CURSUL 5

Violul ca situaţie traumatică

În cazul violului, se însumează câţiva factori deosebit de nefavorabili în situaţia traumatică.

Actul de violenţă este săvârşit adesea într-o situaţie de pericol vital pentru victimă. Intimitatea
negativă constrânsă subminează autodeterminarea sexuală a victimei. Violul este însoţit în mod
tradiţional de tabuuri iraţionale deosebit de persistente şi de o gândire magică pe planul reacţiei
sociale, între care un rol predominant îl joacă tendinţa de culpabilizare a victimei. Victima este
surprinsă de atacul agresiv şi nu are nici o posibilitate de a lua contramăsuri sau de a lua, fie şi numai
psihic, atitudine sau de a se pregăti faţă de actul de violenţă. Făptaşii îşi tratează victimele, în afară de
ameninţări, şi cu dispreţ în comentariile exprimate şi în manevrele pretinse, care sunt îndreptate, în
plus faţă de actul de violenţă sexuală, şi spre descurajarea şi înjosirea victimei. Confuzia este la fel de
mare şi atunci când făptaşul prezintă un comportament relativ prietenos, după ce ameninţarea şi şocul
şi-au făcut efectul.
În faza de şoc, victimele manifestă frecvent stări confuzionale şi tendinţe de derealizare, nu
cred în realitatea evenimentului şi îl neagă. În relatarea celor întâmplate, unele victime prezintă un stil
„controlat”, altele un stil expresiv. La victimele de tip controlat, predomină negarea afectelor,
reacţiile de evitare şi mai ales tendinţa de anestezie emoţională şi de disociere, care sunt legate de
fazele de negare şi de evitare ale reacţiei traumatice. În stilul expresiv, predomină intruziunile, cu
invazie de stimuli şi un stil de povestire pe care observatorul neantrenat îl poate resimţi ca supralicitat
„isteric”.
Vătămarea violentă a intimităţii sexuale este trăită atât în societatea tradiţională, cât şi în
perioada contemporană ca o infracţiune violentă îngrozitoare. Dat fiind că în ţările civilizate măsurile
punitive sunt rezervate statului, dorinţele de răzbunare se manifestă astăzi adesea inconştient la
victime şi la aparţinători, de exemplu soţ sau tată. Refularea agresiunii şi îndreptarea tendinţelor
agresive către propria persoană, ca şi deplasarea asupra altei persoane, de exemplu, asupra
terapeutului, sunt, de aceea, de aşteptat ca reacţii psihotraumatice.
La abordarea aparţinătorilor, trebuie avute în atenţie modalităţile de gândire magică existente
inconştient sau manifestate inclusiv conştient, de exemplu tendinţa spre culpabilizarea victimei. Dacă
aceste tendinţe sunt prezente conştient sau inconştient în sistemul familiei, cu persoanele afectate şi
cu rudele acestora trebuie realizate convorbiri separate. Faţă de rude, cei care ajută trebuie să

1
vorbească deschis, într-un mod prejudicativ, despre reprezentările iraţionale. În mod normal, rudele
îşi corectează reprezentările, dacă sunt făcute atente asupra fondului emoţional şi motivaţional.
Importantă, şi adesea nouă pentru rude este informaţia că manevrele sexuale în sine nu pot
avea în sine nici un caracter erotic, ci sunt pe acelaşi nivel ca şi alte infracţiuni obişnuite de violenţă.
Este distrusă concepţia de sine, legat şi de capacitatea de autodeterminare şi de autoapărare în
stările periculoase. Această experienţă a propriei stări de supunere şi neputinţă poate să se transforme
uşor în autodispreţ şi autoînjosire, deci într-o atitudine pe care făptaşul a impus-o deja victimei.
Într-una dintre primele cercetări empirice ale consecinţelor pe termen lung ale violului în
Germania, Lorke şi Ehlert (1985) au raportat numeroase simptome care apar ca anexă la traumă, dar
pe care victimele nu le pun adesea în relaţie cu experienţa traumatică. Într-un studiu pilot, cu ajutorul
unui chestionar şi al unui interviu, Lorke şi Ehlert au arătat că, după faptă, fiecare victimă suferă în
medie de mai mult de 10 simptome, care se află într-un raport nemijlocit cu fapta. Două treimi din
aceste simptome persistă cu intensitatea lor originară chiar şi după un an. Autorii subliniază că, după
aprecierea lor, nu există nici o victimă care să fi suportat fapta fără consecinţe grave pe termen lung.
Kretschmann (1993), în concordanţă cu cercetarea numită, prezintă următoarele dificultăţi
simptomatice în calitate de consecinţe pe termen mediu şi pe termen lung ale unei traume de viol:
- angoase, fobii; tulburări psihosomatice, respectiv dureri psihogene; tulburări ale
comportamentului alimentar; dureri în partea inferioară a abdomenului, în zona genitală; maladii de
piele, de stomac şi de intestin, dureri de cap cu alură de migrene, dureri de spate, dureri persistente
ale unor părţi ale corpului, paralizia de scurtă durată sau resimţirea unor organe ca neaparţinând de
fapt propriei persoane; sfârşeli, depresii, dispoziţii depresive; devine preeminent un sentiment de
disperare, lipsă de sens, de resemnare. Dispoziţia depresivă poate trece la suicidalitate; abuzurile de
alcool şi de medicamente apar ca încercări de autovindecare.
- tulburări sexuale şi tulburări de relaţie. În multe cazuri, se ajunge la ruperea contactelor
sexuale şi sociale cu sexul opus şi cu persoanele de acelaşi sex;
- alături de tulburările funcţionale, anorgasmia şi vaginismul, apar senzaţii de greaţă în cazul
atingerii corporale, neîncredere profundă, ce se îndreaptă împotriva relaţiilor de parteneriat deja
existente sau care se construiesc. Alternativ, pot interveni şi forme de relaţie puternic sexualizate, o
căutare de tip adictiv a relaţiilor sexuale;
- alterări în relaţia cu propriul corp. Unele femei îşi trăiesc corpul ca ceva desprins de ele,
străin, murdar, devalorizat.

2
 De cele mai multe ori, victimele nu pot să stabilească singure relaţia între simptome şi trauma
de viol sau le contestă activ, dacă li se vorbeşte despre ele în terapie, dat fiind că particularităţile
experienţei traumatice sunt adesea refulate.
După Kretschmann (1993), unele victime cer consiliere frecvent imediat după experienţa
traumatică, dar apoi rămân adesea la un nivel foarte superficial. Victimele întrerup terapia pentru că
nu pot să suporte sentimentele care au fost declanşate prin unele metode terapeutice, frecvent
orientate asupra corpului. Adesea, experienţa traumatică este refulată după primele încercări de
terapie. La cca 4, până la 8 ani mai târziu, se observă a doua creştere în cererea de terapie şi
consiliere. De data aceasta, există o dorinţă clară de a vorbi despre violul petrecut cu mai mulţi ani în
urmă, pentru a înţelege vătămările profunde care s-au organizat între timp în procesul traumatic.
În cazul violului unei femei, perspectivele psihoterapiei conflictelor determinate de traumă
privesc mai ales relaţia între identitatea masculină şi feminină, ca şi autoidentificarea psihosexuală în
această polaritate. Dat fiind că atacul violent se orientează în primul rând asupra fiinţei feminine şi
ideii de sine a victimei, dimensiunea de autocontrol şi autodeterminare este angrenată traumatic
totodată cu polaritatea masculin-feminin. Astfel se poate ajunge pe de o parte la oscilaţie între
fantasmele de atotputernicie şi de neputinţă, între sentimentele de devalorizare ale femeii şi, pe de
altă parte, la dispreţ, ură şi repulsie faţă de formele masculine ale sexualităţii.
Se cere deci să se înveţe a se face diferenţierea într-un mod activ emoţional. În acest proces de
diferenţiere, situaţia traumatică îşi recâştigă semnificaţia ei singulară şi adesea întâmplătoare; ea nu
mai trebuie confundată cu un model al lumii. În măsura în care se diferenţiază dimensiunile
masculin-feminin, putere-neputinţă, încredere - neîncredere, agresiune şi erotică şi se desprind de
experienţa traumatică, ele redevin dimensiuni liber disponibile ale relaţiei sociale. Trebuie depăşită
uneori în terapie şi ideea despre lume şi sine distrusă a făptaşului, transferată victimei în situaţia de
intimitatea negativă. În procesul elaborării traumei devine semnificativă şi chestiunea unei pedepse
adecvate pentru făptaş, care trebuie să contribuie şi la restabilirea graniţelor, care să dizolve
identificarea compulsivă a victimei cu făptaşul şi să îi redea acestuia răspunderea pentru actele sale.