Cea mai teribilă boală de care suferă bătrînii este singurătatea.

Din momentul în care se pensionează,

mulți dintre ei cad pradă depresiilor, se simt inutili, nu își mai găsesc locul în societate.
    

Promisiunile guvernului Dăncilă privind majorarea salariilor bugetarilor și a pensiilor într-un ritm și în procente
halucinante au fost lăsate moștenire guvernului Orban, care încă nu știe pe unde va scoate cămașa bugetară.
Cheltuielile pentru salarii și pensii depășesc 80% din totalul veniturilor din taxe și impozite. Primul indiciu că
guvernul liberal are probleme majore cu execuția bugetară a fost întîrzierea distribuirii pensiilor în avans pentru luna
decembrie, înaintea sărbătorilor de Crăciun, așa cum era cutuma guvernelor anterioare.
Peste un milion de pensionari au o pensie minimă garantată de 700 de lei. Trei sute de mii de țărani primesc lunar
puțin peste jumătatea acestei sume. Pe cei care nu au pădurea lor, numai lemnele pentru iarnă îi costă între 1.500 și
2.000 de lei. Îi salvează gospodăriile proprii, din care își asigură în mare parte hrana cea de toate zilele. Dar ce se
întîmplă cu bătrînii cocoșați de boli din satele părăsite de tineri? Trăiesc de azi pe mîine și se roagă "să-i ia mai repede
Dumnezeu la el". La mulți dintre ei nu cred că sînt vorbe în vînt.
Așa se face că azilele de bătrîni, atît cele de stat, cît și cele private, au devenit neîncăpătoare. Sînt județe în care există
un singur astfel de stabiliment de întîmpinat moartea. Listele de așteptare sînt tot mai mari de la un an la altul. Mulți
copii și nepoți se debarasează cu prea mare ușurință de părinții ori bunicii lor. O comoditate a sufletelor se așază tot
mai cuprinzător în hărmălaia vieții fără de viață.
Peste trei sute de mii de români, în marea lor majoritate cei care au ajuns la implacabila vîrstă a bătrîneții, suferă de
Alzheimer, care înseamnă condamnarea la moarte în cîțiva ani de uitare de sine. Numărul lor este însă mult mai
mare, avînd în vedere că bolile psihice sînt de multe ori ascunse chiar de către familiile bolnavilor, care le consideră
rușinoase. Se întîmplă cel mai adesea la sate, dar și în rîndul categoriilor celor mai sărace din mediul urban, cu
precădere din micile orașe.
Bătrînețea - vîrsta impecabilă a sufletelor
Cea mai teribilă boală de care suferă bătrînii este singurătatea. Din momentul în care se pensionează, mulți dintre ei
cad pradă depresiilor, se simt inutili, nu își mai găsesc locul în societate, devin irascibili, uneori reacționează cu
răutate, ba că nu li se acordă respectul cuvenit vîrstei de către cei mai tineri sau, dimpotrivă, că sînt priviți cu milă de
aceștia. Am văzut nu de puține ori scene în care un tînăr se oferea să-i urce unui bătrîn căruciorul cu cumpărături în
autobuz, iar acesta să-l privească cu răutate și să-i arunce, cocîrjat de greutate, un reproș prin care să-l pună la punct:
"N-ai cărat dumneata nici pînă la călcîiul broaștei cît am cărat eu în viața asta". Este aici, într-o anumită măsură,
rezultatul recursului bătrînilor la tinerețea și maturitatea pe care nu le mai au, dar pe care le consideră exemplare, ba
chiar obligatorii și pentru ceilalți.
Atunci cînd hainele le rămîn prea largi sau prea scurte, cînd vîrsta cea de pe urmă îi mînă din spate, unii bătrîni se
predau rutinei de a viețui de pe o zi pe alta, pe cînd alții adoptă înfruntarea tenace de a trăi fiecare zi ca și cum ar fi
ultima. Cei din urmă își convoacă trecutul, inocența copilăriei fiind, pentru ei, ținta unei călătorii aspre, în timpul
căreia candoarea primilor ani de viață este întipărită adînc în ființa lor. Importantă este calea spre, iar nu atingerea
țintei. Rămîn astfel oameni vii, se mișcă odată cu timpul, își acordă bucuriile vieții ca pe un dar pe care nu trebuie să-l
rătăcească.
Vîrsta pensiei este de foarte multe ori un prag insidios pentru cei care o așteaptă de mai mulți ani, iar cînd gongul
bate, îi găsește neprimeniți pentru lunga sau mai scurta sărbătoare a lipsei orarului zilnic la locul de muncă. Bolile de
care suferă le simt mai acut, exercițiile minții sau cele fizice se împuținează. Le rămîn sufletele, pentru care - avansez
aici o idee ce ar putea naște infuzii de cucută pe facebook - vîrsta impecabilă este bătrînețea.
Bătrîni cărora "li s-a urît cu zilele"
Cum ajungem la bătrînețe, de cînd și cum o întîmpinăm, sîntem mai egoiști sau mai deschiși unul altuia în
proximitatea morții? De unde împăcarea mai mare a țăranului și mai puțină a celui de la oraș cu zilele de pe urmă?
În comunitățile rurale dinaintea lui 89, suficiente sieși, cînd bătrînii simțeau că li se apropie sfîrșitul, ei știau că fiii și
fiicele lor vor rămîne acasă, se vor însoți unii cu alții în satul lor, vor lucra în continuare pămîntul, se vor îngriji de
gospodărie, vor măsura ceasul zilei după mersul soarelui. Pentru bătrînii de la țară trecerea era mai firească, pentru
că ei trăiau în durată, la ei nașterea, nunta și moartea se însoțeau într-o viață fără sfîrșit.
Bătrînii satelor își pregăteau din vreme hainele de înmormîntare, pînza albă cu care le va fi îmbrăcat sicriul, perna
brodată pe care copiii lor le vor așeza capul ca pe un chip al vieții împietrite în geana clipei.
Am scris la timpul trecut despre bătrînii de la țară pentru că, odată cu anii ’90, societățile rurale s-au dezintegrat.
Parafrazînd, "veșnicia nu s-a mai născut la sat". Încet-încet, tinerii au migrat la orașe, unii și-au găsit un rost, dar alții
au ajuns viețași ai mahalalelor, ai supraviețuirii de azi pe mîine, victime sigure ale viciilor, infractori, trăitori ai unei
vieți pe credit. Sate întregi au rămas pustii, cele mai multe sînt îmbătrînite, iar în zece-douăzeci de ani nu vor mai
rămîne decît pămînturile sterpe și casele în ruină.
Comunitățile rurale nu își mai sînt suficiente sieși întrucît bătrînii nu mai au cui lăsa moștenire munca lor de o viață,
gospodăria lor înscrisă în durată. Astfel că civilizația satelor e acum vîndută pe bani obținuți din vînzarea pămîntului,
a pădurilor, a animalelor de către tinerii care nu se vor mai întoarce acasă. În unele zone au mai rămas totuși ori s-au
întors din orașe tineri care au pus pe picioare microferme. Lipsește însă, de treizeci de ani, o politică agrară, iar
absorbția fondurilor europene este în continuare precară. Procesarea produselor agricole prin înființarea unor fabrici
zonale rămîne o promisiune a unui viitor incert, vehiculată însă în toate campaniile electorale ca fiind una realizabilă
pe termen scurt.
Cu toate acestea, bătrînii continuă să voteze iluzii livrate de socialiștii emanați din comunism care și-au făcut averi
fabuloase pe umerii lor. Ei știu că ciocoii vechi și noi fură la drumul mare, dar rostesc același verdict de treizeci de ani:
"Noi știm că ei fură, dar sînt oameni miloși, ne mai dau și nouă cîte 100 de lei la pensie".