TRANSPORTUL CĂLDURII ÎN ATMOSFERĂ – RADIAȚIA

(Traducerea și imaginile din C. Donald Ahrens - Meteorology Today)

Radiația

Energia transferată de la Soare către orice suprafață este numită energie radiantă sau radiație.
Ea călătorește sub formă de unde care eliberează energia atunci când sunt absorbite de către un
obiect. Deoarece aceste unde au proprietăți electrice și magnetice, ele sunt numite unde
electromagnetice. Undele electromagnetice nu au nevoie de molecule pentru a se propaga. În
vid, ele se deplasează cu o viteză constantă de aproximativ 300 000 de kilometri pe secundă -
viteza luminii.
Figura 1 arată diferite tipuri de radiație în funcție de lungimea de undă.

Figura 1: Tipurile de radiație în funcție de lungimile de undă

Lungimea de undă (care este exprimată, de obicei, cu ajutorul literei grecești λ) este distanța
măsurată de la creasta unei unde la cealaltă. Unele dintre unde au lungimi foarte mici. De
exemplu, radiația care poate fi văzută (lumina vizibilă) are o lungime de undă mai mică de o
milionime de metru - o distanță de aproximativ o sutime din diametrul firului de păr uman.
Pentru a măsura aceste lungimi de undă foarte mici, este folosit micrometrul (reprezentat prin
simbolul µm) care este egal cu o milionime de metru astfel:

1 micrometru (µm) = 0,000001 m = 10-6 m

În figura 1 putem observa că lungimea de undă medie a radiației vizibile este de

aproximativ 0,0000005 m, adică 0,5 µm. De asemenea, se poate observa că undele mai lungi
transportă mai puțină energie decât undele mai scurte. Atunci când se compară energia
transportată de diferite unde, este util să se atribuie radiației electromagnetice caracteristicile
particulelor pentru a explica o parte din comportamentul undelor. Astfel, radiația poate fi
gândită ca fiind sub forma unor curenți de particule sau fotoni care reprezintă pachete discrete
de energie. Astfel, pachetele de fotoni fac unde, iar grupurile de unde fac o rază de radiație.
Un foton ultraviolet transportă mai multă energie decât un foton de lumină vizibilă.
Astfel, anumiți fotoni ultravioleți au suficientă energie pentru a produce arsuri ale pielii și

1
pentru a penetra țesutul epitelial. Ozonul din stratosferă ne protejează de mare parte din aceste
radiații nocive.

Radiația și temperatura

Toate obiectele (a căror temperatură este mai mare de 0 absolut), indiferent de

dimensiunea lor, emit radiație. Această energie provine de la miliardele de electroni care
vibrează rapid, existenți în fiecare obiect.
Lungimile de undă la care emite fiecare obiect depind, în principal, de temperatura
obiectului. Cu cât este mai ridicată temperatura, cu atât electronii vibrează mai repede, iar
lungimile de undă sunt mai mici. Deși obiectele care au o temperatură de aproximativ 5000°C
produc radiații cu multe lungimi de undă, unele dintre ele sunt suficient de scurte pentru a
stimula vederea. Astfel, noi vedem aceste obiecte ca fiind de culoare roșie. Obiectele care au
temperaturi mai scăzute radiază la lungimi de undă care sunt prea mari pentru ca noi să le putem
vedea.
Obiectele care au o temperatură foarte ridicată emit energie la o intensitate mai mare
decât obiectele care au o temperatură mai scăzută. Astfel, pe măsură ce temperatura unui obiect
crește, în fiecare secundă este emisă mai multă radiație totală. Acest lucru poate fi exprimat
matematic după cum urmează:

E = σT4

unde E este intensitatea maximă a radiației emise de fiecare metru pătrat al suprafeței unui
obiect, σ (litera grecească sigma) este constanta Stefan-Boltzmann, iar T este temperatura
suprafeței obiectului în grade Kelvin. Constanta Stefan-Boltzman în sistemul internațional este
egală cu 5,67  10-8W/m2k4. Această relație este numită legea Stefan-Boltzmann după Josef
Stefan (1835-1893) și Ludwig Boltzmann (1844-1906) care au descoperit-o. Legea Stefan-
Boltzmann spune că toate obiectele a căror temperatură este mai mare de 0 absolut (0K sau -
273°C) emit radiație cu o intensitate proporțională cu puterea a patra a temperaturii lor
absolute. În consecință, o creștere mică de temperatură rezultă într-o creștere mare a cantității
de radiație emisă. Astfel, dublarea temperaturii absolute a unui obiect crește energia maximă
emisă cu un factor de 16 care este 24.

Radiația Soarelui și a Pământului

Cea mai mare parte a energiei solare este emisă de suprafața acestuia, acolo unde, temperatura
este de aproximativ 6000K. Pe de altă parte, Pământul are o temperatură medie a suprafeței de
288K (15°C). Astfel, Soarele radiază o cantitate mai mare de energie decât Pământul (vezi
figura 2)

2
Figura 2: Soarele mai fierbinte radiază mai multă energie decât Pământul mai rece (aria de sub curbă) iar mare
parte din această energie este radiată la lungimi de undă mult mai mici decât ale celei emise de Pământ. (Aria de
sub curbe este egală cu energia totală emisă, iar scările pentru cele două curbe diferă cu un factor de 100 000).

În ceea ce privește lungimea de undă, Soarele și Pământul au caracteristici care pot fi

descrise cu ajutorul legii lui Wien (sau legii de deplasare a lui Wien) după fizicianul german
Wilhelm Wien (1864-1928) care a descoperit-o:

Constant ă
λmax =
T

unde λmax este lungimea de undă în micrometri la care se produce emisia maximă de radiație,
T este temperatura obiectului în grade Kelvin, iar constanta este 2897 µm K. Pentru a lucra
mai ușor, constanta poate fi rotunjită la 3000.
Pentru Soare, a cărui temperatură la suprafață este de 6000 K, ecuația devine:

3000 µm K
λmax = = 0,5 µm
6000 K

Astfel, Soarele emite cantitatea maximă de energie la lungimi de undă situate în apropierea
valorii de 0,5 µm. Pământul mai rece, care are o temperatură medie la suprafață de 288 K
(rotunjită la 300 K), emite maximul de radiație la lungimi de undă situate în apropierea valorii
de 10 µm deoarece:

3000 µm K
λmax = = 10 µm
300 K

Astfel, Pământul emite cea mai mare parte a energiei sale la lungimi de undă situate aproximativ
între 5 și 25 µm, în timp ce Soarele emite cea mai mare parte a radiației sale la lungimi de undă
mai mici de 2 µm. Din acest motiv radiația emisă de Pământ (radiația terestră) este adesea
numită radiație de undă lungă, în timp ce radiația solară este numită radiație de undă scurtă.

3
 Legea lui Wien demonstrează că pe măsură ce temperatura unui obiect crește, lungimea
de undă la care se produce emisia maximă de radiație se deplasează către valori mai mici. De
exemplu, dacă temperatura suprafeței Soarelui s-ar dubla, atingând 12000 K, lungimea de undă
a emisiei maxime de radiație a acestuia s-ar înjumătăți atingând 0,25 µm. Dacă, pe de altă parte,
suprafața Soarelui s-ar răci până la aproximativ 3000 K, cantitatea maximă de radiație emisă ar
avea lungimea de undă de aproximativ 1 µm.
Chiar dacă Soarele radiază cu o intensitate maximă la o anumită lungime de undă, el
emite o parte din radiația sa la aproape toate celelalte lungimi de undă. Dacă privim cantitatea
de radiație emisă de Soare la fiecare lungime de undă, putem obține spectrul electromagnetic al
soarelui. O porțiune din acest spectru este arătată în figura 3.

Figura 3: Spectrul electromagnetic al Soarelui

Deoarece ochii noștri sunt sensibili la radiația cu lungimi de undă între 0.4 și 0.7 µm,
aceste unde ating ochiul și stimulează senzația de culoare. Această porțiune a spectrului este
numită regiunea vizibilă, iar energia radiantă care atinge ochii este numită lumină vizibilă.
Soarele emite aproximativ 44% din radiația lui în această zonă, vârful de energie emisă putând
fi găsit la lungimi de undă care corespund culorii albastru-verde. Culoarea violet are cea mai
mică lungime de undă din spectrul vizibil. Lungimile de undă mai mici decât cele ale culorii
violet (0,4 µm) sunt ultraviolete. Razele X și razele gamma care au lungimi de undă foarte
mici intră și ele în această categorie. Soarele emite doar aproximativ 7% din energia totală a
acestuia sub formă de radiații ultraviolete.
Cele mai mari lungimi de undă ale luminii vizibile corespund culorii roșu. Lungimile de
undă mai mari decât cele roșii (0,7 µm) sunt infraroșii. Aceste unde nu pot fi văzute de către
ochiul uman. Aproximativ 37% din energia Soarelui este emisă la lungimi de undă între 0,7 µm
și 1,5 µm, iar 12 % din aceasta este radiată la lungimi de undă mai mari de 1,5 µm.
În timp ce Soarele emite doar o parte din energia acestuia în porțiunea infraroșie a
spectrului, Pământul relativ rece emite aproape toate energia în partea infraroșie a spectrului.
În concluzie, atât Soarele cât și Pământul emit radiație. Soarele fierbinte (6000 K)
radiază aproximativ 88% din energia acestuia la lungimi de undă mai mici de 1,5 µm, emisia
maximă producându-se în regiunea vizibilă, în apropiere de 0,5 µm. Pământul mai rece (288
K) radiază aproape toată energia la lungimi de undă între 5 și 25 µm, cu un maxim de intensitate
în apropiere de 10 µm (vezi figura 2). Suprafața Soarelui este de aproximativ 20 de ori mai
fierbinte decât suprafața Pământului. Din relația Stefan-Boltzmann, rezultă că o unitate de
suprafață a Soarelui emite aproximativ de 160 000 (204) de ori mai multă energie într-o anumită
perioadă de timp decât aceeași arie de pe suprafața Pământului.

4
Echilibrul dintre absorbție și emisie

Toate obiectele emit energie dar și absorb energie. Dacă un obiect radiază mai multă
energie decât absoarbe el devine mai rece; dacă el absoarbe mai multă energie decât emite, el
devine mai cald. Într-o zi însorită, suprafața Pământului se încălzește deoarece absoarbe o
cantitate mai mare de energie de la Soare și de la atmosferă decât cantitatea de energie emisă,
în timp ce noaptea Pământul se răcește deoarece radiază o cantitate mai mare de energie decât
cea emisă de către mediul înconjurător. Atunci când un obiect emite și absoarbe o cantitate
egală de energie, temperatura acestuia rămâne constantă.
Rata cu care un obiect emite și absoarbe energie depinde de caracteristicile suprafeței
acestuia cum ar fi culoarea, textura, umezeala dar și temperatura. De exemplu, un obiect negru
aflat în lumina directă a Soarelui este un bun absorbant de radiație vizibilă. El transformă
energia de la Soare în energie internă, iar temperatura acestuia crește. Noaptea, obiectul se va
răci rapid prin emisie de radiație infraroșie și va fi mai rece decât suprafețele înconjurătoare.
Orice obiect care este un absorbant perfect (adică absoarbe toată energia primită) și un
emitent perfect (emite maximul de radiație posibil la o temperatură dată) este numit un corp
negru. Corpurile negre nu trebuie să fie colorate neapărat în negru; ele trebuie doar să absoarbă
și să emită toată radiația posibilă. Deoarece suprafața Pământului și a Soarelui absorb și radiază
cu o eficiența de aproape 100% pentru temperaturile lor, ei se comporta ca un corp negru.
Acesta este motivul pentru care se pot folosi legile lui Wien și ale lui Stefan-Boltzmann pentru
a determina caracteristicile radiației emise de Soare și de Pământ.
Atunci când privim Pământul din spațiu, vedem că jumătate din el este luminată de
Soare, iar cealaltă jumătate este în întuneric. Energia emisă de Soare alimentează constant
Pământul cu radiație în timp ce Pământul emite constant radiație infraroșie. Dacă presupunem
că nu există altă metodă pentru transferul căldurii atunci, în momentul în care rata de absorbție
a radiației solare devine egală cu rata de emisie a radiației infraroșie de către Pământ, este atinsă
o stare de echilibru radiativ. Temperatura medie la care acest lucru se produce, este numită
temperatură de echilibru radiativ. La această temperatură, Pământul (care se comportă ca un
corp negru) absoarbe radiație solară și emite radiație infraroșie la intensități egale, iar
temperatura medie a acestuia nu se schimbă. Deoarece Pământul se află la o distanță față de
Soare de aproximativ 150 milioane de kilometri, temperatura de echilibru radiativ a Pământului
este de aproximativ 255 K (-18°C). Această temperatură este mult mai mică decât temperatura
medie observată la suprafața Pământului care este de 288 K (15°C). Motivul pentru aceasta este
faptul că atmosfera Pământului absoarbe și emite radiație infraroșie. Spre deosebire de Pământ,
atmosfera nu se comportă ca un corp negru deoarece ea absoarbe radiația emisă la anumite
lungimi de undă și este transparentă pentru alte lungimi de undă. Obiectele care absorb și emit
selectiv radiație sunt numite absorbanți selectivi.

Absorbanții selectivi și efectul de seră al atmosferei

Cele mai multe substanțe din mediul înconjurător sunt absorbanți selectivi, adică absorb
numai anumite lungimi de undă ale radiației. Obiectele care absorb selectiv radiația emit, de
asemenea, selectiv radiația la aceeași lungime de undă. Acest fenomen este numit legea lui
Kirchoff. Această lege spune că absorbanții buni sunt și buni emitenți la o anumită lungime de
undă, iar absorbanții slabi sunt și slabi emitenți la aceeași lungime de undă.
Zăpada este un bun absorbant dar și un bun emitent de radiație infraroșie (zăpada albă
se comportă ca un corp negru pentru radiația infraroșie). Trunchiul unui copac absoarbe lumina
solară și emite radiație infraroșie pe care o absoarbe zăpada din jurul lui. În timpul procesului
de absorbție, radiația infraroșie este transformată în energie internă, iar zăpada se topește în
jurul trunchiului copacului producând o mică depresiune în jurul lui. (vezi figura 4)

5
Figura 4: Topirea zăpezii cauzează formarea de mici depresiuni în jurul copacilor

Figura 5 arată unele dintre cele mai importante gaze din atmosferă care absorb radiația
selectiv.

6
Figura 5: Absorbția radiației de către gazele din atmosferă. Aria mai închisă la culoare pentru fiecare gaz
reprezintă procentul de radiație pe care o absoarbe fiecare gaz. Ultima imagine reprezintă procentul de radiație
absorbită de către toate gazele din atmosferă.

7
Aria mai închisă la culoare reprezintă caracteristicile absorbției pentru fiecare gaz la diferite
lungimi de undă. Se observă că atât vaporii de apă cât și dioxidul de carbon sunt absorbanți
puternici de radiație infraroșie și absorbanți slabi de radiație solară vizibilă. Alți absorbanți
selectivi mai puțin importanți includ oxidul de azot, metanul și ozonul care este prezent mai
ales în stratosferă. Deoarece aceste gaze absorb radiația infraroșie emisă de suprafața
Pământului, ele câștigă energie cinetică (energie de mișcare). Moleculele gazelor transmit
această energie prin ciocnirea cu moleculele de aer învecinate cum ar fi oxigenul și azotul
(ambii fiind slabi absorbanți de radiație infraroșie). Aceste ciocniri cresc energia cinetică medie
a aerului ceea ce rezultă într-o creștere a temperaturii aerului. Astfel, cea mai mare parte a
radiației infraroșii emisă de suprafața Pământului ține caldă atmosfera joasă.
În afară de faptul că sunt absorbanți selectivi, vaporii de apă și dioxidul de carbon emit
selectiv radiație infraroșie (oxidul de azot, metanul și ozonul emit de asemenea radiație
infraroșie dar concentrația lor în atmosferă este mult mai mică decât cea a vaporilor de apă și a
dioxidului de carbon). Această radiație este emisă în toate direcțiile. O parte din această energie
este radiată către suprafața Pământului unde este absorbită și, astfel, Pământul se încălzește.
Pământul radiază constant în sus energie infraroșie care este absorbită și încălzește atmosfera
joasă. În acest mod, vaporii de apă și dioxidul de carbon absorb și radiază energie infraroșie și
acționează ca un strat izolant în jurul Pământului împiedicând o parte din radiația infraroșie
emisă de Pământ să scape rapid în spațiu. În consecință, suprafața Pământului și atmosfera joasă
sunt mai calde decât ar fi dacă nu ar fi prezente aceste gaze care absorb selectiv. Astfel,
temperatura medie de echilibru radiativ a Pământului ar fi de aproximativ -18°C, cu aproximativ
33°C mai coborâtă decât cea care se înregistrează în prezent.
Caracteristicile de absorbție ale vaporilor de apă, dioxidului de carbon și ale altor gaze
cum ar fi metanul și oxidul de azot au fost asemănate cu cele ale sticlei unei sere. Într-o seră,
sticla permite pătrunderea radiației vizibile dar împiedică, într-o anumită măsură, trecerea
radiației infraroșii către exterior. Din acest motiv, absorbția de către vaporii de apă și dioxidul
de carbon a radiației infraroșii emisă de către Pământ poartă numele de efect de seră.
În figura 5 se observă că în ultima diagramă există o regiune situată între aproximativ 8
și 11 µm în care nici vaporii de apă, nici dioxidul de carbon nu absorb cu ușurință radiația.
Deoarece aceste lungimii de undă ale radiației emise trec prin atmosferă și ies în spațiu, acest
interval (cuprins între 8 și 11 µm) poartă numele de fereastră atmosferică. Norii pot intensifica
efectul de seră atmosferic. Micile picături de apă sunt absorbante selective, în sensul că sunt
bune absorbante de radiație infraroșie dar slabe absorbante de radiație vizibilă solară. Norii
absorb și lungimile de undă dintre 8 și 11 µm care, altfel, ar trece de vaporii de apă și de dioxidul
de carbon. Astfel, ei au efectul de intensificare a efectului de seră atmosferic prin închiderea
ferestrei atmosferice.
Norii - în special cei joși și groși - sunt foarte buni emitenți de radiație infraroșie.
Vârfurile lor radiază în sus energie infraroșie, iar bazele lor radiază energia înapoi către
suprafața Pământului unde este absorbită și, în parte, radiată înapoi către nori. Acest lucru face
ca nopțile noroase, cu vânt slab, să fie mai calde decât cele senine și cu vânt slab. Dacă norii
rămân și pe parcursul zilei, ei împiedică o mare parte din radiația solară să atingă solul, prin
reflectarea acesteia către spațiu. Deoarece solul nu se încălzește atât de mult ca într-o zi însorită,
zilele noroase cu vânt slab sunt mai reci decât cele însorite cu vânt slab. Astfel, prezența norilor
tinde să țină temperaturile din timpul nopții mai mari, iar cele din timpul zilei mai mici.
În concluzie, efectul de seră al atmosferei se datorează vaporilor de apă, dioxidului de
carbon și altor gaze cu efect de seră care sunt absorbanți selectivi. Acestea lasă cea mai mare
parte a radiației solare vizibile să atingă suprafața Pământului dar absorb o mare parte din
radiația infraroșie emisă de Pământ, împiedicând-o să scape în spațiu (vezi figura 6).

8
Figura 6: Radiația solară încălzește suprafața Pământului doar în timpul zilei, în timp ce suprafața emite constant
radiație infraroșie atât ziua cât și noaptea.
(a) Fără efect de seră (b) Cu efect de seră

Încălzirea de dedesubt a aerului

Dacă privim figura 5, vom observa că atmosfera nu absoarbe cu ușurință radiația cu lungimi de
undă între 0,3 și 1,0 µm, regiunea în care Soarele emite cea mai mare parte a energiei. În
consecință, într-o zi senină, energia solară trece până în atmosfera joasă, având un efect redus
asupra aerului. În final, ea atinge suprafața încălzind-o (vezi figura 7).

9
Figura 7: Aerul din atmosfera joasă este încălzit de dedesubt. Radiația solară încălzește solul, iar aerul de deasupra
este încălzit prin conducție, convecție și radiația infraroșie. Încălzire apare și în timpul condensării deoarece este
eliberată căldură latentă în interiorul norului.

Moleculele de aer aflate în contact cu suprafața încălzită o lovesc, câștigând energie prin
conducție, apoi acestea se deplasează în sus, transportând energia cu ele. Deoarece aerul din
apropierea suprafeței solului este foarte dens, aceste molecule se deplasează pe o distanță foarte
mică (aproximativ 10-7 m) înainte să se ciocnească cu alte molecule. În timpul ciocnirii, aceste
molecule care se mișcă mai rapid transmit energia lor către moleculele cu mai puțină energie,
crescând temperatura medie a aerului. Dar aerul este un conductor foarte slab, astfel că, acest
proces se produce doar în primii centimetri de la nivelul solului.
Pe măsură ce aerul de la suprafață se încălzește, el devine mai puțin dens decât aerul
aflat direct deasupra lui. Aerul mai cald urcă, iar cel rece coboară dând naștere la termale sau
celule convective libere care transportă căldură în sus și o distribuie printr-un strat mai gros de
aer. Aerul care urcă se dilată și se răcește și, dacă este suficient de umed, vaporii de apă
condensează și dau naștere la picăturile de apă din componența norilor, eliberând căldură latentă
care încălzeste aerul. În același timp, Pământul emite constant radiație infraroșie. O parte din
această energie este absorbită de gazele cu efect de seră (cum ar fi apa și dioxidul de carbon)
care emit radiație infraroșie în sus și în jos, înapoi către suprafață. Deoarece concentrația de
vapori de apă scade rapid deasupra Pământului, cea mai mare parte a absorbției se produce în
stratul din apropierea suprafeței. Astfel, atmosfera joasă este încălzită, în principal, de jos în
sus.

Radiația solară incidentă

Pe măsură ce energia radiantă a Soarelui călătorește prin spațiu, aceasta nu interferează

cu nimic important până când aceasta atinge atmosfera. La marginea de sus a atmosferei,
radiația solară primită pe o suprafață perpendiculară pe razele Soarelui pare să rămână constantă
la o valoare de aproape două calorii pe fiecare centimetru pătrat în fiecare minut sau 1367 W/m2
- o valoare numită constanta solară. Prin definiție, constanta solară (care, de fapt, nu este
constantă) este rata cu care energia radiantă provenită de la Soare este primită de o suprafață de
la marginea de sus a atmosferei, perpendiculară pe razele Soarelui, atunci când Pământul se afla
la o distanță medie față de Soare. Măsurătorile satelitare sugerează că aceasta are ușoare variații

10
deoarece cantitatea de radiație emisă de Soare variază. Valoarea medie este de 1,96 cal/cm2/min
sau între 1365 w/m2 și 1372 W/m2 în Sistemul Internațional de măsurare.

Lumina împrăștiată și reflectată

Atunci când radiația intră în atmosferă, au loc anumite interacțiuni. De exemplu, o parte
din energie este absorbită de către gaze, cum ar fi ozonul din atmosfera înaltă. În plus, atunci
când lumina Soarelui întâlnește obiecte foarte mici, cum ar fi moleculele de aer și particulele
de praf, aceasta este deviată în toate direcțiile - în față, în părți și înapoi (vezi figura 8).

Figura 8: Împrăștierea luminii solare de către moleculele de aer

Redistribuirea luminii care se produce prin acest proces poartă numele de împrăștiere (lumina
împrăștiată este numită adesea și lumină difuză). Deoarece moleculele de aer sunt mult mai
mici decât lungimile de undă ale luminii vizibile, ele împrăștie mai eficient lungimile de undă
mai scurte (albastre) decât pe cele mai lungi (roșii). Astfel, atunci când privim în altă direcție
decât în cea din care vine lumina directă a Soarelui, lumina albastră lovește ochii noștri din
toate direcțiile astfel că, în cursul zilei, cerul devine albastru.
Lumina poate fi și reflectată de către obiecte. În general, reflexia diferă de împrăștiere
în aceea că, în procesul de reflexie, este trimisă către înapoi mai multă lumină. Albedoul
reprezintă procentul de radiație care este reflectată de o suprafață comparativ cu cantitatea de
radiație care atinge suprafața. Astfel, albedoul reprezintă reflectivitatea suprafeței.

11
Tabelul 1: Albedoul diferitelor suprafețe
Suprafața Albedoul (procente)
Zăpada proaspătă 75 la 95
Nori (groși) 60 la 90
Nori (subțiri) 30 la 50
Venus 78
Gheața 30 la 40
Nisipul 15 la 45
Pământul și atmosfera 30
Marte 17
Terenul înierbat 10 la 30
Câmpul uscat și arat 5 la 20
Apa 10 (mediu)
Pădurea 3 la 10
Luna 7

În tabelul 1 se poate observa că norii groși au un albedou mai mare decât norii subțiri. În medie,
albedoul norilor este de aproximativ 60%. Atunci când radiația solară atinge o suprafață
acoperită cu zăpadă, poate fi reflectată până la 95% din aceasta. Cea mai mare parte a acestei
energii are lungimi de undă în vizibil și ultraviolet. În consecință, radiația reflectată cuplată cu
radiația solară directă poate produce arsuri severe pielii expuse sau ochilor neprotejați.
Suprafețele acvatice, pe de altă parte, reflectă doar o cantitate mică de radiație solară. În
timpul unei zile, o suprafață plană de apă va avea un albedou mediu de aproximativ 10%. Apa
are cel mai mare albedou (și poate astfel reflecta cel mai bine radiația solară) atunci când
Soarele se află la înălțimi mici deasupra orizontului, iar apa este puțin agitată. În medie, pentru
un an întreg, Pământul și atmosfera acestuia (incluzând norii) va redirecționa înapoi, în spațiu,
aproximativ 30% din radiația solară incidentă, astfel că, Pământul și atmosfera lui au un
albedou combinat de 30% (vezi figura 9).

Bilanțul radiativ anual al Pământului

Deși temperatura medie în orice locație poate varia considerabil de la an la an,

temperatura medie de echilibru a întregului Pământ nu variază semnificativ de la an la an. Acest
lucru indică faptul că, în fiecare an, Pământul și atmosfera sa trimit în spațiu o cantitate de
energie egală cu cea pe care o primesc de la Soare. Același tip de echilibru energetic trebuie să
existe între suprafața Pământului și atmosfera acestuia. Astfel, în fiecare an, suprafața
Pământului trebuie să trimită înapoi atmosferei aceeași cantitate de energie pe care aceasta o
absoarbe. Dacă acest lucru nu s-ar produce, temperatura medie la suprafața Pământului s-ar
modifica.

12
Figura 9: Bilanțul radiativ al Pământului și al atmosferei acestuia

Se presupune că 100 de unități de radiație solară ating marginea de sus a atmosferei

Pământului. În figura 9 se poate observa că, în medie, norii, Pământul și atmosfera reflectă și
împrăștie în spațiu 30 de unități, iar atmosfera și norii împreună absorb 19 unități, ceea ce lasă
51 de unități de radiație solară directă și indirectă să fie absorbite de suprafața Pământului.

Figura 10: Echilibrul radiativ dintre Pământ și atmosferă. Numerele reprezintă aproximații bazate pe
observațiile de la suprafață și pe datele satelitare.

Figura 10 arată ce se întâmplă cu radiația solară care este absorbită de către suprafața
Pământului și de atmosferă. Din cele 51 de unități care ating suprafața, o mare cantitate (23 de
unități) este folosită pentru evaporarea apei și aproximativ 7 unități sunt pierdute prin conducție
și convecție. Astfel, rămân 21 de unități pentru a fi radiate ca energie infraroșie. În figura 10 se
poate observa că suprafața Pământului radiază de fapt 117 unități. Acest lucru se întâmplă
13
deoarece, deși suprafața Pământului primește radiație solară doar în timpul zilei, ea emite
constant radiație infraroșie atât ziua cât și noaptea. În plus, atmosfera de deasupra lasă doar o
mică parte din această radiație (6 unități) să treacă în spațiu. O mare parte din radiație (111
unități) este absorbită de gazele cu efect de seră (în principal vaporii de apă și dioxidul de
carbon) și de către nori. Mare parte din această energie (96 de unități) este radiată înapoi către
Pământ și astfel se produce efectul de seră atmosferic. Astfel, suprafața Pământului primește
aproape de două ori mai multă energie infraroșie de undă lungă de la atmosferă decât radiație
de undă scurtă de la Soare. Astfel, se poate observa că energia pierdută de suprafața Pământului
(147 unități) este exact echilibrată de energia primită (147 unități).
Un echilibru similar există între suprafața Pământului și atmosfera acestuia. În figura 10
se poate observa că energia primită de atmosferă (160 de unități) echilibrează energia pierdută.
În plus, mediat pentru un întreg an, energia solară primită de suprafața Pământului (51 de
unități) și cea absorbită de atmosfera Pământului (19 unități) echilibrează energia infraroșie
pierdută în spațiu de către suprafața Pământului (6 unități) și atmosfera acestuia (64 de unități).
Putem vedea efectul pe care au conducția, convecția și căldura latentă în încălzirea
atmosferei dacă privim la echilibrul energetic doar în termeni radiativi. Suprafața Pământului
primește 147 de unități de energie radiantă de la Soare și de la propria atmosferă și radiază 117
unități producând un surplus de 30 de unități. Atmosfera, pe de altă parte, primește 130 de
unități (19 unități de la Soare și 111 unități de la Pământ) și pierde 160 de unități producând un
deficit de 30 de unități. Echilibrul (30 de unități) este reprezentat de încălzirea atmosferei
produsă prin transportul de căldură datorat proceselor de convecție și conducție (7 unități) și
eliberării de căldură latentă (23 de unități).
Astfel, Pământul și atmosfera absorb energie atât de la Soare cât și una de la alta. În
toate schimburile de energie este menținut un echilibru delicat. Astfel, nu există pierdere sau
câștig de energie de la un an la altul, iar temperatura medie a Pământului și a atmosferei rămân
constante de la un an la altul. Acest echilibru nu înseamnă că temperatura medie a Pământului
nu se schimbă dar modificările de la un an la altul sunt mici (de obicei, mai mici de o zecime
de grad Celsius) și devin semnificative atunci când sunt măsurate pe un șir lung de ani.
Chiar dacă Pământul și atmosfera acestuia își mențin un echilibru energetic anual, un
astfel de echilibru nu este menținut la fiecare latitudine. Latitudinile mari tind să piardă mai
multă energie în spațiu decât cea primită de la Soare, în timp ce latitudinile joase tind să
primească în cursul unui an mai multă energie decât cea pierdută.

14
Figura 11: Radiația incidentă anuală medie (linia roșie) absorbită de Pământ și de atmosferă comparativ cu radiația
infraroșie anuală medie (linia albastră) emisă de Pământ și de atmosferă.

În figura 11 se poate observa că doar la latitudinile medii, în apropiere de 38° cantitatea de

energie primită în fiecare an se află echilibru cu cantitatea pierdută. Astfel s-ar putea
concluziona că regiunile polare devin mai reci în fiecare an în timp ce regiunile tropicale devin
mai calde. Dar acest lucru nu se întâmplă. Pentru a compensa aceste câștiguri și pierderi de
energie, vânturile din atmosferă și curenții din oceane transportă aerul cald și apa caldă către
poli și aerul rece și apa rece către ecuator. Astfel, transferul energiei care are loc ca urmare a
circulațiilor din atmosferă și oceane împiedică latitudinile joase să devină din ce în ce mai calde
și latitudinile înalte să devină din ce în ce mai reci. Aceste circulații sunt extrem de importante
pentru vreme și climă.

15