3.2.

Familia

Puterea părintească

Familia romanăă avea fa faţă de sensul actual al termenului un conţinut

con mult mai
complex. Organizat
Organizată pe bază patriarhală,, familia se axa în jurul unei puteri, a
puterii şefului
efului de familie ((pater familias), a cărui
rui activitate unică şi nelimitată se
extindea asupra tuturor membrilor de familie; membrii de familie erau socotiţisocoti în
concepţia
ia primitivă romană nu numai soţia, copiii, nepoţii ii etc., ci şi
ş sclavii şi toate
persoanele a căror existen
existenţă era asigurată în cadrul sau prin intermediul
colectivităţii
ii familiale.
Bărbatul fiind şeful familiei şi singurul conducător în casă,, avea dreptul de viaţă
via şi
de moarte asupra tuturor în familie, sosoţia
ia devine un membru inferior al grupului
familial.
Puterea pe care şşeful
eful de familie o avea asupra femeii, copiilor şi sclavilor se
exercita asupra întregului patrimoniu – termenul de familie referindu-se
referindu şi la
lucruri şii la persoane (jurisconsulul Ulpian). Puterea şefului
efului de familie se numea
la început manus (mân
(mână), simbol al forţei fizice. Şeful
eful sau capul familiei era numit
pater familias,, noţ
noţiune care evoca ideea de putere şii nu de descendenţă
descenden şi de
procreare, pentru care romanii foloseau termenul de genitor.
Capul familiei este proprietarul întregului patrimoniu famili
familial,
al, singurul judecător
judec
al celor de sub puterea sa şii unicul preot al cultului familial strămoşesc.
stră El este
singur, de sine stătă
stătător (sui iuris)) independent în familie pe când soţia
so şi copiii de
sub puterea sa sunt dependen
dependenţi (alieni iuris) iar sclavii simple
le lucruri, obiecte de
proprietate (res).
Cu timpul, odată cu dezvoltarea istoric
istorică a familiei romane, în locul termenului
unic de „manus”” apar mai multe denumiri menite ssă precizeze fiecare prerogativă
prerogativ
a şefului
efului de familie. Manus continua să desemneze puterea acestuia asupra soţiei,
so
puterea părintească
rintească (patria potestats) este utilizată pentru a denumi autoritatea
asupra copiilor, „puterea ststăpânului” (dominica potestes)) este folosită
folosit pentru a
determina puterea asupra sclavilor, iar „„dominium” (stăpânirepânirea), - dreptul de
proprietate asupra celorlalte bunuri. Prerogativele şefului
efului de familie mergeau până
pân
la exercitarea dreptului de via viaţă şi de moarte (ius ius vitae necisque)
necisque asupra
persoanelor de sub puterea sa, acestea sunt obligate ssă muncească
munceasc pentru capul
familiei, să-i măreasc
ărească patrimoniul, dar în nici un caz să-ll oblige prin actele lor,
să-i micşoreze
oreze patrimoniul.
Rezultă aşadar
adar că vechea familie roman
romană era fundamentată pe legătura
leg de putere
dintre şeful
eful de familie şi cei aflaţi sub autoritatea sa. Această legătură juridică
cunoscută sub numele de agnatio, alcătuieşte aşa-zisa
zisa rudenie agnatică
agnatic sau civilă,
iar familia astfel organizat
organizată se numeşte agnatică sau civilă.
 Sarcina de lucru 7
Identifică prerogativele
rerogativele șefului de familie.

Rudenia
Rudenia agnaticăă este o rudenie exclusiv prin bbărbaţi,
i, deoarece puterea nu putea fi
exercitată decât de bbărbaţi şi nu putea fi transmisă decât prin bărbaţi,
b căci la
moartea şefului
efului de familie ((pater familias) numai descendenţii ţii săi
să masculini de
prim grad vor
or deveni capi de familie. Fiecare din ace
aceştia alcătuiau
tuiau o nouă
nou familie.
Descendenţiiii mai dep
depărtaţii ai capului de familie defunct (de pildă,
pild nepoţi,
nepoate) treceau acum în noile familii, schimbându
schimbându-şii doar puterea sub care se
aflau. Aşaa de pildă de unde înainte se găseauseau în puterea bunicului, ei se aflau
acum în puterea tată
tatălui lor, devenit cap de familie (pater familias).
).
Prin descendent se înînţelege nu numai urmaş de sânge, ci şii cel adoptat. Deşi
De prin
moartea şefului,
efului, familia se ffărâmiţa într-o serie de alte familii, legătura
leg de putere
care unise pe toţiţi membrii, agna
agnaţiunea,
iunea, nu se rupea, ci continua să s unească mai
departe pe toţi
ţi cei care se aflaser
aflaseră sub aceiaşi putere, dacă şeful
eful de familie (pater
(
familias) n-ar
ar fi încetat din via
viaţă. Toate persoanele unite prin această
aceast legătură se
numeau, unele faţă de celelalte agnaţi, ele puteau chiar să dovedească
dovedeasc în mod
direct descendenţa lor din acela
acelaşi cap de familie.
Persoanele care nu puteau dovedi direct descenden
descendenţa dintr-un
un strămoş
stră comun, dar
care puteau invoca ca unele prezum
prezumţii
ii pentru a dovedi o astfel de descendenţă
descenden (ca de
pildă, acelaşii nume de familie, comunitatea de cult familial etc.) erau socotite rude
agnatice (civile) îndep
îndepărtate şi purtau numele de gentili (gentiles
gentiles) ca membri ai
unei mari comunităţ
comunităţi familiale ce amintea de ginţile (gentes)) din epoca veche.
Rudenia civilăă îndep
îndepărtată nu era lipsită de unele efecte juridice în materie de
moştenitori,
tenitori, în domeniul familiei etc.
Cu timpul, datorită folosirii sclavilor şi exploatării
rii provinciilor cucerite, Roma
R nu
mai este obligată să folosească numai munca propriilor săi cetăţeniăţeni şi astfel scade
autoritatea şefului
efului de familie, membrii de familie dobândind o independenţă
independen şi
autoritate din ce în ce mai mare. Sistemul de rudenie agnatic
agnaticăă decade şi îi ia locul
rudenia
udenia de sânge ((cognatio). Cognaţii sunt rude de sânge (cognatio
cognatio), indiferent
dacă aparţin
in sau nu aceleia
aceleiaşi puteri, iar cognatio – rudenia de sânge există
exist nu
numai în linie masculin
masculină, dar şi în linie feminină, deoarece îşii are baza în ideea de
concepţie şii de naş
naştere. Raportul dintre cele două sisteme demonstrează
demonstreaz că acestea
se suprapun uneori, iar alteori exist
există separat.
Gradul de rudenie agnatic
agnatică şi cognatică se calculează la fel. Se numără
num generaţiile
care despart pe una din cele dou
două persoane, de autorulul comun, apoi generaţiile
genera
care despart pe autorul comun de cealaltă persoană şi la urmă se face suma celor
două numere. Fiecare generaţie reprezintă un grad; cu alte cuvinte sunt atâtea
grade câte generaţii (tot gradus quot generationes).
Astfel, fraţii sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate până la autorul
comun (părintele) este un grad şi un altul de la acesta până la cel de-al doilea frate.
Verii sunt rude de gradul patru, deoarece de la fiecare din ei până la autorul
comun (bunicul) sunt câte două grade, în total patru grade. Unchiul şi nepotul sunt
rude de gradul trei, deoarece un grad desparte pe unchi de autorul comun şi pe
acesta două grade faţă de nepot.
Deşi rudenia de sânge a avut unele efecte morale din epoca cea mai veche, totuşi o
recunoaştere juridică - mai largă n-a primit-o decât spre finele Republicii; în
timpul imperiului recunoaşterea cognaţiunii se desăvârşeşte, iar Iustinian îi
asigură triumful definitiv.
Este puterea pe care capul familiei o are asupra posterităţii sale, copii, nepoţi etc.,
desemnaţi cu toţii prin expresia filii familias (fii de familie), indiferent dacă sunt
băieţi sau fete, dacă sunt născuţi în familie (natura) sau dacă au devenit membri ai
familiei printr-un act juridic civil, ca de pildă, o adopţiune, o căsătorie etc.
În epoca veche această putere era nelimitată, şeful de familie putea să-i alunge din
casa familială, să-i vândă, să-i abandoneze ca pe nişte lucruri nefolositoare, să-i
căsătorească fără a le cere asentimentul şi chiar să-i omoare. Dacă şeful familiei
îşi vindea descendenţii la Roma sau pe teritoriul latin, aceştia cădeau într-o stare
vecină cu sclavia (in causa mancipi). Iar dacă îi vindea dincolo de Tibru (trans
Tiberim) adică în străinătate, deveneau sclavi. El putea de asemenea să-i reclame
de la oricine i-ar reţine pe nedrept sau i-ar ascunde, folosind acţiunea în
revendicare, ceea ce denotă asemănarea între poziţia juridică a descendenţilor şi
aceea a lucrurilor care se aflau în patrimoniul şefului de familie. Puterea
părintească era perpetuă. Oricare ar fi fost vârsta descendentului şi oricare poziţie
politică ar fi ocupat în stat (consul, pretor etc.) el rămânea în puterea părintească a
şefului de familie. Descendenţii nu posedau un patrimoniu propriu; ei nu puteau
dobândi nimic pentru ei şi nici nu puteau să înrăutăţească situaţia materială a
şefului de familie, făcându-l de pildă, debitor sau obligându-l într-un chip
oarecare, ci numai să i-o îmbunătăţească făcându-l creditor, proprietar etc. Aşadar,
poziţia descendenţilor nu se deosebea în această privinţă de aceea a sclavilor.
Pentru a asigura cele necesare traiului în special prin munca pe terenurile agricole,
şeful de familie avea nevoie de o putere, care să includă largi posibilităţi de
constrângere.
Această autoritate pe care dreptul cutumiar o încredinţase capului de familie era o
adevărată autoritate jurisdicţională privată (imperium domesticum) pe care o
exercita în calitatea sa de suprem judecător în familia sa (domesticus magistratus).
După războaiele punice, situaţia economică s-a schimbat foarte mult. Războaiele
victorioase purtate de romani au întins hotarele statului, teritoriile cotropite din
care unele foarte roditoare sunt anexate Romei.
Economia agrară primitiv
primitivă face loc economiei comerciale, întemeiată
întemeiat pe o vie
circulaţie de mărfuri.
ărfuri. În epoca imperial
imperială bogăţii uriaşee provenite din prăzile
pr de
război
zboi sau din jaful la care au fost supuse ţările rile cotropite, se revărsa
revă la Roma, iar
numărul uriaşş al sclavilor lua luaţi în războaie asigura toată mâna de lucru de care
aveaa nevoie societatea. Acest fapt a avut dou două consecinţee asupra familiei romane:
poziţia
ia sclavilor ss-a înrăutăţit în mod considerabil şii din membri inferiori ai
grupului familial, devin simple unelte de munc muncă;; în schimb poziţia
pozi membrilor
liberi ai familiei, liberaţi acum de obligaţia ia de a munci se îmbunătăţeşte
îmbun în mod
corespunzător.tor. Caracterul despotic al puterii ppărinteşti ti cedează în faţa noilor
realităţii economice şi sociale, spre sfârşitul Republicii.
Puterea părintească
rintească este exercitată cu tot mai puţină rigoare.
igoare. Dreptul capului de
familie de a-şişi pedepsi descenden
descendenţii
ii începe a fi restrâns. Vânzarea descendenţilor
descenden
în dreptul clasic este declarat
declarată ilicită, aceştia
tia având dreptul să-şis reclame
libertatea; de asemenea, este nulnulă darea copilului în gaj. Dreptul de d viaţă şi de
moarte existent înc încă pe timpul împăratuluiratului Constantin cade ulterior în
desuetudine. În dreptul postclasic este oprit
oprită părăsirea
sirea noilor născuţi,
nă precum şi
căsătoria
toria copiilor împotriva voin
voinţei lor, de către părinţi. S-aa admis că c puterea
părintească,, nu mai constituie o putere unilateral
unilaterală, ci implicăă şi îndatoriri, cum ar
fi obligaţia
ia de alimente fa
faţă de membrii familiei, de înzestrare a fiicelor.
fiicelor
În dreptul lui Iustinian, puterea ppărintească este o putere domestică
domestic îngrădită în
anumite limite, iar dac
dacă copilul va săvârşi fapte grave, părintele
rintele are dreptul să
s se
adreseze magistratului care va pronunpronunţa, după ce se va consulta cu acesta,
pedeapsa cuvenită. Cât prive
priveşte vânzarea noilor-născuţi, ea rămâne
ămâne permisă
permis numai
dacă şeful
eful familiei a recurs lla ea constrâns de o extremă mizerie.
Transformările
rile suferite de puterea ppărintească au avut consecinţe
consecin asupra
capacităţii
ii patrimoniale a persoanelor aflate sub aceast această putere. Încă
Înc de la
începutul epocii imperiale, fiii de familie sunt socotisocotiţi căă au o personalitate
pe
juridică distinctăă de a capului de familie şi, în consecinţă,, sunt capabili de a se
obliga prin contractul lor, de a fi proprietari etc. Pornind de la aceste considerente,
în dorinţaa de a men
menţine o oaste puternică, împăraţii ii romani începând cu Caesar şi
Augustus, au îngăduit fiilor de familie ssă devină proprietari ai bunurilor dobândite
cu ocazia serviciului militar şi să poată dispune de ele, fie prin acte între vii, fir
prin testament.
Asemenea bunuri sunt cunoscute sub numele de „peculiu ostăşesc” ostăş (peculium
castrense),
), prin analogie cu averea concedat
concedată sclavilor de către
tre stăpânii
stă acestora şi
care purta denumirea tot de peculiu ((peculium).
Dacă fiii de familie mureau înaintea şefului de familie şii nu dispuneau de aceste
bunuri nici prin act
acte între vii şii nici prin testament, ele reveneau şefului de
familie, dar nu în temeiul unui drept de mo moştenire,
tenire, ci în virtutea regulilor ce
guvernau regimul peculiilor în general ((iure peculii). ). Mai târziu, în epoca
împăratului
ratului Constantin, bunurile pe care funcţionarii
ionarii le dobândeau în exerciţiul
exerci
slujbelor publice sau biserice
bisericeşti
ti au fost asimilate cu cele dobândite cu ocazia
serviciului militar; astfel a ap apărut
rut „peculiul cvasiostăşesc” (peculium
(
quasicastrense)) că
căruia i-au aplicat reguli ca şi celui ostăşesc
ăşesc. În consecinţă,
 titularii acestor peculii puteau dispune de ele, asemenea proprietarilor, fie prin
acte între vii, fie prin testament.
Sub acelaşii împărat Constantin, fiul de familie capcapătă dreptul de a avea o altă
alt
masă de bunuri: cele pe care le dobândi
dobândise prin moştenire
tenire de la mama sa şi care
sunt cunoscute sub denumirea de „bunuri materne”, bunuri dobândite de la rudele
din partea mamei ((bona materni generis) şii apoi cele dobândite din alte surse.
Toate aceste bunuri au dobândit denumirea de bona adventicia (bunuri dobândite),
ele constituiau proprietatea fiului de familie, asupra lor capul de familie păstra
p în
timpul vieţii
ii sale un drept de administrare şi folosinţă.
Puterea părintească
rintească (patria potestas) ia naştere prin căsătorie,, prin adopţiune şi
prin legitimare.
Stingerea puterii pă
părinteşti avea loc pe cale naturală sau pe cale artificială.
artificial

3.2.1. Stingerea puterii părinteş

rinteşti pe cale naturală
Atâta vreme cât şşeful familiei (pater familias)) se afla în viaţă,
viaţă el îşi exercita
puterea părintească
rintească asupra descendenţilor,
ilor, indiferent de vârsta şi poziţia
pozi socială.
Aşadar,
adar, în mod firesc puterea ppărintească înceta prin moartea naturală
natural a capului de
familie, în acest moment fiii şi fiicele sale deveneau independenţi ţi (sui
( iuris).
De asemenea, puterea ppărintească see stingea prin moartea civilă civil a şefului de
familie. Aşaa se întâmpla când capul de familie, ccăzând zând în prizonierat îşi
î pierdea
libertatea, devenind sclav sau când condamnat pentru unele infracţiuniinfrac grave îşi
pierdea cetăţenia.
enia. Dac
Dacă însă şeful de familie se întorcea
ntorcea din prizonierat, el era
socotit printr-oo ficţ
ficţiune, în virtutea dreptului de reîntoarcere (ius
ius postliminii)
postliminii că nu
a fost niciodatăă sclav şi că, în consecinţă, exerciţiul iul puterii părinteşti
părinte nu a fost
niciodată întrerupt. Atâta vreme cât capul familie
familieii se afla ca prizonier la duşmani,
du
exerciţiul
iul puterii pă
părinteşti era aşadar numai suspendat.
Dacă murea în captivitate, copiii ssăii deveneau independenţi (sui ( iuris) din
momentul căderiiderii sale în prizonierat. Dac
Dacă însă şeful
eful familiei se întorcea din
captivitate, copiii ssăi erau socotiţi tot printr-o ficţiune, că n-au au fost niciodată
niciodat
independenţi. i. În cazul în care cel ce ce-şi pierduse cetăţenia
enia era reabilitat şi în
consecinţă îşii redobândea drepturile cet cetăţeneşti, îşi recăpăta
ăta odată
odat cu ele şi
exerciţiul puterii
uterii ppărinteşti. Puterea părintească se putea stinge şiş prin moartea
naturală a copilului sau prin moartea civil civilă a acestuia, adică prin pierderea
libertăţii, a cetăţeniei
ăţeniei sau printr
printr-o schimbare de stare familială (mutatio
mutatio status)
status de
pildă,, când copilul a fost emancipat de şeful eful de familie sau adoptat într-o
într altă
familie.
Dacă fiul de familie îîşi pierdea libertatea prin căderea
derea în prizonierat şi apoi se
întorcea în patrie, reintra în virtutea dreptului de reîntoarcere ((ius
ius post liminii)
liminii sub
vechea putere părinteasc
ărintească, aceleaşi reguli se aplicau şii în cazul în care copilul îşi
î
redobândea în temeiul unei reabilit
reabilitări, dreptul de cetăţenie
enie pierdut ca urmare a
unei pedepse grave.
 Deşi puterea părintească nu se stingea, în principiu, dacă fiul sau fiica de familie
dobândea vreo dregătorie în cetate, totuşi în mod excepţional s-a admis din
considerente religioase, care cântăreau greu în societatea sclavagistă romană, ca
fiul care îmbracă haină de preot a lui Jupiter sau fata ce devine preoteasa zeiţei
Vera, iese de sub puterea părintească.
În dreptul lui Iustinian, adică într-o epocă în care puterea părintească ajunsese să
fie mult limitată, consecinţă a dezvoltării social politice a societăţii romane care
provocase o slăbire a autorităţii şefului de familie, scăpau de sub puterea
părintească şi copiii care îndeplineau unele dregătorii mai importante ca: prefect al
oraşului, consul, episcop etc.

Sarcina de lucru 8
Identifică şi explică elementele care duc la nașterea puterii
părintești.

3.2.2. Stingerea puterii părinteşti pe cale artificială

Puterea părintească se stingea pe cale artificială prin actul de emancipare. Iniţial
emanciparea, adică scoaterea copilului de sub puterea părintească, a însemnat o
pedeapsă pentru cel scos de sub această putere; copilul care nu se supunea
autorităţii părinteşti (şefului de familie) care nu-şi îndeplinea obligaţiile ce-i
reveneau, care se făcuse vinovat de fapte grave sau se dovedise a fi primejdios
pentru cei din jur, era izgonit din familie, adică emancipat, iar în afara familiei
individul - izolat şi părăsit - rămânea fără nici un ajutor în lupta pentru existenţă.
Şeful familiei nu putea să rupă legăturile puterii părinteşti printr-o simplă
declaraţie de voinţă şi de aceea Legea celor XII Table stabilise că, pentru
desfacerea unei astfel de legături, şeful de familie să-şi vândă fiul de trei ori prin
procedeul mancipaţiunii. Numai după îndeplinirea acestor ritualuri copilul era
îndepărtat, aşa cum prevedea legea, din cadrul familiei.
Privită drept sancţiune într-o perioadă în care societatea romană se găsea la
începuturile ei, emancipaţiunea căpăta în republică un nou conţinut şi o nouă
finalitate. Transformările sociale de la finele Republicii, dezvoltarea producţiei de
mărfuri, a comerţului, au impus să se acorde tinerilor de sub putere o libertate
largă de acţiune pentru a activa în diverse sectoare ale vieţii economice
emanciparea – sancţiune este înlocuită treptat cu emanciparea reală, formele
rămân, dar fondul este altul. Emanciparea devine acum un mod de eliberare de sub
puterea părintească.
 Practic, emanciparea se ffăcea printr-o vânzare fictivă. Şeful
eful familiei care vroia să-
s
şii emancipeze fiul îl vindea în mod fictiv prin procedeul numit mancipaţiune
mancipa unei
terţee persoane care se obliga ssă-l elibereze imediat. Urma o a doua mancipaţiune
mancipa
şii apoi o a doua eliberare. Dup După a treia mancipaţiuneiune puterea părintească
p se
desfăcea
cea potrivit regulilor stabilite prin Legea celor XII Table, iar terţul
ter eliberând
pe fiu a treia oară, ffăcea din acesta o persoană independentă (suii iuris).
iuris Dacă era
vorba de o fiicăă sau de un descendent mai îndep îndepărtat,
rtat, era suficientă
suficient o singură
mancipaţiune
iune urmat
urmată de o singură eliberare. Astfel copilul era emancipat.
Procedura emancipă
emancipării bazată pe trei vânzări fictive, deşii complicată
complicat a rămas până
înn vremea lui Iustinian. Împ
Împăratul Anastasie a adăugat
ugat în anul 502 e. n. o nouă
nou
procedură de emancipare care se realizeazrealizează printr-o
o decizie imperială
imperial (per
rescriptum),), înscris
înscrisă în registrele publice. Aceasta putea avea loc şi în absenţa
copilului. Iustinian lasă să persiste procedura lui Anastasie şi, suprimând vechea
procedură a mancipa
mancipaţiunii, introduce o nouă procedură,, influenţată
influenţat din practicile
orientale ale imperiului; o simplsimplă declaraţie a şefului
efului de familie înaintea
magistratului competent era suficie
suficientă.
Prin emancipare copilul iese din familia sa de origine şii rupând legăturile
leg de
rudenie agnaticăă cu ceilal
ceilalţii membri de familie, pierde orice drept de moştenire,
mo
bazat pe acest fel de rudenie. În schimb, emancipatul îîşi păstreaz
ăstrează în vechea
familie drepturile
urile succesorale ce decurg din rudenia de sânge (cognatică),
(cognatic în
măsura
sura în care dreptul pretorian ameliorat de cel imperial, a recunoscut rudenia de
sânge ca fundament al dreptului de momoştenire.
Bunurile pe care emancipatul le st stăpânea cu titlu de peculiu, câtă vreme se afla
sub puterea şefului de familie, rrămâneau de regulă emancipatului şi principiul
apare ca foarte logic, dac
dacă se are în vedere scopul economic şi social pe care-l
care
urmăresc,
resc, începând din epoca republican
republicană,, emanciparea celor de sub putere. Spre
S
deosebire de emanciparea – sancţiune – din vechiul drept roman, emanciparea din
dreptul clasic şi postclasic prezint
prezintă avantaje numai pentru copii. Devenită
Devenit favoare,
ea putea fi însăă revocat
revocată pentru ingratitudinea celui emancipat.

3.3. Căsătoria

După jurisconsultul roman Modestinus, ccăsătoria este unirea bărbatului

ărbatului cu femeia,
o comunitate pentru întreaga viaviaţă, împărtăşirea
irea dreptului divin şi
ş uman, iar după
definiţia
ia pe care Iustinian o ddă în Instituţiile sale, este unirea bărbatului
ărbatului cu femeia,
care consta într-oo comunitate de via
viaţă de nedespărţit.
Sunt definiţii
ii idealiste pentru ccă femeia n-aa fost nici din punct de vedere juridic şi
nici social egalăă în drepturi cu bbărbatul. Supusă în epoca veche unei autorităţi
autorit
maritale, care mergea pân până la dreptul de viaţă şii de moarte asupra ei, femeia n-a n
reuşit să devinăă posterior, nici chiar în aaşa-zisa căsătorie liberă (sine manu) egală
cu soţul
ul în privinţa drepturilor şi obligaţiilor
iilor ce le reveneau în familie şi societate.
 Căsătoria romanăă era precedat
precedată de o logodnă (sponsalia)) care se încheia la început
printr-o convenţieţie verbal
verbală (sponsio) între capul de familie (pater
pater familias)
familias al
tinerei fete şii capul de familie al logodnicului, iar mai târziu viitorii soţi,
so cu
consimţământul
mântul celor în a ccăror putere se aflau. Multă vreme logodna n-a n produs
decât efecte morale, dar începând din epoca împ împăratului
ratului Constantin, a devenit un
raport de drept cu consecin
consecinţe juridice. Ruptura nejustificată a logodnei obliga pe
acela care era vinovat de acest fapt la daune materiale fa
faţă de cealaltă
cealalt parte.

3.3.1. Condiţii
ii de fond pentru încheierea ccăsătoriei
A. Consimţământul
În epoca veche a dreptului roman, ccăsătoria şii logodna persoanelor aflate sub
putere se încheiau de ccătre şefii
efii de familie respectivi, care puteau dispune de ele
aşaa cum dispuneau de sclavi sau de lucruri. Mai târziu în afarafarăă de consimţământul
consim
capilor de familie
amilie ss-a cerut şi acela al viitorilor soţi.
i. Treptat odată
odat cu limitarea
prerogativelor şefului de familie şi paralel cu decăderea derea rigorismului dreptului
roman, consimţământul
ţământul ppărţilor
ilor interesate se impune în dauna voinţei
voin şefilor de
familie. Astfel dacă pater familias tace sau nu se opune, se presupune că c acesta şi-
a dat consimţământul,
ţământul, iar dac
dacă se împotriveşte fără motive la căsătorie,
c Legea
Iulia – edictatăă în vremea împ
împăratului Augustus, îngăduia duia fetelor săs se adreseze
magistratului pentru ca acesta ssă constrângă pe şeful eful familiei să-şis dea
consimţământul.
mântul. Împ
Împăratul Iustinian a acordat acelaşi drept şi băieţ
ăieţilor. În cazul în
care capul familiei, fiind absent, nebun etc., nu putea ssă-şii dea consimţământul,
consim s-
a îngăduit
duit în epoca lui Iustinian, ca persoanel
persoanelee aflate în putere să se căsătorească
şi fără consimţământ.
ţământ.
B. Vârsta
În momentul încheierii ccăsătoriei, fata trebuie să aibă minimum 12 ani, adică adic să
fie nubila (aptăă pentru ccăsătorie). În privinţa vârstei băieţilor
ilor (aşa-zisa
(aşa pubertate),
sabinienii o fixau
au de la caz la caz, în raport cu dezvoltarea fizică
fizic a tânărului, pe
când proculienii o fixau la 14 ani. Opinia acestora din urm urmă a prelevat în dreptul
lui Iustinian.
C. Dreptul de a se căsători (ius
ius conubii
conubii)
Soţul trebuie săă aib
aibă în conformitate cu legile romane, dreptul de a încheia o
căsătorie
torie cu o femeie roman
romană. Numai cetăţenii romani şii locuitorii din vechea
confederaţie
ie latină
latină, aşa-zişii latini vechi (prisci latini)) aveau acest drept; pentru ca
un cetăţean
ean roman ssă poată lua în căsătorie o femeie având d calitatea de latină
latin
colonială sau peregrin
peregrină se cerea autorizaţie specială din partea autorităţilor.
autorit În
primele două secole ale imperiului aceast această favoare a fost acordată
acordat în mod
individual sau în mod colectiv, în acest din urm urmă caz fie unor comunităţi,
comunit fie
ostaşilor dupăă lăsarea la vatr
vatră. Existenţaa dreptului de a încheia o căsători
c după
legea romană presupunea îndeplinirea anumitor condi condiţii:
- viitorii soţi ssă nu fie rude între ei, nici în linie directăă şi nici colaterală,
colateral în
linie directă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul VI în epoca
 veche şi până la gradul IV spre finele republicii. În epoca imperială
căsătoriile între colaterali erau interzise numai când una din părţi se găsea
la un grad de autorul comun. Această regulă care a suferit unele derogări
temporare, se menţine şi în epoca lui Iustinian;
- viitorii soţi să nu fie afini între ei. Afinitatea (adfinitas) este legătura de
rudenie care uneşte pe un soţ cu rudele celuilalt soţ şi constituie, în linie
directă o piedică la căsătorie la infinit, iar în linie colaterală între cumnaţi
şi cumnate;
- nici unul din viitorii soţi să nu fie căsătorit, căci bigamia este prohibită de
lege;
- văduva nu se putea recăsători în epoca veche timp de 10 luni (posterior un
an) de la moartea soţului ei. Acest termen numit de viduitate, motivat
teoretic prin considerente morale (doliul datorat bărbatului) îşi găseşte
raţiunea în necesitatea de a se evita incertitudinea asupra paternităţii
copilului care s-ar naşte în acest interval (turbatio sanguinis);
- condiţia socială constituie o altă piedică la căsătorie. Astfel până la Legea
Canuleia anul 448 î.e.n., căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost oprită,
iar până la Augustus aceea dintre cetăţenii născuţi liberi (ingenui) şi
dezrobiţi;
- în fine, unele acte normative opreau, pe considerente politice, căsătoria
guvernatorilor din provincii cu o femeie originară sau domiciliată în
provincie, şi pe considerente morale, căsătoria soţului adulterin cu
complicele său şi a tutorelui sau a fiului lui cu pupila sa.

Sarcina de lucru 9
Rezumați în 5-7 rânduri condițiile de fond ale căsătoriei.