Da, mama, probabil

Suntem generatia trista.

Generatia ce se pierde in haosul cotidian, generatia a carei personalitate nu poate fi ancora in

furtuna de pe marea chipurilor goale.

Cei ale caror ganduri nu se mai pierd in vise, ci in pixeli. Ajunsi in fata momentului in care conturile
conteaza mult mai mult decat relatiile interumane, aprecierile enorm in raport cu sentimentele,
urmaritorii fata de ceea in ce credem.

Si da, cel mai probabil, e trist, pentru ca ma numar si ma regasesc in aceasta generatie, in incercari
riscante, curiozitati periculoase si lipsa acuta a atentiei. Pentru ca vorbim doar in scopul de a ne auzi
pe noi insine si uitam cum se simte sa asculti cu adevarat. Pentru ca suntem prinsi in ideologia unei
frici de a sparge zona de confort, pentru ca preferam presiunea unei confuzii acute in schimbul unei
ceritudini dureroase.

Bun venit pe taramul in care nici macar acelasi individ nu se poate intelege, unde degradarea
valorilor morale devine prioritate, unde afectiunile psihice ajung rezultat al adolescentei.

Mi-as dori sa ne deschidem ochii larg precum dupa un vis al carui final ne dezmorteste tresarind
brusc, dur, rece.