Copilăria de altădată

Interviu cu Vat Livia(n.Toma in 27.02.1963)

S-a născut în satul Crișana, lângă comuna Avram Iancu, jud.Arad, iar Comunismul a apărut după doi
ani de la nașterea ei.

Povestește-mi puțin despre copilăria ta

-La cradinita primul impact pe care îl aveam cu regimul a fost faptul că eram „ Șoimii Patriei”.În 1970
am început clasa 1 și era o regulă în școli, pe vremea aceea, ca în clasă a 2-a toți elevii să fie făcuți
„Pionieri”. Pentru noi toți era o mândrie acest lucru aveam un statut și țin minte că fetivitatea a fost
ca un spectacol și ne simțeam mândrii de lucrul acesta. Nu puteam să știu atunci ce semnificație avea
acest lucru, așa eram canalizați, așa ne spunea toată lumea că e o mândrie să fii Pionier. Aveam și o
ținută, noi fetele aveam cămașa albă și fustă albastră și o cravată roșie la gât cu tricolor pe margine.
Încă un lucru care ne încuraja spre a ne simți mândrii de noul nostru statut era faptul că, pentru
merite deosebite, pentru activități prestate sau pentru promovarea poeziilor patriotice primeam
trese, așa se numeau decorațiunile pe care ni le puneam pe epoleți și mai primeam și diferite insigne
în funcție de evoluție pe care o aveai în cadrul Pionieratului.

Spune-mi despre uniforme și PTAP

-La grădiniță uniformele erau albastre, băieții purtau bascuta albă, iar fetele un șorțuleț albastru
deschis și eram toți nevoiți să purtăm o fundă la gât, roșie. În clasele 1-4 fetele aveau uniformă în
carouri alb-albastru, cu guler alb și cordeluță albă, iar băieții aveau pantaloni și sacou bleumarin,
cămașa albă și chipiu. În clasele 5-8 și la liceu fetele aveau un sarafan bleumarin închis și cămașa
albă, iar obligatoriu era ca numărul matricol să fie cusut pe sarafan, iar la băieți pe haină. În clasele 5-
8 m-am familiarizat cu termenul PTAP care înseamnă „ Pregătirea Tineretului pentru Apărarea
Patriei” și făceam trageri în poligonul de tragere la unitatea militară în Subcetate.

Cum erau manualele și relația elev-profesor?

-Manualele erau noi în fiecare an, puse pe bancă elevului, dar trăsătură comună era faptul că Nicolae
Ceaușescu era pe prima pagină a fiecărui manual. Cât despre relația elev- profesor pot spune că era
una bazată pe respect total față de „tovarasul” profesor. Majoritatea profesorilor mei, în special
dirigintele meu, care era de desen, respectau regimul și erau comuniști convinși , însă îmi amintesc
foaste clar că profesorului de română nu îi plăceau manifestațiile în cinstea lui Ceaușescu. Niciodată
nu își exprima punctul de vedere ferm, nu avea voie, dar nu lua parte la nici una.

Prestai muncă patriotică?

Da, făceam diverse activități cum ar fi îngrijeam parcurile, jugraveam școala și pe lângă asta făceam
cursuri de mici sanitari pentru acordarea primului ajutor. Pe această temă se făceau concursuri.

Că adolescent și elev ce făceai în timpul liber?

-Eram o adolescentă obișnuită, nimic extravagant, că restul colegilor mei de altfel. Făceam excursii
cu școala mereu, dar cea pe care mi-o amintesc cu cel mai mare drag este cea de la sfârșitul clasei a
10-a când toți elevii trebuiau să dea examenul de treaptă, iar dirigintele meu, pentru că știa că nu
vom trece toți a organizat o excursie numită „Turul Romaniei”. În afară școlii erau acțiuni tot
patriotice la care tinerii dacă participau primeau diplome. Deci tot accentul era pe celebrarea
regimului și formarea noastră că viitori comuniști adepți întru totul la regim.

Ce muzică ascultai și ce filme îți plăcea să vezi?

Muzică pentru noi era o raritate, nu aveam acces la orice muzică voiam noi să ascultăm. Erau
acceptate doar melodiile produse la noi în țară, care bineintels nu se comparau cu cele de peste
graniță. Ascultam însă formații celebre precum Abba sau Bony M, dar să nu crezi că doar porneam
radio și aveam muzica. Nu, toate semnalele erau bruiate, stăteam ore în șir pentru a prinde puțin din
melodiile lor și trebuia să stăm lipiți cu urechea de radio ca să auzim ceva. Era groaznic privind acum
în spate, dar atunci așa ni se părea normal. Filmele erau la cinem „ Dacia” în Arad și era pentru mine
ca și copil cea mai fericită zi când mă duceau părinții acolo.

Cum îți procurai hainele?

-Hainele sunt punctul care mă doare cel mai tare din perioada aceea. Pe lângă că nu se găseau în
magazine doar metraje și foarte puține gata cusute care treceau primele și foaste repede, nu aveam
nici norocul de a-mi găsi nici atunci când erau, fiind mică de înălțime. Am avut mereu noroc cu mama
mea care lucrând la CAP atunci avea o colegă unguroaică care auzea când se primesc haine și unde și
așa mergeam să îmi cumpăr. Mergeam mult în Oradea pentru că aveam o mătușă acolo care având o
cunostiinta la un magazin, o ruga să îmi păstreze și mie câte ceva. Bineînțeles că erau puțin mai
scumpe acele haine, dar pentru mine erau cele mai frumoase. Mai țin minte că am mers în Arad, iar
în spate la teatru era un magazin care dădea haine doar dacă aveai buletinul la tine atunci, acesta era
singurul criteriu.

Cum se desfășura viață ta de zi cu zi?

-Viața mea de zi cu zi era una normală și liniștită, așa cum era „normalitatea” atunci. Pentru mine nu
a fost așa greu, însă pentru părinții mei era o luptă zilnică pentru procurarea mâncării. Când am
crescut, prin 1980, mama mea mă lua la „cumparaturi”. La noi cumpărăturile se desfășurau la cozi
parcă interminabile pentru orice, nu conta, oricum aveam lipsuri și ne prindea bine orice în plus.
Primem 50 de drame de unt pentru o familie pe perioadă unei luni. Țin minte că în ajun de Crăciun se
auzise că la Pancotă se dădeau portocale, nici nu știam aunci ce gust au portocalele așa că am mers.
Am stat la coadă și cu 3 persoane înaintea mea -au terminat portocalele. Nici nu spun îmi ceva
pentru nici nu știam ce gust au. pe care am primit-o de verde încât am învelit-o ziar am -o pe
câteva zile se . magazine nu se găsea nimic, de exemplu la raionul carne găseai doar picioare de
porc si cam atât.

Cum se lua curentul și cum era apa caldă?

-Curentul se lua frecvent poate și de 5 ori pe zi, iar apă caldă nu aveam deloc, ne-o încălzeam noi.
Când nu se lua curentul era atunci când puteam și noi să ne uitat la TV, doar 2 ore pe zi, în care
auzeai si vedeai doar pe unde a mai călătorit tovarășul Ceaușescu. 10 minute, la sfârșitul celor 2 ore
erau destinate desenelor pentru copii si tot ce vedeam era un desen care se numea ”Mihaela” si atât.
Temele mi le faceam la lumina lampii cu petrol.

Cum era la locul tau de muncă?

-Pe vremea aceea existau doar fabrici și uzine, iar eu lucram la fabrica de zahar. Aveam controale
frecvente la locul de muncă, iar acestea s-au sporit în prag de cădere a regimului comunist. Eram
verificați și legitimați până și pe stradă. Fiind navetistă aveam de la gară și pană la fabrică transportul
asigurat și urcau frecvent polițiști care verificau tot și ne legitimau pe toți. Cu toate acestea simțeam
o siguranță pe care acum nu o mai simt când merg pe stradă.

Vat Lavinia