Cultura politică reprezintă o parte a vieții sociale care se referă la anumite orientări

politice, adică la atitudinile față de sistemul politic, în întregul său, și în părțile sale, precum
și la atitudinile cu privire la rolul sinelui în sistem. Cultura politică face parte din cultura
globală a societății, se caracterizează la fel ca și cultura globală prin aspectul său normativ,
direcționând comportamentul politic al individului prin anumite norme.
Cultura politică constituie valorile sistemului politic, recunoscute de comunitate. O
definiție din perspectiva psihologică, pentru cultura politică o ofera Sidney Verba: “cultura
politică a unei societăți constă dintr-un sistem de credințe empirice, simboluri expresive care
definesc situația în care are loc acțiunea politică. Ea oferă orientare subiectivă a politicii”1
La baza culturii politice și a dezvoltării ei stau cunoașterea, valoarea și
comunicarea. Cunoașterea reprezintă un produs necesar al procesului de viață politică. Cu cât
sunt mai informați oamenii de rând, cu atât mai mult pot contribui la dezvoltarea societății.
Valoarea culturală este o funcție socială ce determină dezvoltarea culturii politice a societății.
În cultura politică, valoarea se manifestă prin prezența unei activități, fiind o legătură între
individ și societate. Astfel, valoarea apare în conștiința individului și este indispensabilă
pentru conturarea culturii politice sau a domeniului istoric. Cultura politică este un moment
de neconceput în afara comunicării, deoarece presupune un schimb permanent de valori vechi
și noi. Comunicarea a permis adiționarea valorilor culturii politice de-a lungul istoriei, prin
transmiterea lor, proces care-i conferă un caracter cumulativ. Cultura politică nu poate exista
și funcționa fără comunicare între indivizi și fără receptarea informației din mass media.
Cultura politică reprezintă unitatea dintre subiectiv și obiectiv, deoarece ea nu există
independentde oameni și de activitatea lor, și în același timp, este obiectivată în rezultatele
acestei activități. Ea ca și orice alt tip de cultură este legată indisolubil de subiectivitatea
umană si reprezintă un fel de obiectiv subiectiv2.
Ca funcții generale le-aș putea enumera pe următoarele: funcția de cunoaștere, funcția
informațională, funcția axiologică și funcția normativă.

1
Sidney Verba, Comparative Political Culture in Political Culture and Political Development, Princeton
University Press, Princeton, New York, 1969, p.512
2
Bessonov , B. N. Dubițkii, V.V., Societatea civilă și dezvoltarea spiritual a personalității, Omsk, Universitatea
de stat din Omsk, 2002.
 Funcția de cunoaștere a realității politice, a fenomenelor și proceselor vieții politice
din societate. Obiectivitatea acestei cunoașteri ține în mare măsură de valorile pe care ea le
întemeiază, de opțiunile și orientările politice ale creatorului, de nivelul său intelectual, de
obiectivele și sarcinile urmărite. Cunoașterea realizată de cultura politică pornește de la
condițiile generale ale societății, vizează aspectele ei fundamentale. Datele, cunoștințele
dobânditesunt un bun public, ele regăsindu-se în spiritualitatea politică a societății, în
programele și doctrinele politice ale acesteia.
Funcția informaționala constituie calea de transmitere spre membrii societății de
informații cu privire la sistemul politic, la acțiunile politice, la valorile și normele politice.
Această funcție contribuie la formarea unui fon de cunoștințe politice și, implicit, la
cunoașterea modului de organizare politică a societății, a legăturilor dintre conducători și
conduși, dintre putere și indivizi, dintre stat și societate, a criteriilor prin care puterea
apreciază politica statului. Prin această modalitate de informareși cunoaștere se asigură un
comportament corespunzător atât din partea cetățenilor cât și din partea puterii. Într-un sistem
politic democrat, funcția informațională a culturii se realizează înambele sensuri, de la
guvernanți la guvernați, și invers. În acest fel, guvernanții informează asupra deciziilor luate,
dau sugestii sau orientează anumite acțiuni. La rândul lor, guvernații își exprimă opțiunile
asupra legitimității deciziilor și actelor politice, își manifestă anumite atitudini,
comportamente, politici de putere.
Funcția axiologică se referă la modul în care se apreciază valoarea fenomenului
politic și modalitățile concrete de constituire a sistemului de valori, precum și a raportării
acestuia la realitatea practică . În general prin această funcție se realizează anumite
convingeri ale oamenilor, față de valorile politice care pot fi de atașament sau de respingere
privind aceste valori. Convingerile, la rândul lor, generează atitudini politice ce reprezintă
modalități de raportare a cetățenilor, la fenomenele politice pe care le apreciazp într-un mod
anume.
Funcția normativă a culturii politice ține de modul în care sistemul de valori se
transformă în norme și reguli care au ca scop de a stabiliza societatea și de asigurare a
funcționalității sistemului social. În elaborarea unor norme și reguli de comportament, orice
cultură politică tinde spre consens, acest lucru se realizează destul de rar, deoarece sunt dese
situațiile când unii membri ai societății ai societății respind o parte a normelor și regulilor
politice elaborate de putere. Pentru stabilitatea socială este necesar ca regulile adoptate de
putere să fie respectate de suficienți de multi ca sp asigure stabilitatea chiar dacă unii nu le
împărtășesc. Într-o societate în care există o cultură politică temeinică, normele și regulile
politice sunt respectate de către toți membrii acesteia, dacă aceasta expirmă voințamajorității,
chiar dacă mai sunt unii ce nu sunt de acord cu ele. Într-o societate democratică cu un grad
avansat de cultură politică, se admite contestarea anumitor valori și norme politice care însă
nu înseamnă automat nerespectarea lor ca simboluri care asigură funcționalitatea și o legătură
strânsă între instituțiile sale, în timp ce individului îi pune la dispoziție câteva linii de
conduită pentru comportamentul său în domeniul public și politic.
Cultura politică poate să avantajeze sau să dezavantajeze procesul de democratizare a
societății. Stabilirea principiilor și legilor de clasificare și sistematizare a culturii politice în
concepția cercetătorilor acestui domeniu, pornește de la conceptul de orientare politică și
ajunge la problema relației indivizilor cu obiectele politice. În cercetările efectuate în
domeniu au fost descoperite câteva elemente esențiale necesare pentru a elabora o clasificare
a tipurilor de cultură politică: care sunt obiectele politice spre care se îndreaptă indivizii, cum
se orientează spre ele: “de jos în sus” sau “de sus în jos”. Aflarea acestora depinde de
răspunsurile la zeci de ăntrebăricu privire la individual politic. Astfel, trebuie cunoscute
opiniile și judecățile individului față de sistemul politic, caracteristicile sale legale, asupra
rolului elitelor politice, asupra modului cum se iau deciziile, se adoptă legile și sunt ele
transpuse în practică. Din răspunsurile la aceste întrebări se pot deduce principiile și legile de
clasificare a culturilor politice și a subculturilor acesteia.
Societatea civilă cuprinde forme asociatice de tip apolitic și care nu suntpărți ale
unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile
neguvernamentale- asociații sau fundații, sidicatele, uniunile patronale, sunt actori ai
societății civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept
pentru a le influența în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care
îî reprezintă3.
Termenul de societate civilă astfel a fost detașatdecel de stat și folosit de Hegel
pentru a define acea sferă a activității concrete, rezervată urmăririi de către oameni a
scopurilor private, egoiste, a intereselor personale concepute ca necesități prioritare.
Domeniul societății civile se dezvoltă în spațiul dintre mediul familiei tradiționale, aflate în
process de slăbire a solidarității și nivelul superior de organizare- statul. Definiția pe care o dă
aceasta este “Societatea civilă este o diferențiere dintre familie și stat”4
Heger totuși crede că statul este o treaptă superioară de dezvoltare în comparație cu
societatea civilă. În stat și nu în societatea civilă se conține voința comună a cetățenilor.
3
Russel B., Istoria filosofiei occidentale, Humanitas 2005. P 63-64
4
Hegel G.W.F. “Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural și știința statului”, Moscova, 1982,
p 228
Societatea civilă apare doar ca o arenă de interacțiun, colaborare și contradicție a diferitelor
interese și tendințe de amplificare a unor elemente din contul altora. Nu întotdeauna
societatea civilă e în stare să oprească ciocnirile și conflictele dintre interesele particulare și
cele coune fără a atrage statul. Așadar, este permisă în anumite condiții acapararea societății
civile de către stat în baza asigurării libertăților și drepturilor cetățenilor.
În general, se pot distinge trei poziții față de percepția societății civile. Mai întâi ar fi
concepția liberal, care situează societatea civilă în economie, proprietatea și piețele în care
aceasta din urmă poate fi liber schimbată. Apoi, o altă poziție, denumită radical, plasează
societatea civilă într-o zonă independent, atât de economie, cât și de stat, un spațiu în care
circulă ideile asupra treburilor politice și argumentelor raționale, în care se formează în mod
liber asociații și se descoperă interese. În fine, o poziție conservatoire, care prefera să vadă în
societatea civilă un ansamblu de acumulări cultural, de moravuri istorice moștenite, care
regizează relațiile dintre indivizi și dintre grupuri. Fiecare din cele trei poziții adoptă un
domeniu ca sursă a autenticității și a capacității de acțiune. Fiecare are istoria sa. Avocații
fiecărei poziții au tendința neglijării profunzimii istorice sau a unor aspect importante.
Această concisă trecere în revistă a unor concepții privind societatea civilă, de-a lungul
timpului, explică de ce și în present, aceastp realitate este de actualitate, atât pentru
teoreticieni, cât și pentru oameni politici. De fapt societatea civilă astăzi, în condițiile
integrării regionale și a globalizării, și-a extins sfera de manifestare de la nivel local, național
la cel regional și global.
Un alt punct de vedere interesant asupra societății civile se întâlnește într-un studiu al
lui Sunil Khilnani5. Acesta face distincție între modul depercepere asocietății civile în țările
occidentale și în cele din Europa de Est. În Occident, deziluzia vizavi de viața politică și de
partied a stimulat interesul pentru societatea civilă ca mijloc de regenerare a vieții publice. În
Europa de Est termenul acoperă o semnificație mai specific prin trimiterea la proprietatea
privată și la piață. În sud, prăbușirea modelelor care dominau analiza după al Doilea Război
Mondial a incitat intelectualii să insufle o viață nouă acestei noțiuni.
Dezbaterile și lucrările publicate în ultmul timp, despre activitatea societății civile,
indiferent de cadrul său de manifestare, s-au inmulțit semnificativ. Aceasta poate însemna,
printer altele, mai întâi, creșterea rolului organizațiilor societății civile și a gradului lor de
implicare în organizarea, susținerea sau participarea consistent la activități complexe
orientate spre soluționarea problemelor esențiale cu care comunitatea se confruntă și apoi,
recunoașterea acestui rol de către ceilalțiactori statali și nonstatali, naționali, regionali și
5
Khilnani Sunil, La societe civile-une resurgence, Critique internationale nr 10, 2001, p38
internaționali cărora oamenii de pretutindeni trebuie să le facă față. Dezvoltarea societății
civile, atât la nivel local, național, regional cât și global este una interesantă și plină de
concluzii pentru toți actorii statali și nonstatali care au un rol mai mult sau mai puțin nuanțat,
pe scena lumii.
În același timp, această dezvoltare demonstrează, pe de-o parte, acumulările
cantitative și calitative ale societății civile, pe toate planurile, și pe de altă parte, creșterea
gradului de conștientizare a individului uman asupra necesității sale directe în rezolvarea
problemelor care privesc nemijlocit existența și cale de parcurgere a vieții sale.6
Astăzi, tot mai multe organizații ale societății civile se implică în găsirea soluțiilor
adecvate la sfidările sociale, economice, cultural, la care omenirea este supusă, în aproape
toate domeniile și la toate nivelurile. Totodată, evoluția societății civile a marcat un real
progress, atât la nivel național, cât și regional și internațional. Astfel, de la statutul de oaspete
nepoftit, pe care l-a avut inițial societatea civilă, în present se asistă la dobândirea de către
organizațiile acesteia a unui statut înalt, recunoscut de aproape toți actorii implicați, ăn
soluționarea problemelor cu care comunitatea umană se confruntă. De astfel, actiunile și
activitățile societății civile au sporit puternic sub aspect calitativ, depășindu-se stadiul
contestărilor și trecându-se, cu success, în etapa parteneriatelor cu diferite organizații,
organism și instituții ale statului cu competențe într-un domeniu sau altul de activitate umană.

6
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_101.pdf
Bibliografie

1. Bessonov , B. N. Dubițkii, V.V., Societatea civilă și dezvoltarea spiritual a

personalității, Omsk, Universitatea de stat din Omsk, 2002

2. Hegel G.W.F. “Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural și știința
statului”, Moscova, 1982, p 228
3. Khilnani Sunil, La societe civile-une resurgence, Critique internationale nr 10, 2001,
p38
4. Russel B., Istoria filosofiei occidentale, Humanitas 2005. P 63-64
5. Sidney Verba, Comparative Political Culture in Political Culture and Political
Development, Princeton University Press, Princeton, New York, 1969, p.512

Surse web:
6. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_101.pdf