Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

c) Lucruri ale cetăţilor

cetăţ (res universitas)

Din aceastăă categorie fac parte lucrurile ce aparţin

apar in în special oraşelor
ora
(municipii, colonii etc.). Aceste lucruri nu pot fi însuş însu
însuşite, datorită
destinaţiei
iei lor, de către
c persoane private şi rămân
mân afectate membrilor
respectivei cetăţ
cetăţi: teatrele, stadioanele etc.

d) Lucruri destinate cultului religios (res

( divini iuris)
Acestea sunt templele, statuile zeilor, mormintele, urnele funerare etc. Romanii
deosebeau aşa-numitele
numitele lucruri sacre (res sacrae)) destinate cultului zeilor de
sus, de cele religioase (religiosae)
( consacrate zeilor subpământeni.
ământeni. Tot din
această categorie făceau
f parte şii cele care se aflau în ocrotirea zeilor ((res
sanctae) porţile
ile şi zidurile cetăţii,
cet hotarele ogoarelor etc.

1.2. Posesia
1.2.1. Apariţia şii dezvoltarea instituţiei
institu
Posesiunea este stăpânirea
stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal; de deşi numai o
putere (potis) şi nu un drept, posesiunea îngăduie
îng titularului său
ău să dispună de
lucru aşaa cum dispune un proprietar. Aproape întotdeauna posesiunea înso însoţeşte
proprietatea, dar uneori este desprinsă de proprietate; în asemenea situaţiisitua
proprietarul nu este posesor, iar posesorul nu este proprietar.
Proprietatea apare aaşadar
adar ca un drept independent de posesiune, iar posesiunea
ca un simplu fapt. Simpla stăpânire
st pânire în fapt asupra lucrului, posesiunea ar fi
trebuit să rămână
mână străină
str domeniului juridic. Importanţaa ei practic
practică i-a adus
însă o ocrotire legală,
legal atribuindu-ii unele efecte juridice. Dar pentru ca
asemenea efecte să se producă s-a cerut ca posesiunea să întruneasc
întrunească anumite
condiţii.
ii. Astfel, treptat, o situaţie
situa ie de fapt a intrat în domeniul dreptului.
Instituţia posesiunii
iunii apare în legătură
leg cu folosirea ogorului public, care
aparţinea
inea statului roman, dar era în folosinţă,
folosin , în schimbul unei arenzi a
persoanelor particulare, mai ales a patricienilor. Există
Exist deci o posesiune privat
privată
în folosul cetăţenilor.
ăţenilor. La început o asemenea
asemenea posesiune nu a fost juridice
juridiceşte
ocrotită,, fiind privită
privit ca un simplu raport de fapt situat în afara dreptului.
Treptat însă, s-aa simţit
sim nevoia ca posesiunea ogorului public săă fie ocrotit
ocrotită.
Mai întâi între posesorii ogorului public au apărutap diferitee neînţelegeri
neîn cu
privire la hotarele parcelelor pe care le stăpâneau,
st pâneau, întrucât acestea nu erau
hotărnicite.
rnicite. În al doilea rând, tot mai mulţi
mul cetăţeni şii în special păturile
pă sărace
– pretindeau un drept de folosinfolosinţă asupra ogorului public. Lupta pentru
distribuirea şii redistribuirea ogorului public avea să
s dureze mau multe secole
constatându-se se adesea deposedarea prin violenţă
violen a vechilor posesori. În fa faţa
acestor stări
ri de lucru ordinea juridică
juridic a creat aşa-zisele
zisele interdicte (interdicta)
(
Drept roman 12
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

prin care stăpânirea

pânirea de fapt a posesorilor ogorului public era ocrotitocrotită, deşi
aceştia
tia nu erau proprietari. AşaA a apărut cu două,, trei secole înaintea erei
noastre ocrotirea juridic
juridică a posesiunii pe cale interdictală.. Interdictele erau
măsuri de poliţie
ţie administrativă,
administrativ întemeiate
ate pe puterea de comandă (imperium)
a magistratului, în vederea respectării
respect unor situaţii
ii de fapt anterior dobândite.

1.2.2. Cine sunt posesorii ?

Dreptul roman socoteşte
socote posesori pe cei ale cărorror interese datorită poziţiei lor
sociale, meritau a fi ocrotite. Din această
aceast categorie făceau
ceau parte proprietarii,
creditorii gajisti,, posesorii de bună-credinţă
bun care au dobândit ilegal un bun
străin, arendaşiii pe termen lung al ccăror ror drept era modelat după
dup cel al
proprietarilor etc.
Legea nu recunoştea
recunoş calitatea de posesori arendaşilorilor pe termen scurt,
chiriaşilor şii comodatarilor (cei care au primit cu împrumut un lucru) etc. Şi în
consecinţă,, nu le ocrotea de
d fapt. Lipsită de apărarea
rarea posesorie, persoanele sus
menţionate
ionate care fiind ssărace
race nu beneficiau de calea interdictelor, trebuiau dac
dacă
aveau nevoie săă fie ocrotite să
s se adreseze tot proprietarilor, ceea ce întărea
înt şi
mai mult dependenţa
dependenţ lor de aceştia din urmă.
În concluzie, legea oferea ocrotirea posesorie proprietarilor şii tuturor celor care
făceau
ceau parte din categoria celor privilegiaţi
privilegia (beati possidentes)) în scopul de a le
facilita folosirea cât mai eficienţă
eficien a mijloacelor de producţie, ţie, de care aveau
nevoie.

1.2.3. Elementele posesiunii

Posesiunea necesită pentru a avea efecte juridice două elemente: unul material
(corpus) şii altul intenţional
inten (animus). Corpus este stăpânireapânirea de fapt asupra
lucrului. La început acest element a fost înţeles
în într-un
un sens pur fizic (luarea în
stăpânire directăă a bunului imobil, instalarea într-unîntr un bun imobil etc.) Dar
Reţine treptat a fost conceput, datorită
datorit nevoilor vieţii economice, întrr-un sens mai
elementele
abstract; elementul material se considera că c exista ori de câte ori posesorului îi
era asigurată posibilitatea unei stăpâniri
st de lungă durată asupra lucrului. Spre
posesiunii!
exemplu, dacăă vânzătorul
vânz unui bun îl pune la dispoziţie, ie, trimi
trimiţându-l, sau
arătarea
tarea fondului pe care îl vinde – în ambele cazuri persoana căruia c i se
prezenta în acest mod bunurile devine posesor fără f să le fi luat în st
stăpânire
directă.. Elementul corpus a fost conceput în aceste situaţii într-un un sens mai larg
şii mai subtil, de punere
puner la dispoziţie al lucrului.
Cel de-al
al doilea element animus este intenţia sau voinţaa de a stă
stăpâni (animus
possidenti).
). Este vorba de intenţia
inten ia de a se comporta ca proprietar ((animus
domini)) sau potrivit unei alte opinii o simplă
simpl intenţie
ie de a avea lucrul şi de a-l
păstra (animus
animus tenendi
tenendi). În realitate elementul intenţional (animus
animus) poate fi
definit ca o voinţă
ţă de a beneficia de avantajele recunoscute posesorului de lege.

Drept roman 13
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

1.2.4. Dobândirea posesiunii

Posesiunea se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru
stăpânirea de fapt, cu intenţia de a o exercita în interesul său propriu, cu alte
cuvinte, prin întrunirea celor două elemente animus şi corpus.

În epoca veche, dobândirea elementului corpus se realiza prin aprehensiunea

materială a lucrului, luarea cu sine a bunului mobil (loco movere), intrarea în
stăpânirea fondului respectiv (inducere in fundum) etc. Odată cu dezvoltarea
relaţiilor economice şi de schimb, dobândirea elementului material devine tot
mai simbolică; era suficient de pildă, să se pună un paznic peste lucrurile
cumpărate (custodiam ponere), să se înfăţişeze cumpărătorului dintr-un loc mai
ridicat hotarele ogorului dobândit (demonstrare fines), să obţină cheile
magaziei unde se afla depozitate mărfurile pe care le-a cumpărat etc. Prin
aceasta, cumpărătorul dobândeşte imediat proprietatea şi posesiunea, deşi nu a
deschis magaziile. Era suficient ca lucrul să fi fost pus printr-un mijloc
oarecare la dispoziţia dobânditorului, pentru ca elementul corpus să se
transfere. Începând cu secolul al III-lea e. n. a fost suficientă simpla înmânare a
documentului scris constatator vânzării ca posesiunea să se transfere.
Cât priveşte animus, adică intenţia de a poseda, acesta este prezumat dacă
dobânditorul se afla în una din acele cauze recunoscute de lege ca temei pentru
recunoaşterea posesiunii (causae possessionis). Şi deoarece animus nu este, un
element pur subiectiv, ci o voinţă determinată de dreptul obiectiv, nimeni nu
poate să-şi aroge o altă intenţie decât aceea pe care legea i-o îngăduie. Iată de
ce chiriaşul simplu detentor şi nu posesor, nu poate prin simpla sa voinţă să se
transforme în posesor, deoarece nimeni nu poate să-şi schimbe cauza în temeiul
căruia stăpâneşte lucrul. Aşadar chiriaşul fiind detentor nu poate deveni
posesor prin simpla sa voinţă. La început, posesiunea se putea dobândi numai
personal sau prin intermediul persoanelor aflate sub putere. În secolul al II-lea
e. n. s-a admis din nevoi economice, în special comerciale, că elementul
material (corpus) poate fi dobândit printr-un reprezentant: un mandatar, un
gerant de afaceri, un tutor. Cât priveşte animus, reprezentarea nu era îngăduită;
cel ce dobândea posesiunea trebuia să-şi manifeste intenţia (animus) fie
anterior actului de dobândire (în cazul mandatului), fie posterior acestuia
(ratificarea gestiunii de afaceri). Numai în mod cu totul excepţional s-a admis
ca nebunii, copiii sub 7 ani (infantes) şi persoanele juridice să poată dobândi
posesiunea prin reprezentantul lor legal, atât în ceea ce priveşte corpus cât şi
animus.

Sarcina de lucru 3
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri modul de dobândire a
posesiunii.

Drept roman 14
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

1.2.5. Pierderea posesiunii

În momentul în care unul sau ambele elemente constitutive ale posesiunii
încetează de a mai exista, posesiunea se pierde. Posesiunea se pierde prin
dispariţia
ia elementului material (corpore
( solo),
), când intervine un obstacol care
împiedică pe posesor să
s dispună de lucru după voinţa sa.
Astfel, dacă nu pot ridica un lucru pe care l-am
l scăpat într-o prăpastie,
ăpastie, dac
dacă nu
pot readuce un animal fugit din curtea mea, dacă dac fiind deposedat în mod
violent dintr-un
un fond, nu am reuşit
reu să-l redobândesc, sau dacăă am pierdut un
lucru fără să ştiu
tiu unde, pierd posesiunea
posesiune asupra bunului în cauză. ă. Posesiunea se
pierde, de asemenea, odată
odat cu pierderea elementului animus ((solo animo).
Voinţaa de a nu mai poseda (nolle
( possidere)) nu este simpla renunţ
renunţare la lucru,
ci o voinţă clar exprimată.
exprimat Aşa este cazul proprietarului care vânzându-şi
vânzându casa
continua să rămână
mână în calitate de chiriaş, deci de detentor. Dacăă dispar ambele
elemente ale posesiunii, posesiunea evident se pierde. Aşa A a se întâmpl
întâmplă în caz
de moarte a posesorului sau de înstrăinare
înstr a bunului posedat.

1.2.6. Tipurile de posesiune

Posesiunea propriu-zisă
propriu se numeşte posesiune interdictală (ad
ad interdicta
interdicta) sau
pretoriană deoarece ocrotirea ei este asigurată
asigurat prin mijlocirea interdictelor de
către pretor.
Posesorii care intra în această
aceast categorie se împart în două:: unii care pot invoca
un titlu juridic al posesiunii lor (proprietarii, posesorii de bunbună credinţă,
arendaşii
ii pe termen lung, creditorii gajisti) şi alţiiii car nu pot invoca un
asemenea titlu, deoarece au o posesiune injust
injustă (cei ce au dobândit un imobil
prin violenţă etc.).
În opoziţie
ie cu posesiunea, este detenţiunea
deten (in
in possessione esse, tenere
tenere), care
consta în stăpânirea
pânirea material
materială a lucrului, (corpus) fără intenţia
ţia de a st
stăpâni în
nume propriu (animus
animus possidendi).
possidendi
În această categorie intră
intr chiriaşii, arendaşii pe termen scurt, comodatarii (cei
care au luat un lucru cu împrumut pentru a se servi de el) uzufructuarii etc.
Detentorii sunt lipsiţi
lipsi i de ocrotirea posesorie. În epoca lui Iustinian, textele
interpolate din digeste pun în contradicţie
contradic ie pe posesorul de bună
bună-credinţă cu
acela de rea-credin
credinţă. Socotindu-l pe cel dintâi că are animus dominidomini, adică
voinţaa de a se comporta asupra lucrului ca un proprietar, Iustinian îi acorda
deplină ocrotire juridică
juridic asimilându-l cu proprietarul, căci ci posesiunea se
bazează pe o cauză ză justă. În schimb, acelaşii Iustinian pune pe posesorul de rea-
rea
credinţă în categoria detentorilor, luându-i
luându i ocrotirea posesorie. În acela
acelaşi timp
şi detenţiunea
iunea se transformă,
transform evoluând sub influenţaa „dreptului vulgar” de la o
stare de fapt, către
ătre o situaţie
situa juridică, evident inferioară posesiunii. Contradic
Contradicţia
dintre posesiune (possessio
( civilis) şi detenţiune (naturalis
naturalis possessio
possessio) rămâne
însă mai departe consemnată
consemnat atât de practică cât şi de lucrărilerile doctrinare ale
juriştilor.

Drept roman 15
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

1.2.7. Posesiunea drepturilor

Analizând elementele componente ale posesiunii, jurisconsulţii romani au
dedus în mod logic, că posesiunea nu poate avea ca obiect decât lucrurile
corporale, care se pot afla în patrimoniul privat al unei persoane. Pot fi
posedate numai lucrurile corporale, deoarece cele incorporale nu pot fi
stăpânite materialmente (corpore): se cere apoi ca ele să fie susceptibile de a fi
obiect de proprietate privată, deoarece numai asupra lor posesorul poate
exercita o stăpânire în nume propriu (animus possidendi).
În epoca clasică însă, mijloacele de ocrotire a posesiunii au fost acordate şi
titularilor unor drepturi reale de uzufruct (usus fructus) şi de uz (usus). O
asemenea ocrotire posesorie a creat o analogie între posesiune şi exerciţiul
acestor drepturi, fapt care a făcut să se contureze ideea că şi drepturile pot fi
posedate, aşa cum sunt posedate bunurile corporale. În epoca postclasică –
conceptul posesiunii drepturilor se degajează în mod net; de aici denumirea de
quasiposesiune (quasi-possessio) dată exerciţiului acestor drepturi, ideea va fi
reluată începând cu sec. al XIII-lea de către romanişti şi canonişti şi-şi va găsi
aplicare în mai multe coduri civile burgheze. Treptat, noţiunea este extinsă şi
asupra celorlalte drepturi reale, asupra lucrurilor altuia (iura in res aliena)
adică asupra servituţilor în general. Aşa apare conceptul de posesiune a
servituţilor (possessio servitutum).
Noţiunea de posesiune a fost extinsă, printr-o analogie similară şi asupra
exerciţiului dreptului de cetăţenie, precum şi asupra calităţii de om liber,
calitate care posedată de bună-credinţă de un sclav vreme de 20 ani, face din
acesta un om liber. De aici, derivă printr-o evoluţie firească noţiunea de
posesiune de stare civilă.

1.2.8. Ocrotirea posesiunii

Pretorul acorda posesorilor o apărare eficientă prin mijlocirea interdictelor
(interdicta). Pentru a obţine apărarea posesiunii lor, posesorii nu aveau nimic
de dovedit. Faptul că posedau şi că au fost tulburaţi în stăpânirea lucrurilor în
cauză, constituie elemente îndestulătoare pentru a declanşa apărarea posesorie.
Era suficient ca posesorul să afirme că posedă (possideo, quia possideo – posed
pentru că posed) pentru a fi ocrotit faţă de oricare l-ar fi stânjenit în stăpânirea
respectivelor bunuri. Iar dacă cineva contesta că stăpânirea pe care acesta o
exercita asupra lucrului în cauză nu îndeplineşte condiţiile unei veritabile
posesiuni, trebuia să facă dovada că era vorba de un pretins posesor, care nu se
afla în nici una din acele „causae possessionis” recunoscute de ordinea
juridică.
Faptul că cel care posedă este ocrotit fără să fie obligat să facă vreo dovadă,
constituie una din marile avantaje ale ocrotirii posesorii. Ocrotind
posesiunea, ordinea juridică apără indirect pe proprietar şi pe alţi deţinători
ai mijloacelor de producţie (arendaşii pe termen lung, creditorii gajişti,
posesorii de bună credinţă etc.).

Interdictele erau ordine pe care pretorul le dădea în favoarea celui care posedă
şi, implicit împotriva celui care tulbura posesiunea. Dacă ordinul era respectat

Drept roman 16
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

de partea adversă procedura se termina, interdictul îşi

î i ajunsese scopul. În caz
contrar, urma ca cele două
dou părţi să se prezinte la judecata pentru a se stabili în
ce măsură ordinul pretorului a fost justificat şii care era în consecin
consecinţă,
sancţiunea
iunea ce se cuvenea părţii
p adverse care-l nesocotise.
Primul interdict este cel privind violenţa
violen (unde vi) şi se referă numai la imobile.
Acest interdict se acordă
acord celui care a fost expulzat de partea adversă
advers din
imobilul pe care îl posedă.
posed Pretorul ordona ca imobilul să fie restituit împreun
împreună
cu fructele, iar pagubele să
s fie reparate începând cu ziua deposed
deposedării. Se cere
însă ca cel care solicită
solicit interdictul de la pretor să nu fi dobândit la rândul ssău
prin violenţaa imobilul respectiv de la partea adversă.
Al doilea interdict pentru redobândirea posesiunii era interdictul privind
precariul (de
de precario).
precario
Acest interdict este acordat persoanei care a dat cu împrumut (precarium
(precarium) un
lucru altei persoane cu condiţia
condi ca aceasta să i-l restituie laa cerere. Dacă
Dac la
prima somaţie ie precaristul nu restituie lucrul, proprietarul va cere de la pretor
interdictul de precario,
precario cu ajutorul căruia să poată dobândi bunul în cauz
cauză.
Al treilea interdict din aceast
această categorie se referă la posesiunea imobiliar
imobiliară
dobândită pe ascuns
ns (de clandestina possessione).
Pretorul îl dădea
dea în favoarea celui care a pierdut posesiunea unui imobil însu
însuşit
pe ascuns, în lipsa posesorului, de către
c o terţă persoană.. În epoca postclasic
postclasică
acest interdict dispare ca o consecin
consecinţă a normelor
ormelor „dreptului vulgar” care
apropiind posesiunea de proprietate, a admis căc posesiunea imobilelor uzurpate
pe ascuns (clam)) – nu se pierdea deoarece intenţia ia de a poseda a posesorului
continuă să existe.

Sarcina de lucru 4
Rezumaţi
ţi în 5-7
5 rânduri aspectele
pectele specifice ocrotirii posesiunii.

A doua mare categorie de interdicte erau acelea care urmăreau

urm reau să menţină pe
posesor în posesia lucrului. Aceste interdicte sunt prohibitorii, deoarece opresc
să se aducă vreo modificare unei stări
st ri actuale de fapt. De obicei, ele erau
destinate să punăă capăt
cap conflictelor care se iveau între două persoane cu privire
la posesiunea unui bun. Pretorul intervine pentru a îngădui
îng dui celui care posed
posedă în
condiţiile
iile legii să-şi
să păstreze
streze în continuare posesiunea, împiedicând partea
adversă să folosească
foloseasc violenţa. De obicei, aceste interdicte îşi găseau
ăseau aplicarea
cu ocazia proceselor de revendicare adică
adic cele prin care se pretindea un drept
de proprietate. În asemenea situaţii
situa pretorul urma să precizeze cine este posesor
Drept roman 17
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

şii cine nu; persoana care avea posesiunea juca rol de pârât în ac acţiunea de
revendicare şii în consecinţă
consecin nu avea nimic de dovedit, pe când cel care nu avea
posesiunea devenea reclamant în procesul de revendicare şi trebuia ssă-şi
dovedească dreptul său
s de proprietate.

Coposesiunea
Posesiunea asupra unor bunuri bun neîmpărţite aparţine,ine, afară de cazuri
excepţionale,
ionale, coproprietarilor. Fiecare din ei are o cotă
cot parte (proindiviso) din
întreaga posesiune, corespunzătoare
corespunz cotei părţii ce i se cuvine din proprietatea
indiviză.

Rezumat
Posesiunea este ststăpânirea de faptt asupra unui lucru corporal; de deşi numai o
putere (potis) şi nu un drept, posesiunea îngăduie
îng titularului său
ău să dispună de
lucru aşaa cum dispune un proprietar. Lucrul (res)
( ) era pentru romani tot ce se
afla în natură.
ă. Iar pentru juriştii
juri Romei cuvântul desemna
emna numai acele lucruri
la care se referea un raport juridic şii pe care noi le numim bunuri
bunuri. Posesiunea
se dobândeştete când o persoană
persoan obţine asupra unui lucru stăpânirea
pânirea de fapt, cu
intenţia
ia de a o exercita în interesul său
s u propriu, cu alte cuvinte, prin întrunirea
celor două elemente animus şi corpus. În momentul în care unul sau ambele
Telemente constitutive ale posesiunii încetează
înceteaz de a mai exista, posesiunea se
epierde.
s
Teste de autoevaluare

1. Conform concepţiei
concep juristului Gaius şi a împăratului
ratului Iustinian, lucrurile se
împart în:
a) lucruri patrimoniale şi nepatrimoniale;
b) lucruri mancipi;
c) lucruri nemancipi.

2. Lucrurile mancipi constituiau mijloace de bază

baz în cadrul:
a) producţiei
producţ romane sclavagiste;
b) proprietăţii
propriet unei persoane private;
c) servituţilor
servitu urbane.

3. Lucrurile „fungibile” sunt:

a) lucruri care se cântăresc,
cânt se numără şi se măsoară;
b) lucruri care se pot înstrăina;
înstr
c) lucruri care sunt folosite pentru schimb.

Drept roman 18
Andy Puşcă Lucrurile şi posesia lor

4. Posesiunea este st
stăpânirea de fapt a unui:
a) lucru mobil;
b) lucru public;
c) lucru corporal.

5. Pentru a avea efecte posesiunea trebuie să

s conţină 2 elemente:juridice
a) stăpânire
ăpânire directă
direct şi indirectă;
b) material şi intenţional;
c) nici unul.

Răspunsuri
spunsuri la întrebările
întreb rile din testele de autoevaluare
1.a; 2. a; 3. a; 4. c; 5.b; 6.a.

Bibliografie minimal
minimală
Puşcă, Andy (2008)
2008). Drept roman. Galaţi: Editura Universitară Danubius, pp. 5-15.
Hanga, Vladimir; Bocşan,
Boc Mircea Dan (2006). Curs de drept privat roman.
roman Ediţia a II-
a. Bucureşti: Universul
iversul Juridic, pp. 161-166.
Molcuţ, Emil (2007).
(2007) Drept privat roman. Bucureşti: Universul Juridic, pp.108
pp.108-117.
Jacotă, Mihai Vasile (1993). Drept roman. Volumul I. Iaşi: Editura Fundaţiei
„Chemarea”, pp. 296-304.
296

Drept roman 19