în special, prin declararea şi
constituirea la nivel naţional a unei reţele de arii protejate de diferite categorii.

Ca o consecinţă a poziţiei sale geografice, ţara noastră se bucură de existenţa unei biodiversităţi
unice atât la nivelul ecosistemelor şi speciilor, cât şi la nivel genetic. Pe teritoriul României se
reunesc cinci regiuni biogeografice, dintre care două, cea stepică şi cea pontică, reprezintă
elemente naturale noi adăugate la zestrea Europei, marcând introducerea a numeroase noi tipuri
de habitate şi specii. Cele cinci regiuni biogeografice sunt: continentală (53%), alpină (23%),
stepică (17%), panonică (6%) şi pontică (1%) (Fig 1).

Fig. 1. Regiunile biogeografice ale României:1- alpină;2- continentală;3- panonică;4-stepică;5-

pontică

Ariile protejate, prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor,
sunt cele mai bune exemple şi modele pentru biodiversitatea ecosistemelor naturale. La nivel
european, România deţine cel mai diversificat patrimoniu natural, însă suprafaţa totală a ariilor
protejate (7%) este încă mult sub media Uniunii Europene de 15%.

Reducerea biodiversităţii este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă omenirea în
prezent. Tot mai multe specii ale biodiversităţii dispar sau sunt pe cale de dispariţie, iar altele sunt
considerate deja specii rare. Speciile de animale, plante, păsări aflate într-o asemenea situaţie sunt
supuse unui regim juridic aparte şi sunt decretate specii protejate sau chiar monumente ale naturii.
Automat, acestea au o altă soartă, în sensul că ele nu se mai află în circutul activ şi nu mai pot fi
surse de hrană, ci au doar valoare de patrimoniu. Pe acestea le vom regăsi doar in rezervaţii
naturale, parcuri naturale, grădini botanice sau altfel de arii protejate.

Pentru a conştientiza pericolul care ne pândeşte pe viitor trebuie să înţelegem care este rolul
biodiversităţii în existenţa noastră. Biodiversitatea ne asigură hrana, apa şi aerul care ne sunt
indispensabile.

Exerciţii şi activităţi practice:

1. Enumeraţi trei argumente care dovedesc unitatea structurală a lumii vii.

2. Explicaţi diferenţele dintre formele de viaţă şi cauzele apariţiei acestora.
3. Enunţaţi criterii pe baza cărora organismele sunt grupate în cinci regnuri.
 4. Argumentaţi de ce biodiversitatea reprezintă un factor de echilibru şi stabilitate într-un
ecosistem.
5. Apreciaţi biodiversitatea într-un parc pe baza analizei frecvenţei şi dominanţei speciilor
de plante şi animale din biocenoză.

DOVEZI ALE EVOLUTIEI

Noţiunea de evoluţie în cadrul ştiinţelor biologice se referă la o succesiune de evenimente

irepetabile,care generează noi formaţiuni biologice sau numai unele elemente noi în cadrul unui
plan de organizare vechi.

Dovezile evoluţiei pot fi grupate în două categorii: indirecte şi directe.

Dovezile indirecte sunt furnizate de diferite ştiinţe precum: biogeografia, sistematica vegetală şi
animală, anatomia comparată, embriologia,paleontologia. Dovezile directe surprind procesul
evolutiv în plină desfăşurare.

Dovezile indirecte:
 Dovezile biogeografiei pornesc de la faptul că răspândirea plantelor şi animalelor este
consecinţa anumitor legităţi naturale. Fiecare specie ocupă un anumit areal. Analiza
acestuia dezvăluie realitatea şi acţiunea evoluţiei. În acest sens oferim exemplul
stejarului. În zona europeană cu climă temperată de la Oceanul Atlantic până la munţii
Ural creşte o anumită specie de stejar cu o anumită formă a frunzelor. La răsărit de munţii
Ural stejarul nu mai este întâlnit. El apare în Extremul Orient fiind reprezentat de o altă
specie ce are o altă conformaţie a frunzelor. Asemănarea izbitoare dintre cele două specii
situate la distanţă foarte mare una de cealaltă are la bază o singură explicaţie:descendenţa
dintr-un strămoş comun care în trecutul geologic ocupa un areal întins din Europa până în
Extremul Orient. Înaintarea calotei arctice de gheaţă din nord spre sud a fragmentat a
vechiul areal al stejarului în două fragmente:unul în Europa şi altul în Extremul Orient
(fig.1).În fiecare fragment au rămas populaţii care au permanentizat caracterele ancestrale
ale stejarului ceea ce explică asemănarea dintre specia europeană şi cea din Extremul
Orient. Datorită izolării şi condiţiilor de mediu diferite,în fiecare fragment de areal au
apărut transformări care au dus la diversificarea descendenţilor în două specii distincte de
stejar. Această explicaţie evoluţionistă este raţională şi plauzibilă.

Fig.1 Arealul stejarului în Europa şi Extremul Orient.

  Dovezile sistematicii vegetale şi animale stabilesc înrudirea dintre organisme pornind
de la existenţa unor trăsături comune organismelor alcătuind veritabili arbori genealogici.
De exemplu arborele genealogic al mamiferelor (fig.2)are la bază insectivorele primitive
răspândite astăzi în Asia de Sud - Est. Ele au proprietăţi comune cu carnivorele, dar şi cu
primatele. Asemănarea este rezultatul unei descendenţe comune dintr-un strămoş care
reunea în organizarea sa caractere de insectivor şi primat. Altfel, anumite asemănări între
pisică,maimuţă şi cârtiţă ar fi de neînţeles.

Fig.2 Arborele genealogic al mamiferelor:1-mamifer insectivor

străvechi;2.monotreme;3-marsupiale;4-edentate;5-folidote(pangolinul);rozătoare;7-chiroptere; 8-
inseivore; 9-primate;10-elefanţi;11-paricopitate;12-imparicopitate;13-carnivore; 14-cetacee.

 Dovezile anatomiei comparate dovedesc că un plan de structură fundamental comun

organismelor suferă transformări în funcţie de mediul de viaţă. În acest sens oferim un
exemplu edificator al organelor cu funcţii diferite ,dar cu origine şi plan de organizare
identice. Este logic să presupunem că identitatea planului unic de structură denotă
originea comună,iar diversitatea de conformaţie, de amănunt a scheletului membrelor
anterioare este rezultatul evoluţiei divergente,desfăşurată în condiţii deosebite, scheletul
membrelor având de îndeplinit,la diverse grupe de mamifere,funcţii deosebite (fig.3).
 Fig.3 Conformaţia membrelor anterioare la diferite vertebrate:1-pentadactil
primitiv;2-om;3-broască ţestoasă marină;4-delfin;5-cârtiţă;6-pinguin; 7-cal;8-reptilă
zburătoare;9-pasăre;10-liliac

 Dovezile embriologiei. Embriologia este ştiinţa ce se ocupă cu studiul dezvoltării

individuale a organismului. Aceasta ne arată că şirul de forme pe care îl parcurge un
organism individual în timpul dezvoltării sale de la celula ou până la starea adultă
reprezintă o recapitulare sumară a lungului şir de forme parcurs de strămoşii
organismului dat. Probele embriologice ale evoluţiei sunt evidente în ceea ce priveşte
descendenţa vertebratelor (fig.4). Comparându-se embrionii la diferite clase de vertebrate
,s-a observat că în prima fază toţi embrionii, indiferent de clasa de care aparţin ,se
aseamănă puternic între ei.

Fig.4 Dezvoltarea embrionară la vertebrate:1-peşte osos; 2-salamandră; 3-şopârlă; 4-

găină;5-porc; 6-om.

 Dovezile paleontologiei. Paleontologia se ocupă cu vieţuitoarele dispărute din trecutul

geologic şi conexiunile lor cu vieţuitoarele actuale. Studiind şirurile de specii această
ştiinţă descoperă însuşi mersul evoluţiei. Prezentăm drept exemplu cazul fosilei
Archaeopteryx un strămoş al păsărilor actuale. Se poate afirma că aceasta a fost o verigă
 intermediară între reptile şi păsări. Spre deosebire de păsările propriu-zise , avea coadă de
reptilă, adică coloana vertebrală se prelungea în coadă, fălcile erau prevăzute cu dinţi,dar,
ca şi păsările actuale , avea corpul acoperit cu pene şi membrele anterioare transformate
în aripi (fig5).

Fig.4 Archaeopteryx- reconstituire după schelet şi rest de penaj.

Dovezile directe sunt furnizate de observaţiile şi datele experimentale ale geneticii. În acest sens
putem exemplifica:
 experienţele de laborator cu populaţii de microorganisme şi de drosofile transformate
ireversibil sub acţiunea unor substanţe chimice mutagene şi a radiaţiilor;
 experienţele cu plante de coada şoricelului provenind din regiunile înalte ale munţilor
cultivate pe malul mării au adoptat înfăţişarea potrivită condiţiilor de la cota zero;
 evoluţia la nivelul populaţiilor urmărită la fluturele Biston betularia (fig.6)din Anglia
care în mai puţin de 100 de ani formele închise la culoare au devenit majoritare –
fenomen corelat cu industrializarea masivă ce a întunecat peisajul. În aceste condiţii
noi formele deschise la culoare erau uşor descoperite de păsările răpitoare pe când
cele închise erau avantajate.

Fig.6 Biston betularia forma normală, deschisă la culoare şi forma melanică,închisă.

Factorii darwinişti ai evoluţiei

Factorii darwinişti ai evoluţiei sunt:

1.Ereditatea
2.Variabilitatea
3.Suprapopulaţia
4.Lupta pentru existenţă
5.Selecţia naturală

1.Ereditatea
Ce este ereditatea?
Definiţie: Ereditatea este proprietatea organismelor de a avea informaţie genetică, pe
baza căreia sunt transmise de la ascendenţi la descendenţi caractere morfologice, fiziologice,
biochimice şi comportamentale.
Ereditatea este, în concepţia lui Charles Darwin, un factor esenţial al evoluţiei. Darwin
considera transmiterea ereditară a oricărui caracter drept o regulă, iar netransmiterea ereditară
drept o excepţie. În cursul generaţiilor, variaţiile utile se acumulează şi se dezvoltă încât
caracterele dobândite pot deveni ereditare. Aceasta a fost pentru acea vreme o observaţie
empirică, deoarece Darwin nu cunoştea bazele genetice ale fenomenului eredităţii.
 De exemplu:

a) Crescătorii de animale şi cultivatorii de plante au avut

mereu convingerea că „din ceva asemănător se naşte tot ceva
asemănător”.

b) Este bine cunoscut, de toţi oamenii, faptul că dintr-o

sămânţă de grâu, de pildă, totdeauna va răsări o plantă de
grâu, că o pisică va naşte totdeauna tot pisici.

2.Variabilitatea
Ce este variabilitatea?
Definiţie: Variabilitatea este proprietatea organismelor de a se deosebi unele de altele
prin însuşiri ereditare şi neereditare, astfel încât să nu existe copii identice.
Pornind tot de la experienţa creşterii animalelor şi plantelor, Darwin a sesizat că indivizii
din cadrul unei specii sau chiar al unei rase de animale sau soi de plante diferă uneori între ei,
mult mai pregnant chiar decât indivizii din două specii diferite.
 De exemplu:
a) Crescătorii de porumbei ştiu că nu există doi porumbei identici. Pentru un privitor
nepregătit, porumbeii pot fi confundaţi uşor unul cu altul.
b) Pentru o persoană obişnuită, toate lalelele de aceeaşi culoare dintr-un câmp sunt la fel.
Dar cultivatorii olandezi de lalele, cei mai experimentaţi din lume, disting într-un câmp de
lalele de aceeaşi culoare, numeroase variaţii.
 c) Variabilitatea este uşor de observat dacă urmărim forma ciocului la păsări, dungile
zebrelor, cochilia melcilor.
d) Pentru un orăşean, toate oile dintr-o turmă sunt la fel, dar nu şi pentru un cioban.

Variabilitatea
organismelor

Există două tipuri de variaţii:

1. Variaţii definite – care sunt reacţii uniforme la condiţiile de mediu ale indivizilor dintr-o
specie, indiferent de descendenţă.
 De exemplu:
a) Toţi caii aduşi de pe continent în insulele mici, produc descendenţi de talie mică.
Corpul regresează, deoarece spaţiul şi hrana sunt limitate. Un cal de talie mai mică are
nevoie de mai puţină hrană şi mai puţin spaţiu pentru a supravieţui.
b) Toate plantele lemnoase care cresc la munte, la altitudine mare, sunt de talie mică şi
au tulpini culcate la sol. În felul acesta, pinul pitic şi jneapănul de exemplu, au mai multe
şanse de a rezista vânturilor puternice din zona alpină, spre deosebire de molid care creşte
la altitudine mai scăzută.

Cal de pe continent Jneapăn în etaj alpin Pădure de molid

2. Variaţii nedefinite – care sunt reacţii neuniforme la condiţiile de mediu ale indivizilor
dintr-o specie, din aceeaşi descendenţă.
 De exemplu:
a) În aceleaşi condiţii de mediu, plantele cresc şi se dezvoltă diferit.
b) La musculiţele de oţet, în acelaşi lot, în aceeaşi cultură, apar reacţii variate faţă de
temperatură.

3.Suprapopulaţia
Ce este suprapopulaţia?
Definiţie: Suprapopulaţia reprezintă creşterea excesivă a numărului de indivizi.
În cele mai multe cazuri este evidentă tendinţa de înmulţire în proporţie geometrică a
indivizilor unei specii, pe când resursele de mediu rămân aceleaşi. Apare astfel fenomenul de
suprapopulaţie. Tendinţa de înmulţire nelimitată a organismelor vine în contradicţie cu
capacitatea limitată de suport a vieţii pe care o posedă Pământul.
 De exemplu:
La plante se produc mai mulţi indivizi decât rezerva de substanţe nutritive şi cantitatea
a) de lumină solară incidentă ce cade pe suprafaţa terestră.
b) La animale se nasc mai mulţi indivizi decât disponibilităţile de hrană şi de spaţiu din
ecosistem.

4.Lupta pentru existenţă

Ce este lupta pentru existenţă?
Definiţie: lupta pentru existenţă reprezintă dependenţa unui organism de alt organism şi
de mediu, adică suma eforturilor unui organism de a supravieţui şi de a lăsa urmaşi.
Natura produce o infinitate de variaţii, dar nu se pot menţine şi perpetua toate variaţiile, ci
puţine dintre ele se afirmă în generaţiile următoare şi pot să devină specii. Darwin a folosit
expresia „luptă pentru existenţă” în sens metaforic, ea desemnând totalitatea activităţiilor unui
organism (individ) desfăşurate în vederea supravieţuirii sale.
În lupta pentru existenţă supravieţuiesc şi dau urmaşi doar indivizii mai bine dotaţi şi apţi,
aceasta fiind de fapt esenţa selecţiei naturale. Variaţiile, dacă sunt folositoare indivizilor unei
specii, vor contribui la menţinerea indivizilor respectivi şi vor fi moştenite de urmaşi. Succesul în
lupta pentru existenţă nu înseamnă doar supravieţuirea individului, ci mai ales manifestarea
capacităţii sale de a participa la reproducere, de a avea urmaşi viabili şi fertili şi astfel de a-şi
transmite informaţia genetică la descendenţi.
În lupta pentru existenţă, consecinţă a suprapopulaţiei, organismele depind unele de altele,
această luptă îmbrăcând trei forme:

1. Lupta intraspecifică
- se desfăşoară între indivizii aceleaşi specii, având rolul cel
mai important în evoluţie;
- se bazează pe aplicarea drastică a principiului
supravieţuirii celui mai apt. Între indivizii care aparţin aceleaşi
specii, deoarece prezintă aceleaşi cerinţe faţă de mediu, lupta
pentru existenţă este mult mai acerbă decât între indivizii care
aparţin altor specii;
- acest tip de luptă pentru existenţă întăreşte specia prin
înlăturarea indivizilor slabi, cu diferite anomalii ereditare,
neadaptabili.
 De exemplu: doi lupi înfometaţi se bat cu adevărat între ei pe
viaţă şi pe moarte pentru hrană.

2. Lupta interspecifică
- constituie un factor limitativ în înmulţirea, răspândirea şi
transformarea speciilor, afectând indivizii în toate etapele vieţii
lor.

3. Lupta cu condiţiile de mediu

- joacă un rol important în delimitarea numărului indivizilor
dintr-o specie;
- speciile defavorizate de condiţiile de mediu sunt eliminate.
 De exemplu: o plantă ce creşte la marginea deşertului luptă
 împotriva secetei prin capacitatea sa de a produce organe de
reţinere a apei sau de reducere a evaporării.

De ce nu pot supravieţui toate variaţiile individuale?

De ce trebuie să aibă loc o competiţie pentru supravieţuire?
Răspunsul lui Darwin a fost unul simplu şi clar.
 Majoritatea speciilor produc atât de mulţi urmaşi încât, dacă ar supravieţui toţi, ar acoperi
repede întreg Pământul. Dacă o plantă anuală ar produce numai 10 seminţe şi dacă ar
germina toate şi ar produce la rîndul lor câte 10 urmaşi şi aşa mai departe, după 10 ani ar
atinge impresionanta cifră de 100 de miliarde.
 Pornind de la o pereche de elefanţi - animale care se înmulţesc foarte lent - în 750 de ani
(ceea ce nu este prea mult pentru specia elefant care există de multe milioane de ani) ar
rezulta 19 milioane de descendenţi. Cu alte cuvinte, Pământul de mult ar fi fost cotropit de
aceste animale.
 O păpădie dacă ar produce numai 100 de seminţe anual (în realitate ea produce mai multe) şi
toate aceste seminţe ar da plante care la rândul lor s-ar înmulţi, în 10 ani numai păpădiile ar
acoperi o suprafaţă de 15 ori mai mare decât suprafaţa tuturor continentelor.

5.Selecţia naturală
Ce este selecţia naturală?
Definiţie: reprezintă ansamblul de mecanisme ce acţionează în direcţia creşterii continue a
gradului de adaptare a populaţiilor la condiţiile de mediu pentru supravieţuirea organismului
care este variaţia mai aptă. Variaţia care a supravieţuit produce cu precumpănire urmaşi,
populaţia din generaţia următoare fiind astfel purtătoare a caracterelor respective. După mai
multe generaţii, variaţia poate deveni o specie nouă.
Pentru specie, variaţiile individuale pot fi:
1. Variaţii dăunătoare pentru supravieţuirea speciei, caz în care sunt eliminate.
 De exemplu: printre musculiţele de oţet apar mutaţii patologice ce duc la formarea unor
indivizi fără ochi sau cu aripi rudimentare. Aceste organisme sunt eliminate, deoarece ar
avea ca efect stingerea speciei, făcând-o inaptă pentru în lupta pentru existenţă.

Musculiţa de oţet normală Musculiţa de oţet fără ochi Musculiţa de oţet cu aripi
rudimentare

2. Variaţii indiferente, care nu reprezintă avantaj pentru specie.

3. Variaţii utile, care conferă avantaje speciei în raport cu condiţiile de mediu.
 De exemplu:
 a) Pe continent, insectele cu aripi
bine dezvoltate, bune zburătoare,
reprezintă un avantaj în lupta pentru
existenţă. Ele se pot răspândi activ,
îşi pot găsi mai repede hrana, pot
scăpa mai uşor de urmărirea
păsărilor insectivore. Insectele cu
aripi reduse sau absente (insecte
aptere) sunt variaţii dăunătoare, ce
nu pot supravieţui.

b) Pe insulele oceanice mici, lipsite

de păduri şi vegetaţie ierboasă densă,
bătute de vânturi puternice, insectele
bune zburătoare sunt aruncate în
mare, iar insectele situate la polul
opus conferă speciei şanse de Insecte cu aripi absente
supravieţuire, trăind pe sub pietre, în
stratul de muşchi de pe sol.

ÎN CONCLUZIE, după DARWIN:

 variabilitatea spontană a naturii reprezintă sursa evoluţiei;

 lupta pentru existenţă este consecinţă a suprapopulaţiei, dar şi a presiunii mediului extern;
 selecţia naturală menţine şi avantajează variaţia cea mai aptă, care va deveni specie nouă;
 evoluţia speciilor este procesul permanent de adaptare cât mai bună la mediu.
 TEST DE EVALUARE

I. Completaţi spaţiile libere cu noţiunile corespunzătoare:

În lupta pentru existenţă, supravieţuirea celui mai apt este....................... .
Au şanse de supravieţuire variaţiile....................şi cele..................... .
Variaţia este ................... sau .................. în dependenţă de condiţiile de mediu.
Reuşesc variaţiile care produc urmaşi.................... .

II. Identificaţi afirmaţia corectă:

1. În concepţia lui Darwin:
a. cea mai acută formă de luptă este cea interspecifică
b. lupta pentru existenţă presupune numai lupta fizică propriu-zisă între indivizi
c. natura produce mai multe variaţii decât poate suporta spaţiul dat
d. majoritatea variaţiilor se vor afirma în generaţiile următoare

III. Asociaţi noţiunile din cele două coloane:

A B
1. Variaţii definite a. toţi indivizii unei descendenţe reacţionează uniform
2. Variaţii nedefinite b. reacţii variate faţă de temperatură la musculiţa de oţet
c. talie mică la pinul pitic şi jneapăn, la altitudini mari
d. indivizii aceleaşi descendenţe reacţionează neuniform

IV. Documentaţi-vă asupra vieţii şi operei lui Charles Darwin şi alcătuiţi un eseu cu
tema:
" Darwin şi darwinismul (teoria darwinistă)".
TEORIA SINTETICĂ MODERNĂ A EVOLUŢIEI

Darwinismul a revoluţionat ştiinţa vremii sale. El este întemeiat pe cunoaşterea

variabilităţii speciilor, dar nu a avut date din genetică pentru a explica apariţia şi cauza variaţiilor
ereditare.
Teoria sintetică modernă a evoluţiei este rezultatul a numeroase observaţii şi generalizări
din domeniul geneticii populaţiilor, geneticii moleculare, biogeografiei etc., care au permis o
explicaţie modernă a evoluţiei, plecând de la teoria selecţiei naturale a lui Charles Darwin.
Conform teoriei sintetice, unitatea de bază a evoluţiei este populaţia. Aceasta reprezintă
obiectul asupra căreia acţionează selecţia şi, în general, toţi factorii evoluţiei. Potrivit noii teorii,
nu este importantă în primul rând supravieţuirea indivizilor purtători de variaţii utile, ci
participarea diferitelor genotipuri individuale la procesul de reproducere. Perspectiva evolutivă
sau adaptativă a unei populaţii sau specii este dată, în primul rând, de acele combinaţii de gene şi
genotipuri care, datorită valorii lor adaptative, îşi impun descendenţii.
Evoluţia este privită deci ca rezultatul interacţiunii dintre fondul ereditar şi mediu.

Factorii evoluţiei din teoria sintetică sunt de două categorii:

I. factori genetici
II. factori ecologici

I. Factorii genetici ai evoluţiei depind de proprietăţile ereditare ale populaţiei şi sunt

următorii:
1. Viteza de succesiune a generaţiilor
2. Dimensiunea populaţiei
3. Fluxul genic
4. Deriva genetică
5. Selecţia intrapopulaţională

1. Viteza de succesiune a generaţiilor

Speciile care au un număr mai mare de generaţii pe an pot evolua mai repede, deoarece în
fiecare generaţie pot apărea mutaţii ce sporesc diversitatea.

 De exemplu: evoluţia explozivă a musculiţelor de oţet, a rozătoarelor, a plantelor ierbacee

anuale.

2. Dimensiunea populaţiei
Un număr suficient de mare de indivizi face ca populaţia să fie variată şi diversificată
genetic.
 De exemplu:
a) La populaţiile foarte mici: la zimbru, variabilitatea fiind foarte redusă, şansele de a
evolua sunt minime.
b) La populaţiile mari: la gândacul-de-Colorado, pornind de la 3-4 exemplare care au
pătruns accidental în Europa, s-a ajuns la o adevărată invazie pe continent.
c) La populaţiile foarte mari: la unii peşti oceanici, populaţiile sunt surprinzător de
uniforme, deoarece mutaţiile nu au şanse de afirmare şi rămân ascunse, ceea ce înseamnă
absenţa evoluţiei.
 Zimbru gândacul-de-Colorado Peşti oceanici

3. Fluxul genic

Deplasările indivizilor din aceeaşi specie duc la

transfer de informaţie genetică de la o populaţie la
alta.

Migraţia ierbivorelor

4. Deriva genetică
O populaţie poate evolua pe baza întâmplării, a unei eliminări, respectiv, supravieţuiri
diferenţiate a organismelor, cauzată de întâmplare, nu de evoluţie.
 De exemplu:
Vulpea polară are două forme:
- forma normală, cu blană cafenie vara şi albă
iarna;
- forma mutantă, cu blană cafenie vara şi albastră
iarna.
Nici una din forme nu are avantaj selectiv, deoarece
în timp de foamete pier masiv indivizi din ambele forme.
Dacă supravieţuieşte una dintre ele, aceasta este
dintr-o întâmplare, şi nu ca fiind forma „cea mai aptă”. Vulpea polară

5. Selecţia intrapopulaţională
În populaţie, supravieţuieşte variaţia (mutaţia) cea mai aptă, cea mai bine dotată, spre
deosebire de formele nevaloroase care sunt eliminate.
 De exemplu: când asupra populaţiilor de insecte, ciuperci, bacterii acţionează substanţe
chimice foarte toxice, populaţia nu este distrusă în totalitate. Variaţiile sensibile mor
primele, apoi cele mai puţin rezistente, dar variaţiile cele mai rezistente (circa 1 % din
populaţie) suportă acţiunea factorului distructiv, supravieţuind astfel „cel mai apt”.

II. Factorii ecologici ai evoluţiei depind de mediu şi sunt următorii:

1. Migraţia
2. Izolarea geografică şi ecologică
3. Zona ecologică
4. Structura biocenozei

Migraţia
 Populaţia se schimbă atunci când trece dintr-un loc în altul, pătrunde în medii noi sau se
amestecă cu indivizi din alte populaţii ale speciei.
 De exemplu: la migraţia păsărilor, în cartierele de iernare, se întâlnesc indivizi din mai
multe populaţii, provenind din puncte geografice diferite.
Izolarea geografică şi ecologică
Se datorează existenţei sau apariţiei, la un moment dat, a unor bariere geografice care duc
la fragmentarea arealului unei specii. Populaţiile izolate în acest fel, aflându-se în condiţii mai
mult sau mai puţin diferite, evoluează pe căi proprii. O mutaţie, dacă se separă de populaţia
ancestrală, are mai multe şanse de evoluţie.
 De exemplu: Australia s-a desprins din continentul Gondwana când mamiferele
placentare încă nu erau dezvoltate. De aceea, Australia a adăpostit dintre mamifere doar
monotremele şi marsupialele, placentarele neavând cum să mai pătrundă peste braţele
adânci de mare. Astfel, în fauna continentului australian marsupialele s-au diversificat
excepţional şi au ocupat toate mediile vitale.

Continentul Gondwana Separarea continentelor Marsupiale

Zona ecologică
Trecerea unei specii dintr-o zonă ecologică în alta (exemplu de la uscat la apă) produce
transformări evolutive importante.
 De exemplu:
Carnivorele ancestrale au fost animale
terestre, dar o anumită specie a trecut la viaţa
acvatică, unde a rămas până astăzi.
Este vorba de cetacee (exemplu balena) şi
pinipede (exemplu foca, morsa) care au ocupat o
altă zonă ecologică decât rudele lor rămase pe
uscat, suferind transformări anatomo-fiziologice
profunde.
Paleontologii au descoperit fosilele
corespunzătoare, care au avut membre inferioare,
inclusiv cele 5 specii ale căror schelete sunt
arătate în imaginea alăturată.

Trecerea de la viaţa terestră la viaţa

acvatică

Structura biocenozei
Biocenozele pot fi de două tipuri: biocenoze în curs de formare şi biocenoze stabilizate.
 De exemplu:
 a) la limita dintre uscat şi ocean, în fluvii, unde biocenoza este în curs de formare, cu
condiţii instabile, evoluţia este creatoare şi produce noi tipuri de organizare.
b) în recifele de corali sau în pădurile ecuatoriale, unde biocenoza este stabilizată, cu
structură bine conturată, fără perturbări profunde, evoluţia este stabilizatoare.

Delta Dunării Recif de corali Pădure ecuatorială

ÎN CONCLUZIE:
 factorii genetici şi ecologici ai evoluţiei contribuie la ieşirea mutaţiei pe arena evoluţiei şi
la fixarea noului;
 evoluţia este orientată de selecţie;
 selecţia transformă avalanşa de mutaţii întâmplătoare într-un proces dinamic;
 teoria sintetică modernă a evoluţiei confirmă mecanismul darwinist al evoluţiei, pe care îl
completează şi îmbogăţeşte cu ajutorul geneticii.
 EVALUARE

I. Completaţi spaţiile libere cu noţiunile corespunzătoare:

În ................. frecvenţa genelor se modifică la întâmplare. Prin izolare................... o
mutaţie se poate separa de stocul ancestral. ................... constă în remanierea compoziţiei genetice
a populaţiei în urma amestecului cu indivizi din populaţii conspecifice. În fluvii, evoluţia
este ..................., în timp ce în pădurile ecuatoriale, evoluţia este............... .

II. Identificaţi afirmaţia corectă:

1. Factorii ecologici ai evoluţiei:
a. depind de proprietăţile ereditare ale populaţiei
b. inhibă caracterul creator al evoluţiei
c. acţionează asupra structurii genetice a populaţiei
d. sunt fluxul genic şi deriva genetică

III Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:

1. Vulpea polară albă este avantajată în lupta pentru existenţă faţă de cea albastră în timp
de foamete.
2. Descendenţii strămoşilor pinipedelor au evoluat în zona ecologică acvatică.

IV. Documentaţi-vă asupra teoriei sintetice a evoluţiei şi alcătuiţi un eseu cu tema:

"Factori care contribuie la ieşirea mutaţiei pe arena evoluţiei ".