1.

Imaginea/figura lui Dumnezeu

Imagina sau figura lui Dumnezeu e una dintre cele mai explorate figuri ale umanității și
apare dezvoltată și restructurată de-a lungul întregii istorii.Accesul la cunoaștere, dar mai ales
la cunoașterea divină este ceea ce l-a preocupat mereu pe om. Odată cu izgonirea din Rai,
omul și-a pierdut harul divin. În momentul păcatului, el se dezbracă de toate aceste daruri, de
darul perfecțiunii divine care fusese pus în el. Goliciunea reprezintă întregul vid pe care omul
îl resimte după decăderea din Rai. Omul apare, așadar în ipostaza în care acesta este ”golit”
de imaginea lui Dumnezeu și care încearcă să recupereze imaginea pierdută care nu va mai fii
niciodată divină, pură.

Creștinismul prezintă o societate în care Dumnezeu a ieșit din lume și odată cu această
privare a omului de fața lui Dumnezeu, omul a căutat mereu să-și croiască căi de acces. Un
bun exemplu pentru acest lucru este scena rugului aprins, o imagine care nu face altceva
decât să întărească ideea de existență permanentă a unui cadru intermediar, prin intermediul
unor obiecte sau de foarte multe ori în plan oniric. Odată cu venirea lui Iisus pe Pământ
vedem din nou puterea vindecătoare a lui Dumnezeu și cu atât mai mult iubirea lui de
oameni. Figura lui Dumnezeu apare de-a lungul istoriei iconografice sub mai multe forme
care se datorează exact acestei privări a omului de a-L vedea față către față pe Dumnezeu.
Apare de cele mai multe ori imaginea lui Dumnezeu ca cel ”vechi de zile”, sau de cele mai
multe ori apar doar formele acestuia de a intra în lume, cum spuneam imaginea rugului
aprins, a porumbelului sau prezența lui Dumnezeu în cheie onirică. Accesul la transcendent îi
rămâne până în zilele noastre imposibil omului.

2. Logosul

”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era

Cuvântul”(Evanghelia după Ioan), această secvență din Sfânta Scriptură înglobează perfect
tot ceea ce se poate înțelege prin ideea de logos divin.

Prin păcatul originar omul și-a pierdut una dintre principalele sale capacități de sorginte
divină, și anume capacitatea de definire a lucrurilor sau a ființelor prin numire. Această
pierdere a stârnit în ființa umană încă din cele mai vechi timpuri dorința de a avea acces la
Dumnezeu, de a recrea acea conexiune față către față. Căile de acces la cuvântul divin i-au
fost mereu accesibile omului prin intermediul cărții. Cartea devine astfel o soluție ontologică,
o modalitate de supraviețuire a omului prin lectură. Cititorul, prin raportul său ontologic cu
cartea, este mai aproape de Dumnezeu prin lectură decât cel care nu citește. Imaginea, însă,
începe să înlocuiască rolul ordonator, de sorginte divină al cuvântului ceea ce duce la o
societate guvernată de haos. Din punct de vedere artistic în arta sacră intervin anumite rigori
sub care anumite picturi se fac, există un canon de reprezentare a icoanelor, de exemplu și
astfel vedem cum imaginea nu face altceva decât să dubleze cuvântul. Cel mai bun exemplu
de pierdere a accesului la cuvânt ne-o dă cartea Fahrenheit 451, unde ni se prezintă o lume
distopică care dorește înlăturarea oricărei surse de lectură. Cuvântul ne este dat cu rolul de
a-L rosti și de a-L proslăvi pe Dumnezeu. În toate romanele regăsim această nevoie de
salvare prin intermediul cărții și implicit al poveștilor. Poveștile reprezintă accesul la o altă
lume, dar și o modalitate de descoperire sau de redescoperire a propriei persoane prin
poveste, o identificare și o spargere a barierelor spațio-temporale. Această idee a lecturii ca
modalitate de salvare anulează toposul fricii care este prezent în societate odată cu dispariția
lui Dumnezeu. Ființa umană simte să ocupe acest vid ontologic prin cuvânt, astfel povestea
nu doar că va avea rol salvator, ci și rol de ordonare, un rol de exemplaritate. Întoarcerea la
poveste are o funcție de legitimare, de autodefinire și o valență securizantă, prin capacitatea
acesteia de a ne determina să ne întoarcem la originar. Întâlnirea cu cartea poate speria, ca în
cazul lui Montag, dar poate și fascina, iar în final ne inspiră acea valență securizantă și prin
modul său de a stârni în noi oamenii ideea de apartenență la ceilalți și la ideea că nu ne
depersonalizăm. Prin toată această încercare de recuperare a originarului și prin drumul pe
care îl parcurgem sfârșim, fără să ne dăm seama, nu doar la ceea ce am sperat inițial, dar și la
esența noastră, a propriei noastre lumi, care fără să conștientizăm s-a restructurat.

3. Întâlnirea cu celălalt/ cu alteritatea

Întâlnirea cu celălalt poate stârni în om diferite sentimente, de la frică, la ezitare, la

neîncredere, până la redescoperire sau redefinire prin intermediul celuilalt. Avem de-a face în
tot ceea ce ține de specia basmului mai ales, cu acele personaje catalizatoare care stârnesc în
cealaltă persoană aceste sentimente. Acestea sunt personaje de cele mai multe ori
reprezentând condiția marginalului( Sfânta Duminică din Prâslea cel voinic și merele de aur,
de exemplu) care interoghează prin diferență, care obligă alteritatea să se definească spre
uniformizare. Totodată această întâlnire cu celălalt stârnește de cele mai multe ori o criză a
personajului principal, care pornește într-o călătorie. Acea călătorie e mascată de cele mai
multe ori ca un drum spre a recupera ceva, iar drumul duce de cele mai multe ori la un loc
labirintic, o răscruce. Toate acestea nu sunt decât metafore a redefinirii de sine. Acest drum
labirintic nu semnifică altceva decât esența vieții în sine, viața care te duce mereu la un punct
de cotitură și care stârnește resemantizarea a tot ceea ce știa omul despre sine. Este la fel ca în
cazul reîntâlnirii cu lectura, această recitire care aduce mereu noi sensuri. Ca oameni
observăm că povestea a rămas aceeași, singurii care s-au schimbat suntem noi. Întâlnirea cu
celălalt se desfășoară asemeni unui exercițiu de maieutică, unde acea întâlnire nu face altceva
decât să provoace în celălalt demararea unei căutări de sine.

Ca ființe umane avem nevoie în permanență de modele, pe care le găsim de cele mai multe
ori în figura lui Dumnezeu sau în figura celuilalt. La fel se întâmplă și când facem cunoștință
cu iubirea de tip eros, vedem în celălalt exact lucrurile care ne definesc și ne apropie de
acesta, fiind și această raportare la alteritate o formă de introspecție. Devenirea noastră ca
oameni se realizează în prezența și prin intermediul celuilalt, prin integrarea celuilalt în noi,
cale de realizare prin iubire.

4. Motivul oglinzii

Motivul oglinzii este des regăsit în textele studiate ca o formă de privire a sinelui și a lumii.
Motivul oglinzii este o formă de privire a lumii pe dos, o privire dincolo de aparențe. Acesta
apare în foarte multe basme, de exemplu oglinzile reprezintă motivul central în Poveste fără
sfârșit, deoarece acestea arată adevăratul chip al personajelor, surprinde momentul unei duble
inițieri, care ajunge să devină una comună în momentul în care drumul lui Bastian și al lui
Atreiu se întâlnesc. Un alt exemplu relevant în acest sens este prezent în carte Fahrenheit 451,
unde Clarisse joacă rolul de oglindă a unei societăți care se dorește a fi de tot anihilată.
Aceasta devine pentru Montag ca un portal sau o cheie spre o altă lume care nu i-ar fi fost
posibilă în absența Clarissei. Între Montag și Clarisse se creează un sens de identificare a
acestuia cu tânăra fată. În ceea ce privește oglindirea lumii găsim motivul oglinzii prezent în
cazul morții lui Bertoldo în momentul în care i se plasează pe mormânt o oglindă. Acest lucru
nu duce doar la ideea de privire a oamenilor pe ei înșiși, ci și la ideea de memento mori. Prin
intermediul oglinzii se creează, așa cum am amintit mai sus, o modalitate de privire a
adevăratului suflet al omului, prin trecere de dincolo de aparențe, dar se stabilește și o
modalitate de decriptare a adevăratei naturii a lumii.