UNIVERSITATEA TOMIS CONSTANTA

FACULTATEA DE STUDII ECONOMICE SI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA FINANTE SI BANCI

REFERAT
FINANȚE INTERNAȚIONALE

Cadrul didactic:

Studenta:

Anul 2020

1
 RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE - SPECIFIC ŞI CADRU GENERAL
DE MANIFESTARE

1.1.Delimitări conceptuale

Economia mondială (internaţională) - ansamblul interdependenţelor economice,

politice, comerciale şi financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile
supranaţionale şi societăţile transnaţionale, privite şi analizate în mod dinamic şi evolutiv.
S-a conturat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca urmare a formării
statelor independente şi adâncirii diviziunii internaţionale a muncii.

Componentele economiei mondiale sunt:

1. Diviziunea internaţională a muncii - tendinţa de specializare internaţională a
producţiei, ca bază a participării ţărilor la circuitul economic mondial (ţări industriale, agrare,
prelucrătoare, furnizoare de materii prime, etc.).
2. Economiile naţionale - ansamblul de activităţi economice desfăşurate într-o ţară
asupra cărora acţionează reglementări cu caracter economic proprii statului respectiv; se
prezintă într-o mare diversitate:
- după nivelul de dezvoltare: ţări dezvoltate, în curs de dezvoltare,
subdezvoltate;
- după sistemul politic şi economic: ţări cu economie de piaţă (capitaliste), cu
economie central-planificată (socialiste), cu economie în tranziţie.
Deşi ambele reprezintă schimburi reciproce, economia mondială şi economia
naţională se deosebesc fundamental. În timp ce schimburile economice pe piaţa internă se
desfăşoară liber, fără restricţii, relaţiile comerciale dintre state sunt supuse unor reglementări
specifice, putând fi supuse restricţiilor de natură tarifară (bariere vamale) şi netarifară
(contingente, norme tehnice, formalităţi administrative).
3. Societăţile transnaţionale (multinaţionale) - întreprinderi care operează prin filiale
localizate în mai multe ţări, fiind, de obicei, de dimensiuni mari; calea principală de
expansiune a acestor societăţi pe pieţele internaţionale sunt investiţiile externe directe.
4. Piaţa mondială - ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între ag.econ. din
diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei. Formele principale sunt:
- comerţul internaţional
- tranzacţii cu bunuri şi servicii ce se desfăşoară între ag.econ. din diferite ţări, fiind
forma principală sub care s-a constituit piaţa mondială;
- piaţa internaţională a capitalurilor - operaţiuni legate de plasarea în/din străinătate a
unor capitaluri sub formă de investiţii directe, credite, cumpărări de titluri de valoare;
- piaţa internaţională a muncii
- relaţii generate de migraţia forţei de muncă între ţări;
- piaţa tehnologiilor de vârf
- transferuri de brevete, invenţii.
5. Relaţiile economice internaţionale - totalitatea tranzacţiilor economice
internaţionale dintre statele lumii care cuprind circulaţia internaţională a mărfurilor şi
serviciilor, precum şi relaţiile valutare şi financiare internaţionale.

2
1.2. Conţinutul relaţiilor economice internaţionale
Tranzacţiile internaţionale se pot grupa în trei categorii cărora le corespund tot atâtea
tipuri de operaţiuni:
a) schimbul de mărfuri (operaţiuni comerciale) - exporturi şi importuri de mărfuri; are
cea mai mare pondere în ansamblul relaţiilor economice internaţionale;
b) schimbul de servicii (operaţiuni necomerciale) - prestaţii de servicii legate de
schimbul de mărfuri (transport, asigurare, servicii bancare privind decontarea), turismul
internaţional, transferuri de dobânzi şi credite, plasamente pe pieţele valutare;
c) schimburi de capital (operaţiuni financiare) – au în vedere relaţiile valutare şi
financiare internaţionale generate de mişcările mărfurilor şi serviciilor pe plan extern.
Relaţiile valutare şi financiare internaţionale se bazează pe sistemele monetare ale
economiilor naţionale şi se materializează în 3 fluxuri:
- fluxul valutar-financiar determinate de schimburi economice internaţionale, având la
bază vz./cump. de mărfuri sau servicii între ag.econ. din diferite ţări;
- fluxul valutar-financiar determinate de existenţa unor fonduri disponibile şi
posibilitatea plasării lor sub formă de investiţii internaţionale (directe, de portofoliu) şi de
credite internaţionale;
- fluxul valutar-financiar legat de: depozitele în valută, ajutoare acordate între state,
plata datoriilor de război.

1.3. Rolul relaţiilor economice internaţionale

Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin
extinderea şi intensificarea R.E.I. care primesc o importanţă tot mai mare, având roluri
multiple:
a). Facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale - diviziunea
internaţională a muncii este influenţată de diferenţele de resurse materiale existente între state
şi de procesul de specializare internaţională a producţiei de bunuri. Extracţia şi producerea
materiilor prime rămâne una din problemele fundamentale ale economiei mondiale şi ale
economiilor naţionale, determinând procesele economice din majoritatea statelor lumii.
Statele subdezvoltate rămân principalele furnizoare de materii prime şi produse
primare, iar statele dezvoltate sunt cele care furnizează tehnologia necesară industrializării
acestora. Problema resurselor materiale este cu atât mai actuală cu cât unele state dezvoltate
sunt în mare parte dependente de import pentru realizarea propriilor strategii de dezvoltare.
Accesul acestor state la resursele materiale mondiale este posibil doar prin
intermediul relaţiilor economice internaţionale.
b). Acţionează ca un factor dinamizator al progresului tehnic - progresul tehnic este
legat de structura capitalului şi de productivitatea muncii şi se concretizează în modificări
structurale de esenţă ale factorilor de producţie, fiind direct legat de cercetarea ştiinţifică.
Sub impactul progresului tehnic are loc adâncirea diviziunii internaţionale a muncii.
Fapt ce determină ca relaţiile economice internaţionale să devină o componentă
strategică esenţială pentru progresul economiei naţionale a fiecărui stat.
Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii conduce la creşterea interdependenţelor
dintre state, nu numai dintre cele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, dar şi dintre cele
dezvoltate între ele sau dintre cele în curs de dezvoltare între ele.

3
 c). Asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial
- interdependenţele economice formate în procesul adâncirii diviziunii internaţionale a
muncii necesită convieţuirea statelor şi economiilor naţionale. În condiţiile actuale, în care
lumea este împărţită în ţări dezvoltate şi subdezvoltate, unul dintre principalii factori ai
dezvoltării economice la nivel mondial îl constituie eliminarea decalajelor de dezvoltare şi
crearea condiţiilor ca fiecare stat să dispună de bogăţii proprii şi programe de dezvoltare care
să garanteze forţei de muncă stabilitate şi siguranţă. R.E.I. au un rol esenţial în dezvoltarea
armonioasă a tuturor economiilor naţionale şi în asigurarea stabilităţii mondiale,
intensificarea schimburilor comerciale internaţionale, devenind unul din cei mai importanţi
factori ai creşterii economice şi progresului social în toate statele lumii.

POLITICA COMERCIALĂ

2.1. Conceptul, funcţiile, tipurile şi instrumentele politicii comerciale

Politica comercială reprezintă una din componentele de bază ale politicii economice
generale a fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice externe (exporturi,
importuri, operaţiuni de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică), urmărind promovarea cu
prioritate a intereselor naţionale.
Politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor (administrative, financiare,
bugetare, valutare) adoptate de un stat cu scopul promovării / restrângerii schimburilor
comerciale externe şi al protejării pieţei interne în faţa concurenţei străine.
Politica comercială trebuie să îndeplinească 2 funcţii diametral opuse, dar care se
regăsesc, cu ponderi/intensităţi diferite, în reglementările specifice fiecărui stat:
- funcţia de promovare a relaţiilor economice internaţionale
- asigură impulsionarea acelor fluxuri comerciale care sunt avantajoase pentru ţara
respectivă;
- funcţia de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, folosind pârghii de
limitare / eliminare a legăturile economice externe dezavantajoase.
În relaţie cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politică comercială:
- Autarhia - stare generală de izolare economică faţă de celelalte state, caracteristică
unei economii închise, în care comerţul exterior este practic inexistent, ignorându-se
avantajele ce pot fi obţinute prin participarea la circuitul economic mondial. Consecinţele
autarhiei sunt nefaste pentru că, blocarea legăturilor cu economia mondială, anulează şansele
de progres, conducând ţara în cauză nu numai la stagnare, ci chiar la regres. În realitate,
autarhia nu poate fi nici totală din moment ce nici o naţiune nu dispune de toate resursele
naturale şi umane pentru a produce ceea ce este necesar pentru locuitori, şi nici permanentă
deoarece dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea dezvoltării contractelor cu
exteriorul (ex. fosta Uniune Sovietică, Cuba, Coreea de Nord).
- Protecţionismul - doctrina economică care vizează protejarea economiei naţionale
prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine. În acest caz, statul controlează
schimburile economice internaţionale prin intermediul diferitelor instrumente protecţioniste,
de natură tarifară (bariere vamale) şi netarifară (restricţii cantitative, norme tehnice,
formalităţi administrative). Acest comportament protecţionist este subordonat intereselor

4
fundamentale ale economiei naţionale, schimburile economice externe fiind folosite ca sursă
a creşterii economice.
- Liberul-schimb - doctrina economică liberală caracterizată prin libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor de orice natură din calea
relaţiilor economice internaţionale.
Principala consecinţă a liberalizării schimburilor economice internaţionale este
sporirea volumului bunurilor/serviciilor care alcătuiesc structura ofertei din ţara respectivă, ce
generează o concurenţă foarte puternică între producători, cu consecinţe pozitive pentru
consumatori, ca urmare a faptului că preţurile, într-o asemenea situaţie, scad.
Deşi în prezent caracteristica de bază a comerţului internaţional este tot
protecţionismul, se realizează o trecere treptată la un comerţ mai puţin încorsetat de restricţii,
fără a fi totuşi pe deplin liber.
Înfăptuirea politicii comerciale se bazează pe folosirea unu set de instrumente care
instituie un anumit regim comercial al importurilor şi exporturilor.
Instrumentele utilizate în cadrul politicii comerciale sunt:
- mijloacele tarifare (politica comercială tarifară/vamală);
- mijloacele netarifare (politica comercială netarifară);
- mijloacele de promovare şi stimulare (politica comercială de promovare şi
stimulare). Dacă politica vamală şi politica netarifară vizează, în principal, importurile pe
care le descurajează, orientând consumul spre producţia indigenă, politica de promovare şi
stimulare vizează exporturile pe care le impulsionează într-o măsură cât mai mare.

2.2. Politica comercială tarifară (politica vamală)

Politica vamală reprezintă componenta de bază a politicii comerciale şi se realizează
cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul exterior al ţării
respective. Instrumentele de realizare a politicii vamale sunt:
- tariful vamal - este considerat drept principalul instrument de protecţie a economiei
naţionale şi cuprinde nomenclatorul mărfurilor (clasificate şi codificate după anumite criterii)
şi taxele vamale percepute asupra mf. I/E;
- legile, codurile şi regulamentele vamale. Taxa vamală reprezintă un impozit indirect
perceput asupra mărfurilor care trec frontiera vamală a unui stat, constituind un important
instrument de formare a preţurilor de comerţ exterior.

2.3. Politica comercială netarifară

Politica comercială netarifară constituie un ansamblu de măsuri de politică
comercială, altele decât cele vamale, care limitează schimburile comerciale externe, având ca
principal scop protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi echilibrarea balanţelor de plăţi
externe.

2.4. Politica comercială de promovare şi simulare a exporturilor

Politica de promovare şi stimulare cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor
adoptate de către stat şi întreprinderi care vizează impulsionarea globală a exporturilor ţării
respective.