Limbajul

Se observă că, de multe ori, comunicarea în ansamblul său este confundată cu limbajul, şi ne
putem întreba de ce apare o astfel de confuzie. Răspunsurile sunt numeroase, dar în principal,
considerăm că nu se ţine cont de faptul că semnificaţia cuvintelor este extrinsecă şi nu intrinsecă.
Limbajul este aptitudinea de a inventa şi utiliza în mod intenţionat semne în scopuri de comunicare.
Limbajul – vehicul al întregii culturi
Antropologul Claude Lévi-Strauss definea omul – înainte de orice – ca fiind un locutor, o fiinţă
care vorbeşte. De ce să reţinem printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul mai
degrabă decât vreo altă trăsătură caracteristică? Într-un fel, limbajul nu este decât unul din elementele
care caracterizează ceea ce se cheamă cultura umană, adică ceea ce omul „adaugă naturii”, ceea ce nu
primeşte de la ascendenţii săi prin ereditate biologică, ci fiecare generaţie trebuie să se iniţieze prin
învăţare. Învăţăm să vorbim limba noastră la fel cum suntem iniţiaţi în tehnica, ştiinţa şi religia
noastră, în regulile morale ale grupului etc. Este clar însă că limbajul joacă aici un rol cu totul
privilegiat: el nu este numai un element al culturii printre altele, ci şi vehiculul tuturor celorlalte
deprinderi culturale. Dacă copilul învaţă să cunoască obiceiurile, regulile morale, riturile, credinţele
civilizaţiei în care s-a născut, este mai întâi pentru că i se vorbeşte şi pentru că în prealabil a învăţat
să înţeleagă şi să vorbească limba sa maternă.

Primatul vorbirii asupra scrierii

Învăţăm să vorbim înainte de a învăţa să citim, şi oricare ar fi valoarea şi importanţa scrierii de
câteva milenii, nu putem uita că civilizaţiile scrierii au fost precedate cu sute de mii de ani, de
civilizaţii fără scriere. Foarte probabil şi în zilele noastre numărul oamenilor care nu ştiu să citească
este mai mare decât numărul celor care ştiu, şi că oricum scrierea, cum afirmă Andre Martinet,
„dublează vorbirea, niciodată invers.”

Vorbirea şi funcţia ei fundamentală de comunicare

Vorbirea este aşadar semnul distinctiv al omului considerat ca animal social. Într-adevăr,
funcţia primordială a limbajului este comunicarea între indivizi. Roman Jakobson scrie pe bună
dreptate că: „orice act de vorbire reuneşte un mesaj şi patru elemente legate de acesta: emiţătorul,
receptorul, tema mesajului şi codul utilizat”. Mesajul este propriu-zis obiectul comunicării, iar
„codul” –instrumentul lingvistic al mesajului.
Să ne reamintim că orice societate umană se întemeiază pe schimburi; cele mai vizibile sunt
schimburile economice: trocul pur şi simplu din anumite societăţi arhaice sau procedeele prin care
munca este schimbată pe bani (salariu, onorarii etc.) şi banii pe bunuri de consum. Dar toate
aspectele vieţii umane stau sub semnul schimbului. Nu trebuie să uităm că toate contractele care
întemeiază societatea umană (după principiul ofertă-contraofertă; eu contractez obligaţii şi beneficiez
în schimb de drepturi) presupun ca o condiţie sine qua non, acest schimb primordial care este
schimbul de cuvinte: „locutorul” începe prin a schimba lucrurile pe cuvinte, mai uşor de mânuit, care
le reprezintă. După aceea el schimbă cuvintele sale cu cele ale auditorului. Schimbul lingvistic are
chiar privilegiul de a-i îmbogăţi pe cei doi parteneri. Dacă suntem doi, fiecare cu câte o bancnotă de
100 lei, şi dacă le schimbăm, după schimb fiecare nu va avea decât o bancnotă. Dar dacă avem
fiecare o idee (reprezentată prin cuvinte) şi o schimbăm între noi, fiecare va avea, după schimb, două
idei.

Funcţii ale limbajului

Alături de rolul său de comunicare, de informare, limbajul are şi o funcţie expresivă. Maurice
Merleau-Ponty observă că înainte de a fi în serviciul comunicării, limbajul este „un fel al corpului
omenesc de a trăi şi celebra lumea”. De asemenea, Gaston Bachelard oferă în scrierile sale multe
ilustrări ale puterii expresive a limbajului: „Există cuvinte anti-respiratorii, cuvinte care ne sufocă
(...). Ele înscriu pe faţa noastră voinţa de a le respinge. Dacă filosoful ar binevoi să întoarcă cuvintele
la aparatul nostru articulator în loc să facă din ele prea devreme gânduri, ar descoperi că un cuvânt
pronunţat, sau chiar un cuvânt a cărui pronunţare doar o imaginăm, este o actualizare a întregii
noastre fiinţe. Observaţi de exemplu cu câtă sinceritate este pronunţat cuvântul „miasme”. Nu
constituie el un fel de onomatopee a dezgustului? Este evacuată o gură de aer impur, după care gura
se închide energic.”1
Cuvântul joacă şi mimează lumea în aceeaşi măsură în care o semnifică. Acestei funcţii
expresive i se asociază funcţia magică sau estetică a limbajului. Detaşându-se de lucru, cuvântul
pare al domina cu uşurinţă. El spune ceea ce nu există încă şi reînvie ceea ce a dispărut. Mitul,
mytohos, este, după etimologia greacă, cuvântul însuşi. De funcţia magică a limbajului se leagă şi
funcţia sa estetică. Nu s-a păstrat în poezie puterea de incantaţie a limbajului? Cânturile poetului sunt
numite în latină carmina, „vrăji”. Acesta este sensul ce trebuie dat titlului unei culegeri de versuri de
Paul Valery, Charmes.
Dar funcţiile expresivă, magică, estetică ale limbajului presupun ele însele, ca o condiţie
fundamentală, funcţia sa de comunicare. Dacă te exprimi, o faci întotdeauna pentru un auditor,
spectator. Sub toate formele sale limbajul este strâns legat de viaţa socială a oamenilor. Şi, cum
spune Andre Martinet, „funcţia esenţială a limbii ca instrument este aceea de comunicare”. De aceea,
poporul ironizează copios pe seama omului care vorbeşte de unul singur. Acesta este de obicei un
beţivan sau un nebun delirant. Vorbele sale sunt reziduul unei vieţi sociale normale anterioare.
Schimburile verbale sunt inerente unei societăţi, şi în acest sens Roman Jakobson afirmă: „nu există
proprietate privată în domeniul limbajului, aici totul este socializat”. Limbajul ne apare deci înainte
de toate ca transmitere de informaţii.
Este necesar totuşi să ne întrebăm dacă, luat în acest sens, el constituie cu adevărat specificul
omului. Ne referim la faptul că, pentru ştiinţa contemporană, noţiunea de informaţie are o sferă de
cuprindere foarte largă – este un concept care aparţine fizicianului sau informaticianului. Pe de altă
parte, specialiştii în domeniul psihologiei animale vorbesc de schimb de informaţii în societăţile de
insecte. Aşadar – ce este informaţia?