Suport Curs Ani Economie

Note de curs
An II
Facultateade ECONOMIE
Conf.univ.dr. DragosHURU
dragos.huru@economie.ase.ro
Informatiile din acest material au fost utilizate ca suport pentru sustinerea cursului, si trebuie sa constitue
o baza informativa pentru inceperea studiului si orientarea invatarii din sursele bibliografice indicate.
Informatiile cuprinse aici trebuie sa fie aprofundate prin studiul bibliografiei si a notitelor
de la curs!
Doar astfel o sa reusiti sa detineti, cantitativ si calitativ, cunostintele necesare in viziunea sustinerii
examenului de Microeconomiede la Facultatea de ECONOMIE.
• Pentru slideurile prezentate in cadrul cursurilor au
fost folosite si resurse disponibile public pe internet si
au fost preluate unele aspecte din Economie, Monica
Dudian, Dragos Huru, Mihaela Dobre sa. Editia II-a
Editura All Bucuresti 2009
• In anexe aveti prezentate informatii cu referinta
directa la unele teme de curs asa cum ele au fost
publicate in “TEORIA ECONOMICĂ A FIRMEI
“Monica Dudian ; Dragoş Huru ;– Editura A.S.E
2003 Copyright 2003 – acestea pot fi folosite pentru
aprofundarea studiului in cadrul temelor specifice
Bibliografie
• Pindyck Robert S., Rubinfeld Daniel L. Microeconomics Sixt
Pearson (editiile 3/8)
• Monica Dudian; Dragos Huru; Mihaela Dobre;sa.
ECONOMIE Editura ALL, Editia II-a, Bucuresti 2009
• Mankiw N. Gregory” Principles of Economics”, Dryden Press
(oricare editie)
• ***Economie, Editia 8-a Editura Economica, Bucuresti 2009
• Microeconomic Theory Basic Principles and Extensions
Walter Nicholson South Western (editiile 7/10)
Orice sistem se afla intr-o stare bine
definita INDIFERENT
DACA
OAMENII IL OBSERVA
SAU NU
• Economia este o stiinta
• A fi economist inseamna a lucra cu prezumtii
• Gindirea economica se bazeaza pe modele
• Diferente in judecatile stiintifice
• Diferente in judecatile de valoare
• Perceptie/Realitate
• Microeconomie/Macroeconomie
• Pozitiv/Normativ
• Resurse si raritate
• Cost minim necesar, masurarea corecta a
costului
• Egoism/Umanism
• Mina invizibila/Autocratie statala
• Eficienta
• Echilibru
• Piata, un mecanism bun de organizare a
resurselor
• Testarea modelelor economice
• Piata competitiva/Piata noncompetitiva
• Real/Nominal
• Oamenii rationali gindesc “la margini”-
marginal
• Oamenii au inclinatii spre comert
• Indivizii raspund la stimulente
• Nivelul de trai depinde de abilitatea de a crea
bunuri economice si servicii
Comportamentul economic al
producătorului
Producţie, profit, cost
Ansamblu de producţie
• Totalitatea combinaţiilor de input-uri şi
output-uri realizabile tehnologic de către
firmă;
• Frontiera=funcţia de producţie=output-ul
maxim pe care firma îl poate tehnic realiza
cu input-ul disponibil:
• Y=f(X)
Ansamblul de producţie
• Y=f(X)
Y
Ansamblul de producţie
Graficul 1. Ansamblul de producţie

Funcţia de producţie Cobb-Douglas
• Fie o firmă care utilizează numai două input-uri,
muncă (L) şi capital (K);
• Funcţia de producţie este: Q=f(K,L)
• Dacă este de tip Cobb-Douglas va fi:
• Q=AKaLb, în care:
• A măsoară în general scara producţiei (cât
obţinem dacă utilizăm o unitate din fiecare factor
de producţie);
• Parametrii a şi b măsoară sensibilitatea
(elasticitatea) producţiei la modificările input-
urilor.
Izocuanta
• Ansamblul combinaţiilor de factori de
producţie pentru care producţia este
constantă.
• Caracteristici:
- Este convexă
- Este descrescătoare
- Panta sa este rata tehnică marginală de
substituţie
Izocuanta
• Graficul 2. Izocuanta
K
A
50
30 B
Q=100
10 15 L
RTMS=-(30-50)/(15-10)=4
Rata tehnică marginală de
substituţie
• Este rata la care un input este substituit cu
altul de-a lungul izocuantei.
• RTMS=ΔK/ΔL=-WmgK/WmgL.
• RTMS este descrescătoare (dificultatea
substituirii creşte pe măsura substituirii)
• Pentru o funcţie Cobb-Douglas:
• RTMS=(a/b)x(L/K)
Elasticitatea substituirii (σ)
• Exprimă modificarea procentuală a raportului dintre K şi
L atunci când rata marginală de substituţie se modifică
cu un procent, producţia rămând constantă;
• σ = %Δ(K/L):%ΔRTMS
• σ = [Δ(K/L)/(K/L)]/[ ΔRTMS/RTMS]
• Descrie gradul de înclinare (curbura) al izocuantei (forma

acesteia) totodată tipul substituirii.
• Arată, cum se modifică raportul dintre factorii de
producţie atunci când se modifică panta izocuantei.
Tipologia izocuantelor
• factori de producţie perfect substituibili, dacă
σ=∞, întrucât în acest caz RTMS este
constantă, iar ΔRTMS=0 (izocuantă în formă
de dreaptă);
• factori de producţie perfect complementari,
dacă σ=0, întrucât raportul K/L este constant,
ceea ce face ca Δ(K/L)=0(izocuantă în formă
de L);
• factori de producţie imperfect substituibili,
situaţie care descrie orice posibilitate
intermediară.
σ pentru funcţiile Cobb-Douglas
• Cunoaştem că: Q=AKaLb şi
RTMS=(a/b)x(L/K).
a L
RTMS =
b K
L b
= RTMS
K a
L b
Prelucrând rezultă: ln = ln RTMS + ln
K a
L
dln( )
σ = K = 1
d ln RTMS
Concluzia: elasticitatea substituirii este unitară.

Termen scurt şi termen lung
• Pe termen scurt există factori de
producţie fixaţi la un nivel predeterminat
(cel puţin un input e fix).
• Pe termen lung, toţi factorii de producţie

sunt variabili.
Legea randamentelor marginale
neproporţionale
• Exprimă faptul că pe măsură ce se
asociază unităţi sucesive dintr-un factor de
producţie variabil la o cantitate dată de
factor de producţie fix, productivitatea
marginală începe la un moment dat,
inevitabil, să scadă.
Randamentele de scară
• Descriu modificarea producţiei, atunci când toţi
factorii de producţie variază.
• Fie variaţia producţiei când cei doi factori
variază: f(γK, γL)= αγQ, cu γ mai mare decât 1,
iar α reprezentând randamentul de scară
obţinut. În funcţie de valorile lui α vom avea:
• randamente de scară constante, dacă α=1;
• randamente de scară crescătoare dacă α este
supraunitar
• randamente de scară descrescătoare, dacă α
este subunitar.
Randamentele de scară pentru
funcţiile Cobb-Douglas
• Avem: Q = K a Lb
Q(tK , tL) = t a K a t b Lb
Q(tK , tL) = t a +b K a Lb
Q(tK , tL) = t a +b Q( K , L)
Ceea ce înseamnă că:
a) Dacă a+b=1, randamentele de scară sunt consante
b) Dacă a+b>1, randamentele de scară sunt crescătoare
c) Dacă a+b<1, randamentele de scară sunt descrescătoare
Elasticitatea de scară
Fie
Q ( x ) = f ( x )
si
Q ( t ) = f ( tx )
Elasticitatea de scară măsoară modificarea procentuală a producţiei antrenată

de modificarea cu un procent a tuturor input-urilor, adică a scării de producţie.
dQ ( t )
Q (t ) Evaluată pentru t=1
e(x) =
dt
t
Funcţia Cobb-Douglas: e(x)
• Fie Q(K,L)=KaLb
• e(x)=a+b
Optimul producătorului
Capital
E
1
Muncă
Graf. 2. Producţia optimă.

Fiecare dintre punctele 1;2;3; sau E pot fi puncte de echilibru pentru producător
linia izocostului atingând curba de izoproducţie. Eficient pentru producător este să
aleagă acel nivel al costului şi acel nivel de producţie dictat de către punctual E.
oricare alt punct de echilibru desemnează un cost total mai mare decât cel dictat
prin alegerea punctului E.
Optimul producătorului pe termen
scurt şi pe termen lung
Capital
Q1
Calea de expansiune
Muncă
Economiile de scară
• Fie elasticitatea costurilor la producţie:
• Ec=(ΔCT/CT)/( ΔQ/Q)
• Indicele economiilor de scară este:
• IES=1-Ec
Costuri pe termen scurt şi costuri
pe termen lung
Termen lung
Costuri
Termen scurt
Cmg CTM
Cmg CTM
Q* Producţie
Pentru un nivel de producţie Q*,costul marginal pe termen lung trebuie să fie

egal cu costul marginal pe termen scurt.
Curba de experienţă
• Curba de experienţă, numită şi curbă de

învăţare sau funcţia progresului, descrie
relaţia dintre cantitatea de input
consumată pe unitate de produs şi
producţia cumulativă realizată de firmă.
De exemplu, o firmă a produs de-a lungul a patru ani 500, 500, 1000 şi respectiv 2000 de
piese, ceea ce înseamnă că producţia cumulativă este 4000, pe când cea curentă este
2000. Dacă iniţial această firmă consuma 4 ore pentru o unitate de produs, apoi 3,2 ore,
iar pentru ultimele 2000 consuma doar 2,2 ore, curba de experienţă ar arăta astfel:
Timp de muncă
4h
2,2
500 4000
Producţie
Efectul de experienţă
• Pentru orice dublare cumulativă a producţiei într-o anumită
ramură, costul total mediu, măsurat în unităţi monetare
constante, scade cu un procent constant.
• Explicaţii ale efectului de experienţă:
• efectul de învăţare, conform căruia repetarea unei sarcini conduce la
scurtarea perioadei de timp necesare pentru realizarea sa, deci la reducerea
costului;
• inovaţia şi substituirea muncii cu capitalul; acumularea de experienţă
permite îmbunătăţirea produsului, începând cu designul şi terminând cu
înlocuirea unor componente cu altele mai ieftine sau chiar a tehnologiei.
Inginerii învaţă şi ei pe parcursul realizării unui produs şi inventează noi
componente sau noi instrumente de muncă, care permit substituirea mai
uşoară a muncii cu capitalul;
• ofertanţii de materii prime, furnizorii, „învaţă” la rândul lor necesarul
mediu de materii prime al firmei, motiv pentru care firma poate beneficia
de reduceri din partea acestora.
Efectul de experienţă şi
randamentele de scară
CTM
CTM1
CTM2
Q
Efectul de experienţă conduce la mutarea pe o nouă curbă a CTM, mai joasă.

termen scurt,
producătorul va ţine
cont de substituire şi va
alege cantitatea de
muncă
după formula: L=-
(PK/PL)K+ CT/PL
Astfel firmele realizează
alegerea între metodele
alternative de producţie
Fiecare dintre punctele
1;2;3; sau E pot fi puncte de
echilibru pentru producător
linia izocostului atingând
curba de izoproducţie.
CT4 Eficient pentru producător
este să
CT3 3 aleagă acel nivel al costului
şi acel nivel de producţie
CT2 2 dictat de către punctual E.
oricare alt punct de echilibru
desemnează un cost total mai
CT1 mare decât cel dictat
E prin alegerea punctului E.
1
Decizia de producţie prin analiza tuturor
variantelor tehnologice posibile urmăreşte
armonizarea a două concepte asupra
eficienţei: eficienţaeconomică şi eficienţa
tehnologică.
În procesul decizional cele douăconcepţii
apar:
Eficienţa economică - atunci, când costul de
producţie dă nivelul preţului de vânzare. Această
metodă se numeşte metoda costului minim sau
metoda celui mai scăzut cost de oportunitate.
Modificarea producţiei optime
în funcţie de preţul factorilor.
În cazul în care asistăm la
creşterea preţului muncii, preţul
capitalului rămânând
constant producătorul va opta
să utilizeze mai puţin factor de
producţie muncă (de la
L1 la
Producţia
d л/dK=PWmgK-Pk=0 optimă depinde
şi d л/dL=PWmgL-Pl=0. de
Din aceste profit,
relaţii
că: PWmgK=Pk şi PWmgL=Pl, altfel spus firma egalează productivitatea
rezultă pe
care
marginalăfirma
în expresie îl doreşte
valorică a ficu preţul
a fiecărui factor maxim factorului.pe
termen lung. Dacă preţul la care firma

îşi vinde producţia este presupus
constant, profitul va fi: л=PQ-CT, deci
л=Pf(K,L)-(PkK+PlL).
Maximizarea profitului implică
următoarele condiţii:
Cost explicit, cost
implicit şi cost ascuns
Economişti şi contabilii au o
perspectivă diferită asupra tipologiei
costurilor. Astfel, contabilii sunt
interesaţi doar de costul explicit, adică
de cheltuielile firmei cu factorii de
producţie achiziţionaţi din exterior. Mai
mult decât atât, ei evaluează acest cost
la valoarea sa trecută, pentru a calcula
ceea ce firma datorează terţilor şi, pe
această bază profitulimpozabil.
Costurile pe termen scurt
pe termen scurt costul total
cuprinde două componente: costul fix,
independent de producţie şi costul
variabil. Costul fix nu influenţează deciziile
firmei referitoare la
modificarea producţiei pe termen scurt.
Pentru a decide cât să producă,
managerul este interesat cât de mult creşte
costul variabil când producţia
creşte. Altfel spus firma este interesată de
costul marginal. Să ne amintim
că el poate fi scris ca modificarea costurilor
variabile când producţia se
modifică cu o unitate: CM=ΔCV/ΔQ.
Alături de costul marginal, pe
termen scurt utilizăm şi conceptele de cost
mediu şi cost variabil mediu,
determinate ca: CTM=CT/Q şi
CVM=CV/Q.
dacă firma
doreşte să producă mai mult, ea trebuie
să consume mai multă muncă. Să
presupunem că firma poate cumpăra
factorul muncă la un preţ (salariu)
fix, notat w. În aceste condiţii, sporul de
cheltuieli variabile este spor de
cheltuieli cu factorul muncă, pe care le
vom scrie: wΔL, ceea ce înseamnă
că CM=wΔL/ΔQ. Dar raportul ΔL/ΔQ
reprezintă inversul productivităţii
marginale a muncii, ceea ce înseamnă că
CM=w/WmgL. Din această
relaţie rezultă în mod evident că CM
evoluează invers proporţional cu
WmgL. Acelaşi lucru îl putem afirma şi
despre CVM şi productivitatea
medie a muncii. Astfel, CVM poate fi
scris ca: CVM=wL/Q=w/WmL,
întrucât toate cheltuielile cu factorul
muncă au fost considerate variabile.
În consecinţă, relaţia dintre costurile
medii şi cele marginale, reflectă la
rândul său
legea randamentelor marginale
neproporţionale.
Costurile pe termen lung
Pe termen lung firma are posibilitatea să-şi
diminueze costurile modificarea tuturor factorilor de
producţie consumaţi. Cunoaştem că pentru un nivel
dat al producţiei, costul este minim atunci când linia
izocostului (care reflectă constrângerile bugetare)
este tangentă la curba izoproducţie (care reflectă
constrângerile tehnologice). Altfel spus, îşi stabileşte
nivelul dorit de producţie şi apoi alege cea mai
ieftină combinaţie de factori de producţie cu care să-
l poată realiza. Atunci cândcostul este minim,
are loc relaţia:
RmS=ΔK/ΔL=WmgL/WmgK=Pl/Pk.
Optimul producătorului pe
termen scurt şi pe termen
lung
Se poate oserva că producţia Q1 se obţine cu
un preţ mai mare în A decât în B, ceea ce
înseamnă că acţiunea legii randamentelor
marginale neproporţionale impune la un
moment dat modificarea ambilor factori de
producţie (deplasarea în B). Cantitatea de
factori de producţie aleasă de firmă pentru
minimizarea costului, dat fiind nivelul dorit al
output-ului, depinde în principal de trei
factori: preţul inputurilor şi cantitatea de
output. Prin urmare putem scrie că: L=L(Pl,
Pk, Q) şi K=K(Pl, Pk, Q). Aceste funcţii poartă
numele de cereri derivate de factori sau
Cunoscând acum conceptul de cost pe
termen lung, putem măsura economiile
de scară cu ajutorul indicelui
economiilor de scară (IES), determinat
ca: IES=1-Ec, în care Ec este
elasticitatea costurilor în raport de
producţie, determinată astfel:
Ec=(∆CT/CT)/( ∆Q/Q). Când Ec>1,
costurile cresc mai repede decât
producţia şi vom avea randamente de
De exemplu, dacă o firmă
ar avea la dispoziţie
numai trei posibilităţi de
extindere cărora le
corespunde CTM1,
CTM2 şi
CTM3, costul marginal ar
fi:
Dacă firma are o infinitate de
posibilităţi de a se extinde,
atunci Pentru un nivel de producţie Q*,
costul marginal va arăta astfel:
costul marginal pe termen lung
trebuie să fie egal cu costul
marginal pe termen scurt.
Aceste evoluţii ale costului
marginal pe termen lung sunt
construite
plecând de la ideea ca odată
crescută dimensiunea firmei
inevitabil vor
apare şi dezeconomiile de scara
Atunci când dimensiunea firmei creşte va creşte şi lungimea canalului de comunicare între
manager şi angajaţii aflaţi pe poziţii ierarhice inferioare. Procesul de comunicare suferă o
transformare complexă, timpul de transmitere şi receptare a mesajelor creşte; se alterează
calitatea informaţiilor transportate de mesaj; etc. Astfel productivitatea muncii va avea de
suferit determinând declanşarea fenomenului dezeconomiilor de scară. Însă capacitatea
managerială de administrare a proceselor de comunicare diferă de la o firmă (şi manager) la
alta şi de la o situaţie la alta. Lărgirea firmei poate fi realizată astfel şi fără disfuncţionalităţi de
comunicare. În acest caz curba costului marginal va arăta astfel:
În general o asemenea evoluţie este
caracteristică firmelor ce îşi modifică
foarte puţin dimensiunea şi nu
realizează decăt acele investiţii de
înlocuire fără schimbarea majoră a
tehnologiilor. În cazul anumitor
industrii (a componentelor hardware; a
designului vestimentar; construcţii;
etc) o firmă de dimensiuni mici
reuşeşte să producă pe termen scurt la
Curba de experienţă şi
randamentele de scară
Curba de experienţă, numită şi curbă

de învăţare sau funcţia progresului,
Teoria efectului de experienţă,
menţionată pentru prima dată de
descrie relaţia dintre cantitatea
T.P. Wright de
în 1936, arată că input
pentru
consumată pe unitate de produs şi
orice dublare cumulativă a producţiei
într-o anumită ramură, costul total
producţia cumulativămediu,realizată
măsurat în unităţi de firmă.
monetare
constante, scade cu un procent constant.
Producţia cumulativă se referă
Acest procent la
a fost evaluat
empiric la 3 – 30%, în funcţie de
cantitatea produsă domeniul
în timp, nuDelaexemplu,
de activitate. nivelul
curent al producţiei. De exemplu, o
pentru industria aeronautică el este de
cca. 15%
firmă a produs de-a lungul a patru ani
500, 500, 1000 şi respectiv 2000 de
Cele mai importante explicaţii ale
efectului de experienţă sunt:
- efectul de învăţare, conform căruia
repetarea unei sarcini conduce la
scurtarea perioadei de timp necesare
pentru realizarea sa, deci la reducerea
costului; el este valabil la fel de bine
pentru muncitori şi pentru manageri;
managerii, în plus, învaţă să organizeze
mai bine fluxul producţiei, scurtând
Procesul de învăţare determină
deplasarea în jos a curbei CTM pe
termen lung; grafic diferenţa dintre
randamentele de scară şi efectul de
învăţare este mai evident, astfel:
Dacă economia face distincţie între

randamentele de scară şi curba
de învăţare, adesea în management cel
două sunt incluse sub denumirea
largă de curbă de experienţă, care nu se
mai restrânge doar la procesul de
învăţare. Existenţa curbei de experienţă
a condus în practică la
fundamentarea strategiilor concurenţiale
numite strategiile costurilor sau
strategii de volum, ale căror obiectiv
este minimizarea costurilor.
Oferta
Reprezintă relaţia dintre cantitatea pe care un

producătordoreşte şi poate să o vândă dintr-un
anumit bun şi preţul bunului respectiv, de-a
lungul unei perioade de timp determinate.
Relaţia directă, pozitivă, dintre preţ şi

cantitatea oferită poartă numele de legea
ofertei
P
Curba
ofertei
Cel mai mare profit pe care firma îl poate obţine, este

reprezentat de acel nivel al producţiei pentru care
Vmg=Cmg,
În concurenţă perfectă vom avea Vmg=Cmg=P

Oferta firmei este porţiunea crescătoare a costului marginal
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
ΔQ ΔP
Δ %Q Eop = :
Eop = Q0 P0
Δ% P
P Eop=0 Eop<1
Eop=1
Eop>1
Eop=∞
Q
Factorii care influenţează elasticitatea ofertei
¾ i)costul producţiei
¾ ii)gradul de substituire al bunurilor în ofertă
¾ iii)complementaritatea bunurilor în ofertă
¾ iv) posibilităţile de stocare şi costul stocării
¾ v)perioada de timp de la modificarea preţului
Elasticitatea încrucişată a ofertei
Modificarea procentuală a cantităţii oferite dintr-un bun în

funcţie de modificarea preţului altor bunuri
Δ %Q x
E ox =
py
Δ % Py
E ox > o E ox < o
py py
bunuri complementare bunuri substituibile

Factorii care influenţează oferta:
¾ costul producţiei
¾ modificările tehnologice
¾ preţul altor bunuri
¾ aşteptările privind evoluţia preţurilor
¾ numărul ofertanţilor
¾ taxele şi subsidiile
Surplusul producătorului (SP)
Totalitatea diferenţelor dintre preţul pieţei şi costul marginal
al fiecărei unităţi de producţie
∑Cmg=CV SP= V(încasat)- CV

= CF+Pr
P
O
E
PE
Q
A
QE
Taxele indirecte suportate de către consumatori
0<Eop<∞ ; Ecp=0 0<Ecp<∞ ; Eop=∞
C O2 C
O2
P2 O1 P2
P1 P1 O1
Q Q2 Q1
Taxele indirecte suportate de către ofertanţi
0<Eop<∞ ; Ecp=∞ 0<Ecp<∞ ; Eop=0
O
O2 C
O1 P
P2 C
Q
Q2 Q1
Cumpărători şi ofertanţi
0<Eop<∞; 0<Ecp<∞
O
Pc
1 2
PE
4
3
Po C
Q* QE Q
Subvenţiile
Elasticităţi Ecp=0 Eop=∞ Ecp=∞ Eop=0 0<Ecp<∞
Participanţi 0<Eop<∞ 0<Ecp<∞ 0<Eop<∞ 0<Ecp<∞ 0<Eop<∞
Consumatori + + 0 0 +
Producători 0 0 + + +
O
Po
PE
Pc C
QE Q* Q
Piaţa perfect concurenţială
Caracteristicile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă:
1. Produsele sunt omogene

2. Atomicitate perfectă
3. Libertatea de intrare şi ieşire din/de pe piaţă
4. Transparenţă perfectă
5. Perefecta mobilitate a factorilor de producţie
Formarea preţului pe piaţa perfect concurenţială
P
Cererea
Oferta
PE
QE Q
Echilibrul pieţei şi formarea preţului
P
Cererea
Oferta
Exces de ofertă Preţuri minime
PE
Preţuri maxime
Exces de
cerere
QE Q
Echilibru firmei în concurenţă perfectă pe termen scurt
Cmg
P, CT CTM
profit E
Vmg=P
Profit
Profit maxim
Q
Echilibru firmei în concurenţă perfectă pe termen lung
(nu mai exista costuri fixe; oferta de piata poate creste atit prin cresterea
consumului de factori de productie cit si prin cresterea numarului de firme)
P P
O0
Vmg0
P0
O1 Cmg CTM
P1 Vmg1
O2
Vmg2
P2
Q QE Q
Minimizarea pierderilor pe o piaţă perfect concurenţială
P
Pierderea
minimă
Cmg CTM
CVM
CTM*
P* Vmg
CVM*
Q* Q
Modificarea preţului factorilor de
producţie
Dacă preţul factorilor scadevariabili
atunci nivelul costurilor firmei scade fără a fi necesară o
modificare a productivităţii. Curba costului marginal se deplasează de la Cmg1 la Cmg2 iar
curba costului total mediu translateză de la CTM1 la CTM2. În acest caz nivelul preţului pe
care firma îl poate accepta scade la P2 iar cantitatea pe care firma o oferă la acest nivel al
preţului este q2. Dacă firma nu operează schimbarea variabilelor pe care ia le pune în faţa
mecanismului pieţei ea ar înregistra supraprofit egal cu P1-P2 la nivelul q1. Rămânerea în
codiţiile de concurenţă perfectă implică modificarea echilibrului general al pieţei,
astfel preţul pieţei devine P2 iar cantitatea totală oferită pe piaţă devine Q2. acest lucru este
posibil deoarece în concurenţă perfectă preţul
factorilor se modifică idetinc pentru toate firmele.
Modificare preţului factorilor de
producţie ficşi
O modificare a acestor facori implică o creştere a CTm fără a implica o modificare a
Cmg. O scumpire a licenţelor de fabricaţie sau comercializare, a costului materialelor
destinate segmentului administrativ al firmei sau a oricăror taxe constante pentru fiecare
firmă determină deplasare curbei caostuli total mediu de la CTM1 la CTM2. În condiţii
de concurenţă perfectă echilibrul pieţei nu se va modifica astfel încât orice firmă
confruntată cu schimbări de genul celor amintite mai sus va înregistra pierderi.
Scăderea cererii pe piaţă pentru
produsele
Scăderea cererii, de la C1la C2,firmei
la nivel de firmă determină iniţial scăderea preţului de la P1 la
P2, echilibrul pieţei migrând de la E1 la E2. La acest nivel al preţului firma va înregistra pierderi
egale cu diferenţa dintre curba costului total mediu şi noul nivel al preţului. La acest nivel al
preţului firma îşi va reduce oferta de la O1 la O2 astfel încât echilibrul pieţei să migreze din nou
către E3 de această dată, preţul revenind la nivelul anterior P1. Aici profitul economic al firmei
este nul. La acest nivel al cantităţii oferite firma ar fi fost tentată să practice un preţ P3 mai mare
decât P1, pentru a avea profit economic.
Creşterea cererii pe piaţă pentru
produsele firmei
Creşterea cererii de la C1 la C2
determină migrarea echilibruli pieţei de
la E1 la E2, aici preţul pieţei devenind
P2>P1. Structurile de costuri ale firmei
nu suferă nici o modificare astfel încât
firma va înregistra un profit economic
egal cu P2-P1. La acest nivel al preţului
firma va fii tentată să ofere cantitatea
Q2>Q1. Cererea în concurenţă perfectă
crescând pentru toate firmele prezente
Limite ale modelului pieţei cu
concurenţă perfectă
Piaţa cu concurenţă perfectă este un

model util pentru a studia probleme
economice reale, cum ar fi aşa cum am
văzut renta economică sau, efectul
economic al taxelor asuprapieţei, al
preţurilor administrate sau oferta de
muncă. În practică însă puţine firme,
poate micii producători agricoli, se
confruntă cu o cerere perfect elastică.
În realitate există pieţe aproape perfect
2) Concurenţa perfectă, dar într-o
oarecare măsură şi celelalte structuri de
piaţă, abordează concurenţa ca pe un
concept indisolubil legat de schimb, de
vânzarea - cumpărarea de bunuri
economice, fie ele bunuri de consum sau
factori de producţie şi implicit de preţ.
Operaţiile din interiorul firmei, prin care
resursele sunt alocate şi transformate şi
prin care se realizează efectiv producţia
sunt neglijate. Firma este analizată doar
Eficienta economica este maxima:
i) cost minim pe termen lung
ii)p=Cmg- eficienta alocativa

Comportamentul firmei şi
comportamentul ramurii pe
termen lung
intrarea şi ieşirea liberă a firmelor pe şi
de pepiaţă face ca pe termen lung firma
să funcţioneze la un preţ egal cu
minimul costului total mediu. Aceasta
înseamnă că pe termen lung profitul
economic este zero.
Faptul că profitul este zero nu
trebuieinterpretat în sensul că industria
o să dispară, ci în sensul că industria
nu va mai creşte în dimensiuni întrucât
Oferta ramurii pe termen
Să presupunem că într-o ramură activează
lung numai 4 firme, cu structuri de costuri identice,

iar P* reprezintă acel nivel al preţului egal cu
costul mediu minim. Pentru orice nivel al
preţului sub P* firmele vor înregistra pierderi,
ceea ce înseamnă că oferta firmelor este zona
crescătoare a costurilor marginale dincolo de
nivelul P*. Dacă în ramură ar exista doar firma
1, oferta ramurii ar fi O1; dacă intră şi firma 2,
oferta va fi O2 ş.a.m.d.. La o cerere a pieţei C,
înseamnă că oferta se prezintă astfel:
Observaţi că oferta devine din ce în ce mai
plată, ceea ce arată că cu cât există mai multe
firme în ramură oferta este mai elastică. Acest
lucru este firesc dacă ne amintim semnificaţia
elasticităţii: modificarea procentuală a
cantităţii oferite la modificarea procentuală a
preţului. Dacă în ramură există o singură firmă
şi preţul creşte cu %ΔP, outputul va creşte cu
a%ΔQ. În schimb dacă există n firme, outputul
va creşte cu na%ΔQ, evident mai mare decât
ΔQ.
Cu timpul vor exista suficiente firme în
ramură pentru a ajunge la o ofertă
extrem de elastică, pe care să o putem
aprecia la o ofertă perfect elastică la
nivelul minimului CTM pe termen lung.
Au firmele aceeaşi structură de costuri
pe termen lung? Dacă ne amintim că o
piaţă perfect concurenţială se
caracterizează prin perfecta mobilitate
a factorilor de producţie, înseamnă că
Concurenţa
monopolistică
“VALOAREA PROPRIETATII
ASUPRA UNEI RESURSE
UNICE”
“Puterea/ Forta” unei firme in
piata
POATE AVEA DOUA SURSE
1-Coeziunea/Apartenenta la grup
2- Deosebirea/Diversitatea
Ambele sunt surse ale

avantajului competitv!
Prima sursa deriva din nevoia de
Oferta pe termen
scurt
Pentru a determina oferta pe termen scurt,
vom insuma toate cantitatile oferite la oricare
nivel al pretului
Oferta firmei A
P P P
OB
OA
Oferta firmei B Curba Ofertei pietei S
P1
q1A q q1B q Q1 Q
q1A + q1B = Q1
DECI… n
Qo (P , v, w) = ∑i =1
qi (P , v, w)
ELASTICITATEA…..
% Δ Q oferita ∂QO P
e O ,P = = ⋅
% Δ P ∂P QO
Pretul si Qo sunt valori pozitive deci oferta pe termen scurt, teoretic este pozitiva, deci
echilibrul in concurenta monopolistica la nivelul pietei este unul dinamic. Pretul de
echilibru P* are o dinamca pozitiva pe termen scurt deoarece rezulta din luarea in
considerare a numerosi factori……
Q C ( P *, P ' , B ) = Qo ( P *, v , w )
Formarea preţului pe termen scurt
Profitul Cmg
CTM
P*
CTM*
Cmg* Cererea
Vmg
Q* Q
Formarea preţului pe termen lung
Cmg
CTM
P*
Cererea
Vmg
Q* Q
Surplusul producatorului pe
termen lung
zSurplusul pe termen lung
reprezinta profitul marginal
realizat fata de profitul zero pe
termen lung
zAria de deasupra ofertei pe
termen lung si sub nivelul
pretului pe termen lung
Renta Ricardian-ă
zSurplusul producatorului pe
termen lung poate fi explicat
cu ajutorul situatiei descrise
de catre economistul David
Ricardo
{Presupunem existenta mai multor

Renta Ricardian-ă
zCind produsele agricole au un

pret redus, doar pamintul
“roditor” este exploatat
zCresterea preturilor va
determina cresterea ofertei deci
si introducerea in circuitul agricol
a pamintului mai putin roditor
{Curba ofertei pe termen lung va avea o
Renta Ricardian-ă
Proprietarii firmelor cu un cost scazut vor inregistra profit
P P
Cmg
Cv
P*
q* Q Q* Q
Firme cu Cost Scazut Total Piata
Renta Ricardian-ă
Proprietarii firmelor “de la margine” au profit zero
P P
Cmg
CV
P*
q* Q Q* Q
firmele “de la margine” Total Piata
Renta Ricardian-ă
zFirmele cu un cost mai

ridicat (firmele “de la
margine”) vor “stationa” in
afara pietei
{Vor avea pierderi la nivelul P*
zProfitul firmelor cu un cost

scazut ( firmele aflate intre
Renta Ricardian-ă
Fiecare punct de pe curba ofertei reprezinta costul

variabil minim pentru cite o presupusa firma
P
Pentru fiecare firma, P – CV
reprezinta profitul unitar
O
Profitul pe termen lung
se obtine prin insumarea
P*
profiturilor unitare
C
Q* Q
PIATĂ
Renta Ricardian-ă
zProfitul pe termen lung al

firmelor cu costuri reduse se
reflecta adeseori in pretul
unei “resurse unice” detinuta
de catre aceste firme
{Pamintul cel mai fertil este cel mai scump
zSe spune ca profitul

reflecta pretul intrarilor
Renta Ricardian-ă
zRaritatea unor resurse

creaza posibilitatea aparitiei
rentei Ricardiene
zIn industriile cu o curba a
ofertei pe termen lung a carei
panta este crescatoare,
cresterea ofertei nu
Tema de
DISCUTIE/MEDITATIE/EXPLICATIE
zCe se intimpla? Cum

explicam? Situatiile in
care singura sursa de
cistig ia mai mult
forma RENTEI decit
Profitul?
Monopolul
1. bunul este produs de către o singură firmă

2. bunul nu poate fi substituit
3. nu exista concurenta pe piaţă
4. firma monopolistă stabileşte preţul şi cantitatea vândută
Monopol: natural;inovaţional;legal;
Echilibrul monopolului eficient
P
Profit total
Cmg
P* CTM
CTM*
= Cererea
Profit
unitar Vmg Q
Q*
Echilibrul monopolului ineficient
P Pierderea minimă
CTM
Cmg
CTM*
P*
Cererea
Vmg Q
Q*
Puterea de monopol constă în
capacitate firmei de a influenţa preţul
făcând produsul mai mult sau mai puţin
accesibil cumpărătorui, stabilindu-se
astfel cantitatea tranzacţionată.
Monopolul pur, situaţie în care există
un control absolut asupra preţului, este
rar întâlnit, puterea de monopol este un
fenomen relativ, cu diferite grade de
manifestare.
Discriminarea perfectă
P
Surplusul
consumatorului însuşit
de cătremonopol
P1
P2
Pn
Q
1 2 n
Discriminarea de gradul I
P Cererea
P`
Profit superior
profitului Cmg
normal
P
E Profit mai mic decât profitul normal CTM
P
Q` QE Q
Discriminarea de gradul II
Creşterea profitului prin practicarea unui preţ mai

mare, pentru o cantitate tranzacţionată mai mică
A Profitul monopolului fără discriminare
E Creşterea profitului prin practicarea unui

B preţ mai mic, pentru o cantitate
tranzacţionată mai mare
F
Cmg
C
D
Cerere
Vmg
0 Q1 QE Q2 Q3 Q1<QE<Q2<Q3 Q
Discriminarea de ordinul trei
P P
Piaţa A Piaţa B
Cmg
PA
PB
Cererea
B
Cererea
VmgA A VmgB
QA Q QB Q
Cepreţuri practică monopolul pe cele
două pieţe?
Preţurile depind de elasticitatea cererii

la preţ, cf. Relaţiilor:
Vmg1=P1(1+1/Ec/P1) şi
Vmg2=P2(1+1/Ec/P2) cu
Vmg1=Vmg2=Cmg
Vânzarea la pachet (Bundling)
•Să presupunem că o companie de

teatru pune în scenă două spectacole
diferite, unul care se adresează în
principal persoanelor mature, iar altul
care se adresează mai ales
adolescenţilor. Cele două categorii de
t i t di i ă lăt ă
Pierderea socială în condiţii de monopol
P
Pierdere socială
Cererea pieţei
P*
Cererea
Conc.Perf.
Pcp Vmg Q
Q* Qcp
Impactul taxei asupra monopolului
P
Cererea
P*
P Cmg+T
Taxa
{ Cmg iniţial
Vmg Q
Q* Q
mpactul taxei: cazul εconstant
Se observă că monopolul transferă o parte

din taxă asupra
consumatorului.εε11111+=∂∂++=TPTCPmg
Cazul impozitului pe profit

Preţurile administrate în condiţii de monopol
Cererea
Cmg
P*
Pmax
Vmg Q
Q* Q
Formarea preţului în condiţiile monopolului natural
Cererea
P*
CTM
P` CTM
Cmg
P``
Vmg Q
Q* Q` Q``
Între preţ, venitul marginal şi
elasticitatea cererii la preţ există
următoarea relaţie:
Vmg=P(1+1/Ec/p).
Dacă în această relaţie vom avea în
vedere cererea la nivelul firmei şi
elasticitatea acestei la preţ, cum
profitul este maxim când Vmg=Cmg,
înseamnă că putem scrie că:
Cmg= P(1+1/Ec/p)
În practică este dificil de estimat costul marginal,
motiv pentru care se
foloseşte ca aproximaţie a acestuia costul variabil
mediu.
Conform indicelui Lerner, puterea de monopol
exprimă capacitatea
unei firme de a practica un preţ mai mare decât
costul marginal şi nu are
nici o legătură cu profitul firmei. Acesta depinde de
costurile medii ale
monopolului, deci nu exclude posibilitatea ca o firmă
să aibă putere mare
şi totuşi un profit scăzut. Puterea de monopol derivă
din trei surse:
elasticitatea imperfectă a cererii, numărul mic al
elasticitatea încrucişatăa
cererii:Ecx/py;•indiceleHerfindahl-
Hirschman: Σ=−=niiHHyI12
Discriminarea de gradul II
Creşterea profitului prin practicarea unui preţ mai

mare, pentru o cantitate tranzacţionată mai mică
E Creşterea profitului prin practicarea unui

B preţ mai mic, pentru o cantitate
tranzacţionată mai mare
F
Cmg
C
D
Cerere
Vmg
Discriminarea de ordinul trei
P P
Piaţa A Piaţa B
Cmg
PA
PB
Cererea
B
Cererea
VmgA A VmgB
QA Q QB Q
Ce preţuri practică
monopolul pe cele
două pieţe?
Preţurile depind de
elasticitatea cererii la preţ,
cf. Relaţiilor:
Vmg1=P1(1+1/Ec/P1) şi
Vmg2=P2(1+1/Ec/P2) cu
Vânzarea la pachet
(Bundling)
Să presupunem că o
companie de teatru pune în
scenă două spectacole
diferite, unul care se
adresează în principal
Alte tipuri de
discriminare
•Discriminarea intertemporală
•Discriminarea peak-load
(preţuri pentru perioadele de
vârf)
•Vânzarea condiţionată
•Tariful din două părţi
Prin aplicarea oricarui tip de
discriminare monopolul
incearca sa isi maximizeze
P profitul…. Monoploistul maximizeaza
Cmg
profitul in punctul in care
Cmg=Vmg
CV
P* Firma va practica un pret
P*
C
Profitul este
reprezentat de catre
zona hasurata
C
Vmg
Q
Q*
REgula Elasticitatii Inverse
Diferenta dintre P − Cmg 1

=−
pretul firmei si P EQ ,P
costul sau
marginal se
afla in
Deci Monopolul relatie
opereaza, in realitate, doar in zona in care Cererea este elastica,
inversa
imposibilitateacu
acest lucruu facind diferenta intre profit pozitiv si profit 0; de asemenea observam
inca odata existentei monopolului perfect
elasticitatea
cererii la pret la
Maximizarea profitului
P P
Cmg Cmg
Cv
Cv
P* P*=Cv
C C
Vmg Vmg
Q* Q Q* Q
Zero profit..daca exista tentatia unei productii
Profit pozitiv foarte mari prin care sa se acopere intreaga piata
Alocarea resurselor pe piata
de monopol
P
Daca piata este competitiva, cantittatea va fi
Q* si pretul P*
Pe piata de monopol, productia va fi Q**

P**
si pretul va creste la P**
P* Cmg=Cv
C
Vmg
Q** Q* Q
P Surplusul consumatorului scade
Surplusul producatorului creste

P**
Relatia dintre ele este inversa
P* Cmg=Cv
Limita profitul monopolului
C
Vmg
Q** Q* Q
Pierderea socială în condiţii de monopol
P
Pierdere socială
Cererea pieţei
P*
Cererea
Conc.Perf.
Pcp Vmg Q
Q* Qcp
APLICATIE
MATEMATICA
Pierderea sociala (Pierdere de
bunastare) si elasticitatea
Presupunem ca Cmg=Cv =c
si sunt constante; in aceste
conditii elasticitatea cererii
compensate este constanta
Q=P e
unde e este elasticitatea

Pretul pe o piata
competitiva….
P c
P =
= cc
m
1
1+
Iar pretul de monopol este
e
dat de relatia….
Surplusul consumatorului
pentru oricare
∞ nivel al
∞
epretului
SC = ∫ Q ( P )dP = ∫ P dP
(P0) poate fi determinat ca:
P 0 P0
e +1 ∞ e +1
P P
SC = =− 0
e +1 P e +1
0
e +1
Pe o piata perfect
SCc =competitiva
−
c
e +1
Pe o piata de monopol
e +1
⎛ ⎞
⎜ c ⎟
⎜ ⎟
⎜1+ 1 ⎟
⎜ ⎟
SCm = − ⎝ e ⎠
e +1
Raportind cele doua e +1

⎛ ⎞
categorii SC
de surplus…….
⎜ 1 ⎟
⎜ ⎟
m
=
SCc ⎜1+ 1 ⎟
⎜ ⎟
⎝ e⎠
Daca e = -2, aceasta ratie

este ½
C i
Profitul monopolului
⎛
⎜ c este
⎞
⎟ dat
π = − = ⎜ − ⎟Q
de relatia:
m P Qm cQ
m
⎜
m
1
c
⎟
m
⎜ 1+ ⎟
⎝ e ⎠
e e +1
⎛ c ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
⎜ − ⎟ ⎜ c ⎟ ⎜ c ⎟ 1
πm = ⎜ e ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ = −⎜ ⎟ ⋅
⎜ 1+ 1 ⎟ ⎜ 1+ 1 ⎟ ⎜ 1+ 1 ⎟ e
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ e⎠ ⎝ e⎠ ⎝ e⎠
Pentru a determina gradul de

transferare a surplusului
consumatorului ⎛ catre
e +1
⎞
⎜ 1 ⎟
profitul
π
e
⎛ e + 1 ⎞⎜ ⎛ e ⎞
monopolului
m
=⎜ ⎟ putem
SC ⎝ e ⎠⎜ 1 + 1 ⎟
⎟ = ⎜imparti
⎟
⎝1+ e ⎠
c
⎜ ⎟
profitul monopolului⎝ e⎠ la
surplusul
Daca e =consumatorului
-2, valoarea pe o
piata competitiva
t i tii d ld
Impactul taxei asupra monopolului
P
Cererea
P*
P Cmg+T
Taxa
{ Cmg iniţial
Vmg Q
Q* Q
Preţurile administrate în condiţii de monopol
Cererea
Cmg
P*
Pmax
Vmg Q
Q* Q
Formarea preţului în condiţiile monopolului natural
Cererea
P*
CTM
P` CTM
Cmg
P``
Vmg Q
Q* Q` Q``
Masurarea
Puterii de
Monopol
Indicele Lerner
Între preţ, venitul marginal şi
elasticitatea cererii la preţ
există următoarea relaţie:
Vmg=P(1+1/Ec/p).
Dacă în această relaţie vom
avea în vedere cererea la
nivelul firmei şi elasticitatea
Indicele Lerner
Această marjă poartă
numele de gradul Lerner
al puterii de monopol sau
indicele Lerner, după
numele economistului
Abba Lerner care l-a
introdus pentru prima
Indicele Lerner
În practică este dificil de estimat costul
marginal, motiv pentru care se
foloseşte ca aproximaţie a acestuia
costul variabil mediu.
Conform indicelui Lerner, puterea de

monopol exprimă capacitatea unei
firme de a practica un preţ mai mare
decât costul marginal şi nu are nici o
legătură cu profitul firmei Acesta
Nivelul de concentrare
al pieţei
determinat ca un raport
procentual între cifra de
afaceri a unei firme care
operează pe piaţă şi cifra de
afaceri a pieţei;
indicatorul Herfindall
H=Σpi
în care pi reprezintă
ponderea firmei i în totalul
vânzărilor pe o piaţă cu n
firme.
Elasticitatea
încrucişată
Un ultim indicator al puterii
de monopol
Dacă produsele unei firme
sunt puternic
substituibile, cererea la
nivelul firmei este foarte
Oligopolul
Cauze şi forme
Trăsături ale pieţei tip oligopol
Număr mic de ofertanţi, ceea

ce conduce la:
Interdependenţa dintre firme
=> firmele au un
comportament strategic
Produse diferenţiate sau
omogene
Cauze ale formării oligopolurilor
Economiile de scară
Economiile de scop se referă
la:
• Acoperirea costurilor de
cercetare-dezvoltare;
• Acoperirea costurilor legate de
lansarea produsului
(marketing)
Rigiditatea preţurilor în oligopol
Fieun duopol F1 şi F2. Dacă F1

decide reducerea preţului, F2 o
va urma, iar cererea este
foarte inelastică. Dacă F1
decide creşterea preţului, F2
nu o urmează, cererea fiind
foarte elastică. Rezultatul este
Cererea “cot”
PânăP în punctul E firma se află pe C1, apoi

. Linia roşie frântă indică venitul
trece pe CC 2inelastică
2
marginal.
Vmg2
CmgM
P* E CmgN
M
C1 elastică
N Vmg1
Q
Cât timp costul marginal oscilează între M şi N, preţul rămâne constant, P*.
Oligopolul noncooperant
Să Q Q mică
presupunem că Iran mare
pe piaţa
Irak
petrolului
Q 40 60
acţionează mare 40 30
numai doi Q mică 30 50
ofertanţi, Iran şi 60 50
Irak. În funcţie
Oligopolul noncooperant
Presupunem că pe
piaţa telefoniei mobile Conne 30 10
din România x min. min.
activează numai două
firme, cunoscute sub
imaginea: Connex şi Orang
Orange. În funcţie de e
numărul minutelor de 40 5 7 1
publicitate TV, situaţia min. 3
profiturilor celor două
firme (mil.$) se 5 min. 1 4 4
prezintă astfel: 6
Modelul Cournot
Ipoteze:
• Pe piaţă există numai 2 firme, F1 şi F2
• Firmele realizează produse omogene
• Există interdependenţă între firme
• Firmele fixează simultan cantităţile
produse
• Un “comisar al preţurilor” anunţă preţul
pentru care cererea egalează oferta
Funcţii de reacţie
Exprimă cel mai bun răspuns

al unei firme în funcţie de
anticipările cu privire la
producţia celeilalte firme:
• Q1= F(Q2a)
• Q2= F(Q1a)
Echilibrul se va stabili în
Modelul Cournot
Exemplul 1: Fie o piaţă de

oligopol, pe care activează F1
şi F2, cu cererea pieţei P=A-Q.
Presupunem că cele două
firme au acelaşi
CTM=c=CT/Q. Fie Q1
producţia primei firme,
Q f
Modelul Cournot
Profitul se determină: Pr=CA-CT.
Cunoaştem:
CA1 =PQ1 şi CT1=cQ1, cu P=A-(Q1+Q2).
Atunci:
Pr1=[A-(Q1+Q2)]xQ1-cQ1
Pr1=AQ1-Q12-Q1Q2-cQ1
şi este maxim atunci când derivata de
ordinul I este
zero. Scriem că:
Pr1’(Q1)=0
Modelul Cournot
Pr1’ (Q1) =A-c-2Q1-Q2=0
2Q1=A-c-Q2
Q1=(A-c-Q2)/2
Asemănător vom avea:
Q2=(A-c-Q1)/2
Rezolvând sistemul, vom găsi:
Q1=Q2=(A-c)/3
Modelul Cournot
Q1
Soluţia
A-c
grafică: Q1=funcţia de reacţie a lui F1
Q2
Q2= funcţia de reacţie a lui F2
(A-c)/2 G
(A-c)/3 E
H
Q1
0
(A-c)/3 (A-c)/2 A-c Q2
Modelul Cournot
Exemplul 2: Fie o piaţă de oligopol, pe
care activează F1 şi F2, cu cererea pieţei
P=30-Q. Presupunem că cele două firme
au următoarele costuri marginale Cmg1=10
şi Cmg2=12. Fie Q1 producţia primei firme,
respectiv Q2 producţia firmei concurente.
Cât vor produce cele două firme, în
ipoteza că urmăresc maximizarea
profitului?
Modelul Cournot
Profitul unei firme este maxim când venitul
marginal=costul marginal:
Vmg1=10 şi
Vmg2=12
Dar:
Vmg1=CA1’(Q1)=30-2Q1-Q2
Vmg2=CA2 ’(Q2)=30-2Q2-Q1
Modelul Cournot
Rezolvând, vom avea:
Vmg1=30-2Q1-Q2=Cmg1=10
Vmg2=30-2Q2-Q1=Cmg2=12
Funcţiile de reacţie sunt:
Q1=(20-Q2)/2
Q2=(18-Q1)/2
Soluţia sistemului este: Q1=7,33 şi
Q2=5,33
“Jocul” Cournot
Presupunem că F1 şi
F2 au capacitatea, Q/2 3Q/4
fiecare în parte, să F2
producă jumătate sau
trei sferturi din F1
producţia pieţei. În Q/2 30 10
funcţie de cât produce 30 60
fiecare, situaţia
profiturilor (mil. $) se 3Q/4 60 20
prezintă astfel: 10 20
“Jocul” Cournot
Soluţia este supraproducţia: 3Q/4+3Q/4.
Dacă presupunem că, în funcţie de nivelul
producţiei, comisarul preţurilor ar fi anunţat
următoarele preţuri:
Q/2+Q/2=>P=10 $
3Q/4+Q/2=>P=8 $
3Q/4+3Q/4=>P=6 $
Preţul pe piaţă va fi de 6$.
Modelul Edgeworth
Constrângerea de capacitate: nici una
dintre firme nu are suficiente capacităţi de
producţie pentru a acoperi întreaga
capacitate de absorbţie a pieţei.
Soluţia: P>Cmg asemănător modelului
Cournot.
Modelul Bertrand
Ipoteze:
• Pe piaţă există numai 2 firme;
• Firmele realizează bunuri omogene;
• Firmele fixează simultan preţul produsului;
• Firmele au costuri unitare identice şi
constante.
Soluţia: Preţ=Cost marginal
Modelul Bertrand
Exemplu: Pe piaţa răcoritoarelor,
presupunem că există numai 2 firme,
Pepsi-Cola şi Coca-Cola, care pot vinde
sticla de jumătate de litru cu 2 lei grei sau
cu 2,5 lei grei. Mai presupunem că cele
două firme au acelaşi cost marginal, de 2
lei grei. În funcţie de preţul practicat de
fiecare firmă, profiturile potenţiale se
prezintă astfel:
Modelul Bertrand
Matricea profiturilor
(milioane euro) pe 2RO 2,5RO
piaţa răcoritoarelor: Pepsi N N
Coca
2 RON 12 19
12 11
2,5RO 3 15
N 21 15
Modelul Stackelberg
Joc secvenţial necooperant
Presupunem că F1 mută prima, iar F2 îşi
construieşte strategia referitoare la
cantitatea produsă în funcţie de F1 (pentru
F1 producţia lui F2 este variabilă exogenă,
cunoscută).
Cele două firme se confrună cu funcţia
cererii din ultimul model Cournot: Q=30-P
Costurile marginale sunt: Cmg1=10 şi
C 12
Modelul Stackelberg
Pentru firma satelit F2, vom
avea:
Vmg2=30-2Q2-Q1=12, de unde:
Q2=(18-Q1)/2 funcţie de reacţie
cunoscută de F1
Introducem funcţia de reacţie
anterioară în încasările firmei
leader, care devin:
Modelul Stackelberg
Echilibrul
Q 1 Stackelberg - Soluţia grafică:
18
11 ES
10
7,33 EC
0 3,5 5,33 9 20 Q2
Jocul “Stackelberg”
Joc secvenţial
necooperant, în care F2 3,5 5,33
F1 alege prima
Matricea profiturilor F1
se prezintă astfel: 7,33 68* 54*
25 28*
11 60 40
12* 9
Modelul Stackelberg
În cazul unui joc Cournot, observă că
avem un singur echilibru posibil: (5,33;
7,33), reprezentat grafic anterior.
Dacă F1 joacă prima, reprezentarea sub
formă de arbore a jocului va fi:
Arborele jocului Stackelberg
Arborele dacă F1 joacă prima:
F1
7,33 11
F2
F2
3,5 5,33 3,5 5,33
(68, 25) (54, 28) (60, 12) (40, 9)

Diferenţierea
Diferenţiere verticală: ierarhizarea firmelor
după un anumit criteriu, cum ar fi calitatea;
Diferenţiere orizontală: produsele sunt
asemănătoare, dar distribuţia spaţială este
alta
Diferenţierea oferă putere de monopol
Cartelul
Fie cererea pieţei:P=A-Q
Venitul însumat al firmelor este:
VT=PQ=[A-(Q1+Q2)](Q1+Q2)
Profitul însumat va fi:
∏=[A-(Q1+Q2)](Q1+Q2)-CT1(Q1)- CT2(Q2)
Pentru ca profitul să fie maxim, avem:
A-2(Q1+Q2)-Cmg1=0 şi
A-2(Q1+Q2)-Cmg2=0
Ambele firme îşi maximizează profitul, deoarece:
A-2(Q1+Q2)= Cmg1
A-2(Q1+Q2)= Cmg2
Producţia este:Q1+Q2=(A-c)/2 , dacă Cmg1=Cmg2=c
Cartelul: soluţia grafică
P
P
Cost marginal Cost marginal firmă
Cererea Venit marginal
P*
P*
CTM firmă
CTM
Venit marginal
QC Q QF QT Q
Cartelul Firma
Preţul limită
Π(Q3)=Q3[P(Q+Q3)-CTM(Q3)]
Strategia de a nu intra pe piaţă este
dominantă pentru: P(Q*+Q3)<CTM(Q3)
P(Q*) este preţ-limită
Preţul limită – soluţia grafică
Fie ecuaţia cererii P=a-bQ, cu Q=Q1+Q2.
DacăP Q’<Q*, atunci P’(Q’)>P*(Q*)
P’(Q’) CTM(F3)
P*(Q*)
Q
Q3
Strategii de descurajare a intrării pe
piaţă
Jocul intrării pe piaţă
Rival
Nu intră pe piaţă Intră pe piaţă
Firma existentă Firma existentă

(ΠC 0) Acceptă împărţirea Nu acceptă împărţirea
pieţei pieţei
(ΠC1, ΠC1) (Π-, Π-)

Jocul intrării pe piaţă cu
posibilitatea descurajării strategice
Firma existentă
Nu adoptă
Adoptă descurajarea strategică
Descurajarea strategică
Rival
Rival
Nu intră
Intră Intră Nu intră
Π*,0) Firma existentă Firma existentă (Π*-k, 0)
Acceptă Război Acceptă
Război
(ΠC1, ΠC1) (Π-, Π-) (ΠC1-k, ΠC1) (Π-, Π-)
Firma existentă realizează cheltuieli de
descurajare, k, concretizate în:
Investiţii în capacităţi de producţie
excedentare;
Cheltuieli excesive de cercetare-
dezvoltare;
Brevete deţinute şi neutilizate;
Cheltuieli excesive în publicitate.
Dacă ΠC-k< Π- firma existenta va dori
întotdeauna sa intre in lupta; rivalul nu
intra pe piata deoarece are Π-;
Dacă Π*-k> ΠC1, monopolul va dori să
pună în practică descurajarea strategică;
Realizarea lui k este strategie de echilibru
dacă:
(ΠC1- Π-)<k<(Π*- ΠC1), de unde:
ΠC1< (Π*+ Π-)/2
Ce este un joc?
Elementele unui joc:
Un număr finit de jucători;
Un set de strategii, dintre
care jucătorii pot alege o
anumită acţiune;
Un set de rezultate posibile;
Un set de preferinţe cu
Exemplu:
Ana şi Dan decid să iasă

împreună în Week-end. Ana
ar prefera să meargă la un
film, DanDanar prefera să
Film Bariasă
într-un Ana
bar. Matricea
rezultatelor
Film este:0 -1
1 1
Jocurile pot fi clasificate în
mai multe categorii. Astfel,
după modulde adoptare a
deciziilor, distingem:
1) Jocuri cooperante, dacă
jucătorii decid să coopereze
şi să adopte deciziile în
Jocuri cu strategie dominantă
Doistudenţi – Dan X Y
Ana şi Dan –
aleg să scrie
simultan pe o
foaie de hârtie Ana
X sau Y. În X 2 0
funcţie de ceea 2 3
ce scrie
Y 3 1
Strategia dominantă -
definiţie
Este strategia care aduce
cele mai bune rezultate,
indiferent de acţiunile
partenerului de joc.
Este strategia care nu poate

fi schimbată unilateral de
Exemplul 1 de joc cu
strategie dominată
Ana şi Dan Dan X Y
scriu
simultan, la
întâmplare X Ana
sau Y, iar X 4 2
matricea se 4 7
prezintă Y 7 3
Exemplul 2: joc cu strategie
dominantă
În
jocul Dan X Y
anterior, Ana
matricea se X 5 3
modifică 6 4
astfel:
Y 3 2
3 2
•Soluţia jocului (Y,Y) nu
este însă optimă în sensul
lui Pareto deoarece dacă
ambii jucători ar scrie X
câştigul ar fi mai mare.
Soluţia (X,X) nu este însă
un echilibru stabil, întrucât
fiecare jucător ştie că-şi
poate mări câştigul dacă
joacă Y.
Dacă A şi B cooperează, fiecare va produce jumătate din producţia pieţei, deci va câştiga 1,3
miliarde de lei profit. Dar atât A, cât şi B ştiu că dacă produc trei sferturi din piaţă, pot obţine
1,5 miliarde de lei profit. Deci combinaţia (1/2QA+1/2QB) nu este un echilibru stabil, pentru
că firmele sunt tentate să producă mai mult. În schimb, la o producţie de ¾ din piaţă fiecare,
nici A, nici B nu au motive să modifice producţia, deoarece această acţiune ar presupune un
profit mai mic.
Acest joc simplu evidenţiază că, în absenţa unui „comisar al preţurilor”, concurenţa şi
adoptarea descentralizată a deciziilor nu conduce la o situaţie de optim paretian.
Ce se întâmplă în cazul în care nu există o
strategie strict dominantă? Alegerea strategiilor
se va face eliminarea treptată a strategiilor
dominate.
Pentru jucătorul A, strategia X este strict dominată de Y. Dar Y nu

mai este dominantă, pentru că dacă B joacă X, A poate să obţină un câştig
mai mare cu W (4). Dar B nu va juca niciodată X, pentru că, pentru el X
rămâne o strategie strict dominată (poate obţine 2 sau 0, pe când cu Y
poate obţine 3 sau 1). Prin urmare putem elimina coloana din dreapta a
matricei. Prin urmare A ştie că B va juca Y şi va alege şi ea tot Y, aceasta
fiind soluţia jocului. Să observă că acest joc se bazează pe o informare
completă a jucătorilor. Aceştia cunosc câştigurile lor, câştigurile celorlalţi
jucători, ceea ce ceilalţi jucători cunosc şi modul în care aceştia gândesc.
Vom spune că informaţia este cunoaştere comună în sensul că ea este
cunoscută de toţi jucătorii
Dilema prizonierului
A şi B sunt doi infractori prinşi
cu bunuri furate asupra lor şi
suspectaţi de jefuirea unui
tren. Poliţistul îi închide în
celule separate şi spune
fiecăruia:
- Dacă tu spui adevărul şi
celălalt minte, pe tine te
Dilema prizonierului
Recunoaş Nu
X te recunoaşt
e
Y
Recunoaş 20 0
te 20 25
Jocurile cu sumă zero
1 2 3
Dan
Ana
1 6 4 10
-6 -4 -10
2 6 0 4
-6 0 -4
întâmpla în situaţia în care nici
unul dintre jucători nu
dispune de o strategie
dominată?
Să X Y
presupunem Dan
următorul joc: Ana
Ana şi Dan X 1 3*
scriul 1 2*
simultan pe o
Y 2 2
foaie de
2* 1
â f
Cu X, A poate câştiga 1 sau 3,
cu Y 2 sau 2, iar cu W 3 sau 1.
Suma câştigurilor, indiferent de
ceea ce ar alege este patru. B
cu X poate câştiga 1, 2 sau 1, la
fel şi cu Y. Nash a propus un alt
criteriu de alegere decât cel al
strategiei dominate, criteriu ce
Echilibrul Nash
Combinaţia de strategii
realizată astfel încât strategia
fiecărui jucător este cel mai
bun răspuns la strategiile
celorlalţi.
Intersecţia ansamblurilor de
Absenţa echilibrului Nash
simplu
Doi studenţi
În acest joc nu există un echilibru Nash,
scriu X
întrucât combinaţiile celor mai bune
răspunsuri nu se intersectează, aşa cum
Y
simultan, la Dan
evidenţiază asterixul. Jocul pare să nu aibă
soluţie, totuşi, se poate ajunge la un rezultat.
Să presupunem că fiecare jucător „dă cu
întâmplare pe
banul” dacă să scrie X sau Y.
Pentru cap va scrie X, iar pentru pajură
o foaie de
Y,ceea ce înseamnă că alege la întâmplare X
Ana
sau Y. Fiecare jucător va alege X cu o
anumită probabilitate şi Y cu o altă
hârtie X sau
probabilitate. X şi Y poartă numele de
X 1
strategii pure, pe când alegerea -1
Y, iar
probabilităţilor asociate acestor strategii
-1
poartă numele de strategie mixtă.
1
Strategiile mixte
Fie a probabilitatea ca Ana să
scrie X şi b probabilitatea ca
Dan să scrie X.
Speranţa de câştig pentru Ana
este:
b-1(1-b)=2b-1 dacă joacă X şi
-b+(1-b)=-2b+1 dacă joacă Y
Strategiile mixte
Cei doi vor juca la întâmplare

când:
2b-1=-2b+1, deci b=1/2 şi
-2a+1=2a-1, deci a=1/2
Soluţiajocului este ansamblul

de strategii mixte (m m ) cu
Strategiile mixte
(absenţa echilibrului)
Acelaşi joc,
dar matricea X Y
este: Dan
Soluţia este
combinaţia de Ana
strategii mixte X 1 0
(m1,m2) cu: 1 4
Războiul sexelor
(echilibrul Nash
multiplu)
Ana şi Dan decid să iasă
împreună în week-end. Ana
ar prefera să meargă la un
concert, Dan ar prefera să
iasă într-un bar. Fiecare are
posibilitatea, în
“negocierile” cu celălalt să
Războiul sexelor
Ferm Cedează
Dan
Ana
Ferm -1 3
-1 2
Strategiile mixte
Speranţa de câştig pentru Ana
este:
-b+3(1-b) dacă este fermă;
2b+1(1-b) dacă cedează.
Pentru Dan, speranţa de
câştig este:
1a+3(1 a) dacă este ferm;
Criterii de selecţie a
echilibrului
Evenimentul aleator
Punctulfocal
Convenţia
Riscul
echilibru corelat.
Unacord care constă în a
condiţiona alegerea de
combinaţii de strategii care
constituie un echilibru Nash
de un anumit eveniment
aleator poartă numele de
echilibru corelat. Se observă
ă
punct focal.
Să presupunem că Ana şi
Dan, fără a se cunoaşte în
prealabil, se întâlnesc din
întâmplare într-un Internet-
caffe, stau de vorbă şi decid
să se revadă. Ei stabilesc să
se revadă a doua zi la ora
ă ă
convenţiile
Săne întoarcem la războiul

sexelor: dacă Dan şi Ana
sunt soţ şi soţie, iar în
familiile celor doi, de-a
lungul mai multor generaţii,
s-a încetăţenit obiceiul ca
doamna să cedeze, acest
riscul
Există posibilitatea ca o strategie să fie dominantă din punct de vedere al riscului în raport
cu altă strategie.
În acest joc, dacă A alege X, poate câştiga 9 sau

pierde 15, pe când dacăalege Y poate câştiga 8
sau 7. Se observă că avem două echilibre Nash,
marcate cu asterix. Din punct de vedere al
optimului paretian, alegerea 9 optimă ar fi
(X,X). Dar A şi B pot considera strategia X
prea riscantă şi atunci aleg Y. Spunem că
strategia (Y,Y) este dominantă din punct de
vedere al riscului în raport cu (X,X).
Analiza succintă a
jocurilor statice pe care
am realizat-o pe parcursul
acestui sub-capitol
conduce la concluzia că
interacţiunile strategice
necooperante se
Jocurile dinamice
Să presupunem acum că jucătorii nu
adoptă deciziile simultan, ci
secvenţial. Să presupunem că
A este cel care scrie primul X sau Y
pe hârtie, apoi B adoptă decizia în
funcţie de decizia lui A.
Secvenţialitatea deciziilor poate fi
reprezentată cu ajutorul unei scheme
arborescente
Fiecareramură a arborelui
indică o acţiune posibilă, iar
fiecare nod reprezentat
printr-un asterix este un
punct în care un jucător
reprezentat deasupra
asterixului adoptă o anumită
Explicaţia matricei este următoarea: dacă A alege X
şi B răspunde cu X, rezultatul este (2,2) în căsuţa 1;
dacă A alege Y şi B răspunde cu X, rezultatul va fi
(3,0). Prin urmare prima literă din parantezele
(X,X), (X,Y), (Y,X) şi (Y,Y) arată răspunsul lui B
la strategia X a lui A, iar a doua literă este
răspunsul lui B la strategia Y a lui A.
Dacă arborele de mai sus ar fi corespuns unui joc
static şi nu unui joc secvenţial, jucătorul B nu ar fi
ştiut pe ce nod să se situeze întrucât decizilor celor
doi jucători ar fi fost simultane. De aceea jocurile
statice se reprezintă printr-un arbore asemănător dar
cu linii punctate între nodurile între care jucătorul
nu ştie ce să aleagă,
În jocurile statice se consideră că
jucătorii se caracterizează printro
informaţie imperfectă, întrucât nu ştiu
pe ce nod se situează atunci când
adoptă deciziile (în cazul nostru, B
când ia decizia nu ştie dacă se află pe
nodul din stânga sau pe cel din
dreapta). Această concluzie este
importantă întrucât evidenţiază că
reprezentarea jocului sub formă de
Echilibrul Nash în
jocurile secvenţiale
Semnificaţia arborelui este următoarea:
dacă A alege X, rezultatul este (2,2),
indiferent dacă B alege X sau Y. Dacă
însă A alege Y, iar B răspunde cu X,
rezultatul este (3,1), iar dacă B
răspunde cu Y rezultatul este (0,0). Se
observă cu uşurinţă că acest joc are
două echilibre Nash,marcate cu asterix.
Cum se poate alege soluţia dintre mai
multe echilibre Nash?
Dacă A observă că atunci când a scris
X, B a răspuns tot cu X, în următoarea
ă ă
Jocurile repetate
Interacţiunile din economie sunt de

cele mai multe ori interacţiuni de
durată, aşa cum ar fi de exemplu un
contract de muncă sau un contract
între client şi furnizor. Astfel de
interacţiuni pot fi reprezentate cu
ajutorul jocurilor repetate. Întrebarea la
care vom încerca să răspundem este:
dacă un joc static se repetă de mai
multe ori, cu aceiaşi jucători, jucătorii
Acest joc static avea ca soluţie (Y,Y),
care arătam că nu este optimă în sensul
lui Pareto. Ce se va întâmpla în cazul în
care jocul se repretă?
Exemplul este celebru şi cunoscut sub
numele de dilema prizonierului. Celebra
dilemă pleacă de la următoarea
istorioară: doi hoţi care au dat
împreună o spargere sunt prinşi de
poliţie şi interogaţi în celule izolate.
Aplicând metoda strategiilor dominante, observăm că în ambele etape (Y,Y) este strategie dominantă şi va
constitui soluţia jocului. Dacă vom considera că rezultatele sunt exprimate în milioane lei, câştigul total va
fi, după cele două etape câte 5 milioane de lei pentru fiecare jucător. Dacă cei doi jucători s-ar fi înţeles
între ei, ar fi câştigat după cele două etape câte 6 milioane de lei. Dar dacă jocul este finit, atât A, cât şi B
au interesul să trişeze o eventuală înţelegere, întrucât dacă, de exemplu, A joacă Y în loc de X la ultima
etapă, el câştigă 5 în loc de patru. Cea mai bună acţiune a se în nodul final este Y; aplicând metoda
inducţiei inverse, cea mai bună alternativă a lui B în etapa 1 va fi tot Y şi ajungem la soluţia iniţială, în
condiţiile în care nu există mijloace care să întărească acordul şi prin care să se asigure respectarea lui.
Dacă jocul este infinit, este posibil ca acordul să dureze pe toată perioada jocului, sau numai pentru o parte
dintre etape. Conform teoremei „folk”, orice combinaţie de strategii ale unui joc repetat la infinit care
aduc un flux de câştiguri mai mare sau cel puţin egal cu cel al unui echilibru Nash din jocul central pot fi
echilibre perfecte în subjoc, dacă indivizii au o preferinţă suficient de mică pentru prezent. În consecinţă
pentru un joc repetat la infinit există foarte multe echilibre posibile, ridicând problema selectării soluţiei.
Jocurile statice când informaţia
este incompletă
Să considerăm doi jucători care trebuie

să scrie simultan X sau Y pe o foaie de
hârtie. Jucătorul A poate fi de două
tipuri diferite, să spunem economist
sau inginer. A ştie de ce tip este, dar B
nu cunoaşte decât probabilitatea ca A
să fie de un anumit tip sau altul. Să
Pentru a rezolva acest joc, vom presupune că un al treilea jucător, pe care îl vom numi
„Natura”, notat pe scurt cu N este cel care stabileşte tipul lui A, iar A ştie ce alege N în timp
spunem
ce B nu ştie. Acest tip decă B ştie
raţionament că
este cunoscutA subeste
numele deeconomist
transformarea Harsanyi şi
permite transformarea informaţiei incomplete în informaţie imperfectă. Jocul poate fi acum
cu sub
reprezentat probabilitatea
formă arborescentă astfel: α şi inginer cu
probabilitatea 1- α. Matricea câştigurilor

Primul nod corespunde alegerii lui N,
care stabileşte tipul lui A.
Linia punctată arată că B dispune de o
informaţie imperfectă, în sensul că nu
ştie pe ce nod se situează dintre cele 4
noduri. A dispune de un ansamblu de
informaţie care cuprinde patru noduri.
Vom presupune că A cunoaşte de
asemenea ceea ce crede B, mai exact
probabilitatea α. Transformând astfel
Jocurile secvenţiale când
informaţia este incompletă
Într-un joc secvenţial, deciziile unui

jucător pot scoate în evidenţă informaţii
cu privire la tipul acestuia, ceea ce
poate modifica anticipările celorlalţi
jucători. Atunci când aplicăm inducţia
inversă va trebui să ţinem seama de
modificările anticipărilor. Să
presupunem în jocul anterior că B nu
cunoaşte tipul lui A, dar că A joacă
înaintea lui B şi B ştie ceea ce joacă A.
Cum pot fi aplicate informaţiile pe care
ni le furnizează ultimele două tipuri de
jocuri despre care am discutat?
Să luăm exemplul unui duopol Cournot
şi să presupunem că funcţiile profitului
celor două firme A şi B sunt de forma:
Πi=Qi(Mi-Qi-Qj), în care Qi, Qj
reprezinită cantităţile oferite de cele
două firme, iar Mi o informaţie privată
referitoare la firma i. Pentru firma A Mi
ANEXE
Nevoi/Resurse
În fiecare zi suntem obligaţi să luăm decizii
Într-un univers continuu spaţiu-timp acţiunea umană nu

se poate realize concomitent decât pe o singură linie de
acţiune, în consecinţă, orice entitate vie dintr-un astfel de
spaţiu este obligată să aleagă !
Alegerea se poate realiza mecanic-instinctual sau raţional,

în urma unor procese de relaţionare cognitivă, process
intellectual considerat, mai mult sau mai puţin orgolios,
specific rasei umanoide.
Baza, fundamental alegerii îl reprezită RARITATEA;
concept complex ce nu trebuie înţeles simplist doar ca
“insuficienţă” sau “indisponibilitate” absolută. Raritatea se
defineşte în funcţie de termenii amintiţi, însă în funcţie de
două variabile, condiţiile de disponibilitate în spaţiu şi
timp !
În consecinţă oamenii sunt obligaţi să optimizeze permanent !
ECONOMIŞTII- sunt categoria socio/profesională, tiparul

itelectual, care se ocupă cu « arta » optimizării !!! (acum se
poate observa motivaţia cursurilor introductive).
Obligaţia eficienţei conduce la discuţii referitoare la etică din

partea tuturor celor care nu înţeleg pe deplin economia.
Ce înseamnă termenul de « eficienţă » ?
Am putea defini eficienţa ca o relaţie obiectivă, cauzală şi funcţională între efectele economico-sociale
utile şi efortul de resurse materiale sau ca “atributul oricărei activităţi umane de a produce efectul
economic dorit
Orice decizie umană se bazează pe un raţionament ce opune eforturile cu efectele, rezidând eficienţa
acţiunii ce devine sensul oportunităţilor prezente si viitoare.
Eficienţa este singura posibilitate ce asigură succesul, fără luarea ei în calcul orice proces, entitate,
fenomen este sortit eşecului, dispariţiei treptate dar sigure.
Însuşi întreaga ştiinţă economică analizează “comportamentul uman ca o relaţie dintre finalităţile date şi
mijloacele, puţine, care au o folosire alternativă” (Robins 1932).
Eficienţa reprezintă criteriul de bază al concurenţei, condiţionând prezenţa pe piaţă, dar şi creând
inegalităţi sociale.
Eficienţa economică reprezintă modul practic de manifestare a principiului ra ţionalităţii în cadrul

economiei reale, indiferent de nivel micro sau macroeconomic.
În evoluţia conceptului de eficienţă, un moment extrem de important îl constituie Wilfredo Pareto ce

introduce noţiunea de “optim economic”, prin care înţelegem forma ceea mai eficientă de alocare a
resurselor limitate, disponibile, care să asigure nivelul relativ cel mai înalt al bunăstării întregii
societăţi
Pentru Wilfredo Pareto eficienţa apare ca problema asigurării unui nivel de viaţă corespunzător fiecărui
individ din cadrul societăţi. El nu oferă nici criterii de eficienţă, nici elemente pentru alegerea celei
mai bune variante de producţie.
Cel ce se apropie cel mai mult de conţinutul de azi al conceptului este J.M.
Keynes, punând eficienţa într-o identitate de termeni ce îi defineşte
cuprinderea:
Productivitate - Randament - Eficienţă - Utilitate Marginală.
Aceşti factori nu sunt priviţi doar sub aspectul lor prezent, ci şi viitor, ca evoluţie,
punându-se vorbi pentru prima dată despre oportunitatea activităţii economice.
În momentul actual, eficienţa economică este exprimată prin corelaţia dintre
eforturi şi efecte.
Calculul economic reflectă corelaţiile posibile între eforturi şi efecte. Aplicat

principiul raţionalităţii, impune ori maximizarea efectelor la un minim
constant al eforturilor, ori minimizarea eforturilor la un nivel constant al
efectelor. Acest lucru înseamnă, de fapt, alegerea variantei de producţie care să
fie eficientă tehnologic, dar care să asigure şi eficienţa economică.
Condiţia ca activitatea economică să aibă valori optime, este ca diferenţa dintre

eforturi şi efecte să fie maximă.
Într-un sistem de coordonate, dependenţa între eforturi şi efectele economice utile se prezintă astfel:
Efecte economice utile
E2
E1
II III IV
E0 Fig.3.5.
I
O I0 I1 I2 Efort
Avem de-a face cu patru zone distincte.

Zona I. 0 - I0 datorită insuficienţei resurselor avem de-a face cu ineficienţă economică.
Zona II. I0 - I1 zonă în care eficienţa creşte în mod exponenţial odată cu sporirea eforturilor de la I0 la I1
şi a efectelor de la E0 la E1.
Zona III. Deşi în valoare absolută înregistrăm o creştere a efectelor, eficienţa creşte din ce în ce mai lent.
Intrările nu mai au aceleaşi efecte, datorită descreşterii eficienţei marginale.
Zona I + zona II compun spectrul de eficienţă.
Zona IV. În această zonă, proporţia dintre sporul de efecte şi sporul de eforturi, capătă valori subunitare,
ceea ce face ca activitatea să devină ineficientă.
Eforturile în economie sunt definite iniţial (mai târziu pe parcursul învăţării le
vom defini specific şi le vom da nume) ca resurse- acele elemente ce pot fi
folosite pentru o alocare eficientă în scopul obţinerii de efecte economice
dezirabile cât mai înalte.
Resursele caracteristici esenţiale :
• Eminamente limitate în continuu spaţiu/timp
• Doar cele atrase sunt luate în calcul de activitatea economică
• Depăşite în dinamică de dorinţa naturală de creştere a volumului alocării.
• Perisabile, în scădere pe termen scurt şi lung- pe termen foarte îndelungat ce
depăşeşte termenul de viaţă al câtorva generaţii, putem discuta, se definesc în
funcţie de evoluţia ştiinţei şi culturii. Doar periclitarea lor iraţională este un
fenomen îngrijorător.
Rapoartele Clubului de la Roma, Nicolae Georgescu Roegen :
În precizarea funcţiei procesului economic, economistul american de origine

română pleacă de la o teză cu largă circulaţie epistemologică, pe care o
valorifică în toată opera sa economică: frontierele obiectelor concrete şi
îndeosebi frontierele evenimentelor sunt dialectice. Aşa cum nu se poate spune
unde se termină procesul chimic şi unde începe procesul biologic, la fel nu se
poate delimita riguros omul economic de mediul natural.
• Referindu-se la economia politică standard, autorul român constată că acesta se
limitează la a studia “modul în care mijloacele reale sunt folosite pentru a îndeplini
scopuri date (vezi: Lionel Robins). În forma ei abstractă,alocarea unor mijloace date
pentru îndeplinirea optimă a unor scopuri date nu poate fi tratată ca o presupunere
permanentă a fiecărui individ. Este un mod static-abstract de abordare a problemelor
economiei. În acest context, individul poate urmări acest scop prin două metode:
îmbunătăţirea calitativă a mijloacelor pe care le posedă; sporirea părţii lui din stocul de
mijloace sociale, adică schimbarea relaţiilor de producţie existente.
• Dar în realitate, în toate sistemele economice, se inventează mereu noi mijloace, se
crează noi nevoi economice, se introduc noi reguli de repartiţie. Ca urmare, întrebarea
care se pune este următoarea:”de ce o ştiinţă interesată de mijloacele, scopurile, şi
repartiţia economică poate să reflecteze în mod dogmatic, să studieze şi progresul prin
care se crează noi mijloace economice, noi scopuri economice, şi noi relaţii economice.”
• Modelele analitice folosite curent în economia politică pentru a reprezenta un proces
dinamic de producţie sunt împărţide de către Roegen în două mari categorii. Prin analiza
critică a ambelor modele, economistul român îşi fundamentează concepţia despre
dezvoltare. Prima parte, primul model, în mare vogă după apariţia modelului imput-
output, postulează că un proces economic este descris în întregime de componentele
fluxurilor. A doua opinie, diametral opusă primei, consideră că reprezentarea completă a
unui proces economic constă din două instantanee, cele care se referă la inventarierea de
la începutul intervalului de observaţie şi de inventarierea de la sfârşitul intervalului.
“Opoziţia dintre cele două tipuri de modele – conchide autorul legii entropiei şi
proceselor economice – ne aminteşte celebra antinomie dintre flux şi stoc” În fond, se
continuă argumentaţia autorului român, esenţa problemei în discuţie este că un flux nu
reprezintă neapărat o creştere sau o descreştere a stocului pe acelaşi material. Aşa cum
se arăta, în concepţia lui N.G. Roegen, creşterea economică se materializează într-o
acumulare sub formă de fonduri, nu în una de fluxuri.
• Coroborând aceste idei cu legea entropiei şi aplicându-le la desfăşurarea
procesului investiţional,N.G. Roegen a ajuns la concluzia că procesul
economic este reprezentată de acel ansamblu de resurse cu entropie joasă, pe
care un "planificator primar" începe să le administreze, crescâdu-le entropia şi
aducându-le în forma finală, în care pot fi exploatate sub forma unui fond.
• Conform legii entropiei, aceasta (entropia) nu se creează şi nici nu se pierde, ci
se transformă din energie joasă în energie înaltă (sau invers).
• După N.G. Roegen, modelele clasice ale creşterii economice ocolesc esenţa
fenomenului, având o viziune eminamente cantitativă. În consecinţă, limitarea
resurselor este o chestiune în care se poate polemiza.
Nu putem nega caracteristica de limitare, suma matematică a acestora e finită, însă

formalizarea matematică reprezentând doar exprimare nu şi înţeles- putem
redefinii conceptual şi valorizator această limită.
Indiferent de modul în care sunt privite (se va detalia la seminar) resursele sut
alocate pentru a obţine bunuri economice, bunurile vor fi folosite pentru a
provoca efectele dezirabile (şi ele vor căpăta identitate pe parcursul învăţării).
Resurse: de Munca; de Capital; oferite de catre mediul natural; si mai nou
Initiativa-creativitatea-ideile
Finalitatea alocării resurselor este reprezentată de către obţinerea de

bunuri :
BUNURI LIBERE :
• Acele bunuri al căror consum nu presupune suportarea unor costuri
explicit exprimate
• Accesul la acestea reprezintă un drept natural al omului- J.J.
Rousseau ; -este reglat de legile moralei
• Condiţionate în consum de nealterare-consum repetitiv
• Consumarea presupune condiţie de loc şi de timp
BUNURI ECONOMICE:
• Acele bunuri la care accesul este reglat prin piaţă
• Consumul presupune suportarea unor costuri explicit exprimate
Nevoile :
• Acele obiective ce motivează alocarea resurselor definite
în cazul fiecărui individ, definite în funcţie de condiţiile
specifice de formare fiziologică, culturală şi intelectuală.
• Nelimitate prin definiţie deoarece nu se sting automat prin
consum, regenerabile, şi depind de imaginaţia fiecăruia-
creativitatea intelectuală nu are limite, (principala limită a
matematicii în economie ; de aceea trebuie să studiem
economia, altfel am putea transforma procesul decizional
într-o optimizare de tip matematic ; Matematica în
economie este o formă extrem de convenabilă şi de
eficientă în exprimare, înţelegere, decizie dar nu este
suficientă). Exemple !!!
• Nu luăm în calcul decât acele nevoi ce pot fi satisfăcute
prin schimb, economia nu este o « ştiinţă onirică »
Exemple !!!
Economic şi matematic concilierea între funcţia resurselor (ce tinde la o
limită finită) şi funcţia asociabilă sistemului de nevoi ( cu limită într-o
vecinătate a infinitului) se realizează prin optimizare, prin eficientizare.
Optimul reprezintă o categorie normativă ce ne permite ordonarea
acţiunilor- lumea formelor a lui Platon ; pozitiv ne propunem creşterea
eficienţei- creşterea raţionalităţii utilizării resurselor- apropierea ideilor
de formă !
Judecăţi de valoare permanente :

• Ce să se producă ?
• Cum să se producă ?
• Cât să se producă ?
• Pentru cine să se producă ?
Formularea răspunsului la primele două întrebări presupune identificarea
unui mod specific de alocare a resurselor. Trebuie aflat şi determinat
disponibilul de resurse (face obiectul nu numai ştiinţelor economice ci
şi al altor « arte neliberale » ingineria, geografia etc…) şi modul în
care ele vor fi alocate (trebuie stabilite destinaţiile cu gradul de
eficienţă expectat şi aşteptat cel mai ridicat- principiul « vaselor
comunicante » ; materia nu se crează şi nu se distruge, doar se
transformă- principiului lui Lavoisier)
Consecinţa acestei realităţi este apariţia unui mod esenţial de a gândii în

economie şi anume gândirea în termenii
COSTULUI DE OPORTUNITATE :
Cea mai bună alternativă sacrificată în favoarea alternativei alese.
Este un cost economic sau complet : ia în calcul atât costurile explicite sau
contabile cât şi costurile de natură implicită generate de către renunţare
ce nu pot fi calculate ci doar realizate şi dimensionate intelectual.
STUDENT “Meserii
de viitor”
1000 Ron* 5ani= 900 ron. *12 luni* 5

5000 ron. anui=54000ron
Un plus lunar de 1000 RON * 12 luni * 40 ani = 48

mil
5000- costuri explicite
54000- costuri implicite
Valoare effort=59000ron
Pierd
Câştig
Alternativa eficientă se defineşte în funcţie de dotările iniţiale, de gradul de

acumulare- principiu de bază al studiilor privind dezvoltarea economică, o să îl
discutaţi pe semestrul II
• Răspunsul la întrebarea 3- o să îl
formulăm mai târziu în acest curs, atunci
cănd o să discutăm despre producător
• Răspunsul la întrebarea 4- presupune un

răspuns cu un grad de încărcare ştiinţific şi
ideologic deoarece implică ideea distribuţiei
valorii, averii în societate.
• Conceptele de raritate şi cost de Variante A B C D E
oportunitate sunt sintetizate şi sunt
excellent exprimate în modelul
Frontierei Posibilităţilor de Producţie-
FPP
• Evidenţiază ansamblul combinaţiilor de
bunuri economice ce pot fi realizate pe
termen scurt în condiţiile utilizării Km 0 100 1000 10 300
integrale şi cu maximum de eficienţă a autostradă
resurselor disponibile
• termen scurt- dotările iniţiale nu se
modifică- aceleaşi tehnologii, aceleaşi
resurse cantitativ, structural şi calitativ-
cele trei dimensiuni economice
Spectacole 15 10 20 3 0
• utilizării integrale şi cu maximum de gratuite anual
eficienţă a resurselor disponibile-
alegerea unei combinaţii eficiente de
bunuri pentru a fi produse
A;B;E- pachete eficiente
A B C- pachet imposibil
C E pachet ineficient
E
CAPITOLUL 2
TEORIA PRODUCĂTORULUI
Studii asupra producţiei şi comportmentului producătorului s-au

realizat încă înaintea constituirii economiei ca ştiinţă. Astfel, fiziocraţii şi
clasicii considerau că producţia se află la baza bogăţiei unei naţiuni şi a
progresului acesteia. A. Smith analizează în celebra sa lucrare „Avuţia
naţiunilor” modul în care diviziunea muncii contribuie la creşterea
productivităţii acestui factor de producţie. De asemenea, clasicii
considerau că preţul produselor depinde tocmai de cantitatea de muncă
utilizată pentru producerea lor. În ramurile care utilizau şi alţi factori de
producţie decât munca trebuia ţinut seama şi de costul acestora, cost ce
putea fi exprimat prin orele de muncă cheltuite pentru producerea lor.
Încă din 1768 Turgot descoperă ceea ce astăzi numim legea
randamentelor marginale neproporţionale, legată de producţia agricolă,
lege care va sta la baza viziunii pesimiste asupra evoluţiei omenirii a lui
Th. Malthus.
Prima formalizare a funcţiei de producţie apare la marginalişti.
Leon Walras este cel care scrie funcţia de producţie Q=φ(T,P,K,...) în
care T reprezintă servicul factorului pământ, P servicile persoanelor şi K
serviciile capitalului. Pornind de aici vom generaliza şi vom scrie funcţia
de producţie ca: Q=f(I1, I2, I3,...) în care prin I vom nota categoriile de
input (factori de producţie) ce stau la baza output-ului (producţiei) Q.
Această funcţie de producţie arată producţia maximă ce poate fi obţinută
cu inputurile menţionate dată fiind tehnologia de producţie. Să ne
amintim că pe termen scurt există factori de producţie variabili şi factori
ficşi, pe când pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili.
Pentru simplificare, la fel ca anul trecut, vom considera că firma
utilizează doar doi factori de producţie: muncă, L şi capital, K, adică:
Q=f(K,L).
2.1. Dimensiunea firmei. Randamentele de scară
În practică, dimensiunile firmelor variază foarte mult. Pentru a

explica de ce, de exemplu, industria de automobile a ajuns să cuprindă
câteva mari firme, în condiţiile în care la începutul secolului trecut erau
mulţi mai mulţi producători, avem nevoie de noţiunea de randament de
scară. Anul trecut vorbeam de randament de scară în condiţiile în care
firma îşi mărea producţia, dar menţinea un raport constant între factorii de
producţie utilizaţi, altfel spus K/L = constant. În aceste condiţii, variaţia
producţiei când cei doi factori variază va fi: f(γK, γL)= αγQ, cu γ mai
11
mare decât 1, iar α reprezentând randamentul de scară obţinut. În funcţie
de valorile lui α vom avea:
- randamente de scară constante, dacă α=1;
- randamente de scară crescătoare dacă α este supraunitar şi
- randamente de scară descrescătoare, dacă α este subunitar.
În general se acceptă ipoteza că pe măsură ce firma creşte în
dimensiuni, în scopul exploatării randamentelor de scară, la un moment
dat aceste randamente încep să scadă. Cu cât randamentele de scară sunt
mai importante, cu atât dimensiunea firmei va fi mai mare.
2.2. Izocuantele. Elasticitatea substituirii
Ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pentru care

producţia este constantă formează izocuanta producţiei. Izocuantele
presupun combinaţii diferite de factori de producţie, motiv pentru care
arată flexibilitatea pe care o au managerii în alegerea combinaţiei optime.
Panta izocuantei este rata marginală de substituţie, care reflectă
dificultatea de a înlocui un factor de producţie cu altul şi pe care o scriam:
RmS=-∆K/∆L=WmgK/WmgL. Practic, rata marginală de substituţie arată
arbitrajul pe care trebuie să-l facă managerul între om şi maşină. De
exemplu, dacă renunţarea la o maşină de încărcat marfă (de la 7 la 6) ar
necesita pentru firmă utilizarea de 10 lucrători încărcători în plus (de la
13 la 23), RmS ar fi 1/10=0,1. La acelaşi preţ al unei maşini şi unui
lucrător, este evident că firma nu tebuie să renunţe la maşină, dimpotrivă,
să-şi mărească numărul de maşini de încărcat. Iată de ce în ţările cu forţă
de muncă scumpă producţia este intensivă în capital, pe când acolo unde
forţa de muncă este ieftină, ea este intensivă în muncă.
Capital
13 23 Muncă
Graf. 1. Rata marginală de substituţie
12
De multe ori este dificil să determinăm şi să interpretăm rata
marginală de substituţie, întrucât factorii de producţie se măsoară în
unităţi diferite. De aceea, vom introduce un nou concept, pentru a
determina cât de uşor se substituie factorii de producţie între ei,
elasticitatea substituirii. Elasticitatea substituirii, pe care o vom nota σ,
exprimă modificarea procentuală a raportului dintre K şi L atunci când
rata marginală de substituţie se modifică cu o unitate:
σ = %∆(K/L):%∆RmS, de unde rezultă:
σ = [∆(K/L)/(K/L)]/[ ∆RmS/RmS].
Elasticitatea substituirii descrie gradul de înclinare al izocuantei,
altfel spus forma acesteia şi totodată tipul substituirii. Din această nouă
perspectivă vom vorbi despre:
a) factori de producţie perfect substituibili, dacă σ=∞, întrucât în acest
caz RmS este constantă, iar ∆RmS=0 (izocuantă în formă de
dreaptă);
b) factori de producţie perfect complementari, dacă σ=0, întrucât
raportul K/L este constant, ceea ce face ca ∆(K/L)=0(izocuantă în
formă de L);
c) factori de producţie imperfect substituibili, situaţie care descrie
orice posibilitate intermediară.
Cunoscând conceptele de randamente de scară şi de elasticitate a

substituirii, putem discuta acum despre tipologia funcţiilor de producţie.
Ne vom opri asupra a trei tipuri: funcţia omogenă, funcţia Cobb-Douglas
şi funcţia CES (constant elasticity of substitution).
2. 3. Tipuri de funcţii de producţie
a) Funcţia de producţie omogenă
O funcţie de producţie este omogenă de gradul s, dacă poate fi

scrisă ca: f(γK, γL)= γsQ. Ea se utilizează atunci când se doreşte
estimarea randamentelor de scară. Astfel, dacă s este supraunitar,
randamentele de scară sunt crescătoare, dacă este subunitar ele sunt
descrescătoare şi dacă este egal cu unu sunt constante.
b) Funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas
Este o funcţie foarte utilizată de forma: Q=AKαL1-α, în care A este

o constantă care depinde de unitatea de măsură în care sunt evaluate
inputurile şi outputurile, pozitivă, iar α este între 0 şi 1. Funcţia poate fi
generalizată ca: Q=AKαLβ. În cazul acestei funcţii, elasticitatea
13
Capital
CT4
CT3
3
CT2
CT1
2
E
1
Muncă
Graf. 2. Producţia optimă.

Fiecare dintre punctele 1;2;3; sau E pot fi puncte de echilibru pentru producător
linia izocostului atingând curba de izoproducţie. Eficient pentru producător este să
aleagă acel nivel al costului şi acel nivel de producţie dictat de către punctual E.
oricare alt punct de echilibru desemnează un cost total mai mare decât cel dictat
prin alegerea punctului E.
Decizia de producţie prin analiza tuturor variantelor tehnologice posibile

urmăreşte armonizarea a două concepte asupra eficienţei: eficienţa
economică şi eficienţa tehnologică. În procesul decizional cele două
concepţii apar:
Eficienţa economică - atunci, când costul de producţie dă nivelul
preţului de vânzare. Această metodă se numeşte metoda costului minim
sau metoda celui mai scăzut cost de oportunitate.
Având în vedere că avem de-a face cu un singur cost minim rezultă
că eficienţa economică este unică, pentru atingerea lui trebuie să existe
mai multe metode de producţie eficiente tehnologic, dar, doar una dintre
acestea este eficientă economic.
Când eşti eficient economic? Atunci când este posibil să reduci
intrările, fără a înregistra o scădere a ieşirilor, şi invers nu eşti tehnologic
eficient, atunci când, îţi este imposibil să creşti ieşirile fără să creşti
folosirea intrărilor.
Eficienţa tehnologică, se supune de multe ori, este mama ingineriei,
în timp ce eficienţa economică este mama rentabilităţii. Se poate controla
dacă o firmă este tehnologic eficientă dacă obţinem mai multe ieşiri dintr-
un nivel constant al intrărilor, sau dacă e nevoie de o reducere a intrărilor
pentru menţinarea unui nivel constant al ieşirilor.
15
Eficienţa economică, vine abia după cea tehnologică. Pentru a
vedea dacă o firmă este economic eficientă, trebuie să verificăm mai întâi
dacă este tehnologic eficientă. Acest lucru este lesne de făcut prin
aplicarea unor principii de ordin mecanicist ce vor conduce la întocmirea
listei cu metodele tehnologice alternative, ce pot fi eficiente.
Procesul de alegere dintre acestea, a celei ce asigură eficienţa
economică, îi conferă acesteia din urmă un caracter special, din care,
rezidă tocmai caracterul concurenţial al economiei de piaţă.
Eficienţa economică reprezintă modul practic de manifestare a
principiului raţionalităţii în cadrul economiei reale, la nivel de firmă.
În cazul modificării preţurilor relative al factorilor de producţie,
substituirea factorilor se manifestă implicit, automat, dictată de către
rămânerea la acelaşi nivel al costului total, linia izocostului schimbîndu-şi
panta.
Capital
Noul nivel al CT minim
CT minimum iniţial
K2
Curba de izoproducţie
K1
Muncă
L2 L1
Graf. 3. Modificarea producţiei optime în funcţie de preţul factorilor.

În cazul în care asistăm la creşterea preţului muncii, preţul capitalului rămânând
constant producătorul va opta să utilizeze mai puţin factor de producţie muncă (de la
L1 la
Producţia optimă depinde de profit, pe care firma îl doreşte a fi

maxim pe termen lung. Dacă preţul la care firma îşi vinde producţia este
presupus constant, profitul va fi: л=PQ-CT, deci л=Pf(K,L)-(PkK+PlL).
Maximizarea profitului implică următoarele condiţii:
16
d л/dK=PWmgK-Pk=0 şi d л/dL=PWmgL-Pl=0. Din aceste relaţii rezultă
că: PWmgK=Pk şi PWmgL=Pl, altfel spus firma egalează productivitatea
marginală în expresie valorică a fiecărui factor cu preţul factorului.
* * *
Acest capitolul abordează firma în viziunea şcoalii neoclasice, ca

pe o funcţie de producţie, firma având ca obiectiv maximizarea
profitului. Următoarele capitole vor completa această abordare cu noţiuni
suplimentare despre costuri şi pieţe.
17
substituirii este tot timpul egală cu 1, întrucât putem scrie WmgK=αQ/K
şi WmgL=βQ/L, ceea ce înseamnă că RmS=(β/α)/(K/L), motiv pentru
care funcţia este utilizată pentru determinarea randamentelor de scară.
Acestea sunt date de valoarea β+α, întrucât, dacă presupunem de
exemplu, că ambii factori de producţie cresc de γ ori, funcţia se va scrie:
Q=A(γ K)α(γL)β, de unde variaţia producţiei va fi: Q’=γα+β AKαLβ. Se
observă că pentru α+ β mai mari decât 1 randamentele sunt crescătoare,
invers sunt descrescătoare, iar la 1 sunt constante.
c) Funcţia de producţie CES
Această funcţie a fost dezvoltată de Arrow, Chenerey, Minhas şi

Solow în 1961 şi îmbracă următoarea formă:
Q=A[aK-ρ+(1-a)L-ρ]-s/ρ în care s este gradul de omogenitate al funcţiei.
Rata marginală de substituţie va fi în acest caz: RmS=[(1-a)/a](K/L)ρ+1,
iar elasticitatea substituirii va fi: σ = 1/1+ρ, constantă ce depinde de
parametrul ρ, numit parametrul de substituţie. Pornind de la această
funcţie se pot defini toate tipurile de izocuante, şi anume:
- izocuante cu RmS constantă şi σ =0 (ρ tinde la infinit);
- izocuante cu cu o elasticitate mică, dacă ρ este pozitiv;
- izocuante Cobb-Douglas, pentru ρ egal cu zero;
- izocuante cu elasticitate mai mare decât 1, dacă ρ este cuprins între
-1 şi 0;
- substituabilitatea perfectă, pentru ρ=-1.
2. 4. Producţia optimă
Demonstram anul trecut că producţia optimă se stabileşte în

punctul de tangenţă al izocuantei la izocost, a cărei ecuaţie este:
CT=KPk+LPl. La echilibru scriam condiţia... Când are loc o modificare a
preţurilor factorilor de producţie, panta izocostului se schimbă, antrenând
modificarea combinaţiei de factori realizată pentru a maximiza producţia.
Elasticitatea substituirii ne arată în acest caz cât de uşor se poate modifica
raportul K/L şi adapta la noul raport al preţurilor. Cu cât elasticitatea este
mai mare, cu atât impactul negativ al modificării costurilor este mai
redus.
Pentru a alege combinaţia optimă de factori de producţie pe termen scurt,
producătorul va ţine cont de substituire şi va alege cantitatea de muncă
după formula: L=-(PK/PL)K+ CT/PL
Astfel firmele realizează alegerea între metodele alternative de producţie,
vizând atingerea celui mai scăzut cost în codiţiile de calitate şi cantitate
prestabilite.
14
CAPITOLUL 3
COSTURILE DE PRODUCŢIE
3.1. Cost explicit, cost implicit şi cost ascuns
Economişti şi contabilii au o perspectivă diferită asupra tipologiei

costurilor. Astfel, contabilii sunt interesaţi doar de costul explicit, adică
de cheltuielile firmei cu factorii de producţie achiziţionaţi din exterior.
Mai mult decât atât, ei evaluează acest cost la valoarea sa trecută, pentru a
calcula ceea ce firma datorează terţilor şi, pe această bază profitul
impozabil.
Pe de altă parte, economiştii privesc cheltuielile de producţie ca pe
un cost de oportunitate. Chiar atunci când este vorba despre costul
explicit, pe economist îl interesează valoarea curentă a acestuia, mai exact
cea mai bună alternativă de valorificare a banilor imobilizaţi în costul
explicit sacrificată. Pentru economist, costului explicit i se adaugă cel
implicit, reprezentând cheltuielile în termeni de cost de oportunitate, cu
factorii de producţie proprii. Acest cost implicit, deşi are o valoare greu
de stabilit cu exactitate, se ia întotdeauna în considerare atunci când se
stabileşte strategia firmei. De exemplu, atunci când o firmă decide
construirea unei unităţi de producţie într-un alt oraş nu ia în considerare
numai costul efectiv al acelei unităţi, ci şi cât ar aduce resursele destinate
finanţării noii unităţi într-o altă alternativă de utilizare. Unitatea va fi
construită nu numai dacă are capacitatea de a genera venituri mai mari
decât cheltuielile, ci şi dacă aceste venituri sunt superioare oricărei alte
alternative de alocare a banilor.
Alături de costurile explicite şi implicite există şi costuri fantomă
sau aruncate, care nu mai pot fi recuperate, numite „sunk cost”. De
exemplu, dacă un echipament este extrem de specializat, şi nu are nici o
altă întrebuinţare posibilă, costul său de oportunitate este zero. Acest
echipament nu mai poate fi recuperat de firmă prin vânzare către alte
firme. În consecinţă, cheltuiala o dată făcută nu mai influenţează în nici
un fel deciziile curente şi viitoare ale firmei. Privind spre trecut, decizia
de a achiziţiona acel echipament poate fi considerată bună sau rea, dar
echipamentul nu mai trebuie inclus în cheltuielile curente ale firmei.
Existenţa acestui cost conduce la ceea ce se numeşte efect de sunk cost,
care exprimă greşala pe care o face o unitate economică de a continua o
investiţie chiar dacă există semne mari de întrebare cu privire la eficienţa
ei, numai pentru că a cheltuit deja o sumă de bani. De asemenea,
cheltuielile făcute pentru a construi o imagine, sunt costuri „aruncate”
atunci când se renunţă la acea imagine în favoarea alteia (un bun exemplu
fiind modificarea curentă a imaginii Alo şi Dialog cu imaginea Orange).
18
Aceste costuri nu mai pot fi recuperate şi nu mai influenţează deciziile
viitoare ale firmei.
Costurile avute în vedere atunci când firma decide cât şi cum să
producă sunt costul explicit şi costul implicit, care împreună formează
costul economic.
3. 2. Costurile pe termen scurt
Cunoaşteţi deja de anul trecut că pe termen scurt costul total

cuprinde două componente: costul fix, independent de producţie şi costul
variabil. Costul fix nu influenţează deciziile firmei referitoare la
modificarea producţiei pe termen scurt. Pentru a decide cât să producă,
managerul este interesat cât de mult creşte costul variabil când producţia
creşte. Altfel spus firma este interesată de costul marginal. Să ne amintim
că el poate fi scris ca modificarea costurilor variabile când producţia se
modifică cu o unitate: CM=∆CV/∆Q. Alături de costul marginal, pe
termen scurt utilizăm şi conceptele de cost mediu şi cost variabil mediu,
determinate ca: CTM=CT/Q şi CVM=CV/Q.
Încă din cursul trecut am considerat că factorul de producţie
variabil pe termen scurt este factorul muncă. Prin urmare, dacă firma
doreşte să producă mai mult, ea trebuie să consume mai multă muncă. Să
presupunem că firma poate cumpăra factorul muncă la un preţ (salariu)
fix, notat w. În aceste condiţii, sporul de cheltuieli variabile este spor de
cheltuieli cu factorul muncă, pe care le vom scrie: w∆L, ceea ce înseamnă
că CM=w∆L/∆Q. Dar raportul ∆L/∆Q reprezintă inversul productivităţii
marginale a muncii, ceea ce înseamnă că CM=w/WmgL. Din această
relaţie rezultă în mod evident că CM evoluează invers proporţional cu
WmgL. Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre CVM şi productivitatea
medie a muncii. Astfel, CVM poate fi scris ca: CVM=wL/Q=w/WmL,
întrucât toate cheltuielile cu factorul muncă au fost considerate variabile.
În consecinţă, relaţia dintre costurile medii şi cele marginale, pe care am
discutat-o anul trecut şi vă rog să o recapitulaţi, reflectă la rândul său
legea randamentelor marginale neproporţionale.
3. Costurile pe termen lung
Pe termen lung firma are posibilitatea să-şi diminueze costurile

prin modificarea tuturor factorilor de producţie consumaţi. Cunoaştem că
pentru un nivel dat al producţiei, costul este minim atunci când linia
izocostului (care reflectă constrângerile bugetare) este tangentă la curba
de izoproducţie (care reflectă constrângerile tehnologice). Altfel spus,
firma îşi stabileşte nivelul dorit de producţie şi apoi alege cea mai ieftină
combinaţie de factori de producţie cu care să-l poată realiza. Atunci când
19
costul este minim, are loc relaţia: RmS=∆K/∆L=WmgL/WmgK=Pl/Pk.
Să presupunem că firma porneşte de la o situaţie marcată de punctul A, de
forma:
Capital
Q1
B
A
Muncă
Graf. 1.:Optimul producătorului pe termen scurt şi pe termen lung
Se poate oserva că producţia Q1 se obţine cu un preţ mai mare în A

decât în B, ceea ce înseamnă că acţiunea legii randamentelor marginale
neproporţionale impune la un moment dat modificarea ambilor factori de
producţie (deplasarea în B).
Cantitatea de factori de producţie aleasă de firmă pentru
minimizarea costului, dat fiind nivelul dorit al output-ului, depinde în
principal de trei factori: preţul inputurilor şi cantitatea de output. Prin
urmare putem scrie că: L=L(Pl, Pk, Q) şi K=K(Pl, Pk, Q). Aceste funcţii
poartă numele de cereri derivate de factori sau funcţii ale cererii
condiţionate de factori şi exprimă alegerea de factori de producţie care
minimizează costul pentru un nivel dat al producţiei. Altfel spus, cele
două funcţii răspund la întrebarea: cât de mult ar trebui să utilizeze firma
din fiecare factor dacă doreşte să producă otput-ul la cel mai mic cost.
Funcţia costului pe termen lung, ţinând cont de cererile derivate, poate fi
scrisă ca: CT(Q)=PlL(Pl, Pk,Q)+PkK(Pl, Pk,Q), ecuaţie care arată că
minimul costului este acel nivel al costului antrenat de alegerile de factori
de producţie minimizatoare de cost. Dacă preţurile factorilor de producţie
sunt fixe, putem scrie cererile derivate ca: L=L(Q) şi K=K(Q). Cum
funcţia costului pe termen scurt în aceste condiţii este:
CTs=PlLs(Q,K)+PkK şi depinde doar de Q înseamnă că putem scrie
costul pe termen lung ca: CT(Q)=CTs(Q,K(Q)), întrucât factorul capital
devine variabil. Ultima ecuaţie arată că costul minim când toţi factorii
sunt variabili este chiar costul minim când factorul capital este fixat la
20
acel nivel care minimizează costul pe termen lung. Cererea derivată de
factor muncă pe termen lung este acea cerere pe termen scurt pe care
firma ar fi făcut-o dacă ar fi avut un nivel K* al capitalului care
minimizează costul pe termen lung. Dacă împărţim ambii membrii ai
ecuaţiei la Q, obţinem o egalitate între costurile medii pe termen scurt şi
pe termen lung. Ultima relaţie este foarte importantă pentru că ea conduce
la concluzia că există un punct pe termen lung în care costul pe termen
lung este egal cu cel pe termen scurt. Cum factorul capital care
minimizează costul pe termen lung diferă de la un nivel al producţiei la
altul, înseamnă că vom avea o mulţime de puncte în care costurile
succesive pe termen scurt, corespunzătoare unui nivel dat al capitalului,
sunt egale cu costul pe termen lung. Dacă putem construi o infinitate de
curbe de costuri pe termen scurt, costul mediu pe termen lung se va
obţine unind alegerile minimizatoare de costuri pe termen scurt, ceea ce
înseamnă că curba costului mediu pe termen lung este „înfăşurătoarea”
curbelor costurilor medii pe termen scurt. La aceeaşi concluzie putem
ajunge mai uşor grafic. Să presupunem că o firmă poate produce Q1 atât
în condiţiile date de curba costului CTM1, cât şi în cele descrise de
CTM2. Se observă că dacă firma are la dispoziţie doar 2 posibilităţi de
lărgire a capitalului, ea va alege CTM1, nu îşi va mări dimensiunea, iar
punctul A va fi în acest caz pe curba CTM pe termen lung. Dacă însă ea
mai are la dispoziţie un plan CTM3, se observă că punctul B corespunde
unui cost mai mic, ceea ce înseamnă că firma se va extinde pe CTM3, iar
B va fi pe curba CTM pe termen lung (gr.1). Observaţi că pe curba CTM
pe termen lung nu se află neapărat punctele de minim ale costurilor pe
termen scurt, întrucât ele nu mai reflectă maximul de eficienţă, pentru că
tot timpul va exista o combinaţie de factori pe termen lung la un cost mai
mic decât minimul pe teremen scurt; explicaţia acestui fapt este existenţa
randamentelor de scară.
Cunoscând acum conceptul de cost pe termen lung, putem măsura
economiile de scară cu ajutorul indicelui economiilor de scară (IES),
determinat ca: IES=1-Ec, în care Ec este elasticitatea costurilor în raport
de producţie, determinată astfel: Ec=(∆CT/CT)/( ∆Q/Q). Când Ec>1,
costurile cresc mai repede decât producţia şi vom avea randamente de
scară descrescătoare şi indice negativ (dezeconomii de scară), când Ec<1,
randamentele sunt crescătoare, indicele este pozitiv şi semnifică economii
de scală, iar când Ec=1 avem randamente constante, iar indicele este zero.
Cum arată însă costul marginal pe termen lung? Intuitiv, curba
costului marginal pe termen lung va uni punctele care reprezintă costul
marginal pe termen scurt. Aceasta deoarece fiecărei producţii pe termen
scurt aleasă îi va corespunde atât un CTM, cât şi un cost marginal,
implicit acelor producţii pentru care costul pe termen scurt este egal cu
cel pe termen lung. De exemplu, dacă o firmă ar avea la dispoziţie numai
21
trei posibilităţi de extindere cărora le corespunde CTM1, CTM2 şi
CTM3, costul marginal ar
fi:
Costuri CTM2
CTM1 CTM3
Cmg3
Cmg1
Cmg2
Producţie
Graf. 2. Extinderea firmei pe termen lung
Dacă firma are o infinitate de posibilităţi de a se extinde, atunci

costul marginal va arăta astfel:
Termen lung
Costuri
Termen scurt
Cmg CTM
Cmg CTM
Q* Producţie
Graf. 3. Relaţia dintre costurile pe termen scurt şi costurile

pe termen lung
Pentru un nivel de producţie Q*, costul marginal pe termen lung
trebuie să fie egal cu costul marginal pe termen scurt.
22
Aceste evoluţii ale costului marginal pe termen lung sunt construite
plecând de la ideea ca odată crescută dimensiunea firmei inevitabil vor
apare şi dezeconomiile de scară. Însă ne putem întreba dacă fenomenul se
produce în cazul tuturor firmelor? Pentru a răspunde vom apela la un
exemplu:
Atunci când dimensiunea firmei creşte va creşte şi lungimea
canalului de comunicare între manager şi angajaţii aflaţi pe poziţii
ierarhice inferioare. Procesul de comunicare suferă o transformare
complexă, timpul de transmitere şi receptare a mesajelor creşte; se
alterează calitatea informaţiilor transportate de mesaj; etc. Astfel
productivitatea muncii va avea de suferit determinând declanşarea
fenomenului dezeconomiilor de scară. Însă capacitatea managerială de
administrare a proceselor de comunicare diferă de la o firmă (şi manager)
la alta şi de la o situaţie la alta. Lărgirea firmei poate fi realizată astfel şi
fără disfuncţionalităţi de comunicare. În acest caz curba costului marginal
va arăta astfel:
Cmg pe termen scurt Cmg pe termen scurt

pentru o firmă de pentru o firmă de
dimensiuni mici dimensiuni mari
Cmg pe termen lung
Producţie
Graf. 4. Extinderea firmei fără probleme de comunicare
În general o asemenea evoluţie este caracteristică firmelor ce îşi

modifică foarte puţin dimensiunea şi nu realizează decăt acele investiţii
de înlocuire fără schimbarea majoră a tehnologiilor.
23
În cazul anumitor industrii (a componentelor hardware; a
designului vestimentar; construcţii; etc) o firmă de dimensiuni mici
reuşeşte să producă pe termen scurt la acelaşi nivel al costurilor marginale
ca firmele de dimensiuni mari pe termen lung. Acest lucru este explicabil
prin adaptabilitatea sporită de a schimba tehnologic şi funcţional
procesele de producţie şi prin costurile implicate de aceste procese mult
mai mici în cazul firmelor de dimensiuni reduse decât în cazul celor de
dimensiuni mari.
3. 4. Curba de experienţă şi randamentele de scară
Din discuţia de până în acest punct ar putea să reiasă că numai

firmele mari se bucură de economii de scară, concluzie care ar veni să
contrazică realitatea că în multe domenii coexistă firme de toate
dimensiunile. Cele mici nu ar putea rezista dacă ar avea costuri
semnificativ mai mari decât firmele mari, pentru aceleaşi tipuri de
produse, ceea ce conduce la ideea că şi aceste firme experimentează
cheltuieli mai mici pe termen lung. Explicaţia acestora nu se află însă în
economile de scară, ci în capacitatea salariaţilor şi managerilor de a
câştiga experienţă şi a asimila noile informaţii şi tehnologii.
Curba de experienţă, numită şi curbă de învăţare sau funcţia
progresului, descrie relaţia dintre cantitatea de input consumată pe
unitate de produs şi producţia cumulativă realizată de firmă. Producţia
cumulativă se referă la cantitatea produsă în timp, nu la nivelul curent al
producţiei. De exemplu, o firmă a produs de-a lungul a patru ani 500,
500, 1000 şi respectiv 2000 de piese, ceea ce înseamnă că producţia
cumulativă este 4000, pe când cea curentă este 2000. Dacă iniţial această
firmă consuma 4 ore pentru o unitate de produs, apoi 3,2 ore, iar pentru
ultimele 2000 consuma doar 2,2 ore, curba de experienţă ar arăta astfel:
Timp de
muncă
24
Producţie
Graf. 5. Curba de experienţă
Teoria efectului de experienţă, menţionată pentru prima dată de

T.P. Wright în 1936, arată că pentru orice dublare cumulativă a producţiei
într-o anumită ramură, costul total mediu, măsurat în unităţi monetare
constante, scade cu un procent constant. Acest procent a fost evaluat
empiric la 3 – 30%, în funcţie de domeniul de activitate. De exemplu,
pentru industria aeronautică el este de cca. 15%.
Cele mai importante explicaţii ale efectului de experienţă sunt:
- efectul de învăţare, conform căruia repetarea unei sarcini conduce
la scurtarea perioadei de timp necesare pentru realizarea sa, deci la
reducerea costului; el este valabil la fel de bine pentru muncitori şi
pentru manageri; managerii, în plus, învaţă să organizeze mai bine
fluxul producţiei, scurtând perioadele de timp necesare unei
operaţii sau/şi dintre diferitele operaţii;
- inovaţia şi substituirea muncii cu capitalul; acumularea de
experienţă permite îmbunătăţirea produsului, începând cu designul
şi terminând cu înlocuirea unor componente cu altele mai ieftine
sau chiar a tehnologiei. Inginerii învaţă şi ei pe parcursul realizării
unui produs şi inventează noi componente sau noi instrumente de
muncă, care permit substituirea mai uşoară a muncii cu capitalul;
De exemplu, la începutul anilor *70, un televizor color avea peste
5000 de componente, pe când în prezent el are cca. 500 de
componente;
- ofertanţii de materii prime, furnizorii, „învaţă” la rândul lor
necesarul mediu de materii prime al firmei, motiv pentru care firma
poate beneficia de reduceri din partea acestora.
Procesul de învăţare determină deplasarea în jos a curbei CTM pe
termen lung; grafic diferenţa dintre randamentele de scară şi efectul de
învăţare este mai evident, astfel:
25
Graf. 6. Curba de experienţă şi randamentele de scară
Dacă economia face distincţie între randamentele de scară şi curba

de învăţare, adesea în management cel două sunt incluse sub denumirea
largă de curbă de experienţă, care nu se mai restrânge doar la procesul de
învăţare. Existenţa curbei de experienţă a condus în practică la
fundamentarea strategiilor concurenţiale numite strategiile costurilor sau
strategii de volum, ale căror obiectiv este minimizarea costurilor.
(pentru mai multe amănunte a se vedea Jean-Pierre Detrie ş.a. –

STRATEGOR, politique generale de l’entreprise, 3e edition, Dunod, Pris,
1997, pag. 62 – 78).
26
CAPITOLUL 4
PIAŢA PERFECT CONCURENŢIALĂ
În acest capitol vom încerca să răspundem la întrebarea: cât de

mult trebuie să producă o firmă? Prima piaţă pe care o vom aborda este
concurenţa perfectă, piaţă pe care firmele sunt după cum cunoaşteţi „price
takers”. Produsele sunt omogene, iar ponderea unei firme în totalul
ramurii este suficient de mică pentru ca deciziile acesteia referitoare la
producţie să nu influenţeze în nici un fel ramura. De asemenea, noile
firme pot intra cu uşurinţă pe piaţă, dacă speră să obţină profit, iar firmele
existente pot rămâne pe piaţă pe termen scurt, chiar dacă au pierderi.
În analiza acestei pieţe, vom presupune ca şi anul trecut că firma
urmăreşte maximizarea profitului, chiar dacă acest obiectiv este
controversat acum în microeconomie. Este însă cert că o firmă nu se
poate menţine mult timp pe piaţă dacă se abate sistematic de la acest
obiectiv.
4.1. Comportamentul firmei şi oferta ramurii pe termen scurt
Să ne amintim că, pe termen scurt, o firmă în concurenţă perfectă

îşi maximizează profitul atunci când preţul este egal cu costul marginal şi
mai mare decât costul total mediu. De asemenea, ea se menţine pe piaţă
atâta vreme cât preţul este mai mare decât costul mediu variabil, deoarece
în acest fel pierderile sale sunt mai mici decât costurile fixe pe care ar
trebui să le suporte dacă ar ieşi de pe piaţă. Tot anul trecut arătam că
oferta firmei în concurenţă perfectă este zona crescătoare a curbei
costului marginal, dincolo de minimul costului mediu variabil (a se
recapitula).
Pornind de la oferta firmei pe termen scurt meţionată mai sus,
putem determina oferta ramurii, care reprezintă nivelurile de producţie pe
care ramura le va realiza în funcţie de nivelurile preţurilor pe termen
scurt.
Să presupunem că în ramură există numai trei firme cu structuri
diferite de cost pe termen scurt aşa cum apare în graficul 1. La nivelul
preţului P1 pe piaţă există doar firma cu costul marginal CM3, întrucât
toate celelate firme au costuri prea mari. Pâna la nivelul preţului P2 oferta
pieţei este costul marginal CM3. La P2, firmele 1 şi 2 intră pe piaţă,
prima cu o producţie de 1 unitate, iar a doua cu 3 unităţi, în timp ce firma
3 produce 5 unităţi. Pe piaţă, la nivelul P2 vor exista 1+3+5=9 unităţi.
Rezultă că între o producţie de 5 unităţi a firmei 3 şi o producţie a pieţei
de 9 unităţi, oferta este o dreaptă paralelă cu abscisa la nivelul preţului
27
P2. Când preţul creşte, creşte şi oferta, care reprezintă suma costurilor
marginale aşa cum reiese din grafic.
P
O1 O2 O3
P3
P2
P1
Q
1 3 5 9 12
Graficul 1: Oferta ramurii în condiţiile concurenţei perfecte
Într-un tabel situaţia ar arăta astfel:
Preţ (=CM) Q1 Q2 Q3 Q piaţă

P1 0 0 3 3
P2 1 3 5 9
P3 2 4 6 12
Pe măsură ce preţul creşte firmele îşi extind producţia, dar în

acelaşi timp cer mai mulţi factori pe piaţa inputurilor. În consecinţă creşte
preţul inputurilor, iar costul marginal se deplasează în sus, ceea ce
frânează creşterea ofertei. Din acest motiv spuneam anult trecut că
elasticitatea ofertei determinată ca ∆Q/Q:∆P/P este invers proporţională
cu costul.
4.2. Surplusul producătorului
Anul trecut, când discutam despre surplusul consumatorului,

arătam că el este diferenţa dintre preţul pieţei şi suma maximă pe care o
persoană era dispusă să o plătească pe un bun. Analog, surplusul
producătorului este, pentru fiecare unitate realizată, diferenţa dintre preţul
28
pieţei şi costul marginal. Surplusul total va fi suma surplusurilor
individuale astfel:
q*
Graficul 2: Surplusul producătorului
În graficul de mai sus surplusul este reprezentat de zona gri,

triunghiul ABC. Cum suma costurilor marginale pentru a produce q* este
costul variabil, întrucât sporul costurilor fixe este zero, surplusul
producătorului poate fi definit şi ca venitul firmei minus costul variabil.
Pe ansamblul ramurii, surplusul producătorului este zona dintre
curba ofertei şi preţul de echilibru, astfel:
C O
PE
QE
Graficul 3: Surplusul producătorului pentru ramură
4.3. Comportamentul firmei şi comportamentul ramurii pe

termen lung
29
Arătam anul trecut că intrarea şi ieşirea liberă a firmelor pe şi de pe
piaţă face ca pe termen lung firma să funcţioneze la un preţ egal cu
minimul costului total mediu. Aceasta înseamnă că pe termen lung
profitul economic este zero. Faptul că profitul este zero nu trebuie
interpretat în sensul că industria o să dispară, ci în sensul că industria
nu va mai creşte în dimensiuni, întrucât nu mai există nici un stimulent
pentru intrarea de noi firme pe piaţă. În aceste condiţii toţi factorii de
producţie sunt remuneraţi la preţul pieţei, iar firma obţine profitul
normal, care este costul de oportunitate inclus în costuri.
Să presupunem că într-o ramură activează numai 4 firme, cu
structuri de costuri identice, iar P* reprezintă acel nivel al preţului egal
cu costul mediu minim. Pentru orice nivel al preţului sub P* firmele
vor înregistra pierderi, ceea ce înseamnă că oferta firmelor este zona
crescătoare a costurilor marginale dincolo de nivelul P*. Dacă în
ramură ar exista doar firma 1, oferta ramurii ar fi O1; dacă intră şi
firma 2, oferta va fi O2 ş.a.m.d.. La o cerere a pieţei C, înseamnă că
oferta se prezintă astfel:
C O1 O2 O3
P* O4
P1
P2
P3
Graficul 4: Oferta ramurii pe termen lung
Observaţi că oferta devine din ce în ce mai plată, ceea ce arată că

cu cât există mai multe firme în ramură oferta este mai elastică. Acest
lucru este firesc dacă ne amintim semnificaţia elasticităţii: modificarea
procentuală a cantităţii oferite la modificarea procentuală a preţului. Dacă
în ramură există o singură firmă şi preţul creşte cu %∆P, outputul va
creşte cu a%∆Q. În schimb dacă există n firme, output-ul va creşte cu
na%∆Q, evident mai mare decât ∆Q.
30
Cu timpul vor exista suficiente firme în ramură pentru a ajunge la o
ofertă extrem de elastică, pe care să o putem aprecia la o ofertă perfect
elastică la nivelul minimului CTM pe termen lung. Au firmele aceeaşi
structură de costuri pe termen lung? Dacă ne amintim că o piaţă perfect
concurenţială se caracterizează prin perfecta mobilitate a factorilor de
producţie, înseamnă că oricine poate achiziţiona factorii în aceleaşi
condiţii ca şi firmele existente pe piaţă, ceea ce conduce într-adevăr la
structuri de costuri identice. Explicaţia este simplă: să presupunem că
firma 1 ar avea costuri mai mici pentru că are un anumit input mai
eficient. Acest lucru este posibil doar dacă firma 1 ghiceşte că poate
suevalua acel input. Firma 2 nu este împiedicată de nimeni să încerce să
cumpere acest input. Atunci 1 va reacţiona oferind un preţ mai mare
inputului, ceea ce antrenează o creştere a costului acesteia la nivelul
firmei 2. O firmă poate avea costuri diferite de alta doar atâta timp cât
este necesar pentru ca celelate firme să-i cunoască situaţia. Prin urmare
avem toate motivele să considerăm că oferta industriei este perfect
elastică, la CTM minim pe termen lung. Dar CTM este minim pe termen
lung atunci când randamentele de scară sunt constante, ceea ce înseamnă
că pe termen lung toate firmele din ramură se caracterizează prin astfel de
randamente de scară. Dealtfel, dacă nu ar fi aşa nici nu am mai putea
vorbi de concurenţă perfecă, întrucât înseamnă că prin economii de scară
cel puţin o firmă poate să capete o poziţie dominantă pe piaţă.
Pornind de la o situaţie dată pe termen lung, dacă cererea scade ea
antrenează reducerea preţului şi ieşirea anumitor firme de pe piaţă. Care
va fi însă ordinea de ieşire din moment ce toate firmele au aceeaşi
structură a costurilor? Pentru a răspunde la această întrebare să ne
remintim că firmele intră treptat pe piaţă, iar P* era egal cu CTM la un
nivel dat al capacităţilor. Inevitabil unele firme au capacităţi mai vechi
decât altele, şi acestea vor fi primele care vor ieşi de pe piaţă, antrenând o
reducere a ofertei şi revenirea preţului la P*. În acest fel consumatorii
obligă o parte din firme, cele care ies de pe piaţă, să realoce resursele
către alte activităţi, motiv pentru care se spune că în concurenţă perfectă
eficienţa alocativă este maximă.
4.4. Echilibrul firmei în concurenţă perfectă
4.4.1. Echilibrul firmei
Pe piaţa cu concurenţă perfectă firmele obţin profit pe tot intervalul

în care VT>CT. Punctul în care firmele obţin profit maxim, aşa cum ştiţi
din cursul Economie I, este punctul în care Vmg=Cmg=P (punctul E).
Este punctul spre care tind toate firmele, profitul în acest puct (de
31
asemenea pe tot parcursul zonei de rentabilitate) este diferenţa dintre P şi
CTM.
Cmg
P, CT CTM
profit E
Vmg=P
Profit
Profit maxim
Q
Graficul 5. Echilibrul firmei în concurenţă perfectă
Dacă nivelul preţului coincide cu punctul în care curba Cmg

intersectează curba CTM atunci firma nu va înregistra profit. Singurul
punct de echilibru în care firma nu va înregistra pierderi este tocmai acest
punct, firma optimizează producţia astfel încât să atingă nivelul minim al
costului total.
32
P, CT
Cmg
CTM
Vmg=P
Singurul puct de echilibru posibil de ales pentru firmă
Q
Profit
Q
P-CTM
pierderi
Graficul 6. Firma în concurenţă perfectă fără profit
În caz contrar, dacă tehnologiile, deficienţele manageriale sau

preţul factorilor nu permite atingerea unui CTM minim suficient de
coborât şi acesta va excede nivelul preţului firma va înregistra pierderi. În
acest caz firma trebuie să decidă schimbarea tehnologiilor, prin investiţii;
reforma sistemului managerial prin schimbarea funcţională a proceselor
decizionale sau/şi schimbarea managerilor; reorganizarea gestiunii
pieţelor de achiziţie a factorilor; În caz contrar firma va ieşi după piaţă pe
termen suficient de şndelungat pentru ca volumul pierderilor să
depăşească volumul posibiliăţilor de acoperire a acestora.
33
Cmg CTM
CVM
Pierderi
Vmg=P
Profit
Q
pierderi
Graficul 7. Firma în concurenţă perfectă cu pierderi
Variabilele externe pe care firma trebuie să le administreze în

scopul atingerii acelui nivel al producţiei care să îi permită înregistrarea
profitului maxim sunt: preţul factorilor şi nivelul cererii. Cum în
concurenţă perfectă firma nu poate să influenţeze dimensiunea
variabilelor externe firmei, administrarea schimbării dimensiuni acestor
variabile se transformă pentru firmă în adaptarea dimensiuni proceselor
interne. În caz contrar oferta firmei pe piaţă se modifică. Situaţiile de
schimbare a comportamentului firmei sunt următoarele:
4.4.2. Modificarea preţului factorilor de producţie variabili
Dacă preţul factorilor scade atunci nivelul costurilor firmei scade

fără a fi necesară o modificare a productivităţii. Curba costului marginal
se deplasează de la Cmg1 la Cmg2 iar curba costului total mediu
translateză de la CTM1 la CTM2. În acest caz nivelul preţului pe care
firma îl poate accepta scade la P2 iar cantitatea pe care firma o oferă la
acest nivel al preţului este q2. Dacă firma nu operează schimbarea
variabilelor pe care ia le pune în faţa mecanismului pieţei ea ar înregistra
supraprofit egal cu P1-P2 la nivelul q1. Rămânerea în codiţiile de
concurenţă perfectă implică modificarea echilibrului general al pieţei,
astfel preţul pieţei devine P2 iar cantitatea totală oferită pe piaţă devine
Q2. acest lucru este posibil deoarece în concurenţă perfectă preţul
factorilor se modifică idetinc pentru toate firmele.
34
P Cmg1 CTM1 P
O1
O2
P1 P1
CTM2
P2 P2
Cmg2 C
q1 q2 Q Q1 Q2 Q
Graficul 7. Modificarea preţului factorilor de producţie variabili
4.4.3. Modificare preţului factorilor de producţie ficşi
O modificare a acestor facori implică o creştere a CTm fără a

implica o modificare a Cmg. O scumpire a licenţelor de fabricaţie sau
comercializare, a costului materialelor destinate segmentului
administrativ al firmei sau a oricăror taxe constante pentru fiecare firmă
determină deplasare curbei caostuli total mediu de la CTM1 la CTM2. În
condiţii de concurenţă perfectă echilibrul pieţei nu se va modifica astfel
încât orice firmă confruntată cu schimbări de genul celor amintite mai sus
va înregistra pierderi.
35
P P
pierderi
Cmg
CTM2
CTM1 O
CVM
q1 Q Q1 Q
Graficul 8. Modificarea preţului factorilor de producţie ficşi
4.4.4. Scăderea cererii pe piaţă pentru produsele firmei
Scăderea cererii, de la C1la C2, la nivel de firmă determină iniţial scăderea

preţului de la P1 la P2, echilibrul pieţei migrând de la E1 la E2. La acest
nivel al preţului firma va înregistra pierderi egale cu diferenţa dintre
curba costului total mediu şi noul nivel al preţului. La acest nivel al
preţului firma îşi va reduce oferta de la O1 la O2 astfel încât echilibrul
pieţei să migreze din nou către E3 de această dată, preţul revenind la
nivelul anterior P1. Aici profitul economic al firmei este nul. La acest
nivel al cantităţii oferite firma ar fi fost tentată să practice un preţ P3 mai
mare decât P1, pentru a avea profit economic.
36
P Cmg
P O2 O1
C1
CTM E3 C2
P3
P1 P1
P2 P2 E1
E2
q1 q2 Q Q1 Q2 Q
PIAŢĂ
FIRMĂ
Graficul 9. Scăderea cererii pe piaţă
4.4.5. Creşterea cererii pe piaţă pentru produsele firmei
Creşterea cererii de la C1 la C2 determină migrarea echilibruli pieţei de la

E1 la E2, aici preţul pieţei devenind P2>P1. Structurile de costuri ale firmei
nu suferă nici o modificare astfel încât firma va înregistra un profit
economic egal cu P2-P1. La acest nivel al preţului firma va fii tentată să
ofere cantitatea Q2>Q1. Cererea în concurenţă perfectă crescând pentru
toate firmele prezente pe acelaşi segment al pieţei, vom asista la creşterea
ofertei pe piaţă de la O1 la O2. Prin această mişcare regularizatoare
ecilibrul pieţei va migra către E3 unde creşterea cererii este integral
satisfăcută iar nivelul preţului va fi din nou P1.
37
P
P C2
O1 E2
C1
O2
P2 P2
E1
P1
P1 E3
Q1 Q2 Q Q
PIAŢĂ
FIRMĂ
Graficul 10. Creşterea cererii pe piaţă.
4.5. Surplusul producătorului pe termen lung
Unele firme beneficiază, chiar în concurenţă perfectă, de ceea ce

vom numi rentă economică, datorită faptului că anumiţi factori de
producţie au oferta perfect inelastică. Exemplu de factori limitaţi în ofertă
sunt: pământul, zăcămintele de cărbuni, talentul creator ş.a.. Ceea ce face
ca profitul economic să ajungă zero pentru aceşti factori este dorinţa altor
firme de a-i cumpăra sau închiria. De exemplu, să presupunem că două
firme din aceeaşi ramură sunt fiecare în parte proprietare ale terenului pe
care se află; costul explicit minim al obţinerii pământului este zero. Una
dintre firme, A, se află la doi kilometrii de piaţă, iar cealaltă, să-i spunem
B la 50 km.. Din acest motiv, A are anual cheltuieli cu 1000 de dolari mai
mici decât B. Atunci vom spune că A realizează o rentă anuală de 1000
de dolari. Renta apare deoarece terenul firmei A este mai valoros decât al
firmei B, întrucât alte firme ar fi dispuse să-l cumpere. Dacă concurenţa
firmelor pentru a achizţiona acest pământ determină creşterea preţului său
cu 1000 de dolari, profitul economic dispare întrucât firma A sacrifică
1000 de dolari în plus faţă de B pentru a-şi desfăşura activitatea pe acea
suprafaţă de teren. Prin urmare creşterea rentei economice este cea care
face ca profitul economic să devină zero, deoarece costul de oportunitate,
componentă a costului firmei, creşte cu 1000 de dolari. Valoarea de piaţă
a acelui teren este de 1000 de dolari, în timp ce firma îl „achiziţionează”
cu zero dolari. Putem acum să definim renta economică drept diferenţa
38
între valoarea de piaţă a unui factor şi cel mai mic preţ plătit pe acel
factor.
În aceste condiţii, factorul cu ofertă perfect inelastică apare ca un
cost fix pentru firmă, asemănător costului fix pe termen scurt, în timp ce
toate celelalte cheltuieli, altfel CT apar acum ca un cost variabil. Renta va
fi diferenţa dintre încasările firmei şi aceste costuri variabile, adică exact
ceea ce arătam puţin mai sus că înseamnă surplusul producătorului.
Rezultă că surplusul producătorului pe termen lung este renta economică.
Prin urmare, chiar dacă există factori de producţie cu ofertă fixă în
concurenţă perfectă pe termen lung, profitul economic va fi zero.
4.6. Limite ale modelului pieţei cu concurenţă perfectă
Piaţa cu concurenţă perfectă este un model util pentru a studia

probleme economice reale, cum ar fi aşa cum am văzut renta economică
sau, dacă vă amintiţi de anul trecut, efectul economic al taxelor asupra
pieţei, al preţurilor administrate sau oferta de muncă. În practică însă
puţine firme, poate micii producători agricoli, se confruntă cu o cerere
perfect elastică. În realitate există pieţe aproape perfect competitive, în
sensul unei cereri la nivelul firmei foarte elastice şi a intrării/ieşirii libere
pe/de pe piaţă. Firmele care funcţionează în aceste condiţii sunt dispuse
să-şi vândă producţia pentru un preţ apropiat de costul marginal. Una din
limitele concurenţei perfecte este tocmai caracterul său pur teoretic. S-a
încercat depăşirea acestui impas prin introducerea conceptului de piaţă
contestabilă prin care vom înţelege acea piaţă pe care o nouă firmă poate
intra în exact aceleaşi condiţii de costuri ca şi firma existentă pe piaţă şi
din care o firmă poate ieşi fără să piardă nici o investiţie. Altfel spus, nu
există ceea ce numeam sunk cost. Sunt însă puţie exemple de astfel de
pieţe.
Alte limite pot fi sintetizate după cum urmează:
1) Pe termen lung, concurenţa perfectă exclude de fapt, asemănător
monopolului, comportamentul competiţional; aceasta deoarece piaţa
evoluează spre o structură „îngheţată”, în care un număr mare de firme se
află în exact aceeaşi situaţie şi în care, aşa cum afirma A.A. Cournot
„efectul competiţiei îşi atinge limitele”. Frank Knight arată că pe termen
lung nu se mai poate vorbi de competiţie în sens comportamental,
psihologic, ci de atomism.
2) Concurenţa perfectă, dar într-o oarecare măsură şi celelalte structuri de
piaţă, abordează concurenţa ca pe un concept indisolubil legat de schimb,
de vânzarea - cumpărarea de bunuri economice, fie ele bunuri de consum
sau factori de producţie şi implicit de preţ. Operaţiile din interiorul firmei,
prin care resursele sunt alocate şi transformate şi prin care se realizează
efectiv producţia sunt neglijate. Firma este analizată doar prin prisma
39
tipului de produs pe care îl vinde sau îl cumpără, iar economia este văzută
ca un sistem de pieţe interdependente. În acest fel se neglijază faptul că în
realitate sistemul economic este un ansamblu de instituţii variate şi în
continuă schimbare.
3) Concurenţa este văzută ca o forţă care face ca resursele să „graviteze”
în jurul cele mai eficiente utilizări şi forţează preţul să coboare la nivelul
celui mai mic cost pe termen lung, ceea ce ar presupune eficienţă
productivă şi alocativă maximă. Teoria spune că P=CTM=CM, dar
această condiţie nu este suficientă, arată studiile recente, pentru ca
eficienţa să fie maximă. Aceasta deoarece pot să existe rezerve de
reducere a costurilor în interiorul firmelor; dacă toate firmele sunt egal
ineficiente în administrarea internă, echilibrul concurenţial perfect poate
implica pierderi de bogăţie. Conform conceptului de X-eficienţă elaborat
de Leibenstein, există numeroase situaţii în care oamenii şi organizaţiile
nu muncesc la fel de mult şi de eficient pe cât ar putea dintr-o varietate de
motive. Concurenţa nu este legată în nici un fel de eficienţa internă, mai
ales cea tehnologică a firmelor şi neglijează concurenţa prin inovaţie,
mult mai importantă decât cea prin preţ pentru că nu loveşte în profitul
firmelor, ci în însăşi fundamentele lor.
4) Sunt neglijate interdependenţele inerente dintre firme şi înzestrarea
diferită a firmelor cu „abilitatea” de a concura.
Pornind de la aceste limite ale conceptului de concurenţă aşa cum
este el abordat de ştiinţa economică, s-a conturat o nouă orientare în
microeconomie, de dezvoltare a „comportamentului” firmei, în care are
loc o oarecare întoarcere la concepţia lui A.Smith şi în concurenţa este
privită mai degrabă ca un concept comportamental.
40
CAPITOLUL 5
MONOPOLUL
5.1. Definiţia monopolului
Dacă aţi jucat o singură dată „Monopoly” aţi putut seziza ca

obiectivul fiecărui jucător este de a obţine controlul asupra a câtor mai
multe „proprietăţi” pentru a se putea impune celorlalţi participanţi la joc
şi a obţine beneficii consistent superioare lor, ca în final să rămână
singurul subiect de proprietate.
În ceea mai simplă definire monopolul reprezintă aceea situaţie
caracterizată de faptul că întreaga producţie a unui bun este concentrată
într-o singură firmă. Definiţia are la bază sensul cuvântului monopol:
unic producător. Acestă definire simplă face posibilă identificarea, în
aparenţă, fără probleme a situaţiilor de monopol: de exemplu,
Romtelecom este singurul furnizor de telefonie fixă în momentul actual,
deci este monopol. Dar şi o casă de modă este singurul producător de
îmbrăcăminte cu un anumit design, cu o imagine unică– este monopol?
Sau Coca – Cola este singurul producător de coca-cola, produs cu
caracteristici distincte faţă de orice alt produs de pe piaţă – este ea
monopol? Conform definiţiei convenite anterior, ultimele două firme sunt
de asemenea monopol. Ori de câte ori o firmă poate fi izolată ca
producător de bunuri diferite de ale altor firme ea este un monopol.
Această definiţie este mult prea largă. Ar înseamna că şi această lucrare
este un monopol, pentru că este semnificativ diferită de alte lucrări. Însă
informaţiile pe care ea le transmite ori sunt prezente sub o altă abordare în
alte lucrări ce tratează aceleaşi subiecte, ori, în cazul originalităţii, vor
putea fi preluate în condiţiile legale în cadrul altor tratări. Deci în cazul
bunurilor diferenţiabile nu este vorba decât de o individualizare a
produselor, de creerea anumitor caracteristici ce vor face un produs să fie
preferat (ales spre a fi consumat) de către consumator. Diferenţierea este
eminamente subiectivă deoarece depinde în primul rând de aprecierile
consumatorilor, deci nu vom putea trasa o graniţă obiectivă a gradului de
diferenţiere până la care un produs conduce la situaţia de monopol, el
fiind mai mult sau mai puţin diferit de alte produse substituibile în
consum. Individualizarea anumitor caracteristici reprezintă baza de
manifestare a concurenţei.
Plecând de la acest inconvenient al definiţiei, clasicii au conceput
monopolul ca fiind dreptul conferit de stat unei firme de a fi singurul
ofertant pe o piaţă. Această definiţie a condus la formarea unei imagini
negative a monopolurilor; monopolul era văzut ca ceva rău, ca un
41
exemplu de „tiranie” pe piaţă sau de favoritism. Dacă restrângem
monopolul la definiţia ultimă, înseamnă că în condiţiile unei pieţe libere,
el nu poate exista, întrucât statul nu se implică, lucru infirmat de practică.
O altă definiţie a monopolului, cea neoclasică, are în vedere
formarea preţului: este monopol orice persoană fizică sau juridică care
reuşeşte să obţină un preţ de monopol. În condiţiile concurenţei perfecte,
preţul este unul „concurenţial”, format liber, prin confruntarea cererii cu
oferta. Caracterul concurenţial al preţului este asigurat de forma specifică
a cererii, perfect elastică la nivelul firmei, care ne asigură că firma nu
poate influenţa preţul. Monopolistul în schimb, poate stabili cantitatea
oferită şi preţul astfel încât să îşi maximizeze profitul. În ceea ce priveşte
cantitatea oferită monopolistul nu va ţine cont de cerere. În orice alt tip de
concurenţă producătorul trebuie să îşi optimizeze în primul rând
funcţionarea internă şi în funcţie de aceasta să optimizeze produsul P*Q
pentru a-şi maximiza profitul, monopolistul manipulează relaţiile cu
piaţa, cu cererea pentru a le adapta la structurile de prpoducţie proprii
pentru a ajunge la un optim al venitului total încasat. Singurele restricţii
impusă acestuia de către piaţă vor determina ca volumul ofertei să fie
adaptat asfel încât să se poată păstra poziţia exclusivă pe piaţă, iar
referitor la preţ, monopolistul va încerca să îşi însuşească tot surplusul
consumatorului. În cazul acestei definiţii monopolul reprezintă aceea
situaţie în care un producător obţine controlul pieţei pe baza: deţinerii
exclusive a drepturilor de proprietate asupra unor active incorporale (ex.
brevete, elemente de imagine a produsului etc.); contolului asupra unor
categorii de resurse; rezultatului acţiunii statului.
Acesta este sensul în care vom utiliza în continuare conceptul de
monopol.
5.2. Măsurarea puterii de monopol
Puterea de monopol constă în capacitate firmei de a influenţa preţul

făcând produsul mai mult sau mai puţin accesibil cumpărătorui,
stabilindu-se astfel cantitatea tranzacţionată. Monopolul pur, situaţie în
care există un control absolut asupra preţului, este rar întâlnit, puterea de
monopol este un fenomen relativ, cu diferite grade de manifestare.
Pentru că monopolul derivă dintr-o cerere relativ inelastică (prin
comparaţie cu concurenţa perfectă), un bun indicator de determinare a
puterii de monopol decurge chiar din valoarea coeficientului de
elasticitate a cererii la preţ.
Ar fi o greşeală să considerăm că cererea pe piaţa de monopol este
perfect inelastică? În general majoritatea lucrărilor de teorie economică
spun că un cosmator poate renunţa la consumul unui anumit produs chiar
dacă acesta nu are substituienţi pe piaţă şi deci consideraţia de cerere
42
perfect inelastică ar fii eronată. Însă în cazul monopolului rezultat ca
urmare a inervenţiei puterii publice sau a impunerilor în consum se poate
ajunge la situaţia în care consumatorul aproape că nu mai are drept de
opţiune în consum. Un astfel de monopol va reuşi să impună un preţ ce
chiar depăşeşte surplusul consumatorului. Alegerea unui bun alternativ în
consum reprezintă o opţiune suplimentară pentru consumator, puterea de
monopol nu este alterată de prezenţa pe piaţă a produselor concurente, ce
ar putea substitui bunul oferit de către monopol. Astfel de situaţii apar
atunci când veniturile obţinute ca urmare a tranzacţiilor monopolului
reprezintă o opţiune pentru veniturile din fiscalitate, preţul este o taxă
mascată şi achitarea lui presupune aceeaşi obligativitate ca oricare
impunere fiscală. În acest caz beneficiul monopoluli va fii maxim, el va
reuşii să vânda întreaga cantitate produsă, nivelul acesteia va corespunde
punctului în care cererea devine perfect inelastică.
Spre exemplu, principatul Monaco îşi realizează veniturile din
deţinerea monopolului asupra a o serie de utilităţi, energie, telefonie fixă
etc cu un consum minim ce condiţionează calitate de rezident. Pentru
anumiţi indivizi ce optează să aibă rezidenţa aici doar pentru a nu plăti
impozite directe către alte state acest minim de consum depăşeşte nevoile
lor curente. În cazul lor apare o impunere în consum ce duce nivelul
cheltuielilor peste nivelul surplusului consumatorului. Aceeaşi situaţie
apare şi în cazul vânzărilor condiţionate de compărarea anumitor bunuri
pe care consumatorii nu le doresc să le achiziţioneze.
43
P, Cerere Cerere Firma de monopol oprerează cu
elastică inelastică
Vmg o curbă a cererii A-B-C.
punctual la care se stabileşte
producţia oferită este punctual
A
B, Unde Vmg=0.
B
PE
Pentru situaţia în care un
C
monopol reuşeşte să impună un
bun în consum curba cererii
devine A-B-D, curba Vmg va
D Vmg Q avea în acest caz o pantă nulă.
VT
Vmg>0 Vmg<0
QE Q
Graficul 1. Monopolul şi elasticitatea cererii la preţ
Între preţ, venitul marginal şi elasticitatea cererii la preţ există

următoarea relaţie:
Vmg=P(1+1/Ec/p).
Dacă în această relaţie vom avea în vedere cererea la nivelul firmei şi
elasticitatea acestei la preţ, cum profitul este maxim când Vmg=Cmg,
înseamnă că putem scrie că:
Cmg= P(1+1/Ec/p)
de unde rezultă că preţul pe care îl va alege monopolul este:
P=Cmg(1+1/Ec/p).
Aceste preţ diferă de cel caracteristic pieţei perfecte, fiind mai
mare, procentual, faţă de costul marginal cu o marjă uşor de determinat
ca:
(P-Cmg)/P=-1/Ec/p.
Această marjă poartă numele de gradul Lerner al puterii de
monopol sau indicele Lerner, după numele economistului Abba Lerner
care l-a introdus pentru prima dată în 1934. Vom scrie că
L=(P-Cmg)/P=-1/Ec/p.
Se poate observa că pentru P=Cmg, indicele este zero, ceea ce
înseamnă că puterea de monopol este cu atât mai mare cu cât indicele este
mai ridicat. Cum elasticitata cererii la preţ are întotdeauna o valoare
negativă, reflectând legea cererii, înseamnă că L va fi întotdeauna pozitiv.
44
În practică este dificil de estimat costul marginal, motiv pentru care se
foloseşte ca aproximaţie a acestuia costul variabil mediu.
Conform indicelui Lerner, puterea de monopol exprimă capacitatea
unei firme de a practica un preţ mai mare decât costul marginal şi nu are
nici o legătură cu profitul firmei. Acesta depinde de costurile medii ale
monopolului, deci nu exclude posibilitatea ca o firmă să aibă putere mare
şi totuşi un profit scăzut. Puterea de monopol derivă din trei surse:
elasticitatea imperfectă a cererii, numărul mic al concurenţilor, mai exact
numărul jucătorilor majori, şi modul în care interacţionează firmele pe
piaţă. Dacă prima sursă este evidentă, cea de-a doua vine şi o
completează. Explicaţia este simplă: întotdeauna cererea pieţei este mai
puţin elastică decât cererea la nivelul firmei; cu cât pe piaţă există mai
puţine firme, cererea se repartizează pe un număr mai mic, fiind mai
inelastică. Dar numărul firmelor are şi o altă implicaţie: cu cât sunt mai
puţine, cu atât vor fi mai tentate să coopereze, iar această observaţie
trimite la cea de-a treia sursă de putere menţionată. Dacă firmele aleg
concurenţa prin orice mijloace, cererea la nivelul unei firme devine foarte
elastică şi marja de preţ imposibilă. Pentru că nivelul de concentrare al
pieţei indică într-o oarecare măsură puterea de monopol, în practică se
utilizează alţi doi indicatori, ce exprimă gradul de concentrare:
- nivelul de concentrare al pieţei, determinat ca un raport
procentual între cifra de afaceri a unei firme care operează pe piaţă
şi cifra de afaceri a pieţei;
- indicatorul Herfindall: H=∑pi2 , în care pi reprezintă ponderea
firmei i în totalul vânzărilor pe o piaţă cu n firme.
Un ultim indicator al puterii de monopol este elasticitatea
încrucişată a cererii. Dacă produsele unei firme sunt puternic
substituibile, cererea la nivelul firmei este foarte elastică şi nu îi permite o
marjă mult superioară costului marginal. Gradul de substituabilitate se
măsoară cu ajutorul elasticităţii încrucişate: Ecx/py.
5.3. Strategii de preţ pentru firmele cu putere de monopol
Indicatorii de determinare a puterii de monopol evidenţiază că orice

firmă se poate bucura de această putere, ceea ce diferă fiind mărimea sa.
Problema care apare pentru managerii acestor firme este cum să utilizeze
cât mai eficient această putere. Problema majoră a managerului unei
firme monopoliste constă în faptul că orice reducere a preţului determină
o reducere a venitului marginal încasat. Acest lucru se întămplă deoarece
încazul cererii inelastice cu care se confruntă monopolul surplusul
consumatorului scade pe fiecare unitate suplimentară ce ar urma să fie
tranzacţionată. Diferenţa de valoare între preţul de monopol şi preţul ce ar
45
rezulta în concurenţă perfectă se află în scădere, spaţiul de acţiune al
monopolului scade.
Prin urmare este mult mai incomod să fii manager într-o firmă cu
putere pe piaţă faţă de o firmă concurenţială pentru că nu trebuie să ai în
vedere doar reducerea costurilor, ci şi tehnicile de determinare a preţului.
Cum elasticitatea cererii firmei nu este deloc uşor de determinat,
bazându-se adesea pe modele complicate sau pe intuiţia managerului,
stabilirea strategiilor de preţ nu este o sarcină uşoară. Ceea ce urmăreşte
managerul prin strategia de preţ este să îşi atragă să „captureze” tot
surplusul consumatorului sau măcar cât mai mult din acesta. O modalitate
cunoscută de a realiza acest lucru este discriminarea prin preţuri. Într-o
anumită perioadă de timp, discriminarea poate să îmbrace trei forme:
Discriminarea de gradul I, apare atunci când firma vinde aceluiaşi
consumator fiecare unitate exact la preţul pe care acesta este dispus să
îl plătească;
P Cererea
P`
Profit superior
profitului normal
Cmg
PE
Profit mai mic decât profitul normal CTM
P
Q
Q` QE Q
Graficul 2. Discriminarea de gradul 1
Modificarea nivelului preţului în funcţie de cantitatea pe care

fiecare consumator este dispus să o cumpere coduce la acapararea
întregului surplus al consumatorului. La nivelul preţului PE firma ar
obţine profit normal tranzactionând cantitatea la nivelul QE (acesta ar
fi echilibrul în concurenţă perfectă), însă monopolul poate accepta şi
46
un profit inferior acestuia acceptând desfăşurarea tranzacţiilor la
nivelul preţului P (pentru consumatorii cu o disponibilitate de plata
situată sub nivelul PE), unde este dispus sa vinda cantitatea Q în scopul
acaparării pieţei. Pentru a înregistra profituri superioare profitului
normal firma monopolistă va tinde să încheie majoritatea tranzacţiilor
la un nivel superior preţului PE şi anume P`.Monopolul reuşeşte astfel
să determine consumatorii sî plătească cel mai înalt nivel al preţului pe
care sunt dispuşi să îl achite.
Discriminarea de gradul II, aplicată pe pachete de produse; în
acest caz consumatorul plăteşte cu atât mai puţin, cu cât consumă o
cantitate mai mare;
Creşterea profitului prin practicarea unui preţ mai mare,

pentru o cantitate tranzacţionată mai mică

E Creşterea profitului prin practicarea unui preţ
B mai mic, pentru o cantitate tranzacţionată mai
mare
F
C Cmg
D
Cerere
Vmg
Discriminarea de gradul III, prin care firma vinde la preţuri diferite pe

pieţe diferite, izolate geografic sau artificial prin anumite tehnici cum ar
fi: calitatea serviciilor, ambalajul, marca ş.a..
47
P
Cererea
P2
Cmg
PE
CTM
Vmg
Q2 QE Q
Firma de monopol va accepta să vândă orice cantitate până la

nivelul QE, la niveluri diferite ale preţului.
O altă strategie de preţuri, înrudită cu discriminarea de gradul trei,

este discriminarea intertemporală. În acest caz consumatorii sunt
izolaţi în grupuri omogene din punct de vedere al elasticităţii cererii la
preţ pentru anumite momente de timp. De exemplu, gândiţi-vă la DVD-
uri şi la preţul acestora pe piaţă acum trei ani, astăzi şi peste trei ani.
Atunci când ele au apărut, preţul lor era mai mare decât cel actual nu
numai pentru a acoperi cheltuielile de concepere şi lansare, ci şi pentru că
se adresau unor consumatori nerăbdători să le achiziţioneze, cu o cerere
foarte inelastică. Strategia constă aşadar în a alege ca ţintă iniţială un grup
de consumatori care nu sunt dispuşi să aştepte şi în a fixa o marjă de preţ
corespunzătoare cererii acestora. După ce acest grup a cumpărat produsul,
preţul este redus iar noua ţintă devine un grup de consumatori cu o cerere
mai elastică. Colecţiile de modă sunt un exemplu şi mai evident.
O formă a discriminării intertemporale este şi preţul „peak-load”,
care se referă la practicarea unor preţuri mai mari în perioadele în care
cererea pe piaţă atinge un vârf, aşa cum se întâmplă în cazul
cinematografelor în week-end. Într-o anumite condiţii, preţurile mai mari
se justifică şi prin faptul că firma produce o cantitate mai mare, care
antrenează costuri marginale mai mari (curba cererii la nivelul firmei se
deplasează în sus).
48
De asemenea legată de discriminarea prin preţuri este tehnica
numită „tariful din două părţi” (two-part tariffs), prin care preţul
produsului este scindat în două: un preţ pentru a avea acces la produs şi
un altul pentru utilizare. De exemplu, Disneyland percepe un preţ la
intrare, apoi fiecare distracţie este taxată la rândul ei. Dar această
discriminare se poate aplica şi altor tipuri de produse: de exemplu,
studenţii de la unele facultăţi particulare plătesc o taxă anuală, dar şi
fiecare examen. La telefonia fixă, plătim un abonament lunar, dar şi
fiecare impuls ş.a.. O variantă a acestei strategii este tariful din două parţi
cu un cadou, care permite firmelor să perceapă un preţ mai mare de acces,
fără o reducere semnificativă a numărului consumatorilor: de exemplu
minutele gratuite din abonamentele de telefonie fixă.
O tehnică distinctă de preţuri este „bundling-ul”, adică vânzarea
„la pachet”. Ea se aplică atunci când consumatorii au o cerere eterogenă,
iar firma nu poate aplica discriminarea prin preţuri. De exemplu, să
presupunem că o companie de teatru pune în scenă două spectacole
diferite, unul care se adresează tuturor spectatorilor, iar altul care se
adresează mai ales adolescenţilor. Cele două categorii de consumatori
sunt dispuşi să plătească pentru cele două spectacole, în funcţie de
calitatea sălii, următoarele preţuri:
Tabelul 1: Bundling-ul
Sala Piesa 1 Piesa 2
A 150.000 50.000
B 100.000 75.000
În cazul în care compania vinde separat cele două piese, dacă
doreşte să acopere ambele săli, poate să practice un preţ de maximum
100.000 lei pentru prima piesă şi 50.000 de lei pentru cea de-a doua, ceea
ce conduce la un câştig pe consumator de 150.000 de lei. Dacă însă vinde
piesele împreună, ea poate opta pentru un preţ de 175.000 de lei pe
pachet, ceea ce evident îi va aduce un câştig suplimentar. Acesta este
bundling-ul. Câştigul suplimentar apare deoarece cererile consumatorilor
sunt corelate negativ, adică cei care sunt dispuşi să plătească mai mult pe
piesa „grea”, sunt dispuşi să plătească mai puţin pe cea „uşoară” şi invers.
O variantă a acestei strategii este mix-bundling-ul, aplicabilă
atunci când firma are posibilitatea să vândă bunurile atât „la pachet”, cât
şi separat. Aceasta este strategia ideală, dacă cererile consumatorilor nu
sunt corelate negativ decât într-o oarecare măsură sau dacă sunt prea mari
costurile marginale, cel puţin mai mari decât ceea ce este dispus să
plătească măcar unul dintre consumatori. De exemplu, să presupunem că
un restaurant oferă doar două tipuri de mâncare: A şi B. Pentru A, costul
marginal este de 20.000 de lei, iar pentru B de 30.000 de lei. Să
presupunem că cele două feluri pot fi vândute separat astfel: A cu 60.000
de lei, iar B cu 90.000 de lei. Împreună, în acelaşi meniu, ele se pot vinde
49
cu 100.000. Dacă se combină bundling-ul cu vânzarea separată, să
presupunem că fiecare fel se poate vinde cu 80.000, iar pachetul cu
100.000. Să mai presupunem că restaurantul are 4 consumatori, a,b,c,d,
fiecare fiind dispus să plătească pe cele două feluri astfel:
100
a
90
50 b
40 c
30
d
10 20 50 60 90 100
Graficul 5. Mix-bundling-ul
Dacă bunurile sunt vândute separat, numai c şi d sunt dispuşi să

cumpere B şi a să cumpere A, iar profitul va fi 2(60.000-
20.000)+1(90.000-30.000)=140.000. Dacă se aplică bundling-ul, vom
avea un profit de 4(100.000 – 50.000)=200.000. Cu o strategie mixtă,
avem: consumatorul a cumpără doar bunul B, consumatorii b şi c
cumpără pachetul, iar consumatorul d cumpără doar bunul A. Profitul va
fi: 1(80.000 – 20.000)+1(80.000 – 30.000)+2(100.000 –
50.000)=210.000, mai mare decât în celelalte variante. Motivul
surplusului este că valoarea costurilor marginale pentru fiecare bun
depăşeşete unul dintre preţuri. De exemplu, a este dispus să plătească
90.000 pe felul B, dar numai 10.000 pe A.
O ultimă strategie pe care o vom aborda este „tying”-ul sau
vânzarea condiţionată. Ea se aplică pentru produsele a căror utilizare
necesită consumul altor produse. De exemplu un copiator necesită hârtie,
iar compania poate să impună consumatorului utilizarea produsului
aceleiaşi companii. Este chiar cazul Xerox în anii ’50. Scopul poate să fie
cuantificarea mai bună a cererii şi aplicarea strategiei celor două preţuri
sau protejarea mărcii (McDonald’s România cumpără materii prime din
import, ceea ce asigură uniformizarea produselor) şi întărirea sa.
50
Strategiile despre care am discutat până acum nu presupun ca pe
piaţă să existe o singură firmă. Observaţi că ori de cât ori cererea nu este
perfect elastică, produsele fiind diferenţiate, adică există putere de
monopol, ele pot fi aplicate.
51
CAPITOLUL 6
OLIGOPOLUL
6.1. Oligopolul: caracteristici generale
Termenul de oligopol provine din limba greacă de la „oligos” care

înseamnă puţini şi „polein”, care înseamnă vânzare. El se utilizează
pentru acel tip de concurenţă caracterizat printr-un număr mic de
ofertanţi, care pot influenţa piaţa în scopul maximizării profitului.
Numărul firmelor ofertante nu este o cifră exactă sau un interval precis,
astfel încât să spunem, de exemplu, că dacă pe piaţă există între două şi
zece firme piaţa este oligopol, iar peste zece firme este concurenţă
monopolistică. Prin număr redus de ofertanţi înţelegem faptul că firmele
sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de
deciziile celorlalţi atunci când îşi stabileşte propria strategie. În plus,
fiecare firmă deţine o cotă de piaţă suficient de mare pentru a putea
influenţa într-o oarecare măsură preţul produselor sale. Putem da multe
exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare (Coca-Cola şi
Pepsi), piaţa telefoniei mobile din România (Mobirom şi Mobifon), piaţa
automobilelor (Renault-Dacia şi Daewoo) sunt numai câteva.
Pe piaţa oligopolistă produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de
exemplu pe piaţa oţelului din întreaga lume oferta este asigurată de câteva
societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb, oferta de
automobile este puternic diferenţiată, la fel ca şi oferta de servicii de
telefonie mobilă sau oferta de răcoritoare.
Cauzele care conduc în practică la formarea oligopolurilor sunt
aceleaşi care determină şi formarea monopolurilor; printre cele mai
importante se numără:
- existenţa economiilor de scară; dacă într-o ramură costul mediu pe
termen lung începe să crească de la niveluri înalte ale producţiei, şi
firmele din acea ramură vor avea dimensiuni mari;
- economiile de scop, care se referă la faptul că dezvoltarea şi
lansarea unui nou produs pe piaţă necesită adesea costuri mari, care
nu pot fi acoperite decât prin practicarea unor preţuri mari sau/şi
prin vânzarea unei cantităţi mari de produse;
- controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor
inovaţii;
- procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea
treptată a firmelor în scopul creşterii puterii pe piaţă şi a capacităţii
de a achiziţiona factorii de producţie la costuri mai mici.
Comportamentul firmelor care operează pe o piaţă de oligopol este
unul strategic, în sensul că fiecare firmă îşi concepe acţiunile în funcţie de
52
comportamentul celorlalte. Dacă la incertitudinea inerentă
interdependenţei dintre firme se adaugă şi diversitatea oligopolurilor
contemporane, veţi înţelege de ce nu există un comportament tipic de
oligopol, asemănător celorlalte forme de concurenţă, nici măcar la nivel
teoretic.
Cu toate acestea, studiile empirice pun în evidenţă două lucruri
interesante: în primul rând, preţurile de oligopol sunt puţin flexibile într-o
economie stabilă, iar în al doilea rând, modificarea preţurilor este o
decizie comună a firmelor oligopoliste. Stabilitatea preţurilor se explică
prin forma specifică a cererii la nivelul firmei oligopoliste, frântă,
asemănătoare unui cot. De unde provine această formă? Să pornim de la
presupunerea că o piaţă oarecare este dominată de patru mari firme A,
B,C şi D, ale căror produse sunt diferenţiate, dar substituibile şi care nu s-
au înţeles între ele cu privire la preţul pieţei. Dacă firma A decide
modificarea preţului, cum vor reacţiona firmele B, C şi D? Există două
posibilităţi:
- fie celelalte firme să-şi modifice şi ele preţul, şi atunci cererea la
nivelul firmei A este mai puţin elastică, în sensul că dacă preţul
scade, el se reduce pe întreaga piaţă, iar clientela firmei A va
rămâne aproximativ aceeaşi;
- fie restul firmelor să ignore comportamentul firmei A, iar în
consecinţă cererea la nivelul firmei A să fie foarte elastică,
deoarece cumpărătorii celorlalte firme vor opta, dacă preţul scade,
pentru produsul firmei A.
Dacă vom reprezenta pe aceleaşi grafice cele două posibilităţi va
rezulta următoarea situaţie:
P P
Cererea firmei
M
P* P* CM2
b
C2
CM1
VM2 c
VM1 C1
Q* Q Q
Graf. 1. Cererea firmei în oligopol
53
În graficul de mai sus, punctul M corespunde acelui nivel al
producţiei pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal; în
consecinţă, preţul practicat de firmă în funcţie de cerere este P*. Dreptele
notate în grafic cu C1 şi VM1 semnifică cererea şi venitul marginal în
cazul în care celelalte firme urmează politica firmei A. Dreptele notate cu
C2 şi VM2 reprezintă cererea şi venitul marginal al firmei A, dacă
celelalte firme o ignoră. Observaţi că C1 este mai abruptă, deci mai puţin
elastică decât C2. Dacă firma A decide reducerea preţului, iar celelalte
firme nu fac acelaşi lucru, ele vor pierde din piaţă în favoarea lui A; de
aceea este logic să presupunem că orice reducere a preţului de către firma
A va fi urmată de celelalte firme. În consecinţă, mai jos de punctul M,
cererea la nivelul firmei va fi dată de C1. În schimb, este la fel de logic să
considerăm că orice creştere a preţului de către A va fi ignorată de către
B, C şi D, pentru că decizia le avantajează din perspectiva cotei de piaţă
deţinute. Orice creştere a preţului mai sus de M face ca cererea la nivelul
firmei A să îmbrace forma C2. Rezultatul? O curbă a cererii frântă,
„colţuroasă”, cu vârful în punctul M. Câtă vreme costul marginal se va
deplasa de-a lungul segmentului bc, preţul firmei va rămâne neschimbat.
Teoria curbei frânte în oligopol oferă o explicaţie mulţumitoare
pentru stabilitatea preţurilor într-o economie care nu este afectată de
inflaţie, dar nu explică în nici un fel mecanismul prin care se ajunge la
P*. Pentru explicarea acestui mecanism vom face apel la teoria jocurilor.
Să considerăm că pe o piaţă operează numai două firme A şi B,
care realizează un singur gen de produs, să spunem X. Interacţiunea
dintre firme poate să se realizeze prin multiple variabile cum ar fi preţul,
cantitatea produsă, calitatea produsului, cheltuielile de publicitate,
inovarea ş.a.. De cele mai multe ori însă deciziile firmelor au în vedere
două variabile, preţul şi cantitatea, motiv pentru care ne vom opri în
continuare asupra acestora. Firmele A şi B pot încheia acorduri referitoare
la preţ şi cantitatea produsă, caz în care interacţiunea dintre firme poate fi
studiată cu ajutorul jocului cooperativ. De cele mai multe ori însă firmele
nu pot încheia acorduri între ele pentru că legile antitrust o interzic, sau,
chiar dacă acordurile se semnează sau se apelează la înţelegeri mutuale,
tentaţia încălcării acestora este mare atâta timp cât nu există un mecanism
legal de „apărare” a înţelegerii.
O altă modalitate a firmelor de a interacţiona o constituie jocurile
necooperante. Acestea pot îmbrăca două forme: jocul simultan şi jocul
secvenţial. În cazul jocului simultan, firmele A şi B adoptă decizii pe
seama previziunilor pe care şi le construiesc una cu privire la cealaltă.
Firma A nu cunoaşte în momentul adoptării deciziilor poziţia firmei B şi
viceversa. Firmele pot fixa simultan preţul sau cantitatea produsă.
54
În cazul jocului secvenţial, firma B cunoaşte în momentul adoptării
deciziilor poziţia firmei A. Spunem că A este leader de cantitate, dacă
fixează cantitatea şi leader de preţ, dacă optează pentru fixarea preţului.
Cum firma B îşi va ajusta poziţia în funcţie de acţiunile firmei A, o vom
numi după caz satelit de cantitate sau satelit de preţ.
Jocurile necooperante la rândul lor se pot caracteriza prin
informare perfectă, sau prin informare imperfectă. În primul caz, firmele
cunosc cererea pieţei, funcţiile costurilor celorlalte firme, ca şi faptul că
ceilalţi jucători de pe piaţă ştiu ceea ce ele cunosc. În cazul informării
imperfecte anumite variabile rămân necunoscute firmelor, cum ar fi
modificarea cererii pieţei sau rezultatele posibile ale jocului. Mai mult
decât atât, informaţia poate fi asimetrică, situaţie în care firma care
dispune de un avantaj informaţional poate utiliza acest avantaj în
detrimentul concurenţilor.
6.2. Modelul Cournot şi modelul Bertrand
Matematicianul şi inginerul francez A. A. Cournot (1801 – 1877)

este primul care are meritul de a elabora prima formă matematică a
problemei oligopolului. Înaintea lui J. Von Neumann şi a lui O.
Morgenstern, ca şi mult înaintea lui J. Nash, Cournot anticipează prin
modelul său soluţia jocului necooperant. În cadrul acestui model, firmele
realizează produse identice şi fixează simultan cantităţile, fără să
cunoască deciziile celorlalte firme. Un „comisar de preţuri” asemănător
celui de pe piaţa perfectă anunţă preţul pentru care oferta firmelor
egalează cererea consumatorilor. Diferenţa faţă de concurenţa perfectă
este că firmele au o pondere suficient de mare în totalul pieţei pentru ca
oferta lor să afecteze preţul. Altfel spus, cererea nu mai este perfect
elastică. În ipoteza în care pe piaţă există numai două firme, A şi B,
fiecare firmă are interesul ca cealaltă să realizeze o producţie cât mai
mică pentru a putea beneficia de un preţ cât mai mare.
Fiecare firmă adoptă deciziile pe seama anticipărilor pe care şi le
construieşte cu privire la cealaltă firmă, iar echilibrul se stabileşte atunci
când anticipările se confirmă. Să presupunem că firma X anticipează că B
va produce Q2a şi decide să producă Q1. Producţia totală anticipată de X
va fi: Q2a + Q1, iar preţul va fi P(Q). Maximizarea profitului pentru firma
X înseamnă că diferenţa P(Q)x Q1-CT1(Q1) trebuie să fie maximă. Relaţia
dintre Q1 şi Q2a, pe care o vom nota Q1= f(Q2a) poartă numele de funcţie
de reacţie a lui X şi exprimă cel mai bun răspuns a lui X, exprimat prin
valoarea lui Q1 la producţia anticipată a lui B, Q2a . Asemănător putem
scrie funcţia de reacţie a lui B ca fiind: Q2= f(Q1a ). Desigur anticipările
firmelor nu se vor verifica pentru orice valoare a lui Q1 şi Q2 .
Vom considera pentru simplificare cererea pieţei de forma :
55
Q=A-P,
în care Q este cantitatea totală oferită pe piaţă, iar P este preţul pieţei. De
asemenea vom presupune că cele două firme au costuri medii constante,
pe care le vom nota CTM1 şi CTM2. Funcţia costului total pentru firma X
se va scrie : CT1=CTM1xQ1, iar pentru firma B : CTM2xQ2.
Firma X calculează cantitatea care îi maximizează profitul pentru
fiecare nivel posibil al producţiei firmei B, neglijând consecinţele
deciziilor sale în materie de producţie asupra firmei B. Acelaşi
raţionament este valabil şi pentru firma B. Condiţiile de maximizare a
profitului pentru firma X va fi :
- derivata de ordinul întâi a funcţiei profitului se fie zero :
∂∏1/∂Q1=0 şi
- derivata de ordinul doi să fie negativă : ∂2∏1/∂Q12<0.
Dar funcţia profitului este: ∏1= [A-(Q1+Q2)]xQ1-CTM1xQ1. Prin derivare
vom obţine: ∂∏1/∂Q1=A-2Q1-Q2-CTM1=0. În consecinţă, funcţia de
reacţie a lui X, Q1(Q2)=(A-CTM1)/2-Q2/2. Asemănător putem scrie
funcţia de reacţie a firmei B ca: Q2(Q1)=(A-CTM2)/2-Q1/2.
Echilibrul, dacă există, va corespunde intersecţiei celor două funcţii
de reacţie, astfel:
Q1
A-CTM2
Q2=f(Q1)
M
R
E
Q1* Q1=f(Q2)
0 N S Q2* (A-CTM2)/2 A-CTM1 Q2

Graf. 2. Duopolul simetric
Dacă pe piaţă există doar firma X, aceasta va oferi o cantitate

corespunzătoare punctului M în graficul 9.4.. La acest nivel al producţiei
lui X, B va intra pe piaţă cu o cantitate ce corespunde punctului N, dar la
acest nivel al producţiei X va oferi o cantitate R; în funcţie de cantitatea
R, B îşi va ajusta producţia la S ş.a.m.d..
În final echilibrul se va stabili în punctul E şi va fi un echilibru
stabil, în condiţiile în care în punctul respectiv anticipările se confirmă,
firmele îşi maximizează profiturile, astfel că nici o firmă nu mai este
56
stimulată să-şi modifice producţia. În exemplul nostru, în punctul E vom
avea : Q1E=(A-CTM1)/2-Q2E/2 şi Q2E=(A-CTM2)/2-Q1E/2. Rezolvând
sistemul soluţiile sunt :
Q1E=(A-2CTM1+CTM2)/3 şi
Q2E=(A-2CTM2+CTM1)/3.
Putem calcula şi oferta şi preţul pieţei, astfel:
QP=Q1E+Q2E=(2A-CTM1-CTM2)/3 şi
P(QP)=A-QP=(A+CTM1+CTM2)/3.
Profiturile celor două firme vor fi:
∏1= PQ1E-CTM1Q1E=[(A-2CTM1+CTM2)/3]2 şi
∏2= PQ2E-CTM2Q2E=[(A-2CTM2+CTM1)/3]2 .
Echilibrul Cournot se caracterizează printr-un nivel al producţiei
mai mic decât cel corespunzător concurenţei perfecte, dar mai mare decât
producţia de monopol. Cum se explică acest lucru intuitiv ? În duopol,
fiecare firmă cunoaşte că orice creştere a producţiei antrenează reducerea
preţului, ceea ce înseamnă că firma va fi tentată să reducă producţia
pentru a nu determina o reducere prea mare a preţului. Iată de ce, preţul
nefiind variabilă exogenă, producţia este mai mică decât în condiţiile
concurenţei perfecte. Această înseamnă însă că alocarea resurselor prin
concurenţă nu este cea mai eficientă formă de alocare, întucât producţia
este mai mică decât în condiţiile concurenţei perfecte.
Pe de altă parte, producţia este mai mare decât în condiţii de
monopol, întrucât firmele nu se înţeleg între ele şi atunci nu controlează
decât o parte a ofertei totale. Acest lucru sugerează faptul că firmele au
interesul de a încheia acorduri cu privire la producţie, dar acordul nu ar
corespunde unui echilibru stabil. Să presupunem că firmele se înţeleg
între ele pentru a produce mai puţin decât în condţiile echilibrului
Cournot. Nici o firmă nu are interesul de a respecta angajamentul, pentru
că, dacă ar produce mai mult, în situaţia în care concurentul ar respecta
înţelegerea (păstrând ipoteza că fiecare firmă consideră producţia firmei
concurente constantă atunci când adoptă deciziile), ar câştiga mai mult. În
plus, nu există un cadru legal care să întărească contractul dintre firme.
Prin urmare, în condiţiile unui echilibru Cournot cartelurile nu sunt
posibile.
Ce se întâmplă dacă în loc de a fixa simultan cantitatea produsă,
firmele fixează simultan preţurile ? Modelul care studiază acest lucru
poartă numele de modelul Bertrand, după numele matematicianului
francez Joseph Bertrand. Modelul pleacă de la ipoteza că firmele fixează
simultan preţurile şi lasă piaţa să decidă cantitatea vândută. În plus,
modelul mai presupune că cele două firme realizează produse omogene şi
au costuri unitare identice şi constante. Fiecare firmă fixează preţul
încercând să anticipeze corect ceea ce va face firma concurentă. Să
presupunem că atât firma X, cât şi firma B fixează un preţ P mai mare
57
decât costul marginal. Echilibrul rezultat nu poate fi stabil, întrucât
fiecare firmă ştie că dacă reduce preţul cu un procent, să spunem a%, va
atrage toţi consumatorii. Reducerea preţului de câtre o firmă va fi imediat
urmată de firma concurentă, rezultând reduceri succesive ale preţului
până când acesta devine egal cu costul marginal. Nici una dintre firme nu
poate reduce preţul mai mult de atât, întrucât înregistrează pierderi. Pe de
altă parte, dacă să spunem firma B decide să nu urmărească firma X în
reducerea preţului, ea va pierde întreaga clientelă. Prin urmare, sub
ipotezele modelului, se ajunge la un echilibru stabil în care preţul este
egal cu costul marginal, la fel ca în situaţia concurenţei perfecte. Această
soluţie poartă numele de paradoxul Bertrand şi demonstrează că dacă
preţul este variabila asupra căreia se concentrează procesul decizional la
nivelul firmelor, concurenţa conduce la alocarea eficientă a resurselor.
În 1897 Edgeworth “reabiliteaza” modelul Cournot, introducând
în modelul Bertrand constrângerea de capacitate. Astfel, acesta pleacă de
la ipoteza că firmele nu au suficiente capacităţi de producţie pentru a
acoperi întreaga cerere a pieţei. Dacă firmele au acelaşi cost unitar, egal
cu costul marginal, şi preţul coboară până la nivelul costului marginal,
profitul va fi zero. Dacă una dintre firme măreşte uşor preţul, peste costul
marginal, în scopul de a obţine profit, ea atrage o parte din cererea pieţei,
întrucât firma concurentă nu are caracitatea de a acoperi întreaga cerere.
Aşadar, preţul nu va mai fi egal cu costul marginal, ci va fi mai mare
decât acesta, aşa cum afirma Cournot.
6.3. Modelul Stackelberg
În cadrul modelului Stackelberg cele două firme X şi B au poziţii

diferite pe piaţă : o firmă este dominantă (vom considera firma X), iar
cealaltă este satelit (în cazul nostru firma B). Firma dominantă, numită şi
firmă leader este prima care decide nivelul producţiei care îi maximizează
profitul, ţinând cont de modul în care anticipează că va reacţiona B la
decizia sa. Desigur firma X va presupune că B va încerca să-şi
maximizeze profitul, dată fiind producţia sa Q1. Dacă CT2(Q2) este costul
total al firmei B, maximizarea profitului acestei firme cere ca profitul
marginal să fie zero, adică venitul marginal să fie egal cu costul marginal,
deci :
Vmg=Cmg.
Din punct de vedere al firmei B, producţia realizată de firma X
apare ca dată, tot ceea ce poate face el fiind să-şi maximizeze profitul
dată fiind această producţie.
Cunoaştem că :Vmg=P+P/EC/P, în care prin EC/P notăm elasticitatea
cererii la preţ. De aceea, venitul marginal al firmei B se poate scrie ca :
Vmg2=P+P/(∆Q2xP/∆PxQ2), de unde rezultă că :
58
În modelul Stackelberg atât leaderul, cât şi satelitul îşi
maximizează profitul. Totuşi, poziţia satelitului nu este la fel de
favorabilă ca într-un model Cournot, indiferent dacă avem în vedere
preţul sau cantitatea. Din acest motiv există posibilitatea ca satelitul să
încerce să devină la rândul său firmă leader. Se va ajunge astfel la un
model „leader-leader”, care mai poartă numele de model Bowley. În
cadrul acestui ultim model, nu există echilibru întrucât pe piaţă se
declanşază fie un război al cantităţilor, fie un război al preţurilor ce se
finalizează fie printr-un model Stackelberg, fie printr-un monopol.
6.4. Consecinţele diferenţierii produselor asupra concurenţei

prin preţ
De cele mai multe ori produsele firmelor în oligopol sunt

diferenţiate, deosebirile referindu-se la marcă, la calitate, garanţie, service
ş.a.m.d., ceea ce înseamnă că produsele firmelor sunt imperfect
substituibile. Diferenţierea poate îmbrăca în principal două forme:
diferenţierea verticală şi diferenţierea orizontală. În cazul diferenţierii
verticale, consumatorii realizează o ierarhizare a produselor oferite de
firme, cel mai important criteriu fiind calitatea. Diferenţierea orizontală
apare atunci când produsele firmelor nu pot fi ierarhizate în mod obiectiv,
ci consumatorii preferă pur şi simplu un anumit produs în faţa altuia.
Exemplul clasic analizează diferenţierea ca pe o localizare diferită
în spaţiu a firmelor care conduce la cheltuieli de transport pentru
consumatori. De exemplu să presupunem că, în timpul verii, pe plaja de la
Mamaia se află un număr finit de ofertanţi de îngheţată care oferă produse
identice. Singura diferenţă dintre produse este dată de poziţia în spaţiu a
ofertanţilor. Vom considera prin ipoteză că orice turist preferă să cumpere
de la ofertantul cel mai apropiat. Dacă doi ofertanţi se află în acelaşi loc,
vom avea de-a face cu paradoxul Bertrand, iar preţul va coborî până la
nivelul costului marginal. Dar dacă ofertanţii se află în colţuri opuse ale
plajei? În această situaţie, pentru turist preţul unei îngheţate va avea două
componente: preţul plătit vânzătorului şi cheltuielile de transport.
Vânzătorul are două posibilităţi: să fixeze un preţ mic pentru a acapara o
parte din clientela concurenţei, sau să practice un preţ mare, cu riscul de a
pierde o parte din clientelă. Să presupunem că pe plajă există numai doi
ofertanţi de îngheţată, aflaţi fiecare la alt capăt al plajei. Cheltuielile de
transport ar fi considerabile pentru cumpărător pentru ca acesta să prefere
să cumpere de la vânzătorul cel mai apropiat, chiar dacă are un preţ mai
mare. Desigur am putea adăuga acestor cheltuieli şi cheltuielile de
informare, „neplăcerea” drumului ş.a.. Consecinţa va fi un preţ al
60
îngheţatei mai mare decât costul marginal, ceea ce înseamnă că
diferenţierea oferă firmelor putere de monopol. Aceasta explică de ce
firmele sunt interesate să-şi diferenţieze produsele, chiar dacă
diferenţierea nu este optimă din punct de vedere social, întrucât preţul
rezultat este mai mare decât cel existent înaintea diferenţierii.
6.5. Cartelul
În modelele de care am discutat până acum firmele adoptau decizii

fără se se consulte între ele cu privire la preţ sau la cantitate. În modelul
Cournot este evident că dacă firmele se vor înţelege între ele preţul şi
profitul comun vor fi mai mari. Atunci când firmele se înţeleg între ele cu
privire la preţ şi cantitatea vândută spunem că ele formează un cartel.
Gruparea rezultată va funcţiona ca un monopol. Producţia reunită a
firmelor se va produce la un cost marginal global egal cu venitul marginal
al pieţei. Profitul global rezultat se va împărţi în funcţie de acordul
existent între firme cu privire la împărţirea pieţei, acord ce va fi revizuit
ori de câte ori o firmă ameninţă să iasă din contract.
Să pornim din nou de la ipoteza că pe piaţă există numai două
firme, X şi B, iar funcţia cererii pieţei este de forma: P=A-Q. Venitul total
al cartelului se va scrie: VT=PQ=[A-(Q1+Q2)](Q1+Q2). Dacă CT1(Q1) şi
CT2(Q2) sunt costurile celor două firme, profitul total se va scrie:
∏=[A-(Q1+Q2)](Q1+Q2)- CT1(Q1)- CT2(Q2)
Maximizarea profitului se realizează atunci când derivata de ordinul întâi
este zero, cea de ordinul doi fiind negativă. Derivând relaţia de mai sus în
raport cu Q1 şi în raport cu Q2 vom obţine că:
A-2(Q1+Q2)-Cmg2=0
Rezultă că profitul cartelului va fi maxim pentru:
A-2(Q1+Q2)= Cmg1
A-2(Q1+Q2)= Cmg2
Cele două condiţii evidenţiază că ambele firme îşi maximizează profitul
şi că, la echilibru, cele două firme au acelaşi cost marginal, să spunem c.
Producţia însumată a cartelului va fi: Q1+Q2=(A-c)/2. În condiţiile în care
costul marginal nu este acelaşi, firma al cărei cost marginal este mai mic,
deci a cărei curbă a costului marginal se află sub curba firmei concurente,
va fi în avantaj, în sensul că va realiza o producţie mai mare şi va încasa
un profit mai ridicat.
Dacă la nivelul fixat al preţului şi producţiei firmei X, firma B
măreşte producţia, altfel spus „trişază”, ea poate obţine un profit
suplimentar, întrucât preţul este mai mare decât costul marginal. Existenţa
acestei perspective face ca înţelegerile de tipul cartelului să fie fragile şi
61
Vmg2=P+(∆PxQ2/∆Q2).
Pornind de la aceeaşi cerere a pieţei Q=A-P, rezultă P=A-Q, cu
Q=Q1+Q2. Venitul marginal al firmei B va fi :
Vmg2=∂VT2/∂Q2=A-Q1-2Q2, în care prin VT am notat venitul total.
Presupunând pentre simplificare costurile marginale ale celor două
firme zero, vom obţine :
Q2=(A-Q1)/2, ca fiind funcţia de reacţie a lui B.
Firma leader cunoaşte funcţia de reacţie a satelitului, motiv pentru
care îşi va maximiza profitul pornind de la valoarea lui Q2 determinată
mai sus. Venitul total al firmei X este :
VT1=PQ1=[A-(Q1+Q2)]xQ1=AQ1-Q12-Q1Q2. Înlocuind Q2 obţinem :
VT1= AQ1-Q12-Q1(A-Q1)/2=(AQ1-Q12)/2.
Venitul marginal este :
Vmg1=A/2-Q1.
Egalând venitul marginal cu costul marginal obţinem: Q1=A/2. La această
valoare a lui Q1, Q2 va fi: Q2=A/4.
Observaţi că în cazul unui model Cournot am fi obţinut
Q1=Q2=A/3, ceea ce înseamnă că firma leader îşi ameliorează producţia,
în timp ce satelitul cunoaşte o deteriorare a poziţiei sale.
Ce se întâmplă cu modelul Stackelberg dacă firmele decid să
stabilească preţul şi nu cantităţile? În ipoteza că pe piaţă produsele sunt
omogene, preţul pacticat de cele două firme va fi identic şi îl vom nota P.
Firma X este cea care stabileşte preţul, astfel că satelitul nu face decât să
preia preţul fixat de X, aflându-se într-o poziţie asemănătoare firmei în
concurenţă perfectă. Vom înţelege mai uşor modelul cu ajutorul unui
exemplu. Să presupunem că firma B se caracterizează printr-un cost total
de forma CT2(Q2)=Q22+7. Costul marginal al acestei firme va fi Cmg=2Q2.
Venitul marginal al firmei B este constant, egal cu preţul, întrucât firma
este „price taker”, ceea ce înseamnă că maximizarea profitului firmei B
cere ca: Cmg=P, de unde rezultă că Q2=P/2 ca fiind funcţia ofertei firmei
B. Firma X cunoaşte oferta firmei B, astfel că ştie că ceea ce ea poate
vinde este cererea pieţei, mai puţin oferta firmei satelit. De aceea spunem
că cererea la nivelul leaderului este una reziduală, egală în cazul nostru cu
Q1=A-P-Q2, păstrând funcţia cererii pieţei din exemplele anterioare.
Înlocuind Q2 obţinem: Q1=A-3P/2, de unde rezultă preţul pieţei ca:
P=2(A-Q1)/3. Cât va fi Q1? Pentru a răspunde la întrebare trebuie să
calculăm venitul marginal al leaderului. Venitul total al acestuia este:
VT=PQ1=2(A-Q1)Q1/3. Venitul marginal va fi: Vmg=(2A/3)-(4Q1/3). Dacă
presupunem pentru simplificare costul marginal al firmei X ca fiind
constant şi egal cu c, egalând venitul marginal cu costul marginal vom
obţine: Q1=(2A-3c)/4. Înlocuind Q1 în expresia preţului, obţinem preţul
pieţei: P=(2A+3c)/6. Mai departe putem obţine Q2=(2A+3c)/12.
59
În modelul Stackelberg atât leaderul, cât şi satelitul îşi
maximizează profitul. Totuşi, poziţia satelitului nu este la fel de
favorabilă ca într-un model Cournot, indiferent dacă avem în vedere
preţul sau cantitatea. Din acest motiv există posibilitatea ca satelitul să
încerce să devină la rândul său firmă leader. Se va ajunge astfel la un
model „leader-leader”, care mai poartă numele de model Bowley. În
cadrul acestui ultim model, nu există echilibru întrucât pe piaţă se
declanşază fie un război al cantităţilor, fie un război al preţurilor ce se
finalizează fie printr-un model Stackelberg, fie printr-un monopol.
6.4. Consecinţele diferenţierii produselor asupra concurenţei

prin preţ
De cele mai multe ori produsele firmelor în oligopol sunt

diferenţiate, deosebirile referindu-se la marcă, la calitate, garanţie, service
ş.a.m.d., ceea ce înseamnă că produsele firmelor sunt imperfect
substituibile. Diferenţierea poate îmbrăca în principal două forme:
diferenţierea verticală şi diferenţierea orizontală. În cazul diferenţierii
verticale, consumatorii realizează o ierarhizare a produselor oferite de
firme, cel mai important criteriu fiind calitatea. Diferenţierea orizontală
apare atunci când produsele firmelor nu pot fi ierarhizate în mod obiectiv,
ci consumatorii preferă pur şi simplu un anumit produs în faţa altuia.
Exemplul clasic analizează diferenţierea ca pe o localizare diferită
în spaţiu a firmelor care conduce la cheltuieli de transport pentru
consumatori. De exemplu să presupunem că, în timpul verii, pe plaja de la
Mamaia se află un număr finit de ofertanţi de îngheţată care oferă produse
identice. Singura diferenţă dintre produse este dată de poziţia în spaţiu a
ofertanţilor. Vom considera prin ipoteză că orice turist preferă să cumpere
de la ofertantul cel mai apropiat. Dacă doi ofertanţi se află în acelaşi loc,
vom avea de-a face cu paradoxul Bertrand, iar preţul va coborî până la
nivelul costului marginal. Dar dacă ofertanţii se află în colţuri opuse ale
plajei? În această situaţie, pentru turist preţul unei îngheţate va avea două
componente: preţul plătit vânzătorului şi cheltuielile de transport.
Vânzătorul are două posibilităţi: să fixeze un preţ mic pentru a acapara o
parte din clientela concurenţei, sau să practice un preţ mare, cu riscul de a
pierde o parte din clientelă. Să presupunem că pe plajă există numai doi
ofertanţi de îngheţată, aflaţi fiecare la alt capăt al plajei. Cheltuielile de
transport ar fi considerabile pentru cumpărător pentru ca acesta să prefere
să cumpere de la vânzătorul cel mai apropiat, chiar dacă are un preţ mai
mare. Desigur am putea adăuga acestor cheltuieli şi cheltuielile de
informare, „neplăcerea” drumului ş.a.. Consecinţa va fi un preţ al
60
îngheţatei mai mare decât costul marginal, ceea ce înseamnă că
diferenţierea oferă firmelor putere de monopol. Aceasta explică de ce
firmele sunt interesate să-şi diferenţieze produsele, chiar dacă
diferenţierea nu este optimă din punct de vedere social, întrucât preţul
rezultat este mai mare decât cel existent înaintea diferenţierii.
6.5. Cartelul
În modelele de care am discutat până acum firmele adoptau decizii

fără se se consulte între ele cu privire la preţ sau la cantitate. În modelul
Cournot este evident că dacă firmele se vor înţelege între ele preţul şi
profitul comun vor fi mai mari. Atunci când firmele se înţeleg între ele cu
privire la preţ şi cantitatea vândută spunem că ele formează un cartel.
Gruparea rezultată va funcţiona ca un monopol. Producţia reunită a
firmelor se va produce la un cost marginal global egal cu venitul marginal
al pieţei. Profitul global rezultat se va împărţi în funcţie de acordul
existent între firme cu privire la împărţirea pieţei, acord ce va fi revizuit
ori de câte ori o firmă ameninţă să iasă din contract.
Să pornim din nou de la ipoteza că pe piaţă există numai două
firme, X şi B, iar funcţia cererii pieţei este de forma: P=A-Q. Venitul total
al cartelului se va scrie: VT=PQ=[A-(Q1+Q2)](Q1+Q2). Dacă CT1(Q1) şi
CT2(Q2) sunt costurile celor două firme, profitul total se va scrie:
∏=[A-(Q1+Q2)](Q1+Q2)- CT1(Q1)- CT2(Q2)
Maximizarea profitului se realizează atunci când derivata de ordinul întâi
este zero, cea de ordinul doi fiind negativă. Derivând relaţia de mai sus în
raport cu Q1 şi în raport cu Q2 vom obţine că:
A-2(Q1+Q2)-Cmg2=0
Rezultă că profitul cartelului va fi maxim pentru:
A-2(Q1+Q2)= Cmg1
A-2(Q1+Q2)= Cmg2
Cele două condiţii evidenţiază că ambele firme îşi maximizează profitul
şi că, la echilibru, cele două firme au acelaşi cost marginal, să spunem c.
Producţia însumată a cartelului va fi: Q1+Q2=(A-c)/2. În condiţiile în care
costul marginal nu este acelaşi, firma al cărei cost marginal este mai mic,
deci a cărei curbă a costului marginal se află sub curba firmei concurente,
va fi în avantaj, în sensul că va realiza o producţie mai mare şi va încasa
un profit mai ridicat.
Dacă la nivelul fixat al preţului şi producţiei firmei X, firma B
măreşte producţia, altfel spus „trişază”, ea poate obţine un profit
suplimentar, întrucât preţul este mai mare decât costul marginal. Existenţa
acestei perspective face ca înţelegerile de tipul cartelului să fie fragile şi
61
să aibă nevoie de strategii de pedepsire a trişorilor, cu atât mai mult cu cât
astfel de înţelegeri sunt de cele mai multe ori informale, chiar ilegale.
Cea mai simplă strategie de pedepsire este ca toţi ceilalţi membrii
ai cartelului să ameninţe că vor mări producţia sau vor reduce preţul,
comportându-se ca într-un model Cournot/Bertrand. Mai mult decât atât,
această strategie presupune că ceilalţi membrii ai cartelului ameninţă cu
ruperea definitivă a înţelegerii. În aceste condiţii, când o firmă va decide
să trişeze? Să presupunem că B decide să trişeze şi măreşte cantitatea
produsă. În perioada imediat următoare, B va obţine un profit
suplimentar, să spunem π, dar după aceea profitul ar fi identic cu cel
dintr-un model Cournot, să-i spunem πC întrucât acordul este rupt. Dacă
nu ar fi trişat şi dacă profitul cartelului s-ar fi împărţit în mod egal celor
două firme, B ar fi obţinut un profit: ∏/2 pentru o perioadă tinzând către
infinit. Valoarea actualizată a acestui profit, în condiţiile unei rate de
actualizare r, va fi: ∏/2 + ∏/2r. Firma B nu va fi tentată să trişeze atâta
timp cât π+ πC /r<∏/2+∏/2r . Din această relaţie rezultă că B nu va trişa
atâta timp cât r<(∏/2- πC)/( π-∏/2). Observăm că atât numitorul, cât şi
numărătorul sunt pozitive întrucât profitul sperat a se obţine prin trişare
este mai mare decât profitul de monopol, iar profitul de monopol este mai
mare decât profitul aferent unui model Cournot. În general, rata de
actualizare este rata dobânzii, ceea ce înseamnă că cu cât rata dobânzii
este mai mare, cu atât tentaţia de a trişa este mai mică. De asemenea
ultima relaţie arată că cu cât numărul firmelor de pe piaţă este mai mare,
cu atât este mai tentant un comportament de trişor, deoarece numărătorul
va fi mai mic, iar numitorul mai mare.
* * *
Interacţiunea dintre firmele în oligopol este adesea mult mai

complexă decât apare ea în acest capitol. Scopul demersului nostru a fost
să vă introducem în „lumea fascinantă” a oligopolului, astfel încât să
puteţi înţelege mai bine strategiile aplicate de firme în realitate. La
înţelegerea acestor strategii vă va fi de mare ajutor şi capitolul următor
dedicat teoriei jocurilor.
62
să aibă nevoie de strategii de pedepsire a trişorilor, cu atât mai mult cu cât
astfel de înţelegeri sunt de cele mai multe ori informale, chiar ilegale.
Cea mai simplă strategie de pedepsire este ca toţi ceilalţi membrii
ai cartelului să ameninţe că vor mări producţia sau vor reduce preţul,
comportându-se ca într-un model Cournot/Bertrand. Mai mult decât atât,
această strategie presupune că ceilalţi membrii ai cartelului ameninţă cu
ruperea definitivă a înţelegerii. În aceste condiţii, când o firmă va decide
să trişeze? Să presupunem că B decide să trişeze şi măreşte cantitatea
produsă. În perioada imediat următoare, B va obţine un profit
suplimentar, să spunem π, dar după aceea profitul ar fi identic cu cel
dintr-un model Cournot, să-i spunem πC întrucât acordul este rupt. Dacă
nu ar fi trişat şi dacă profitul cartelului s-ar fi împărţit în mod egal celor
două firme, B ar fi obţinut un profit: ∏/2 pentru o perioadă tinzând către
infinit. Valoarea actualizată a acestui profit, în condiţiile unei rate de
actualizare r, va fi: ∏/2 + ∏/2r. Firma B nu va fi tentată să trişeze atâta
timp cât π+ πC /r<∏/2+∏/2r . Din această relaţie rezultă că B nu va trişa
atâta timp cât r<(∏/2- πC)/( π-∏/2). Observăm că atât numitorul, cât şi
numărătorul sunt pozitive întrucât profitul sperat a se obţine prin trişare
este mai mare decât profitul de monopol, iar profitul de monopol este mai
mare decât profitul aferent unui model Cournot. În general, rata de
actualizare este rata dobânzii, ceea ce înseamnă că cu cât rata dobânzii
este mai mare, cu atât tentaţia de a trişa este mai mică. De asemenea
ultima relaţie arată că cu cât numărul firmelor de pe piaţă este mai mare,
cu atât este mai tentant un comportament de trişor, deoarece numărătorul
va fi mai mic, iar numitorul mai mare.
* * *
Interacţiunea dintre firmele în oligopol este adesea mult mai

complexă decât apare ea în acest capitol. Scopul demersului nostru a fost
să vă introducem în „lumea fascinantă” a oligopolului, astfel încât să
puteţi înţelege mai bine strategiile aplicate de firme în realitate. La
înţelegerea acestor strategii vă va fi de mare ajutor şi capitolul următor
dedicat teoriei jocurilor.
62
CAPITOLUL 7
TEORIA JOCURILOR
7.1. Ce este un joc?
Am studiat în capitolul precedent câteva modalităţi posibile de

interacţiune între firme. Am văzut că, în general, firmele interacţionează
şi nu asistă în mod pasiv la acţiunile concurenţilor. Interacţiunile dintre
firme vor fi mai bine înţelese cu ajutorul teoriei jocurilor.
Principalele caracteristici ale unui joc sunt:
1) Un număr finit de jucători (adesea, pentru simplificare vom
considera numai doi jucători X şi Y). De exemplu, să presupunem
că Ana şi Dan doresc să iasă sâmbătă în oraş. Cei doi jucători sunt
Ana şi Dan.
2) Un set de strategii, astfel încât fiecare jucător să poată alege din
setul respectiv o anumită acţiune. Continuând exemplul, Ana şi
Dan pot merge la un film sau la un restaurant. Strategiile sunt
{Restaurant, Film} pentru fiecare jucător .
3) Un set de rezultate posibile în funcţie de acţiunile alese. În
exemplul nostru, rezultatele posibile sunt:
- Ana şi Dan merg la film: (Film, Film);
- Ana şi Dan merg la restaurant: (Restaurant, Restaurant);
- Ana merge la film şi Dan merge la restaurant: (Film, Restaurant);
- Ana merge la restaurant şi Dan merge la film: (Restaurant, Film).
Se observă că rezultatele posibile sunt: 2x2=4 rezultate, în
condiţiile în care fiecare jucător dispune de două strategii. Dacă Ana
ar fi avut la dispoziţie trei strategii, să spunem {Restaurant, Film,
Operă}, iar Dan numai cele două strategii, rezultatele posibile ar fi
fost: 3x2=6 rezultate.
4) Jucătorii au preferinţe în ceea ce priveşte rezultatele. În exemplul
nostru, să spunem că Ana şi Dan sunt fericiţi dacă optează amândoi
pentru aceeaşi acţiune şi nefericiţi în caz contrar. Rezultatele devin
(fericit, fericit) sau (fericit, nefericit) sau (nefericit, nefericit).
Putem asocia aşadar o funcţie de utilitate fiecărui rezultat posibil.
5) Rezultatele jocului pot fi reprezentate cu ajutorul unei matrice a
rezultatelor (payoff matrix). În exemplul nostru, dacă vom asocia
cifra 1 satisfacţiei celor doi jucători şi zero insatisfacţiei, matricea
ar arăta astfel:
Film Restaurant
Film 1,1 0,0
Restaurant 0,0 1,1
63
Matricea se citeşte astfel: dacă Ana şi Dan aleg amândoi să meargă
la film, sau să meargă la restaurant, resimt o satisfacţie egală,
simbolizată de valoarea unu. Dacă Ana alege film, iar Dan restaurant,
satisfacţia ambilor jucători este zero. Acelaşi rezultat apare dacă Dan
alege film, iar Ana restaurant.
Jocurile pot fi clasificate în mai multe categorii. Astfel, după modul
de adoptare a deciziilor, distingem:
1) Jocuri cooperante, dacă jucătorii decid să coopereze şi să adopte
deciziile în comun (cazul cartelului)
2) Jocuri necooperante, dacă, fiind confruntaţi cu situaţii conflictuale,
jucătorii adoptă decizii în mod individual, fără a coopera.
În funcţie de factorul timp, vom avea:
1) Jocuri statice, în cadrul cărora jucătorii adoptă decizii simultan şi o
singură dată;
2) Jocuri dinamice, în cadrul cărora jucătorii adoptă decizii succesiv
în diferite momente de timp.
7.2. Jocurile statice
7.2.1. Strategii dominante şi strategii dominate
Să începem cu următorul joc simplu: considerăm doi jucători, A şi

B cărora li se cere să scrie pe o foaie de hârtie X sau Y. În funcţie de ceea
ce va scrie fiecare, matricea rezultatelor se prezintă astfel:
B
X Y
A X 2 2 0 3
Y 3 0 1 1
Cifra din stânga corespunde câştigului jucătorului A, iar cea din

dreapta câştigului jucătorului B. Astfel, dacă A scrie X el va obţine 2 dacă
B scrie tot X şi 0 dacă B scrie Y. Această matrice descrie complet jocul,
în sensul că arată numărul de jucători, strategiile pe care aceştia le au la
dispoziţie, ca şi câştigurile corespunzătoare diferitelor tipuri de strategii.
Matricea câştigurilor se mai numeşte şi forma strategică a jocului, întrucât
descrie relaţia dintre combinaţiile de strategii posibile şi câştigurile
aferente.
În acest joc, dacă A scrie X, el poate câştiga 2 sau nimic, pe când
dacă scrie Y poate câştiga 3 sau 1. Dacă este iubitor de risc, el poate
câştiga mai mult cu strategia Y decât cu X. Dacă este adversar la risc, el
pierde mai puţin cu strategia Y decât cu X. Indiferent de profilul său
64
psihologic, el va alege Y. Acelaşi raţionament îl putem face şi pentru B.
În consecinţă, atât A, cât şi B vor scrie Y, aceasta fiind soluţia jocului, în
ipoteza că jucătorii sunt raţionali. Spunem că Y este strategie dominantă,
iar X este strategie strict dominată.
În general, vom spune că o strategie este strict dominantă dacă
permite obţinerea unor câştiguri superioare oricăror altor strategii,
indiferent de strategiile alese de celălalt jucător. În cazul în care
câştigurile sunt mai mari sau egale, strategia este dominantă.
Soluţia jocului (Y,Y) nu este însă optimă în sensul lui Pareto
deoarece dacă ambii jucători ar scrie X câştigul ar fi mai mare. Soluţia
(X,X) nu este însă un echilibru stabil, întrucât fiecare jucător ştie că-şi
poate mări câştigul dacă joacă Y.
Un exemplu de astfel de joc este modelul Cournot.
Matricea oligopolului: a coopera sau a nu coopera?
QB 1/2Q 3/4Q
QA
1/2Q 1,3 şi 1,3 0,5 şi 1,5
3/4Q 1,5 şi 0,5 1 şi 1
Dacă A şi B cooperează, fiecare va produce jumătate din producţia

pieţei, deci va câştiga 1,3 miliarde de lei profit. Dar atât A, cât şi B ştiu că
dacă produc trei sferturi din piaţă, pot obţine 1,5 miliarde de lei profit.
Deci combinaţia (1/2QA+1/2QB) nu este un echilibru stabil, pentru că
firmele sunt tentate să producă mai mult. În schimb, la o producţie de 3/4
din piaţă fiecare, nici A, nici B nu au motive să modifice producţia,
deoarece această acţiune ar presupune un profit mai mic.
Acest joc simplu evidenţiază că, în absenţa unui „comisar al
preţurilor”, concurenţa şi adoptarea descentralizată a deciziilor nu
conduce la o situaţie de optim paretian.
Ce se întâmplă în cazul în care nu există o strategie strict
dominantă? Alegerea strategiilor se va face eliminarea treptată a
strategiilor strict dominate. Pentru a înţelege, să complicăm un pic jocul
de la care am pornit. Să presupunem acum că A are posibilitatea să scrie
X, Y sau W. Matricea câştigurilor se prezintă astfel:
B
X Y
A X 2 2 0 3
Y 3 0 1 1
W 4 0 0 1
65
Pentru jucătorul A, strategia X este strict dominată de Y. Dar Y nu
mai este dominantă, pentru că dacă B joacă X, A poate să obţină un câştig
mai mare cu W (4). Dar B nu va juca niciodată X, pentru că, pentru el X
rămâne o strategie strict dominată (poate obţine 2 sau 0, pe când cu Y
poate obţine 3 sau 1). Prin urmare putem elimina coloana din dreapta a
matricei. Prin urmare A ştie că B va juca Y şi va alege şi ea tot Y, aceasta
fiind soluţia jocului. Să observă că acest joc se bazează pe o informare
completă a jucătorilor. Aceştia cunosc câştigurile lor, câştigurile celorlalţi
jucători, ceea ce ceilalţi jucători cunosc şi modul în care aceştia gândesc.
Vom spune că informaţia este cunoaştere comună în sensul că ea este
cunoscută de toţi jucătorii, fiecare jucător ştie că ceilalţi ştiu ş.a.m.d..
7.2.2. Echilibrul Nash
Ce se va întâmpla în situaţia în care nici unul dintre jucători nu

dispune de o strategie dominată? Să considerăm următorul joc:
B
X Y
A X 1 1 3* 2*
Y 2 2* 2 1
W 3* 1 1 2*
Cu X, A poate câştiga 1 sau 3, cu Y 2 sau 2, iar cu W 3 sau 1.

Suma câştigurilor, indiferent de ceea ce ar alege este patru. B cu X poate
câştiga 1, 2 sau 1, la fel şi cu Y. Nash a propus un alt criteriu de alegere
decât cel al strategiei dominate, criteriu ce nu mai poate fi evident aplicat
în jocul de mai sus. Astfel, un echilibru Nash este o combinaţie de
strategii realizată astfel încât strategia fiecărui jucător este cel mai bun
răspuns la strategiile celorlalţi. În jocul nostru, dacă A joacă X, cel mai
bun răspuns al lui B este Y. Dacă A joacă Y, cel mai bun răspuns al lui B
este X. Dacă A joacă W, cel mai bun răspuns al lui B este din nou Y.
Ansamblul celor mai bune răspunsuri a lui B este (Y,X,Y). Pentru A,
ansamblul celor mai bune răspunsuri este (W, X). În matricea noastră,
strategia (X, Y) este un echilibru Nash şi totodată soluţia jocului. Astfel
pentru că A joacă doar W sau X, linia a doua dispare. Cu X, B va câştiga
1 sau 1, pe când cu Y 2 sau 2. Evident va juca Y. A ştie acest lucru şi va
alege cel mai bun răspuns, adică X.
Echilibrul Nash corespunde aşadar intersecţiei ansamblurilor
compuse din cele mai bune răspunsuri ale jucătorilor, soluţia (X,Y) fiind
în cazul nostru singura intersecţie.
Echilibrul Nash ridică însă două probleme: poate să nu fie unic sau
poate să nu fie deloc.
Astfel, să considerăm următorul joc:
66
B
X Y
A X 1* -1 -1 1*
Y -1 1* 1* -1
În acest joc nu există un echilibru Nash, întrucât combinaţiile celor

mai bune răspunsuri nu se intersectează, aşa cum evidenţiază asterixul.
Jocul pare să nu aibă soluţie, totuşi, se poate ajunge la un rezultat. Să
presupunem că fiecare jucător „dă cu banul” dacă să scrie X sau Y.
Pentru cap va scrie X, iar pentru pajură Y,ceea ce înseamnă că alege la
întâmplare X sau Y. Fiecare jucător va alege X cu o anumită probabilitate
şi Y cu o altă probabilitate. X şi Y poartă numele de strategii pure, pe
când alegerea probabilităţilor asociate acestor strategii poartă numele de
strategie mixtă. În exemplul nostru va exista o combinaţie de strategii
mixte care să fie un echilibru Nash. Vom nota cu α probabilitatea ca
jucătorul A să joace X şi cu β probabilitatea ca jucătorul B să joace X.
Dacă A ştie că B va juca X cu probabilitatea β, speranţa sa de câştig în
cazul în care joacă X va fi: β(1)+(1- β)(-1)=2 β-1. Dacă alege Y, speranţa
sa de câştig va fi: β(-1)+(1- β)(1)=1-2 β. A nu va accepta să aleagă la
întâmplare între X şi Y decât dacă speranţa sa de câştig este aceeaşi ceea
ce înseamnă că: 2 β-1=1-2 β, de unde rezultă β=1/2. Asemănător, B va
accepta să joace în strategii mixte numai dacă α=1/2. În consecinţă vom
avea pentru A: 1/2X+1/2Y, iar pentru B 1/2X+1/2Y, această combinaţie
de strategii mixte fiind un echilibru Nash.
Pentru o mai bună înţelegere, să modificăm rezultatele jocului
astfel:
B
X Y
A X 1 1 0 4
Y 0 2 2 1
Se observă cu uşurinţă că nici acest joc nu are un echilibru Nash

pur, deci trebuie să apelăm la strategiile mixte. Să spunem că A alege să
joace X cu probabilitatea α, iar B să joace X cu probabilitatea β. Speranţa
de câştig a lui A dacă joacă X este: 1β+(1-β)0=β, iar dacă joacă Y:
β0+2(1-β). Pentru ca cele două să fie egale vom avea β= β0+2(1-β), de
unde rezultă β=2/3. Asemănător α+2(1- α)=4 α+1- α, de unde α=1/4.
Echilibrul Nash va fi combinaţia de strategii mixte: m1,m2, cu
m1=(1/4)X+(3/4)Y şi m2=(2/3)X+(1/3)Y.
67
Rezultă că ori de câte ori numărul strategiilor pure este finit va
exista cel puţin un echilibru Nash.
Ce se întâmplă însă dacă există mai multe echilibre Nash? Jocul
numit „războiul sexelor” este exemplul celebru de joc care admite mai
multe echilibre Nash.
Să ne întoarcem la Ana şi la Dan care doreau să iasă împreună în
oraş. Să spunem că Ana doreşte să meargă la film, pe când Dan preferă să
meargă la restaurant. Fiecare poate alege două strategii: să fie ferm pe
poziţie, sau să cedeze. Să spunem că matricea rezultatelor se prezintă
astfel:
Dan
Ferm Cedează
Ana Ferm -1 -1 3* 2*
Cedează 2* 3* 1 1
în care cifrele reprezintă aprecierea utilităţii fiecărei acţiuni.

Cel mai bun răspuns al fiecărui jucător la acţiunile celuilalt este să
fie ferm, dacă celălat cedează şi să cedeze, dacă celălat este ferm. În
aceste condiţii vom avea două echilibre Nash, marcate în matrice cu
asterix. În consecinţă, există jocuri în care soluţia este imposibil de
prevăzut cu ajutorul echilibrului Nash. Desigur, aici avem la dispoziţie
din nou strategiile mixte care ne vor conduce la un echilibru unic. Astfel,
dacă α este probabilitatea ca Ana să fie fermă, iar β probabilitatea ca Dan
să nu cedeze, în urma exprimării speranţelor de câştig vom obţine:
- β+3(1- β)=2 β+(1- β), de unde β=2/5. Asemănător α=2/5, prin urmare
combinaţia va fi m1, m2, cu m1=m2=(2/5)ferm+(3/5)cedează.
Plecând de la multiplicitatea echilibrelor Nash, s-au căutat şi
identificat soluţii de selectare a acestora, soluţii ce corespund unor cazuri
particulare.
De exemplu, R.J Auman (1974) a arătat că jucătorii îşi pot
îmbunătăţi situaţia dacă aleg să-şi coordoneze acţiunile în funcţie de un
eveniment aleator: să spunem plouă sau nu plouă (presupunând că
restaurantul era în aer liber). Să presupunem că probabilitatea să plouă
este de 1/2. Ana şi Dan încheie următoarea convenţie: dacă plouă merg la
film, iar dacă nu plouă merg la restaurant. În absenţa acestei convenţii
speranţa de câştig era 7/5=1,4. Acum fiecare este dispus să cedeze cu
probabilitatea 1/2, ceea ce înseamnă că speranţa de câştig este:
3x1/2+2x1/2=5/2=2,5, mai mare decât 1,4.
Un acord care constă în a condiţiona alegerea de combinaţii de
strategii care constituie un echilibru Nash de un anumit eveniment aleator
poartă numele de echilibru corelat. Se observă că probabilitatea de
producere a evenimentului aleator influenţează câştigurile jucătorilor.
Echilibru corelat permite identificarea unei soluţii unice în cazul unui joc
68
caracterizat prin mai multe echilibre Nash, dacă jucătorii au posibilitatea
să comunice între ei înainte de adoptarea deciziei. Dar el nu ne spune
nimic despre modul în care va fi ales evenimentul aleator.
O altă posibilitate de a alege între mai multe echilibre Nash este
oferită de conceptul de punct focal. Să presupunem că Ana şi Dan, fără a
se cunoaşte în prealabil, se întâlnesc din întâmplare într-un Internet-caffe,
stau de vorbă şi decid să se revadă. Ei stabilesc să se revadă a doua zi la
ora 18, dar uită să precizeze locul întâlnirii. De asemenea, nu fac schimb
de adrese sau de numere de telefon. În acest caz, locul întâlnirii va fi cu
siguranţă Internet-caffe-ul. Acest loc este „punctul focal”. El este un reper
care permite coordonarea acţiunilor. Cu toate acestea „punctul focal”
poate fi adesea inoperant. De exemplu, să presupunem că pe parcursul
primei întâlniri Ana şi Dan au discutat despre cât de mult le place să
mănânce la KFC. Atunci unul dintre ei poate crede că celălalt a înţeles că
întâlnirea va fi la KFC, ceea ce dovedeşte fragilitatea coordonării prin
intermediul unui punct focal.
O altă modalitate de a alege printre mai multe echilibre Nash o
constituie convenţiile. Să ne întoarcem la războiul sexelor: dacă Dan şi
Ana sunt soţ şi soţie, iar în familiile celor doi, de-a lungul mai multor
generaţii, s-a încetăţenit obiceiul ca doamna să cedeze, acest obicei va
juca rolul unei convenţii, iar echilibrul va fi (cedează, ferm). Convenţiile
constituie aşadar un mijloc de corelare a deciziilor prin imitare. Pornind
de la această concluzie, firmele acordă o importanţă mare cunoaşterii
istoricului comportamentului concurenţei.
Prin comparaţie cu biologia, convenţiile pot fi considerate drept
consecinţă a unui proces evolutiv asemănător celui descris de Darwin.
Astfel, indivizii care obţin câştiguri mari alegând cele mai bune strategii
vor fi imitaţi de ceilalţi jucători. Convenţiile sunt rezultatul unui proces
de încercări şi de eşecuri prin care nici unul dintre jucători nu mai doreşte
să treacă. De aceea ele corespund unor echilibre Nash (nici un jucător nu
este incitat să se abată de la ele). Acest tip de echilibru Nash poartă
numele de „stare stabilă în evoluţie”(evolutionary stable states).
Un alt criteriu se selecţie a echilibrului este riscul. Astfel, există
posibilitatea ca o strategie să fie dominantă din punct de vedere al riscului
înn raport cu altă strategie. Să luăm ca exemplu următorul joc:
B
X Y
A X 9 9 -15 8
Y 8 -15 7 7
În acest joc, dacă A alege X, poate câştiga 9 sau pierde 15, pe când dacă
alege Y poate câştiga 8 sau 7. Se observă că avem două echilibre Nash,
marcate cu asterix. Din punct de vedere al optimului paretian, alegerea
69
optimă ar fi (X,X). Dar A şi B pot considera strategia X prea riscantă şi
atunci aleg Y. Spunem că strategia (Y,Y) este dominantă din punct de
vedere al riscului în raport cu (X,X).
Analiza succintă a jocurilor statice pe care am realizat-o pe

parcursul acestui sub-capitol conduce la concluzia că interacţiunile
strategice necooperante se caracterizează prin imperfecţiunea coordonării
deciziilor, imperfecţiune care poate conduce la o situaţie de sub-optim
paretian. De asemenea, echilibrul Nash este un concept util în cazul
jocurilor care admit doar un singur astfel de echilibru, dar dificil de
utilizat atunci când există mai multe echilibre. Criteriile de selecţie a
soluţiei jocului cu mai multe echilibre Nash pot fi: un eveniment aleator,
punctul focal sau convenţiile.
7.3. Jocurile dinamice
7.3.1. Jocul: o altfel de reprezentare
Să modificăm puţin jocul de la care am pornit, în care jucătorilor li

se cerea să scrie X sau Y pe o foaie de hârtie. Să presupunem acum că cei
doi jucători nu adoptă deciziile simultan, ci secvenţial. Să presupunem că
A este cel care scrie primul X sau Y pe hârtie, apoi B adoptă decizia în
funcţie de decizia lui A. Secvenţialitatea deciziilor poate fi reprezentată
cu ajutorul unei scheme arborescente astfel:
A
*
X Y
B B
* *
X Y X Y
(2,2) (0,3) (3,0) (1,1)
Fiecare ramură a arborelui indică o acţiune posibilă, iar fiecare nod

reprezentat printr-un asterix este un punct în care un jucător reprezentat
deasupra asterixului adoptă o anumită decizie dintre deciziile posibile.
Câştigurile sunt scrise în dreptul nodurilor terminale, numite astfel
întrucât nu admit noduri succesive. Se poate observa că A dispune doar
70
de două strategii, în timp ce B dispune de patru strategii. În total vom
avea 4x2=8 rezultate posibile. Jocul poate fi reprezentat şi sub formă
strategică astfel:
B
(X, X) (X, Y) (Y, X) (Y,Y)
A X 2 2 2 2 0 3 0 3
Y 3 0 1 1 3 0 1 1
Explicaţia matricei este următoarea: dacă A alege X şi B răspunde

cu X, rezultatul este (2,2) în căsuţa 1; dacă A alege Y şi B răspunde cu X,
rezultatul va fi (3,0). Prin urmare prima literă din parantezele (X,X),
(X,Y), (Y,X) şi (Y,Y) arată răspunsul lui B la strategia X a lui A, iar a
doua literă este răspunsul lui B la strategia Y a lui A.
Dacă arborele de mai sus ar fi corespuns unui joc static şi nu unui
joc secvenţial, jucătorul B nu ar fi ştiut pe ce nod să se situeze întrucât
decizilor celor doi jucători ar fi fost simultane. De aceea jocurile statice se
reprezintă printr-un arbore asemănător dar cu linii punctate între nodurile
între care jucătorul nu ştie ce să aleagă, astfel:
A
*
X Y
B B
* *
X Y X Y
(2,2) (0,3) (3,0) (1,1)
În jocurile statice se consideră că jucătorii se caracterizează printr-

o informaţie imperfectă, întrucât nu ştiu pe ce nod se situează atunci când
adoptă deciziile (în cazul nostru, B când ia decizia nu ştie dacă se află pe
nodul din stânga sau pe cel din dreapta). Această concluzie este
importantă întrucât evidenţiază că reprezentarea jocului sub formă de
arbore permite cunoaşterea informaţiei de care dispune fiecare jucător,
perfectă sau imperfectă. Vom numi ansamblul de informaţie al unui
jucător totalitatea nodurilor pe care acesta crede că se poate situa în
momentul în care adoptă deciziile. Cum jucătorul B din jocul nostru static
dispune de două noduri, vom spune că informaţia sa este imperfectă.
Dimpotrivă, informaţia este perfectă dacă ansamblurile de informaţie ale
71
tuturor jucătorilor cuprind un singur nod. Astfel dacă vom considera
acelaşi joc, dar secvenţial, observăm că informaţia este completă.
7.3.2. Echilibrul Nash în jocurile secvenţiale
Să considerăm următorul joc:

A
*
X Y
B
(2,2) *
X Y
(3,1) (0,0)
Acest joc poate fi reprezentat sub formă matriceală astfel:
B
X Y
A X 2 2 2* 2*
Y 3* 1* 0 0
Semnificaţia arborelui este următoarea: dacă A alege X, rezultatul

este (2,2), indiferent dacă B alege X sau Y. Dacă însă A alege Y, iar B
răspunde cu X, rezultatul este (3,1), iar dacă B răspunde cu Y rezultatul
este (0,0). Se observă cu uşurinţă că acest joc are două echilibre Nash,
marcate cu asterix. Cum se poate alege soluţia dintre mai multe echilibre
Nash?
Dacă A observă că atunci când a scris X, B a răspuns tot cu X, în
următoarea etapă a jocului va avea tot interesul să scrie Y, presupunând
că B va răspunde tot cu X. Prin urmare singura soluţie este (Y,X). Acest
mod de selecţie a echilibrului poartă numele de inducţie inversă. Ea
exprimă faptul că jucătorii adoptă deciziile cunoscând deciziile anterioare
luate de ceilalţi jucători. Prin urmare jocurile secvenţiale se pot rezolva
pas cu pas, plecând de la nodurile terminale şi urcând treptat către vârf. În
cazul unei informaţii perfecte, vom numi sub-joc un nod şi ansamblul
nodurilor sale succesive. De exemplu, în arborele precedent există două
sub-jocuri. Dacă pornim de la sub-jocul aparţinând lui B, observăm că cea
mai bună alegere a acestuia este să scrie X. Jucătorul A, care joacă
primul, ştie că cea mai bună strategie a lui B în sub-joc este X, deci va
alege Y pentru a câştiga mai mult. Un astfel de echilibru poartă numele
72
de echilibru perfect în sub-joc. Echilibrul Nash (X,Y) nu este unul
perfect, întrucât B nu va alege niciodată Y în sub-jocul care începe la el.
Desigur B îl poate ameninţa pe A că va juca Y, indiferent de decizia pe
care o va lua A şi anterior luării deciziei de către A. Dar ameninţarea nu
este credibilă, deoarece nu ar fi avantajoasă nici pentru B. Acest joc
simplu evidenţiază şi importanţa unor înţelegeri şi a existenţei unor
mijloace eficiente de apărare a înţelegerilor dintre jucători.
De asemenea, reprezentare jocului sub formă de arbore şi aplicare
inducţiei inverse reflectă, în funcţie de specificul fiecărui joc, avantajul
primei mutări sau avantajul celei de-a doua mişcări. În exemplul nostru,
A beneficiază de avantajul primei mutări, B fiind în dezavantaj. Se
observă că dacă B ar fi primul decident, el ar alege Y, forţîndu-l pe A să
aleagă tot Y.
7.4. Jocurile repetate
Interacţiunile din economie sunt de cele mai multe ori interacţiuni

de durată, aşa cum ar fi de exemplu un contract de muncă sau un contract
între client şi furnizor. Astfel de interacţiuni pot fi reprezentate cu
ajutorul jocurilor repetate. Întrebarea la care vom încerca să răspundem
este: dacă un joc static se repetă de mai multe ori, cu aceiaşi jucători,
jucătorii vor lua aceleaşi decizii, chiar dacă ele sunt sub-optime paretian?
Să reluăm jocul de la începutul capitolului, dar să-l modificăm
astfel:
B
X Y
A X 1,5 1,5 0 3
Y 3 0 0 0
Acest joc static avea ca soluţie (Y,Y), care arătam că nu este optimă în
sensul lui Pareto. Ce se va întâmpla în cazul în care jocul se repretă?
Exemplul este celebru şi cunoscut sub numele de dilema prizonierului.
Celebra dilemă pleacă de la următoarea istorioară: doi hoţi care au dat
împreună o spargere sunt prinşi de poliţie şi interogaţi în celule izolate.
Fiecăruia i se spune următorul lucru: dacă tu minţi şi celălalt spune
adevărul, tu iei zece ani închisoare şi celălalt este eliberat. Dacă amândoi
minţiţi, vă eliberăm din lipsă de probe. Dacă amândoi spuneţi adevărul,
primiţi fiecare câte un an. Soluţia acestui joc este că cei doi hoţi se vor
denunţa reciproc, întrucât aceasta este strategia dominantă. Ce se va
întâmpla însă dacă, după un an de închisoare, cei doi hoţi se reîntâlnesc şi
dau o nouă spargere? Suntem tentaţi în mod logic să presupunem că cei
doi se vor înţelege şi vor minţi amândoi, întrucât câştigul este mai mare.
Dar dacă am măsura câştigul prin sumă parte din furt? În exemplul
73
nostru, să spunem că dacă amândoi sunt eliberaţi, minţind, fiecare obţine
1,5 mil. dolari. Dacă unul minte şi celălalt spune adevărul, cel care minte
nu obţine nimic, iar cel care spune adevărul ia tot. Dacă spun amândoi
adevărul, restituie prada proprietarului şi nu se aleg cu nimic. Dacă jocul
se repetă de un număr finit de ori, în ultima etapă fiecare jucător va fi
tentat să mintă pentru a se alege cu mai mult. Aplicând inducţia inversă,
ajungem la soluţia jocului static iniţial: amândoi spun adevărul. Acordul
dintre hoţi va fi respectat numai dacă jocul se repetă de un număr infinit
de ori.
Să considerăm următorul joc repetitiv:
Etapa 1
B
X Y
A X 2 2 0 3
Y 3 0 1 1
Etapa 2
B
X Y
A X 4 4 1 5
Y 5 1 3 3
Aplicând metoda strategiilor dominante, observăm că în ambele etape

(Y,Y) este strategie dominantă şi va constitui soluţia jocului. Dacă vom
considera că rezultatele sunt exprimate în milioane lei, câştigul total va fi,
după cele două etape câte 5 milioane de lei pentru fiecare jucător.
Dacă cei doi jucători s-ar fi înţeles între ei, ar fi câştigat după cele
două etape câte 6 milioane de lei. Dar dacă jocul este finit, atât A, cât şi B
au interesul să trişeze o eventuală înţelegere, întrucât dacă, de exemplu, A
joacă Y în loc de X la ultima etapă, el câştigă 5 în loc de patru. Cea mai
bună acţiune a se în nodul final este Y; aplicând metoda inducţiei inverse,
cea mai bună alternativă a lui B în etapa 1 va fi tot Y şi ajungem la soluţia
iniţială, în condiţiile în care nu există mijloace care să întărească acordul
şi prin care să se asigure respectarea lui. Dacă jocul este infinit, este
posibil ca acordul să dureze pe toată perioada jocului, sau numai pentru o
parte dintre etape. Conform teoremei „folk”, orice combinaţie de
strategii ale unui joc repetat la infinit care aduc un flux de câştiguri mai
mare sau cel puţin egal cu cel al unui echilibru Nash din jocul central pot
fi echilibre perfecte în subjoc, dacă indivizii au o preferinţă suficient de
mică pentru prezent. În consecinţă pentru un joc repetat la infinit există
foarte multe echilibre posibile, ridicând problema selectării soluţiei.
74
7.5. Jocurile statice când informaţia este incompletă
Să considerăm doi jucători care trebuie să scrie simultan X sau Y pe o

foaie de hârtie. Jucătorul A poate fi de două tipuri diferite, să spunem
economist sau inginer. A ştie de ce tip este, dar B nu cunoaşte decât
probabilitatea ca A să fie de un anumit tip sau altul. Să spunem că B ştie
că A este economist cu probabilitatea α şi inginer cu probabilitatea 1- α.
Matricea câştigurilor asociate celor două jocuri (B contra economistului şi
B contra inginerului) se prezintă astfel:
B
X Y
A ec. X 1 1 1 0
Y 0 0 0 1
B
X Y
A ing. X 0 0 0 1
Y 1 0 1 1
Pentru a rezolva acest joc, vom presupune că un al treilea jucător, pe

care îl vom numi „Natura”, notat pe scurt cu N este cel care stabileşte
tipul lui A, iar A ştie ce alege N în timp ce B nu ştie. Acest tip de
raţionament este cunoscut sub numele de transformarea Harsanyi şi
permite transformarea informaţiei incomplete în informaţie imperfectă.
Jocul poate fi acum reprezentat sub formă arborescentă astfel:
N
*
α 1- α
A Economist A Inginer
X Y X Y
B B B B
X Y X Y X Y X Y
(1,1) (1,0) (0,0) (0,1) (0,0) (0,1) (1,0) (1,1)
Primul nod corespunde alegerii lui N, care stabileşte tipul lui A.

Linia punctată arată că B dispune de o informaţie imperfectă, în sensul că
75
nu ştie pe ce nod se situează dintre cele 4 noduri. A dispune de un
ansamblu de informaţie care cuprinde patru noduri. Vom presupune că A
cunoaşte de asemenea ceea ce crede B, mai exact probabilitatea α.
Transformând astfel jocul putem aplica echilibrul Nash pentru a
determina strategiile alese.
Vom numi echilibru bayesian situaţia în care fiecare jucător alege
strategia care îi maximizează speranţa de câştig, date fiind tipul său,
previziunile sale şi previziunile şi strategiile tuturor celorlalţi jucători. Să
determinăm echilibrul bayesian în jocul nostru: pornim de la jucătorul A,
care are strategii strict dominante, diferite în funcţie de tipul său,
economistul X, iar inginerul Y. B va estima că A alege X cu
probabilitatea α şi Y cu probabilitatea 1- α. Dacă joacă X, B obţine o
speranţă de câştig egală cu α, iar dacă joacă Y speranţa de câştig este 1- α.
Când cele două speranţe de câştig sunt egale, rezultă că α=1/2. Prin
urmare B va juca X când α ≥ 1/2 (1- α ≤ α ) şi Y când α ≤ 1/2.
Combinaţia de strategii care constituie un echilibru bayesian depinde
aşadar de tipul jucătorului A şi de ceea ce crede acesta. Dacă α ≥ 1/2, B
va juca întotdeauna X, în timp ce economistul va alege X, iar inginerul Y.
Dacă A este economist, echilibrul bayesian rezultat va fi (X,X) care este
un echilibru Nash. În schimb, dacă A este inginer, chiar dacă
probabilitatea a fost mai mică, el va alege Y, iar echilibrul bayesian
rezultat (Y,X) nu este un echilibru Nash. Prin urmare nu orice echilibru
bayesian este şi un echilibru Nash.
7.6. Jocurile secvenţiale când informaţia este incompletă
Într-un joc secvenţial, deciziile unui jucător pot scoate în evidenţă

informaţii cu privire la tipul acestuia, ceea ce poate modifica anticipările
celorlalţi jucători. Atunci când aplicăm inducţia inversă va trebui să ţinem
seama de modificările anticipărilor. Să presupunem în jocul anterior că B
nu cunoaşte tipul lui A, dar că A joacă înaintea lui B şi B ştie ceea ce
joacă A. B are atunci două ansambluri de informaţie: primul conţine două
noduri situate după decizia X, iar cel de-al doilea două noduri situate
după decizia Y. X fiind strategie strict dominantă pentru economist, iar Y
strategie strict dominantă pentru inginer, jucând X sau Y, A arată de ce
tip este. B va avea tot interesul să joace X, dacă A joacă X şi Y dacă A
joacă Y (iată un exemplu de avantaj al celei de-a doua mişcări). Prin
urmare soluţia jocului, în funcţie de tipul lui A, va fi (X,X) sau (Y,Y) şi
reprezintă exemple de echilibru bayesian perfect. Procesul de revizuire
a anticipărilor poartă numele de proces bayesian şi arată că jucătorii
aplică teorema lui Bayes pentru a-şi modifica previziunile în funcţie de
deciziile anterioare ale celorlalţi jucători.
76
Cum pot fi aplicate informaţiile pe care ni le furnizează ultimele
două tipuri de jocuri despre care am discutat?
Să luăm exemplul unui duopol Cournot şi să presupunem că
funcţiile profitului celor două firme A şi B sunt de forma:
∏i=Qi(Mi-Qi-Qj), în care Qi, Qj reprezinită cantităţile oferite de cele două
firme, iar Mi o informaţie privată referitoare la firma i. Pentru firma A Mi
este 1, iar B cunoaşte acest lucru. În schimb B dispune de o informaţie
privată Mi pe care firma A nu o cunoaşte. A ştie doar că Mi este 3/4 cu
probabilitatea 1/2 şi 5/4 cu probabilitatea 1/2. Cât vor produce cele două
firme?
Vom începe cu firma B, pentru care maximizarea profitului, în
funcţie de tipul său, înseamnă maximizarea relaţiei:
∏2=Q2(M2-Q1-Q2), de unde rezultă prin egalarea primei derivate cu zero:
Q2*= (M2-Q1)/2.
Firma A, în funcţie de informaţia firmei B, are funcţia profitului de
forma ∏1=1/2Q1[1-Q1-(3/4-Q1)/2]+ 1/2Q1[1-Q1-(5/4-Q1)/2]. Egalând
prima derivată cu zero vom obţine:
Q1=[2-Q2*(3/4)-Q2*(5/4)]/4, de unde înlocuind Q2* obţinem:
Q1*=1/3 şi Q2*=5/24 sau Q2*=11/24.
Ultimele modele de jocuri se pot aplica însă şi pentru alte situaţii

caracterizate prin asimetria informaţiei, cum ar fi selecţia adversă,
hazardul moral ş.a..
77
Comportamentul economic al
consumatorului
Dreapta bugetului
Dreapta bugetului
• Reprezintă ansamblul combinaţiilor de
bunuri pe care consumatorul le poate
realiza cu aceeaşi cheltuială.
• Fie:
• V=venitul disponibil,
• x, y =cantităţile posibil a fi consumate din
X şi Y
• Px şi Py preţurile celor 2 bunuri
Constrângerea bugetară
• Dreapta bugetului=ansamblul combinaţiilor
de bunuri pe care consumatorul le poate
realiza cu aceeaşi cheltuială.
x ⋅ p x + y ⋅ p y = V
V p
y = − x
⋅ x
p y p y
Constrângerea bugetară
• Reprezentare grafică:
V/Py dreapta
bugetului
zona bugetului
x
V/Px
Constrângerea bugetară: exemplu
• Ana are un venit disponibil de 100
RON/saptamana pentru a cumpăra cafea
(X) şi croissante (Y).
• Preţurile celor două bunuri sunt 2 Ron,
respectiv 1 RON.
• Linia bugetului va fi:
• 100=2x+y
• Combinaţii posibile pe Var. x y V
dreapta bugetului:
A 0 100 100
B 10 80 100
C 20 60 100
D 30 40 100
E 40 20 100
F 50 0 100
• Grafic, vom avea:
Y
100 V=xPx+yPy
80
Δy=20 Panta este aceeaşi în orice
60
punct:
Panta=-Px/Py=-2
0 10 20 50 X
Δx=10
Panta=Δy/Δx=-2
Deplasarea dreptei bugetului:
venitul
• Creşterea liniei bugetului la L1,apoi la L2:
L1
L2
L0
0 V0/px V1/px V2/px x

venitul
• Să presupunem în exepmplul precedent
că venitul creşte la 120. Noua
constrângere Ybugetară va fi: 120=2x+y
120
100
50 60 X
Linia bugetului: modificarea în
funcţie de preţ
• Modificarea preţurilor determină
modificarea pantei dreptei bugetului:
y
y V0/py2
V0/py0 V0/py1
V0/py1 V0/py0
V0/py2
0 V0/px x 0 V0/px x
(a)- preţul bunului y creşte (b)- preţul bunului y scade

preţul
• Să preupunem că se scumpesc
croissantele cu 60%. Preţul lor devine
1,6RON. Noua constrângere bugetară va
fi: 100=2x+1,6y, ceea ce înseamnă:
• Y=62,5 – 1,25x
preţul
100
62,5
50 X
preţul
• Presupunem că se ieftineşte cafeaua cu
10%. Preţul său devine Px=1,8 RON.
• Noua constrângere bugetară va fi:
• 100=1,8x+y
• Y=100 – 1,8x
preţul
Y
100
50 55,55 X
Preferinţele consumatorului:
ipoteze
• Preferinţele sunt complete: consumatorii pot
compara şi ordona în funcţie de preferinţe toate
coşurile de consum
=>completitudinea:(x1,y1)>(x2,y2) si
(x2,y2)>(x1,y1), atunci (x1,y1)~(x2,y2);
• Tranzitivitatea: dacă (x1,y1)>(x2,y2) si
(x2,y2)>(x3,y3), atunci (x1,y1)>(x3,y3);
• Reflexivitatea: orice coş de bunuri (x,y) este cel
puţin la fel de bun ca el însuşi.
• Consumatorii preferă întotdeauna mai mult
decât mai puţin.
Curba de indiferenţă
• Ansamblul Var. x y U
combinaţiilor de
bunuri între care A 10 10 100
consumatorul este
B 20 5 100
indiferent.
• Să presupunem că C 30 3,33 100
preferinţele unui
consumator îmbracă D 40 2,5 100
următoarea formă:
E 50 2 100
Curba de indiferenţă
Y
PantaA/B =Δy/ Δx= (5-10)/(20-10)=-0,5

A
10
PantaB/C =Δy/ Δx=(2-5)/(50-20)=-0,1
B
5
C
2
10 20 50 x
Curba de indiferenţă: proprietăţi
• Două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta.
• Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare şi
convexe.
• Panta curbei de indiferenţă este rata marginală
de substituţie, adică preţul la care un
consumator este dispus să substituie un bun
cu altul. Panta este negativă: -dY/dX şi
descrescătoare.
• Harta curbelor de indiferenţă = ansamblul
curbelor de indiferenţă ce descriu preferinţele
unui individ.
Utilitatea
• Este evaluarea numerică ataşată satisfacţiei
resimţite de consumatorul unui coş de bunuri.
• Funcţia de utilitate: U(X,Y) asociază fiecărui coş
de bunuri un nivel de utilitate.
• Exemplu: U(X,Y)=X+2Y înseamnă că dacă X=1
şi Y=2, U(X,Y)=5. Dar dacă X=2 şi Y=3,
U(X,Y)=8, iar coşul va fi preferat celui anterior,
deci consumatorul se mută pe o cubă de
indiferenţă superioară.
• Curba de indiferenţă: anasamblul combinaţiilor
de două bunuri pentru care utilitatea totală a
consumatorului este constantă.
Utilitate ordinală
• Utilitatea ordinală: ordonează preferinţele,
dar nu permite comparaţia între nivelurile
de satisfacţie; permite doar ierarhizarea
preferinţelor.
• Economiştii consideră că oamenii sunt
capabili să-şi ierarhizeze preferinţele, de la
cele mai de dorit la cele mai puţin dorite.
• Dacă (x1,x2)>(x3,x4), atunci
U(x1,x2)>U(x3,x4).
Utilitatea
• Nu poate fi măsurată cu exactitate;
• Nu poate fi utilizată ca indicator de
comparaţie între indivizi diferiţi;
• Este afectată de numeroşi factori, dar cei
studiaţi în mod tradiţional sunt factorii
cantitativi.
Utilitatea marginală
• Sporul de satisfacţie antrenat de ultima
unitate consumată:
• UM=ΔU/ Δx=U’(x)
• Legea utilităţii marginale descrescătoare
Utilitate si RMS
• Presupunem că preferinţele unui individ pentru
croissante (Y) şi cafea (X) îmbracă forma:
utilitate = 10 = x ⋅ y
• Rezolvând pentru y, avem
y = 100/x
• RMS va fi = -dy/dx:
RMS = -dy/dx = 100/x2
Utilitate si RMS
RMS = -dy/dx = 100/x2
• Observaţi că dacă x creşte, RMS scade

– când x = 5, RMS = 4
– când x = 20, RMS = 0.25
DAR, dacă renunţăm la semnul “-”, RMS
creşte, întrucât este un cost de
oportunitate!
Utilitate marginală
• Presupunem că un individ are următoarea formă de
utilitate:
utilitate = U(x,y)
• Derivata totală este:
∂U ∂U
dU = dx + dy
∂x ∂y
• De-a lungul curbei de indiferenţă,

utilitatea este constantă (dU = 0).
RMS şi utilitatea marginală
• De aceea, vom avea:

∂U
= ∂x
dy
RMS = −
dx U =constant
∂U
∂y
• RMS este aşadar raportul dintre cele
două utilităţi marginale.
Exemplu de funcţie de utilitate
• Utilitate Cobb-Douglas
• utilitate = U(x,y) = x α Y β
unde α şi β sunt constante pozitive care
arată importanţa bunurilor.
RMS pentru funcţiile Cobb-Douglas
∂U
α −1 β
∂x αx y α y
RMS = = α β −1 = ⋅
∂U β x y β x
∂y
Bunuri normale şi Bunuri
inferioare
Un bun pentru care ∆Q/∆V≥0 este un bun normal
Un bun pentru care ∆Q/∆V<0 este un bun inferior
Bunurile care se comporta « normal » la modificarea

pretului si venitului sunt bunuri normale
Bunurile care se comporta atipic le vom definii bunuri

inferioare, ele pot fi bunuri Giffen (de lux) si bunuri
inferioare proriuzise (in general in aceasta categorie intra
bunurile ce pot fi considerate normale in consum)
Schimbarea preţului
bunurilor
Implică modificarea :
pantei liniei bugetului
RMS
Efecte de venit
Efecte de substituţie
Ef t d it
utility = U(x1,x2,…,xn)
I = p1x1 + p2x2 +…+ pnxn
Lagrangian:
L = U(x1,x2,…,xn) + λ(I - p1x1 - p2x2 -…-

pnxn)
∂L/∂x1 = ∂U/∂x1 - λp1 = 0
∂L/∂x2 = ∂U/∂x2 - λp2 = 0
•
•
•
∂L/∂xn = ∂U/∂xn - λpn = 0
∂L/∂λ = I - p1x1 - p2x2 - … - pnxn = 0
∂U / ∂x i pi
=
∂U / ∂x j p j
pi
MRS ( x i for x j ) =
pj
∂U / ∂x1 ∂U / ∂x 2 ∂U / ∂x n
λ= = = ... =
p1 p2 pn
MU x1 MU x2 MU xn
λ= = = ... =
p1 p2 pn
Crerea CES
δ = 0.5
U(x,y) = x0.5 + y0.5

L = x0.5 + y0.5 + λ(I - pxx - pyy)
∂L/∂x = 0.5x -0.5 - λpx = 0

∂L/∂y = 0.5y -0.5 - λpy = 0
(y/x)0.5 = px/py
I I
x* = y* =
px py
px [1 + ] py [1 + ]
py px
U(x,y) = -x -1 - y -1
y/x = (px/py)0.5
I I
x* = y* =
⎡ ⎛ py 0. 5
⎤ ⎡ ⎛p ⎞
0 .5
⎤
⎞
px ⎢1 + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ py ⎢1 + ⎜⎜ x ⎟
⎟
⎥
⎢⎣ ⎝ px ⎠ ⎥⎦ ⎢ ⎝ py ⎠ ⎥
⎣ ⎦
δ = -∞,
U(x,y) = Min(x,4y)
I = pxx + pyy = pxx + py(x/4)
I = (px + 0.25py)x
I
x* =
px + 0.25 py
I
y* =
4 p x + py
Presupunem ca se maximizeaza utilitatea in
punctulA.
Daca pretul scade consumatorul isi
va stabili echilibrul se deplaseaza
in punctulB.
B
A
U2
U1
Cresterea consumului de bun x

Venitul real este constant
Efectul de Substitutie reprezinta miscarea din A in C
A C
Efect de Substitutie
Minimizarea cheltuielilor
•
U1
x
Expenditure Minimization
The individual’s problem is to choose
x1,x2,…,xn to minimize
total expenditures = E = p1x1 + p2x2 +…+ pnxn
subject to the constraint
utility = U1 = U(x1,x2,…,xn)
The optimal amounts of x1,x2,…,xn will
depend on the prices of the goods and the
required utility level
Expenditure Function
The expenditure function shows the

minimal expenditures necessary to
achieve a given utility level for a particular
set of prices
minimal expenditures = E(p1,p2,…,pn,U)
The expenditure function and the indirect
utility function are inversely related
both depend on market prices but involve
different constraints
Two Expenditure Functions
The indirect utility function in the two-good,
Cobb-Douglas case is
I
V ( p x , py , I ) =
2 px0.5 py0.5
If we interchange the role of utility and

income (expenditure), we will have the
expenditure function
E(px,py,U) = 2px0.5py0.5U
Two Expenditure Functions
For the fixed-proportions case, the indirect
utility function is
I
V ( p x , py , I ) =
px + 0.25 py
If we again switch the role of utility and

expenditures, we will have the
expenditure function
E(px,py,U) = (px + 0.25py)U
Properties of Expenditure
Functions
Homogeneity
a doubling of all prices will precisely double
the value of required expenditures
homogeneous of degree one
Nondecreasing in prices
∂E/∂pi ≥ 0 for every good, i
Concave in prices
Efectul de Venit se produce deoarece modificarea
preturilor implica modificarea venitului real
Efectul de Venit reprezinta miscarea din C in B

B
Daca x este un bun real
A C
U2 atunci individulva consuma
mai mult deoarece
U1
venitul real creste
Efectul de Venit
Cresterea pretului implica accentuarea
restrictiei bugetare
C
A
Efect de substitutie
Efect de venit
Price Changes for
Normal Goods
If a good is normal, substitution and

income effects reinforce one another
when price falls, both effects lead to a rise in
quantity demanded
when price rises, both effects lead to a drop
in quantity demanded
Price Changes for
Inferior Goods
If a good is inferior, substitution and
income effects move in opposite directions
The combined effect is indeterminate
when price rises, the substitution effect leads
to a drop in quantity demanded, but the
income effect is opposite
when price falls, the substitution effect leads
to a rise in quantity demanded, but the
Giffen’s Paradox
If the income effect of a price change is

strong enough, there could be a positive
relationship between price and quantity
demanded
an increase in price leads to a drop in real
income
since the good is inferior, a drop in income
causes quantity demanded to rise
Bunuri
ES EV ET
Bunuri
Normale
P inferioare
Pozi Pozi Pozi
propriuzise
sc EStiv EVtiv ETtiv
ad
ES>EV
P
e
Pozi Neg Pozi
Bunuri Giffen
sc tiv ati tiv
P ad Neg
ES Neg EVv Neg
ET
ES<EV
Pecr Pozit
ati Neg
ati Neg
ati
eşt
scad v v v
P iv
Neg ativ Neg
Pozi ativ
e
e cre ati tiv ati
P şte Negv Pozit Pozit
v
Curba cererii
individuale
Qy Atunci cind
pretul lui X
scade...
…cantitatea ceruta
de x creste.
px’
px’’
px’’’
U3
U2 x
U1
x1 x2 x3 x’ x’’ x’’’
Qx Qx
V= px’ + py V= px’’ +py V= px’’’ + py
Surplusul
consumatorului
Reprezinta diferenta intre disponibilitatea
de plata si plata efectiva; distanta dintre
curba cererii si pret
Arata cit de mult sunt dispusi indivizii sa
plateasca pentru a realiza tranzactii
voluntare
Masoara efectul de bunastare generat de
modificarea preturilor
Changes in Income
An increase in income will cause the

budget constraint out in a parallel
fashion
Since px/py does not change, the MRS
will stay constant as the worker moves
to higher levels of satisfaction
Increase in Income
If both x and y increase as income rises,

x and y are normal goods
Quantity of y
As income rises, the individual chooses
to consume more x and y
C
B
A U3
U2
U1
Quantity of x
Increase in Income
If x decreases as income rises, x is an

inferior good As income rises, the individual chooses
to consume less x and more y
Quantity of y
Note that the indifference

C
curves do not have to be
“oddly” shaped. The
B U3 assumption of a diminishing
MRS is obeyed.
U2
A
U1
Quantity of x
Normal and Inferior Goods
A good xi for which ∂xi/∂I ≥ 0 over some
range of income is a normal good in that
range
A good xi for which ∂xi/∂I < 0 over some

range of income is an inferior good in that
range
Changes in a Good’s Price
A change in the price of a good alters

the slope of the budget constraint
italso changes the MRS at the consumer’s
utility-maximizing choices
When the price changes, two effects
come into play
substitution
effect
income effect
Even if the individual remained on the same
indifference curve when the price changes,
his optimal choice will change because the
MRS must equal the new price ratio
the substitution effect
The price change alters the individual’s
“real” income and therefore he must move
to a new indifference curve
the income effect
Suppose the consumer is maximizing
Quantity of y
utility at point A.
If the price of good x falls, the consumer

will maximize utility at point B.
B
A
U2
U1
Quantity of x
Total increase in x
Quantity of y To isolate the substitution effect, we hold
“real” income constant but allow the
relative price of good x to change
The substitution effect is the movement
from point A to point C
A C The individual substitutes

good x for good y
because it is now
U1
relatively cheaper
Quantity of x
Substitution effect
Quantity of y The income effect occurs because the
individual’s “real” income changes when
the price of good x changes
The income effect is the movement
from point C to point B
B
If x is a normal good,
A C
U2 the individual will buy
more because “real”
U1
income increased
Quantity of x
Income effect
Quantity of y
An increase in the price of good x means that
the budget constraint gets steeper
The substitution effect is the
C
movement from point A to point C
A
The income effect is the
B
U1 movement from point C
to point B
U2
Quantity of x
Substitution effect
Income effect
Price Changes for
Normal Goods
If a good is normal, substitution and

income effects reinforce one another
when price falls, both effects lead to a rise in
quantity demanded
when price rises, both effects lead to a drop
in quantity demanded
Price Changes for
Inferior Goods
If a good is inferior, substitution and
income effects move in opposite directions
The combined effect is indeterminate
when price rises, the substitution effect leads
to a drop in quantity demanded, but the
when price falls, the substitution effect leads
to a rise in quantity demanded, but the
Gross Complements
Quantity of y When the price of y falls, the substitution
effect may be so small that the consumer
purchases more x and more y
y1
In this case, we call x and y gross
complements
y0
U1
U0 ∂x/∂py < 0
x0 x1
Quantity of x
Gross Substitutes
Quantity of y When the price of y falls, the substitution
effect may be so large that the consumer
purchases less x and more y
y1 In this case, we call x and y gross

substitutes
y0 U1
∂x/∂py > 0
U0
x1 x0
Quantity of x
Bunuri
ES EV ET
Bunuri
Normale
P inferioare
Pozi Pozi Pozi
propriuzise
sc EStiv EVtiv ETtiv
ad
ES>EV
P
e
Pozi Neg Pozi
Bunuri Giffen
sc tiv ati tiv
P ad Neg
ES Neg EVv Neg
ET
ES<EV
Pecr Pozit
ati Neg
ati Neg
ati
eşt
scad v v v
P iv
Neg ativ Neg
Pozi ativ
e
e cre ati tiv ati
P şte Negv Pozit Pozit
v
Curba cererii
individuale
Qy Atunci cind
pretul lui X
scade...
…cantitatea ceruta
de x creste.
px’
px’’
px’’’
U3
U2 x
U1
x1 x2 x3 x’ x’’ x’’’
Qx Qx
V= px’ + py V= px’’ +py V= px’’’ + py
Surplusul
consumatorului
Reprezinta diferenta intre disponibilitatea
de plata si plata efectiva; distanta dintre
curba cererii si pret
Arata cit de mult sunt dispusi indivizii sa
plateasca pentru a realiza tranzactii
voluntare
Masoara efectul de bunastare generat de
modificarea preturilor
Compensated Demand Curves
The actual level of utility varies along

the demand curve
As the price of x falls, the individual
moves to higher indifference curves
itis assumed that nominal income is held
constant as the demand curve is derived
this means that “real” income rises as the
price of x falls
An alternative approach holds real income

(or utility) constant while examining
reactions to changes in px
the effects of the price change are
“compensated” so as to constrain the
individual to remain on the same indifference
curve
reactions to price changes include only
substitution effects
A compensated (Hicksian) demand curve
shows the relationship between the price
of a good and the quantity purchased
assuming that other prices and utility are
held constant
The compensated demand curve is a two-
dimensional representation of the
compensated demand function
x* = xc(px,py,U)
Holding utility constant, as price falls...
Quantity of y
px
p '
slope = − x
py …quantity demanded
rises.
px ' '
slope = − px’
py
px’’
px ' ' '
slope = − px’’’
py
xc
U2
x’ x’’ x’’’ x’ x’’ x’’’

Quantity of x Quantity of x
Compensated &
Uncompensated Demand
px
At px’’, the curves intersect because
the individual’s income is just
sufficient to attain utility level U2
px’’
xc
x’’ Quantity of x
Compensated &
At prices above px2, income
px
compensation is positive because the
individual needs some help to remain
on U2
px’
px’’
xc
x’ x* Quantity of x
Compensated &
px
At prices below px2, income

compensation is negative to prevent an
increase in utility from a lower price
px’’
px’’’ x
xc
x*** x’’’ Quantity of x

Compensated &
For a normal good, the compensated

demand curve is less responsive to price
changes than is the uncompensated
demand curve
the uncompensated demand curve reflects
both income and substitution effects
the compensated demand curve reflects only
substitution effects
Compensated Demand Functions
Suppose that utility is given by
utility = U(x,y) = x0.5y0.5
The Marshallian demand functions are
x = I/2px y = I/2py
The indirect utility function is
I
utility = V ( I, px , py ) =
2 px0.5 py0.5
To obtain the compensated demand
functions, we can solve the indirect utility
function for I and then substitute into the
Marshallian demand functions
Vpy0.5 Vpx0.5
x= y = 0 .5
px0.5 py
Vpy0.5 Vpx0.5
x= y = 0.5
px0.5 py
Demand now depends on utility (V)

rather than income
Increases in px reduce the amount of x
demanded
only a substitution effect
A Mathematical Examination of
a Change in Price
Our goal is to examine how purchases of

good x change when px changes
∂x/∂px
Differentiation of the first-order conditions
from utility maximization can be performed
to solve for this derivative
However, this approach is cumbersome
and provides little economic insight
a Change in Price
Our goal is to examine how purchases of

good x change when px changes
∂x/∂px
Differentiation of the first-order conditions
from utility maximization can be performed
to solve for this derivative
However, this approach is cumbersome
and provides little economic insight
a Change in Price
Instead, we will use an indirect approach
Remember the expenditure function
minimum expenditure = E(px,py,U)

Then, by definition
xc (px,py,U) = x [px,py,E(px,py,U)]
quantity demanded is equal for both demand
functions when income is exactly what is
needed to attain the required utility level
a Change in Price
xc (px,py,U) = x[px,py,E(px,py,U)]
We can differentiate the compensated

demand function and get
∂x c ∂x ∂x ∂E
= + ⋅
∂px ∂px ∂E ∂px
∂x ∂x c ∂x ∂E
= − ⋅
a Change in Price
∂x ∂x c
∂x ∂E
= − ⋅
The first term is the slope of the

compensated demand curve
themathematical representation of the
substitution effect
a Change in Price
∂x ∂x c
∂x ∂E
= − ⋅
The second term measures the way in

which changes in px affect the demand
for x through changes in purchasing
power
the mathematical representation of the
income effect
The Slutsky Equation
The substitution effect

∂ x ccan∂be
x written as
substituti on effect = =
∂p x ∂p x U = constant
The income effect can be written as

∂x ∂E ∂x ∂E
income effect = − ⋅ = − ⋅
∂E ∂p x ∂I ∂p x
Note that ∂E/∂px = x

a $1 increase in px raises necessary
expenditures by x dollars
$1 extra must be paid for each unit of x
purchased
The utility-maximization hypothesis

shows that the substitution and income
effects arising from a price change can be
represented
∂x by
= substituti on effect + income effect
∂p x
∂x ∂x ∂x
= − x
∂I
∂x ∂x ∂x
= − x
∂I
The first term is the substitution effect

always negative as long as MRS is
diminishing
the slope of the compensated demand curve
must be negative
∂x ∂x ∂x
= − x
∂I
The second term is the income effect
if x is a normal good, then ∂x/∂I > 0
the entire income effect is negative
if x is an inferior good, then ∂x/∂I < 0
the entire income effect is positive
Marshallian Demand Elasticities
Most of the commonly used demand

elasticities are derived from the
Marshallian demand function x(px,py,I)
Price elasticity of demand (ex,px)
Δx / x ∂x px
ex ,px = = ⋅
Δpx / px ∂px x
Marshallian Demand Elasticities
Income elasticity of demand (ex,I)

Δx / x ∂x I
e x ,I = = ⋅
ΔI / I ∂I x
Cross-price elasticity of demand (ex,py)
Δx / x ∂x py
ex ,py = = ⋅
Δpy / py ∂py x
Price Elasticity of Demand
The own price elasticity of demand is
always negative
the only exception is Giffen’s paradox
The size of the elasticity is important
if ex,px < -1, demand is elastic
if ex,px > -1, demand is inelastic
if ex,px = -1, demand is unit elastic
Price Elasticity and Total
Spending
Total spending on x is equal to

total spending =pxx
Using elasticity, we can determine how
total spending changes when the price of
x changes
∂( p x x ) ∂x
= px ⋅ + x = x [ex ,px + 1]
∂px ∂px
Price Elasticity and Total
Spending
∂( p x x ) ∂x
= px ⋅ + x = x [ex ,px + 1]
∂px ∂px
The sign of this derivative depends on

whether ex,px is greater or less than -1
if ex,px > -1, demand is inelastic and price and
total spending move in the same direction
if ex,px < -1, demand is elastic and price and
total spending move in opposite directions
Compensated Price Elasticities
It is also useful to define elasticities based
on the compensated demand function
If the compensated demand function is
xc = xc(px,py,U)
we can calculate
compensated own price elasticity of demand
(exc,px)
compensated cross-price elasticity of demand
(exc,py)
The compensated own price elasticity of

demand (e c ) isc
c x ,px Δx / x c
∂x c
px
ex ,px = = ⋅
Δpx / px ∂px x c
The compensated cross-price elasticity

of demand (exc,py) is
Δx c / x c ∂x c py
exc,py = = ⋅ c
Δpy / py ∂py x
The relationship between Marshallian

and compensated price elasticities can
be pshown
∂x using the
p Slutsky
∂x c
pxequation
∂x
⋅
x
= ex ,px =
x
⋅ − ⋅x⋅
x ∂px x c
∂px x ∂I
If sx = pxx/I, then
ex ,px = exc,px − s x ex ,I
The Slutsky equation shows that the
compensated and uncompensated price
elasticities will be similar if
the share of income devoted to x is small
the income elasticity of x is small
Consumer Welfare
In order to compensate for the price rise,

this person would require a
compensating variation (CV) of
CV = E(px1,py,U0) - E(px0,py,U0)
Consumer Welfare
Suppose the consumer is maximizing
Quantity of y
utility at point A.
If the price of good x rises, the consumer

will maximize utility at point B.
A
The consumer’s utility
B
U1
falls from U1 to U2
U2
Quantity of x
Consumer Welfare
Quantity of y The consumer could be compensated so
that he can afford to remain on U1
C CV is the amount that the

individual would need to be
A
compensated
B
U1
U2
Quantity of x
Consumer Welfare
The derivative of the expenditure function

with respect to px is the compensated
demand function
∂E ( px , py ,U 0 )
= x c ( p x , p y ,U 0 )
∂px
Consumer Welfare
The amount of CV required can be found

by integrating across a sequence of
small increments
p to price from px0 to px1
1
p
x
1
x
CV = ∫ dE = ∫ x ( px , py ,U 0 )dpx
c
p x0 p x0
thisintegral is the area to the left of the

compensated demand curve between px0
and px1
Consumer Welfare
px
When the price rises from px0 to px1,
the consumer suffers a loss in welfare
welfare loss
px1
px0
xc(px…U0)
x1 x0
Quantity of x
Consumer Welfare
Because a price change generally

involves both income and substitution
effects, it is unclear which compensated
demand curve should be used
Do we use the compensated demand
curve for the original target utility (U0) or
the new level of utility after the price
change (U1)?
The Consumer Surplus Concept
Another way to look at this issue is to ask
how much the person would be willing to
pay for the right to consume all of this
good that he wanted at the market price of
px0
The Consumer Surplus Concept
The area below the compensated demand
curve and above the market price is called
consumer surplus
the extra benefit the person receives by being
able to make market transactions at the
prevailing market price
Consumer Welfare
px When the price rises from px0 to px1, the actual
market reaction will be to move from A to C
The consumer’s utility falls from U0 to U1

C
px1
A
px0
x(px…)
xc(...U0)
xc(...U1)
x1 x0
Quantity of x
Consumer Welfare
px
Is the consumer’s loss in welfare
best described by area px1BApx0
[using xc(...U0)] or by area px1CDpx0
[using xc(...U1)]?
C B
px1
px0
A Is U0 or U1 the
D appropriate utility
target?
xc(...U0)
xc(...U1)
x1 x0
Quantity of x
Consumer Welfare
px
We can use the Marshallian demand
curve as a compromise
The area px1CApx0

px1
C B falls between the
px0
A sizes of the welfare
D
x(px…)
losses defined by
xc(...U0) and
xc(...U0)
xc(...U1)
xc(...U1)
x1 x0
Quantity of x
Consumer Surplus
We will define consumer surplus as the
area below the Marshallian demand curve
and above price
shows what an individual would pay for the
right to make voluntary transactions at this
price
changes in consumer surplus measure the
welfare effects of price changes
Welfare Loss from a Price
Increase
Suppose that the compensated demand
function for x is given by
Vpy0.5
x c ( px , py ,V ) =
px0.5
The welfare cost of a price increase
from px = 1 to px = 4 is given by
4
p =4
CV = ∫ Vp p 0 .5
y
− 0 .5
x = 2Vp p
0 .5
y
0.5 x
x p =1
X
1
Increase
If we assume that V = 2 and py = 2,

CV = 2⋅2⋅2⋅(4)0.5 – 2⋅2⋅2⋅(1)0.5 = 8
If we assume that the utility level (V)
falls to 1 after the price increase (and
used this level to calculate welfare loss),
CV = 1⋅2⋅2⋅(4)0.5 – 1⋅2⋅2⋅(1)0.5 = 4
Welfare Loss from Price
Increase
Suppose that we use the Marshallian
demand function instead
x ( p x , p y , I ) = 0 . 5 Ip -1
x
The welfare loss from a price increase

from px = 1 to px = 4 is given by
4
px = 4
Loss = ∫ 0.5 Ip dpx = 0.5 I ln px
-1
x p x =1
1
Increase
If income (I) is equal to 8,
loss = 4 ln(4) - 4 ln(1) = 4 ln(4) = 4(1.39) = 5.55
this computed loss from the Marshallian

demand function is a compromise between
the two amounts computed using the
compensated demand functions
Revealed Preference and the
Substitution Effect
The theory of revealed preference was
proposed by Paul Samuelson in the late
1940s
The theory defines a principle of rationality
based on observed behavior and then
uses it to approximate an individual’s utility
function
Substitution Effect
Consider two bundles of goods: A and B

If the individual can afford to purchase
either bundle but chooses A, we say that
A had been revealed preferred to B
Under any other price-income
arrangement, B can never be revealed
preferred to A
Substitution Effect
Quantity of y Suppose that, when the budget constraint is
given by I1, A is chosen
A must still be preferred to B when income
is I3 (because both A and B are available)
A
If B is chosen, the budget
B constraint must be similar to
that given by I2 where A is not
available
I2
I1
I3
Quantity of x
Negativity of the Substitution
Effect
Suppose that an individual is indifferent
between two bundles: C and D
Let pxC,pyC be the prices at which bundle C
is chosen
Let pxD,pyD be the prices at which bundle D
is chosen
Effect
Since the individual is indifferent between

C and D
When C is chosen, D must cost at least as
much as C
pxCxC + pyCyC ≤ pxCxD + pyCyD
When D is chosen, C must cost at least as
much as D
pxDxD + pyDyD ≤ pxDxC + pyDyC
Effect
Rearranging, we get
pxC(xC - xD) + pyC(yC -yD) ≤ 0
pxD(xD - xC) + pyD(yD -yC) ≤ 0
Adding these together, we get

(pxC – pxD)(xC - xD) + (pyC – pyD)(yC - yD) ≤ 0
Effect
Suppose that only the price of x changes
(pyC = pyD)
(pxC – pxD)(xC - xD) ≤ 0
This implies that price and quantity move
in opposite direction when utility is held
constant
the substitution effect is negative
Mathematical Generalization
If, at prices pi0 bundle xi0 is chosen

instead of bundle xi1 (and bundle xi1 is
n n
affordable),∑thenp i0 x i0 ≥ ∑ p i0 x i1
i =1 i =1
Bundle 0 has been “revealed preferred”

to bundle 1
Mathematical Generalization
Consequently, at prices that prevail

n (p 1), then
when bundle 1n is 1chosen
∑p x
i =1
0
i i
1i 1
> ∑p x
i =1
i i
Bundle 0 must be more expensive than

bundle 1
Strong Axiom of Revealed
Preference
If commodity bundle 0 is revealed

preferred to bundle 1, and if bundle 1 is
revealed preferred to bundle 2, and if
bundle 2 is revealed preferred to bundle
3,…,and if bundle K-1 is revealed
preferred to bundle K, then bundle K
cannot be revealed preferred to bundle 0
Comportamentul
consumatorului
Cererea
Ce este cererea?
• Cererea individuală exprimă relaţia dintre
cantitatea dintr-un bun economic pe care
un consumator doreşte şi poate să o
achiziţioneze într-o perioadă determinată
de timp şi preţul acelui bun.
• Cererea pieţei pentru un bun = suma

cererilor individuale
Cererea: exemplu
Preţ Cantitate
10 100
20 90
30 70
40 40
50 5
Legea cererii
• Precizează relaţia inversă între preţ şi
cantitatea cerută.
• Exemplu:
• Q=100 – 7P
Cererea individuală şi cererea
pieţei
Preţ QA QB QC QD QT
10 100 60 30 120 310
20 90 50 20 100 260
30 70 40 15 75 200
40 40 30 10 50 130
50 5 10 5 20 40
Condiţiile cererii
• Veniturile consumatorilor
• Preferinţele consumatorilor
• Numărul consumatorilor
• Preţul altor bunuri
• Previziunile consumatorilor.
Elasticitatea cererii
• Exprimă sensibilitatea cererii, modul în
care aceasta reacţionează la modificarea
condiţiilor ce o influenţează.
Elasticitatea cererii la preţ
• Măsoară sensibilitatea cererii la
modificarea preţului:
• Ec/p=%ΔQ/%ΔP
• Ec/p= [ΔQ/ (suma cantităţilor:2)]:[
ΔP/(suma preţurilor:2)]
• Ec/p= (dQ/dP)xP/Q)
Elasticitatea cererii la preţ: forme
• - cererea este elastică, dacă Ec/p>1, în valoare
absolută;
• - cererea este inelastică, dacă Ec/p<1, în
valoare absolută;
• - cererea are elasticitate unitară, dacă Ec/p=1, în
valoare absolută;
• - cererea este perfect elastică, dacă Ec/p=∞, în
valoare absolută;
• - cererea este perfect inelastică, dacă Ec/p=0.
Factorii care influenţează
elasticitatea cererii la preţ
• Gradul de substituire al bunurilor;
• Ponderea cheltuielilor cu bunul studiat
în totalul cheltuielilor consumatorilor.
Cu cât această pondere este mai mare, cu
atât elasticitatea este mai ridicată.
• Natura bunului;
• Perioada de timp de la modificarea
preţului.
Elasticitatea cererii şi încasările
producătorilor
• VM = P(1+1/ Ec/p) din care rezultă că:
- dacă cererea este elastică, adică Ec/p>1, venitul
marginal este pozitiv şi venitul total creşte;
- dacă cererea este inelastică, adică Ec/p<1,
venitul marginal este negativ şi venitul total
scade;
- dacă cererea are elasticitate unitară, adică
Ec/p=1, venitul marginal este zero şi venitul total
este constant.
Elasticitatea cererii la venit
• Exprimă cât de sensibilă este cererea
pentru un anumit bun la modificarea
veniturilor consumatorilor.
• Ec/V=% ΔQ/ %ΔV
• Bunuri normale: Ec/V > 0
• Bunuri inferioare: Ec/V < 0.
Elasticitatea încrucişată a cererii
• Exprimă modificarea cererii pentru un bun
în funcţie de modificare preţului altor
bunuri.
• Ecx/py=% ΔQx/% ΔPy
• Bunurile pot fi:
- substituibile, dacă Ecx/py>0;
- complementare, dacă Ecx/py<0.
Cererea atipică
• Efectul Giffen
• Efectul de snobism şi ostentaţie
• Efectul de venit nul
• Efectul de anticipaţie
CEREREA
Cererea individuală exprimă relaţia dintre
cantitatea dintr-un bun economic pe care un
consumator doreşte şi poate să o achiziţioneze
într-o perioadă determinată de timp şi preţul
acelui bun.
•nu este sinonimă cu cantitatea cerută
•evidenţiază cantitatea dintr-un bun pe care consumatorul doreşte şi are
capacitatea financiară să o cumpere
•este o variabilă de flux
Venitul şi efectul de substituţie
Funcţia cererii
• Optimul unor coşuri x1,x2,…,xn de consum poate fi
exprimat ca un rezultat al unei funcţii cu două variabile-
Venitul şi Preţul
• Expresia matematică a funcţiei cererii pentru fiecare

optim este :
• x1* = d1(p1,p2,…,pn,V)
• x2* = d2(p1,p2,…,pn,V)
•
•
•
• xn* = dn(p1,p2,…,pn,V)
• Pentru modelul (folosit şi până acum, considerat “ortodox”
în ştiinţa economică) simplificat în care consumatorul
optează între consumul a duă bunuri x şi y, putem scrie:
x* = x(px,py,V)
y* = y(px,py,V)
• Preţul şi venitul sunt variabile independente, exogene,

individul nu are capacitate de influenţă şi control asupra
lor.
Omogenitate
Cererea este o funcţie omogenă în raport de preţ şi venit.
Optimul consumatorului nu se modifică în raport de preţ
şi venit, în funcţie de acestea se stabileşte cantitatea cerută.
Constrângerea bugetară nu se modifică!!
xi* = di(p1,p2,…,pn,V) = di(tp1,tp2,…,tpn,tV)

De aceea nu confundăm
cererea cu cantitatea cerută !
• Pentru o funcţie de utilitate Cobb-Douglas
U(x,y) = x0.3y0.7
• Funcţia cererii pentru fiecare dintre cele două bunuri x şi y
este :
0.3V 0.7V
x* = y* =
px py
Pentru o funcţie de utilitate CES
U(x,y) = x0.5 + y0.5
Funcţia cererii pentru fiecare dintre cele două bunuri x şi y
este :
1 V y* =
1
⋅
V
x*= ⋅
1+ px / py px 1+ py / px py
Modificarea venitului
Va deplasa linia bugetului ca un set de linii paralele lasând

neschimbat raportul preţurilor şi RMS
Creşterea venitului
• Dacă va creşte consumul din ambele bunuri atunci x şi y
sunt bunuri normale
Qy
C
B
A U3
U2
U1
Qx
Creşterea venitului
• Dacă la creşterea venitului consumul din x scade atunci x
este un bun inferior. Pentru y, bun normal, consumatorul
va alege să consume mai mult.
Qy Isocuanta nu are
permanent aceeaşi
C
pantă, se observă astfel
tendinţa diminuării
B U3 RMS
U2
A
U1
Qx
Relaţia inversă dintre preţ şi cantitatea cerută
poartă numele de legea cererii.
Explicaţii:
P • este logic să
presupunem că
oamenii vor dori să
P1 cumpere mai mult
dintr-un bun care se
ieftineşte
•acţiunea legii
P2
utilităţii marginale
descrescătoare
Q1 Q2 Q
Condiţiile cererii
• Veniturile consumatorilor.
• Preferinţele consumatorilor.
• Numărul consumatorilor
• Preţul altor bunuri.
- substituibile,
- complementare,
• Previziunile consumatorilor.
Creşterea şi reducerea cererii
Creşterea cererii
Reducerea cererii
ΔQ ΔP
Ecp = − :
Q0 P0
Elasticitatea cererii
• Sensibilitatea cererii, modul în care aceasta reacţionează la
modificarea condiţiilor ce o influenţează poartă numele de
elasticitatea cererii. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ,
forma cea mai simpla- derivata
functiei cererii:
Ecp= ∞ ΔQ ΔP Δ%Q
Ecp = − :
Q0 P0 Ecp = − Δ%P
Ecp>1
Ecp<1 Ecp= 1
Ecp= 0
Modificarea cheltuielilor când se modifică preţurile
– Cheltuielile totale sunt egale cu Qx*Px
– Utilizând elasticitatea putem determina cum se
modifică cheltuielile când se modifică preţurile :
∂ ( p x x) ∂x
= px ⋅ + x = x[Chx , p x + 1]
∂p x ∂p x
- cererea este elastică, dacă Ec/p>1

- cererea este inelastică, dacă Ec/p<1
- cererea are elasticitate unitară, dacă Ec/p=1
- cererea este perfect elastică, dacă Ec/p=∞,
- cererea este perfect inelastică, dacă Ec/p=0
Cererea poate fi perfect inelastică în cazul în care este perfect
omogenă cu referire la preţuri şi venituri. Teorema lui Euler ne
arată că:
∂x ∂x ∂x
0 = px ⋅ + py ⋅ +U ⋅
∂p x ∂p y ∂V
Simplificnd cu X, obtinem:
Adica orice modificare a preturilor si venitului lasa cererea neschimbata

Elasticitatea cererii la preţ şi încasările firmei
Ec/p>1
Ec/p=1
Ec/p<1
Q
Venit
total
Q
Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ
• Gradul de substituire al bunurilor

• Ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul
cheltuielilor consumatorilor.
• Natura bunului.
• Perioada de timp de la modificarea preţului.
Elasticitatea cererii în funcţie de venitul consumatorilor
Elasticitatea cererii la venit exprimă cât de sensibilă este

cererea pentru un anumit bun la modificarea veniturilor
consumatorilor.
ΔQ ΔV
Ecv = : Δ %Q
Q0 V0 Ecv =
Δ %V
În funcţie de valorile acestui coeficient distingem două tipuri de bunuri:

i) Bunuri normale, pentru care Ec/V > 0 şi
ii) Bunuri inferioare, pentru care Ec/V < 0.
Elasticitatea încrucişată a cererii
Prin elasticitate încrucişată a cererii înţelegem modificarea
cererii pentru un bun în funcţie de modificare preţului altor
bunuri
Δ%Qx
Ec x / p y =
Δ% Py
Bunuri:
-substituibile, dacă Ecx/py>0;
- complementare, dacă Ecx/py<0.
Cererea atipică
• Efectul de snobism şi ostentaţie

• Efectul de venit nul
• Efectul de anticipaţie
• Efectul Giffen
Curba cererii compensate
Nivelul utiltăţii se modifică de-a lungul curbei cererii
Pe măsură ce preţul scade, idivizii îşi deplasează alegerea

către curbe de indiferenţă cu utilitate mai înaltă. Această
ipoteză se formulează in baza axiomelor :
• Venitul nominal nu se modifică chiar dacă cererea variază
• Venitul real creşte dacă preţurile scad
• Să vedem ce se întămplă dacă venitul real (utilitatea)
rămâne constantă şi să apreciem reacţiile în nivelul lui Px:
• Efectul modificării Px îl vom numi “compensate” dacă consumatorul îşi
va menţine constant nivelul de utilitate
• Efectul de preţ se referă doar la efectul de substituţie
• Curba Cererii compensate (Hicks-ianică) arată relaţia

arată relaţia dintre preţul bunurilor şi cantitatea
cumpărată dacă presupunem preţul altor bunuri şi
utilitatea constante.
• Funcţia cererii compensate este de forma:
x* = xc(px,py,U)
Nivelul UT-constant si P- scad…

Qy px
p '
panta = − x
py …cantitatea ceruta
creste.
px ' '
panta = − px’
py
px’’
px ' ' '
panta = − px’’’
py
xc
U2
x’ x’’ x’’’ x’ x’’ x’’’

Qx Qx
Cerere compensata/necompensata
px La nivelul px’’, curbele se

intersecteaza deoarece venitul
individual este suficient doar pentru a
atinge nivelul U2
px’’
x’’
Qx
La un pret mai mare decat p``x,

px
compensarea venitului este pozitiva
deoarece consumatorul incearca sa
pastreze nivelul de utilitate U2
px’
px’’
xc
x’ x*
Qx
px
La preturi mai mici decit p``x, venitul

este compensat negativ pentru a nu
creste nivelul de utiliate- consumul
px’’
px’’’ x
xc
x*** x’’’ Qx
• Pentru un bun normal Cerea compensata este mai
putin elastica la preţ decât Cererea necompensată
deoarece aceatsa reflectă atât efectele de substituţie
(precum şi cererea compensată) precum şi efectul de venit.
– Presupunem următoarea funcţie
de utilitate:
• Utilitate = U(x,y) = x0.5y0.5
– Cererea necompensată (Cerere
Marshall) este:
• x = V/2px y = V/2py
– Funcţia inversă de utilitate este:
V
Utilitate = U (V , p x , p y ) =
2 p x0.5 p 0y.5
• Scoţând V din funcţia inversă de utilitate şi înlocuind în
funcţia curbei cererii obţinem funcţia cererii compensate:
0.5 0.5
Up Up
x=
y
0.5
y= x
0.5
p x
p y
• Cererea depinde acum de nivelul de utilitate şi nu de venit.

Creşterea preţului Px reduce cantitatea de bun x cerută –
efectul de substituţie
Cum se modifică cheltuielile atunci când se modifică
preţurile?
Funcţia cheltuielilor
(ecuaţia bugetului)=Ch(px,py,U)
Cererea- xc (px,py,U) = x [px,py,B(px,py,U)]
Derivând funcţia cererii compensate obţinem:

• Efectul de Substituţie: ∂x c ∂x ∂x ∂Ch
= + ⋅
∂p x ∂p x ∂Ch ∂p x
• Efectul de Venit:
∂x ∂x c ∂x ∂Ch
= − ⋅
∂p x ∂p x ∂Ch ∂p x
Ecuaţia lui Slutsky
∂x c ∂x
efect de substitutie = =
∂x ∂Ch ∂x ∂Ch
efect de venit = − ⋅ = − ⋅
∂E ∂p x ∂V ∂p x
• Ipoteza maximizării utilităţii arată modificarea efectelor de venit şi de
substituţie:
∂x
= Efect de substitutie + Efect de venit
∂p x
∂x ∂x ∂x
= −x
∂V
• Pentru funcţia compensată a cererii….
xc = xc(px,py,U)
….putem calcula elasticitatea la preţ (Exc,px) şi elasticitatea încrucişată a
cererii (Exc,py)
Δx / x c
∂x p xc c
E c
x, px = = ⋅ c
Δp x / p x ∂p x x
Δx / xc
∂x p y
c c
E c
x, p y = = ⋅ c
Δp y / p y ∂p y x
• Relaţia între elasticitatea
cererii normale şi
elasticitatea cererii
compensate poate fi
arătată utilizând ecuaţia
lui Slutsky
px ∂x px ∂xc px ∂x
⋅ = Ex, px = c ⋅ − ⋅ x⋅
x ∂px x ∂px x ∂V
•Daca sx = pxx/V, atunci
Ex, px = E c
x, px − s x EV
• Ecuaţia Slutsky arată că elasticitatea cererii compensate şi
necompensate este aceaşi dacă:
• Ponderea cheltuielilor cu bunul X în totalul cheltuielilor este mică
• Elasticitatea veniturilor pentru X este mică
Surplusul consumatorului-reluare
• Ne ajută să realizăm pierderile şi câştigurile de bunăstare
atunci când preţurile se modifică
• O cale de evaluare o constitue compararea cheltuielilor
necesare atingerii nivelului de utilitatea U0 atunci când
preţul se modifică de la px0 la px1
Cheltuieli la px0 = Ch0 = Ch(px0,py,U0)
Cheltuieli la px1 = Ch1 = Ch(px1,py,U0
• Pentru a compensa creşterea preţurilor un consumator
trebuie să îşi modifice cheltuielile (ΔCh)
ΔCh= Ch(px1,py,U0) - Ch(px0,py,U0)
Bunastarea Consumatorului
Consumatorul isi maximizeaza

Qy
utilitatea in punctul A.
Daca pretul creste atunci optimul se

deplaseaza in B.
A
Utilitatea scade de la
B
U1
U1 la U2
U2
Qx
Bunastarea Consumatorului
Qy Consumatorul incearca sa compenseze si

sa ramana la U1
C ΔCh eprezinta
sporul monetar
A necesar compensarii
B
U1
U2
Qx
• Derivata funcţiei cheltuielilor în raport cu Px reprezinta cererea
compensata
∂Ch( p x , p y , U 0 )
= x c ( px , p y ,U 0 )
∂p x
ΔCh necesară poate fi aflată integrand funcţia cererii compensate între

px0 şi px1
p 1x p 1x
D Ch = ∫ dCh = ∫ ( p x , p y , U 0 ) dp x
c
x
p x0 p x0
Această integrală este aria din stinga cererii

compensate între px0 şi px1
px
Cind preturile cresc de la px0 la px1,
consumatorul sufera o pierdere de bunastare
px1
pierdere de bunastare
px0
xc(px…U0)
x1 x0
Qx
• Deoarece în realitate se manifestă simultan efectele de
venit şi substituţie nu se poate preciza cu exactitate cum va
fi cererea într-o situaţie sau alta. Utilitatea va fi U0 sauU1?
• O altă cale de studio a modificării bunăstării este de a lua

ca ipoteză că un consumator va încerca să consume la fel
de mult ca la preţul P0 indiferent de modificarea
preţurilor.
• Surplusul consumatorului- Aria de deasupra cererii

compensate sub nivelul preţului de pe piaţă.
px Cind pretul creste de la px0 la px1, echilibrul
pietei se muta de la A la C
Utilitatea consumatorului scade de la U0

C
la U1
px1
A
px0
x(px…)
xc(...U0)
xc(...U1)
x1 x0
Qx
px
Pierderea de bunastare poate fi
descrisa de catre aria px1BApx0
[utilizand xc(...U0)] sau de catre aria
px1CDpx0 [utilizand xc(...U1)]?
C B
px1
px0
A Este U0 sau U1
D nivelul de utilitate
tinta?
xc(...U0)
xc(...U1)
x1 x0
Qx
px
Putem utiliza curba cererii lui
Marshall ca un compromis eficient d
Aria px1CApx0
px1
C B scade ca o pierdere
px0
A de bunastare intre
D
x(px…)
xc(...U0) si xc(...U1)
xc(...U0)
xc(...U1)
x1 x0
Qx
Teoria PREFERINŢELOR RELEVANTE şi efectul de
substituţie
• Teoria preferinţelor relevante aparţine lui Paul Samuelson
• Teoria defineşte un principiu raţional bazat pe observarea
comportamentului şi aproximează o funcţie de utilitate.
• Considerăm două coşuri de bunuri A şi B
• Dacă consumatorul alege să cheltuie astfel încât să
achiziţioneze coşul A vom spune ca A este relevant preferat
lui B
• In nici o altă situaţie de preţuri şi venituri B nu îi va fi
preferat lui A
Qy Daca constringerea bugetara este V1,
atunci A este ales
A este neaparat preferat lui B cind venitul
Este V3 (deoarece atit A cit si B sunt disponibile)
A
Daca B este ales,
B constringerea bugetara este
asemenea lui V2 unde A nu
este disponibil
V2
V1
V3
Qx
Efectul de Substituţie Negativ
• Presupunem că un consummator este indifferent între
două coşuri de consum: C si D
• pxC,pyC este preţul dacă C este coşul ales
• pxD,pyD este preţul dacă D este coşul ales
• Dacă este indifferent între C si D
– Când C este ales, atunci D trebuie să coste mai puţin
pxCxC + pyCyC ≤ pxCxD + pyCyD
– Când D este ales, atunci C trebuie să coste mai puţin
pxDxD + pyDyD ≤ pxDxC + pyDyC
– Rescriem:
pxC(xC - xD) + pyC(yC -yD) ≤ 0
pxD(xD - xC) + pyD(yD -yC) ≤ 0
– Conditia bugetara:
(pxC – pxD)(xC - xD) + (pyC – pyD)(yC - yD) ≤ 0

• Presupunem ca doar pretul lui X se modifica (pyC = pyD)
(pxC – pxD)(xC - xD) ≤ 0
• Pretul si cantitatea se afla in relatie negativa in aceste conditii atunci cind
utilitatea este constanta
• Efectul de Substitutie este negativ
• Daca la pretul pi0 cosul xi0 este ales in locul cosului xi1 (si cosul xi1 este
permis), atunci:
n n
∑i =1
p x ≥
0
i
0
i ∑i =1
p i0 x i1
Cosul 0 este relevant preferabil coşului 1

• Consecinta, daca pretul la care bunul 1 este ales, este
(pi1), atunci:
n n
∑i =1
1
p x
i i
0
> ∑
i =1
p i1 x i1
Cosul 0 este obligatoriu mai scump decit 1

AXIOMA PREFERINTELOR RELEVANTE
Dacă bunul 0 este relevant

preferabil lui 1 şi 1 lui 2
şi…….n-1 lui n atunci n
nu poate fi preferat lui 0
K
M2
M1
M0
L
Modificarea optimului producătorului în funcţie de cost
Dacă se unesc punctele succesive de optim pe temen lung obţinem

calea de expansiune a firmei. Atunci când o firmă îşi modifică dimensiunea
ea realizează de fapt o modificare a scării producţiei, va reuşi să îşi
stabilească optimul pe izocuante cu o amplitudine mai înaltă.
Expansiunea poate fi realizată în condiţiile unor randamente de scară
crescătoare, descrescătoare sau constante. Randamentele de scară sunt
crescătoare când producţia creşte mai repede decât consumul de factori de
producţie, constante când ritmul de creştere a producţiei este egal cu cel al
factorilor de producţie consumaţi şi descrescătoare când producţia creşte mai
încet decât creşte consumul de factori de producţie.
Modificarea taliei firmei se poate realiza ca un proces în care vom

asista la sbstituţii între cei doi factori, sau modificarea poate să nu implice
acest fenomen. În primul caz calea expansiunii va fii o linie dreaptă, în cel
de al doilea calea expansiunii va fii definită ca un set de segmente reunite.
Modalitatea de extindere depinde atât de talia firmei de la care se pleacă cât
şi de industria la care ne referim. Cel mai adesea vom întâlnii extinderi ale
taliei firmei însoţită de substituţie între factori; această manifestare a
realităţii se datorează neexistenţei în realitate a unor factori de producţie
perfect divizibili.
Modificarea taliei firmei reprezintă un fenomen cu o determinare

obiectivă. Principalele motive care cer declanşarea unui asemenea fenomen
sunt legate de uzura morală a tehnologiilor realizată prin trecerea timpului
sau prin schimbări în comportamentul concurenţei.
Dorinţa firmelor de a produce mai mult este una dintre principalele

cauze ce implică atingere unei alte scări a producţiei. În cazul unui asemenea
decizii se ajunge rapid în situaţia în care nu va mai exista suficient factor de
producţie fix care să permită o alocare optimă a celor doi, muncă şi capital,
în condiţiile tehnologiilor existente. Astfel chiar dacă se reuşeşte să se
crească producţia consumul de factori va creşte foarte mult.
Volumul alocării de factori
A C
B D
Q1 Qr Q2 Q
Dacă dorim să schimbăm dimensiunea producţiei (de la Q1 la Q2) pe

termen scurt este posibil să trecem de la punctul B la punctul C, ceea ce este
similar cu o creştere a consumurilor de factori. Dacă orizontul de timp ne
permite putem obţine aceeaşi producţie Q2 schimbând talia firmei şi trecând
în punctul D. De asemenea este de observat inoportunitatea realizării
producţiei Q1 în condiţiile celei de a doua tehnologii, deoarece asta ar fi
similar cu plasarea în punctul A, adică am avea un consum de factori mult
prea mare pentru a putea să discută de existenţa eficienţei economice.
Schimbările relative ale preţurilor factorilor de producţie vor
determina înlocuirea parţială a factorului de producţie mai costisitor cu
factorul relativ mai ieftin. De exemplu, în cazul în care cresc salariile pe
ansamblul economiei, factorul de producţie muncă devine mai scump în
raport cu capitalul, iar producătorul va încerca să substituie o parte din
muncă prin capital. Optimul producătorului se va deplasa atunci astfel:
K
*
K /PK
K0/ PK0 M*
M0
M
Q=constant
L1/PL1 L*/PL* L0/PL0

Modificarea optimului producătorului în funcţie de preţ
Din graficul de mai sus puteţi observa că o creştere a preţului
factorului de producţie muncă conduce la o modificare a ratei marginale de
substituţie între cei doi factori. Dacă producătorul doreşte şi poate să
menţină aceeaşi producţie, el va consuma o cantitate mai mică de factor
muncă, L* şi va înlocui diferenţa până la L0 cu capital, determinând o
creştere a consumului de capital cu (K* - K0). Optimul producătorului se
deplasează de la M0 la M* căruia îi corespunde o cantitate mai mare de
capital consumată în raport cu munca, dar şi o cheltuială mai mare. Dacă
veniturile producătorului sunt insuficiente, optimul său se va deplasa către
stânga, într-un punct M, căruia îi corespunde o producţie mai mică, deoarece
ne situăm pe o izocuantă inferioară lui Q.
Iată de ce tendinaţa de creştere pe termen lung a salariilor (datorată de
cele mai multe ori creşterii productivităţii muncii, dar şi presiunilor
salariaţilor) reduc, în sensul costului de oportunitate, cheltuielile relative cu
investiţiile şi cercetarea ştiinţifică, stimulând aceste activităţi.
În subcapitolul următor vom aplica aceeaşi metodă de minimizare a
cheltuielilor pe unitate de produs de până acum, dar de această dată vom
considera că modificarea producţiei depinde de un singur factor de
producţie: factorul muncă.
Costul producţiei pe termen lung
prin ajustări succesive şi prin substituirea continuă a factorilor de producţie

mai scumpi cu factori mai ieftini, firma reuşeşte să atingă, pentru fiecare
nivel de producţie, minimul costului mediu pe termen scurt. De aceea, curba
costului mediu pe termen lung apare ca o „învelitoare” a punctelor de minim
ale costului mediu pe termen scurt, astfel:
CTMTL CTMTL
Zona I Zona II Zona III „înfăşoară”
costurile medii
minime pe
termen scurt
Q
Costul mediu pe termen lung
În evoluţia costului mediu pe termen lung apare legea randamentelor

de scară descrescătoare care, aşa cum cunoaşteţi deja, exprimă legătura
dintre ritmul de creştere a producţiei şi cel al creşterii consumului de factori
de producţie. În consecinţă, graficul costului mediu pe termen lung
evidenţiază existenţa a trei etape în procesul de expansiune a firmei:
- zona I este zona randamentelor de scară crescătoare, sau a
economiilor de scară;
- zona II este zona randamentelor de scară constante;
- zona III este cea a randamentelor de scară descrescătoare sau a
dezeconomiilor de scară;
Printre cele mai importante explicaţii ale economiilor de scară se
numără:
i) Costurile făcute o singură dată. Un exemplu îl constituie
cheltuielile cu cerecetarea pentru a scoate pe piaţă o nouă generaţie
de calculatoare sau cele cu reclama pentru lansarea unui nou
produs.
ii) Specializarea lucrătorilor şi utilajelor. Producţia pe scară largă
permite segmentarea muncii pe operaţiuni foarte simple care pot fi
executate automat; în plus vă este deja cunoscut faptul că
specializarea lucrătorilor conduce la creşterea eficienţei lor.
iii) Geometria. De exemplu, ştiaţi din şcoala generală că volumul
creşte mai repede decât suprafaţa, deci firma care fabrică apă grea
reduce cheltuielile de depozitare extinzându-şi suprafaţa.
iv) Cauze financiare. Este evident că accesul la sursele de finaţare
externe firmei este mai ieftin pentru marile corporaţii comparativ
cu micile firme.
Dezeconomiile de scară se explică în general prin apariţia
problemelor de comunicare în cadrul firmei. Din cauza dimensiunilor
mari, există probleme în coordonarea eficientă a operaţiunilor din cadrul
firmei. Într-o firmă mică întreprinzătorul este strâns legat de producţie şi el
este cel care adoptă atât deciziile strategice, cât şi pe cele curente. În firmele
mari apare o îndepărtare a managerilor de producţie şi o structură
organizatorică ce îngreunează procesul decizional. Din cauza unei
„birocraţii” interne există posibilitatea ca flexibilitatea firmei la cerinţele
pieţei să scadă. La problemele de comunicare se adaugă uneori şi alienarea
salariaţilor, tendinţa lor de a amâna sau neglija îndeplinirea obligaţiilor ce le
revin atunci când se simt mai puţin supravegehaţi. Toate aceste cauze
conduc la creşterea costului mediu pe termen lung.
TEORIA
PRODUCĂTORULUI
Amplitudinea diversităţii
bunurilor prezente în piaţă ne
va face să considerăm că în
activitatea de producţie se
manifestă o largă eterogenitate
tehnică şi tehnologică a
proceselor implicite. Din punct
de vedere economic fiecare
Echilibrul producătorului
Pentru a înţelege comportamentul
producătorului putem pleca de la o viziune
simplă asupra acestuia, în care el
încearcă, prin decizii fundamentate din
punct de vedere economic, să realizeze o
cât mai bună alocare a resurselor.
Comportamentul său este subsidiar
principiului maximizării efectelor
economice dezirabile în funcţie de
condiţiile specifice pieţei pe care
Comportamentul firmelor depinde mult de
factorul timp: pentru ca o firmă să-şi
extindă capacităţile tehnice de producţie,
ea trebuie să facă investiţii. De aceea, pe
termen scurt producţia creşte doar pe
baza creşterii consumului de muncă, iar
factorul de producţie capital este fix. Pe
termen lung, prin realizarea de investiţii,
factorul de producţie capital devine
variabil, astfel încât creşte numărul
Producţia obţinută, pe termen scurt, ca urmare a
modificării cantităţii de muncă, utilizată împreună
cu o cantitate fixă de capital, se numeşte
producţie, produs sau productivitate.
Producţia obţinută pe unitate de factor de
producţie utilizat se numeşte productivitate
medie. Ea se determină prin raportarea
producţiei la cantitatea de factor de producţie
consumată. Pentru cei doi factori de producţie,
muncă şi capital, productivităţile medii se vor
calcula astfel:
WML=Q/L şi WMK=Q/K
Pentru variaţii infinit de mici ale factorilor
de producţie, se poate considera că
Această formă de exprimare a
productivitatea marginală esteproductivităţii
derivata marginale ne va
fi foarte utilă în continuare,
funcţiei de producţie în raport cuipotezafactorul
deoarece vom lucra numai în
că funcţia de producţie
de producţie considerat. De exemplu,

este continuă şi derivabilă.
Ansamblul combinaţiilor de
factori de producţie pentru care
dacă funcţia de producţie îmbracă firma obţineforma
aceeaşi producţie
se numeşte curba de
particulară Cobb-Douglas (Q=AKαLβ), în
izoproducţie sau izocuanta.
care A este o constantă, iar α şi β sunt

coeficienţii de elasticitate ai producţiei în
raport cu fiecare dintre factorii de
Curba de izoproducţie (izocuanta)
Deoarece pe o izocuantă producţia este

constantă putem scrie că:
dQ = 0, de unde rezultă că:
dQ = Q′kdK+Q′LdL=0, adică:
Q′kdK=- Q′LdL => Q′L/ Q′K =-dK/dL
Dar Q′L este productivitatea marginală a
muncii, iar Q′K este productivitatea
marginală a capitalului, astfel că vom
putea scrie:
Facem precizarea că, aşa
cum există forme
particulare ale curbelor de
indiferenţă, există şi forme
Capital particulare ale curbelor de
izoproducţie. Cele mai
importante dintre acestea
sunt substituabilitatea
perfectă şi
complementaritatea strictă.
În cazul substituabilităţii
perfecte cantitatea dintr-
un factor de producţie
necesară pentru a
13 23 Muncă substitui reducerea cu o
unitate a celuilalt factor,
astfel încât producţia să
nu se modifice, rămâne
constantă pentru orice
combinaţie a factorilor de
producţie. Cu alte cuvinte,
rata marginală de
substituţie este constantă
de-a lungul curbei de
izoproducţie.
Substituabilitate perfectă
RmS=constantă
Complementaritate strictă
Anasamblul combinaţiilor de factori de
producţie pe care consumatorul le poate
realiza cu aceeaşi cheltuială formează
izocostul producţiei. Dacă vom nota cu PK
preţul factorului de producţie capital, cu
PL preţul factorului de producţie muncă şi
cu CT resursele financiare pe care
CT/PK producătorul doreşte şi poate să le
cheltuiască pe cei doi factori de producţie,
dreapta izocostului se va scrie:
CT=K PK+L PL , în care K şi
K=(- PL/ PK)L+CT/ PK L sunt cantităţile consumate din factorii de
producţie. Ecuaţia poate fi scrisă şi sub
forma:
K=(- PL/ PK)L+CT/ PK
Această formă ne permite să observăm că
panta izocostului este:
Panta izocostului = - PL/ PK
Când L=0 => K=CT/ PK, iar când K=0 =>
L=CT/ PL
CT/PL
Atunci când cresc resursele de care
dispune producătorul, dar preţurile
Creşte izocostul
factorilor de producţie nu se modifică,

panta izocostului nu se modifică, dar
izocostul se deplasează către dreapta;
când resursele producătorului scad,
dreapta izocostului se depalsează către
stânga,
Scade izocostul

Suport Curs Ani Economie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Ani Economie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de curs

Graficul 1. Ansamblul de producţie

• Descrie gradul de înclinare (curbura) al izocuantei (forma

Concluzia: elasticitatea substituirii este unitară.

• Pe termen lung, toţi factorii de producţie

Elasticitatea de scară măsoară modificarea procentuală a producţiei antrenată

Graf. 2. Producţia optimă.

Pentru un nivel de producţie Q*,costul marginal pe termen lung trebuie să fie

• Curba de experienţă, numită şi curbă de

Efectul de experienţă conduce la mutarea pe o nouă curbă a CTM, mai joasă.

termen lung. Dacă preţul la care firma

 Curba de experienţă, numită şi curbă

Dacă economia face distincţie între

Reprezintă relaţia dintre cantitatea pe care un

Relaţia directă, pozitivă, dintre preţ şi

Cel mai mare profit pe care firma îl poate obţine, este

În concurenţă perfectă vom avea Vmg=Cmg=P

Modificarea procentuală a cantităţii oferite dintr-un bun în

bunuri complementare bunuri substituibile

∑Cmg=CV SP= V(încasat)- CV

0<Eop<∞ ; Ecp=0 0<Ecp<∞ ; Eop=∞

0<Eop<∞ ; Ecp=∞ 0<Ecp<∞ ; Eop=0

Caracteristicile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă:

1. Produsele sunt omogene

Exces de ofertă Preţuri minime

 Piaţa cu concurenţă perfectă este un

i) cost minim pe termen lung

ii)p=Cmg- eficienta alocativa

lung numai 4 firme, cu structuri de costuri identice,

Ambele sunt surse ale

{Presupunem existenta mai multor

zCind produsele agricole au un

Proprietarii firmelor cu un cost scazut vor inregistra profit

Proprietarii firmelor “de la margine” au profit zero

zFirmele cu un cost mai

zProfitul firmelor cu un cost

Fiecare punct de pe curba ofertei reprezinta costul

zProfitul pe termen lung al

zSe spune ca profitul

zRaritatea unor resurse

zCe se intimpla? Cum

1. bunul este produs de către o singură firmă

Creşterea profitului prin practicarea unui preţ mai

A Profitul monopolului fără discriminare

E Creşterea profitului prin practicarea unui

 Preţurile depind de elasticitatea cererii

 •Să presupunem că o companie de

Se observă că monopolul transferă o parte

 Cazul impozitului pe profit

Creşterea profitului prin practicarea unui preţ mai

A Profitul monopolului fără discriminare

E Creşterea profitului prin practicarea unui

 Diferenta dintre P − Cmg 1

Pe piata de monopol, productia va fi Q**

Surplusul producatorului creste

unde e este elasticitatea

 Raportind cele doua e +1

Daca e = -2, aceasta ratie

 Pentru a determina gradul de

Conform indicelui Lerner, puterea de

 Număr mic de ofertanţi, ceea

 Fieun duopol F1 şi F2. Dacă F1

 PânăP în punctul E firma se află pe C1, apoi

Curba de experienţă, numită şi curbă

Piaţa cu concurenţă perfectă este un

Preţurile depind de elasticitatea cererii

•Să presupunem că o companie de

Cazul impozitului pe profit

Diferenta dintre P − Cmg 1

Raportind cele doua e +1

Daca e = -2, aceasta ratie

Pentru a determina gradul de

Număr mic de ofertanţi, ceea

Fieun duopol F1 şi F2. Dacă F1

PânăP în punctul E firma se află pe C1, apoi

Exprimă cel mai bun răspuns

Exemplul 1: Fie o piaţă de

Ana şi Dan decid să iasă

Este strategia care nu poate

Cei doi vor juca la întâmplare

Soluţiajocului este ansamblul

Săne întoarcem la războiul

Interacţiunile din economie sunt de

Să considerăm doi jucători care trebuie

Într-un joc secvenţial, deciziile unui

1000 Ron* 5ani= 900 ron. 12 luni 5