UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI” BACĂU

FACULTATEA DE INGINERIE

SPECIALIZAREA IPMI

PROIECT LA APE UZATE ŞI NĂMOLURI DE

EPURARE

Student:

DIACONU Dragoş Ionel

grupa 331

2014
 CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1.IMPORTANŢĂ

Apa ca şi aerul, este un factor de mediu indispensabil vieţii. Apa se găseşte întotdeauna acolo
unde există viaţă şi formează substanţa cea mai răspîndită pe pămînt. Ea a avut  un rol de prim ordin
in apariţia vieţii pe planeta noastră.Combaterea poluarii apelor se realizează prin măsuri ce
urmăresc,in primul rind,prevenirea poluării apelor.Penru multe ramuri industriale,pentru zootehnie
şi diverse activităţi sociale,modalitatea cea mai eficienta de combatere şi limitare a poluării
este epurarea apelor uzate înainte de evacuare. În această operaţie, apele uzate sunt supuse unor
tratamente successive, prin care conţinutul de poluanţi este diminuat astfel încît, în urma diluării cu
apale rîurilor în care ajung să înregistreze concentraţii cât mai mici.
Tratamentele care se aplică include tehnologii bazate pe procese şi fenomene naturale: fizice,
chimice şi biologice, aplicate diferenţiat la diferite categorii de apă uzată, iar în cadrul acestora se
deosebesc diferite tehnici şi metode de lucru în funcţie de compoziţia apelor uzate.
Calitatea apelor este cel mai mult afectată de deversarea de către om de ape uzate. Prin
urmare, principala măsură practică de protecţie a calităţii apelor de suprafaţă este să  epurăm apele
uzate. Primul pas spre epurare este colectarea apelor uzate, care se face prin sisteme de canalizare,
ele sunt mai simple la poluanţi industriali, dar foarte vaste şi complicate în cazul canalizării
localităţilor, deoarece trebuie să preia ape uzate fecaloid-menajere de la un foarte mare număr de
surse; toate chiuvetele, wc-urile, căzile de duş sau baie. Apele acestea trebuie apoi conduse la staţia
de epurare de unde apoi de regulă sunt restituite în emisar, de obicei un rîu. În final vom revedea o
serie de reglementări în domeniu, pentru a înţelege mai bine problema epurării apelor. Pagubele şi
neajunsurile produse în urma evacuării apelor uzate neepurate sau insuficient epurate sunt
numeroase, astfel în zonele învecinate ale cursurilor de ape infectate se produc epidemii de boli
hidrice (febră, dezinterie, etc.). Pagubele la şeptelul de vite sunt importante, astfel apele uzate de la
abatoare provoacă în aval epizotii de pestă porcină, cele provenite de la senatoriile de TBC, epizotii
de tuberculoză de tip uman, cele evacuate din fabricile de vopsele, terebentină, săpunuri, provoacă
moartea vitelor mari.
În România începe să se acorde prioritate problemelor de poluare a mediului după 1989,
când se înfiinţează Ministerul Apelor, Pădurilor si Mediului Înconjurător.
De protecţia apelor naturale este responsabilă Regia Autonomă-Apele Române.  
Indiciile de calitate pentru apele naturale sunt stabilite printr-o serie de reglementări. Legea
mediului menţionează că protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice, are ca
obiectiv menşinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale a acestora în scopul evitării
unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.
Poluarea apei reprezintă modificarea în mod direct sau indirect a compoziţiei apei normale
ca urmare a activităţii omului într-o astfel de măsură încât influenţează negativ caracteristicile
apelor, împiedicând folosirea lor în stare naturală.
 Apa conţine în urma poluării mai multe categorii de substanţe şi particule cum ar fi: particule
solide (fibre de lemn), produse chimice organice (săruri de fier, zinc, crom, săruri amoniacale) şi
produse ale industriei metalurgice, extractive ( ape acide, cianuri, cloruri, benzen).
Pentru determinarea acestor categorii de substanţe poluante, apele naturale pentru a fi
utilizate într-un anumit domeniu sunt supuse unor analize. Aciditatea apei este determinată de
prezenţa bioxidului de carbon liber a acizilor minerali şi a sărurilor cu hidroliză acidă.
Legislaţia în domeniul protecţiei apelor naturale constituie baza legală a organizării şi a
măsurilor de ordin tehnic şi organizatoric în domeniul protecţiei calităţii apeloa. Rolul legislaţiei este
de a crea prin prevedere de sancţiuni penale şi contravenţionale,n interesul celor care sunt în situaţia
de a impurifica apele naturale şi a limita impurificarea apelor la nivelul impus de societate.
Complexitatea acţiunilor de protecţie a calităţii apelor, depinde de normele şi standardele
aflate în vigoare la nivelul fiecărei ţări şi pe plan mondial.
Protecţia calităţii apelor constituie partea integrantă a protecţiei mediului înconjurător, ea
fiind o necesitate obiectivă a civilizaţiei sub orice formă.
Protecţia calităţii apelor se realizează în cadrul bunei gospodăriri a apelor care, în ansamblu,
asigură dezvoltarea judicioasă a tuturor folosinţelor, ca de exemplu cele privind alimentarea cu apă a
oraşelor, industriilor şi unităţilor agrozootehnice, irigarea terenurilor agricole, navigaţie şi
piscicultură.
Toate resursele de apă de suprafaţă şi subterane constituie un bun de preţ naţional, care
trebuie gospodărite în mod unitar, urmărindu-se păstrarea proprietăţilor lor naturale, împiedicarea
impurificării, a poluării lor, îmbunătăţirea caracteristicilor fizico-chimice şi biologice a apelor, în
scopul unei cât mai bune gospodăriri a acestora.

1.2. Răspândire şi scurt istoric.

Primele staţii de epurare au apărut în Anglia în secolul XIX. Iniţial s-au realizat canalizări,
care au rezolvat problema epidemiilor hidrice, dar au facut din Tamisia un râu mort ce degaja miros
pestilential, incât in geamurile parlamentului au trebuit atâtea carpe îmbibate cu clorura de calciu.
Abia atunci s-a trecut la realizarea de statii de epurare. Tot in Anglia s-au pus bazele
monitoringului. “Parlamentul consum biochimic de oxigen” (CBO5) introdus in 1898 si a fost
conceput in concordanta cu realizarile englezesti-temperatura de 200C. Timp de rezidenta in rau de 5
zile, tip de poluare predominanta fiind cea fecaloid-
menajera.                                                                                                                                                  
                                                                                                                                            In  Statele
Unite ale Americii tot mai puţine ape uzate, dupa epurare se descarca din nou in emisar. Se
infiltrează in sol sau se utilizează pentru irigaţii, in industrie, pentru recreere, pentru piscicultura, şi
chiar ca sursă de apa potabilă. Tehnologiile pentru epurarea apelor uzate se răspândesc în ţările
arabe şi africane.

1.3.Probleme canalizării apelor pluviale.

O mare probloblemă în zonele urbane o constituie apele pluviale. Uneori sunt colectate de
sisteme de canalizare distincte şi deversate direct în emisar (de regula râul care trece prin, sau pe
lângă localitatea în cauză); dar  ele sunt mai mult decât nişte simple ape de şiruire încarcate cu
suspensii. De pe străzi ele se încarcă cu reziduuri petroliere şi de uleiuri, plumb de la combustibili,
particule din abrazarea cauciucurilor si discurilor de frână ale automobilelor. Deci sunt suficient de
poluate încât sănecesite de fapt epurare în statia de epurare oraşenească la fel ca alte ape uzate.

CAPITOLUL  II

EPURAREA APELOR UZATE

2.1.POLUANŢII ŞI SURSELE DE POLUARE ALE APEI.

2.1.1.Poluanţii.
Se consideă poluanţi acele substanţe caref în concentraţie suficienta, pot produce un efect
masurabil asupra omului, animalelor, plantelor si materialelor.Dată fiind multitudinea şi varietatea
surselor de poluare, precum şi numărul mare al elementor poluante a apărut şi necesitatea unei
împărţiri a lor.
A) După provenienta şi caracterele comune se disting mai multe categorii de
poluanti:substanţe organice (hidrocarburi, detergenti, pesticide), substanţe anorganice (metale
grele, azot, fosfor), suspensii (fibre de lemn şi celuloză, păr, deşeuri de carne, steril de la exploatări
miniere sau din cariere), substanţe radioactive (din atmosferă, în urma exploziilor nucleare, de la
reactorii uzinelor nuclearo-electrice, din laboratoarele de cercetări cu izotopi radioactivi), produse
petroliere (de la foraj-extracţie, din rafinări, din uzinele petrochimice, de la transportul naval, auto şi
prin conducte), ape fierbinţi (din industrie sau centrale termoelectrice), microorganisme
patogene (din spitale, crescătorii de animale, ştranduri şi locuinţe).
După natura lor, poluanţii de provenienţă artificială pot fi: poluanţi fizici (substanţe
radioactive şi apele termale), poluanţi chimici (plumb, mercur, azot, fosfor, hidrocarburi, detergenţi
şi pesticide), şi poluanţi biologici (microorganismele).
B). După modificările pe care le produc apei, poluanţii pot fi:
              a). Poluanţi care modifică propietăţile chimice şi/sau biologice ale apei:
 - compuşi toxici anorganici (plumb, mercur, cupru, zinc, crom şi cianuri);
 - compuşi organici greu sau nedegradabili (pesticide, detergenţi);
 - săruri organice provenite din mine sau exploatări petroliere;
 - substanţe fertilizatoare (azot şi fosfor);
 - microorganisme (bacterii, viruşi şi paraziţi);
pH-ul reprezintă logaritmul cu sens schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen (hidroniu).
pH-ul normal al ploii şi zăpezii este de 5,1. În apa naturală acest pH variază în jurul valorii
neutre (7).
Apele continentale prezintă variaţii mai mari ale pH-ului decât cele marine datorită în mare
parte poluării.
 Valoarea pH-ului este determinată în mare măsură de procese biologice şi chimice;
condiţionează tratamentele aplicate apei. Pentru desfăşurarea normală a proceselor biochimice, pH-
ul trebuie să fie cuprins la apele naturale între 5,6 şi 8,5
pH-ul este datorat prezenţei în apă, în diferite concentraţii a bioxidului de carbon,
carbonaţilor,şi bicarbonaţilor care formează un sistem tampon.
Apele reziduale cu pH acid sau alcalin, împiedică desfăşurarea proceselor biologice, procese
ce asigură autopurificarea apei.
b). Poluanţi care modifică proprietăţile fizice sau organoleptice ale apei pot fi: uleiurile,
coloranţii, substanţe degradabile care consumă oxigenul din apă şi substanţe solide cum ar fi
suspensiile cu ajutorul organelor de simţ. Proprietăţile organoleptice ale apei sunt cele caracteristice
care pot fi detectate
Gustul  apei este determinatde substanţele şi gazele dizolvate în apă. Dacă aceste
componente sunt prezente în apă într-o cantitate prea mare sau prea mică, pot da apei un gust
neplăcut, care poate fi: sărat, dulce amar, metalic, fad sau sălciu. Determinarea gustului apei, o fac în
general, persoanele dotate cu fineţea simţului gustativ. După clătirea gurii cu apă fără gust şi fără
miros, se gustă de câteva ori din proba de analizat, după care se compară gustul astfel simţit cu un
gust cunoscut.
Mirosul apei este determinat de prezenţa unor substanţe naturale sau provenite din poluare 
precum şi de transformările chimice ale substanţelor dizolvate. Determinarea mirosului apei se
realizează în anumite condiţii de temperatură şi de către persoane care au consumat, în prealabil,
anumite elemente şi băuturi iritante pentru mucoasa buco–nazală. Determinarea constă în
compararea mirosului unei probe de apă de analizat cu o probă de apă cu miros cunoscut. Analiza se
face mai întâi la temperatura camerei, iar apoi la temperatura de 60 grade Celsius.

 2.1.2. Influenţa poluanţilor apelor asupra mediului.

A).Substantele  organice de origine naturală (vegetală) consumă oxigenul din apă atât pentru
dezvoltare, cât şi după moarte. Lipsa oxigenului din apă are ca efect oprirea proceselor aerobe
printre care şi autoepurarea.
Fenolul este pentru peşti un toxic nervos, el imprimă gust şi miros neplăcut cărnii peştilor.
Detergenţii se plasează la suprafaţa apei sub formă de spumă şi împiedică autoepurarea apei
şi folosirea ei pentru irigaţii.
Pesticidele pot constitui cauza unor boli grave (cancer), tulburări neurologice, afecţiuni ale
glandelor endocrine.
B).Substanţele anorganice pot provoca creşterea durităţii, iar apele cu duritate mare produc
depuneri şi micşorează capacitatea de transfer a căldurii.
Clorurile, peste anumite limite, fac apa improprie pentru alimentare şi pentru irigaţii.
Metalele grele au acţiuni toxice asupra organismelor acvatice, inhibînd în acelaşi timp şi
procesele de autoepurare. Metalele grele produc intoxicaţii grave ale organismului uman.
 O intoxicaţie cu plumb duce la anemie, insomnie, iritabilitate, greaţă, gust metalic
(absorbţia plumbului din apă este mai mică decât a celui prezent în apă).               Intoxicatia cu
mercur are ca manifestări dureri de cap, ameţeli, insomnie, oboseală, tulburări de memorie
(absorbţia mercurului din apă este relativ mică).
 Mercurul se acumulează în organism mai ales în rinichi şi ficat.
  Intoxicaţia cu cadmiu se manifestă prin afecţiuni ale rinichilor, ficatului, cordului
(absorbţia cadmiului din apă este mică).
Intoxicaţia cu arsen are ca efect asupra organismului: cefalee, ameţeli, oboseală, dureri
abdominale, reacţii cutanate. Arseniul reţinut de organism se concentrează în piele, ficat, rinichi,
plămîni şi splina.
Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apei.
Suspensiile organice, cât şi cele anorganice se depun, formînd bancuri care împiedică
navigaţia, consumă oxigenul din apă.
Dacă substanţele în suspensie sunt numai de natură organică ele conduc la formarea de gaze
rău mirositoare.

2.1.3.Evacuarea apelor uzate radioactive

Evacuarea acestora în apele de suprafaţă şi subterane, prezintă pericole deosebite datorită
acţiunii radiaţiilor asupra organismelor vii. Radiaţiile pot acţiona din exteriorul sau interiorul
organismului. Efectul biologic al radiaţiilor poate fi somatic (asupra sistemului nervos central,
gastrointestinal), sau genetic (perturbări ale codului genetic prin mutaţii).
Produse petroliere. Datorită nemiscibilităţii ţiţeiului cu apa, cea mai mare parte a lui se
ridică la suprafaţă şi formează o peliculă uleioasă împiedicînd difuzia şi accesul aerului atmosferic
în mediul acvatic şi blocînd aproape total asimilaţia clorofilială şi respiraţia organismelor.
Produsele petroliere dau apei gust şi miros neplăcut, se depun pe diferite instalaţii,
obturîndu-le, uneori chiar blocîndu-le, colmatează filtrele pentru tratarea apei, sunt toxice pentru
flora şi fauna acvatică, fac inutilizabilă apa pentru alimentarea instalaţiilor de răcire, împiedică
folosirea apei pentru irigaţii şi agrement.
Apele calde, împiedică dezvoltarea normală a peştilor, pentru că apa caldă stă deasupra,
peştele se retrege la fund, zonă în care nu se produce dezvoltarea lui normală. O dată cu mărirea
temperaturii, concentraţia de oxigen devine mai mică şi viaţa organismelor este pusă în pericol.
Microorganismele sunt puternic vătămătoare, produc infectarea apei, făcînd-o inutilizabilă.
Încă din antichitate, apa a fost considerată ca una din cele mai importante căi de transmitere
a unor boli zise ,,molipsitoare”.
Bolile infecţioase transmise prin apă se pot împărţi în: boli microbiene (febră tifoidă,
dezinterie şi holeră), boli virotice (poliomelita şi hepatită epidemică) şi boli parazitare.

2.1.4.Sursele de poluare ale apei

 Sursele de poluare sunt multiple. Ppoluanţii solizi, lichizi sau gazoşi, ajung în apele naturale
direct sau, în cele mai multe cazuri, prin intermediul apelor uzate.
 Din punct de vedere al provenienţei, sursele de poluare pot fi:
           - artificiale- rezultate ca urmare a evacuării unor ape uzate în receptori;  
           - naturale- consecinţa poluării apelor datorită unor procese naturale.
Pentru cele două mari categorii de receptori de ape uzate- apele de suprafaţă (fluvii, râuri,
lacuri, mări), şi apele subterane (straturi acvifere, izvoare), sursele de poluare sunt în general
aceleaşi.
Unele aspecte specifice ale poluării apelor de suprafaţă sau subterane , vor fi puse în evidenţă
atunci când va fi cazul .
 Poluarea apelor de suprafaţă şi subterane se datorează , în principal, unor proprietăţi
specifice apei, astfel:
∆starea lichidă a apei, la variaţii mari de temperatură care face ca apa să poată fi uşor
transportată pe albii, canale şi conducte, luând ca diferite substanţe, plutitori care sunt poluanţi .
∆proprietatea apei de a construi un mediu propice şi de a uşura  relizarea a numeroase reacţii
fizico-chimice, ca de exemplu dizolvarea unor substanţe naturale sau artificiale şi sedimentarea
suspensiilor. Datorită tuturor acestor proprietăţi specifice care, în câteva cuvinte, o face să fie
indispensabilă peste tot, apa pe de o parte, este în permanenţă ameninţată a fi impurificată, iar pe de
o altă parte, în orice moment trebuie protejată contra poluării .
  Sursele de poluare cele mai importante sunt urmatoarele:  
 Apele uzate  publice, care de exemplu apa de la hoteluri, restaurante, instituţii publice,
asemănătoare în mare parte cu apele uzate menajere.
Apele provenite de la satisfacerea nevoilor tehnologice de apă ale sistemelor de canalizare,
ca : spălarea canalelor, pregătirea solutiilor de reactivi, ape provenite din spălarea unor obiecte din
staţia de epurare. Apele uzate provenite de la spălatul şi stripitul străzilor, de la stropitul spaţiilor
verzi şi din drenarea câmpurilor de irigaţie. Apele uzate rezultate din contactul apelor de ploaie cu
depozitele de deşeuri de orice natură (deşeuri menajere şi industriale, cenuşa de la termocentralele
care ard cărbuni ,zgurile metalurgice, sterilul de la preparaţiile miniere, nămolul de la fabricile de
zahăr,  de produse clorosolide sau de la epurarea apelor uzate).
          Apele meteorice care la prima vedere par a fi curate, acestea în timpul şiroirii lor la suprafaţa
solului, se încarcă cu diferite substanţe în suspensie şi nocive şi sunt de cele mai multe ori, mai
nocive ca celelalte ape uzate; de exemplu, nocivitatea apelor de ploaie atunci când acestea
antrenează îngrăşăminte, pesticide sau  alte asemenea substanţe, este deosebit  de periculoasă.
Containerele cu deşeuri concentrate, au nocivitate mare, care se aruncă pe fundul mărilor ori
se îngroapă sau se depozitează în cavităţio subterane, constituie surse potenţiale de impurificare  a
apelor, deoarece etanşietatea sau viaţa containerelor nu poate fi evacuată cu suficienţă certitudine.
Deosebit de periculoase în acest sens sunt containerele cu deşeuri radioactive care se aruncă pe
fundul mărilor şi oceanelor, acestea constituind, în prezent, modul cel mai frecvent de îndepărtare a
acestor substanţe.
Apele uzate menajere, care rezultă din utilizarea apei în locuinţe, instituţii publice, băi,
spălătorii, spitale, şcoli, hoteluri, unităţi comerciale şi de alimentaţie publică. Peste 80% din totalul
apelor utilizate în scopuri casnice se evacuează poluate. Apa este un excelent agent de spălare pus la
dispoziţie de natură. Apa spală şi singură, ploile antrenează gunoaiele, uleiurile benzina de pe străzi,
fumul şi praful din aer, de pe clădiri şi de pe plante. Rezultatul curăţeniri făcute este poluarea apei.
Impurităţile acestor ape sunt de provenienţă biologică (microorganisme şi paraziţi ), substanţe
organice (produse petroliere), substanţe minerale (rezultate din operaţii casnice sau edilitare) .
      Apele uzate industriale, care rezultă din diverse procese de fabricaţie şi care constituie
cea mai masivă şi nocivă categorie de poluare. Caracteristica esenţială a apelor uzate industriale o
comstituie varietatea nelimitată de poluanţi şi nocivitatea lor deosebită. Astfel, unele contin germeni
patogeni, precum cele din industria alimentară, altele, substanţe în suspensie, ca cele provenite de la
staţiile de flotaţie, iar cele mai multe substanţe chimice potenţial toxice. Numărul substanţelor
chimice poluante este foarte mare, cele mai frecvente fiin  metalele grele, acizii minerali şi organici,
substanţe azotate, coloranţi, fenoli şi detergenţi. Unele pot degradabile, dar cele mai multe au o
persistenţă îndelungată. Industriile cele mai poluante sunt: chimică, metalurgică, minieră, alimentară
şi forestieră. Apele uzate industriale provin de la industrii de  orice natură (alimentară, metalurgică,
minieră şi chimică).
 Apele uzate agrozootehnice, care rezultă din ztilizarea apei în acopuri  agricole (irigaţii),
alimentarea animalelor şi salubrizarea crescătoriilor de animale. În  compoziţia acestor ape intră
dejecţiile animalelor, produşi de eroziune a solului, îngrăşăminte naturale sau sintetice, substanţe
chimice folosite împotriva dăunătorilor agricoli, biostimulatori, agenţi infecţioşi specifici
animalelor.
 Sursele de poluare neorganizate sunt prezentate de apele meteorice, (ploaie sau zăpadă),
reziduuri solide de tot felul, diversele utilizări necorespunzătoare (topirea inului sau a cânepei). Ele
au un caracter  intermitent,  de obicei debite reduse şi o compoziţie diversă, producând o poluare
difuză, difcil de  stabilit şi mai ales de stăpânit. În compoziţia lor intră, în general, suspensiile
organice sau minerale, germenii patogeni, paraziţii antrenaţi de pe sol şi unele substanţe toxice.

2.2.Modul de dispersie a apelor poluate.

            Apa este un rector important al agenţilor poluanţi. Răspândirea acestora prin apă se face cu o
viteză mai redusă decât prin aer, deoarece circulaţia apei este mai înceată decât circulaţia aerului
datorată vânturilor. Apa este foarte importantă pentru echilibrele ecologice şi perturbarea circuitului
ei duce prejudicii imediate în comunităţile ecologice.
Caracteristicile apei ca agent poluant sunt:
- oate dizolva multe substanţe nocive, mobilizându-le în loc să le lase pe locul de producere;
- oate vehicula şi materiale mai  dense care în atmosferă sar depune uşor;
- rezintă condiţii favorabile pentru concentrări fizice , chimice şi biologice ale agenţilor
poluanţi.
 Fiind cea mai importantă substanţă pentru procesele biochimice, poluarea ei poate influenţa
în cel mai înalt grad întreaga textură a lanţurilor alimentare. În ţara noastră, aproape toate unităţile
industriale îşi evacuează apele uzate în emisarul învecinat. Emisarul reprezintă apa de suprafaţă,
curgătoare sau stătătoare, care colectează apele reziduale provenite de la întreprinderile industriale
sau apele menajere. Curenţii de apă au un mare rol în dispersarea agentilor poluanţi: în apele
stătătoare, curenţii verticali şi orizontali  au ca efect o simplă amestecare, în apele curgătoare  însă
fluxsul de apă antrenează  continuu, unidirecţional şi dă o direcţie privilegiată dispersă a agenţilor
poluanţi. În masa de apă poluată (efluantul), de-a lungul evoluţiei acesteia, de la punctul de emisie,
până la dispersia şi diluţia sa completă, se disting trei zone principale : zona de etaj, zona de tranziţie
şi zona de dispersie.
   Zona de etaj, care apare la punctul de emisie şi se continuă atâta timp cât sursa de energie
preponderentă este aceea proprie efluentului.
   Zona de tranziţie, care apare atunci când energia proprie a efluentului ajunge de acelaşi
ordin de marime cu cea a emisarului.
   Zona de  dispersie, este zona în care efluentulş îşi pierde toată energia proprie şi evoluează
numai sub acţiunea dinamicii emisarului. Parametri externi care influenţează evoluţia şi amestecul
apelor poluate cu emisarul sunt de natură hidrodinamică (curentul transversal sau coozial din emisar
şi vântul) şi termică (procesele de transfer termic la interfaţa apă-atmosferă şi stratificarea termică a
maselor de apă aflate în repaus). În apele curgătoare, turbulenţa lor ajută la difuzia agenţilor
poluanţi; încetineşte sedimentarea şi accentuează aerarea.
 Apele freatice nu sunt ferite de poluare: unii poluanţipot difuza până la adâncimi de zeci şi
sute  de metri, infiltrându-se prin straturile de roci până la apele subterane. Dacă poluanţii sub formă
de suspensii întâlnesc în sol o barieră se opresc, poluanţii  sub formă de soluţie ajung cu uşurinţă
până la apele freatice . Căile prin care agenţii poluanţi sunt vehiculaţi de ape sunt: ingerarea directă a
apei contaminate de către plante şi animale, utilizarea apei contaminate pentru irigaţii şi acumularea
agentului poluant pe plaja bazinelor de apă, utilizate în  scopuri sportive sau recreative.

2.3. Procese si metode de epurare.

Combaterea poluării apelor se realizează prin măsuri ce urmăresc, în primul rând, prevenirea
poluării apelor. Pentru multe ramuri industriale, pentru zootehnie şi diverse activităţi siciale,
modalitatea cea mai eficientă de combatere şi limitare a poluării este epurarea apelor uzate  înainte
de evacuare. Prin această operaţie, apele uzate sunt supuse unor tratamente succesive, prin care
conţinutul de poluanţi este diminuat, astfel încât, în urma diluării cu apele râurilor în care ajung să
înregistreze concentraţii cât mai mici.

2.3.1.Epurarea mecanică.
Se mai numeşte epurare primară şi se bazează pe procese fizice de
separare a poluanţilor din apele uzate .
Epurarea mecanică realizează în prima etapă îndepărtarea materiilor grosiere în suspensie,
mai mari de 1 milimetru, în general solide organice plutitoare, prin reţinerea lor pe grătare şi site. În
a doua etapă, prin procese de decantare gravitaţională, în instalaţii numite deznisipatoare, se
îndepărtează suspensiile constituite din particule minerale (sol şi nisip). Materiile grosiere se
îndepărtează ăentru protejarea pompelor şi evitarea înfundării conductelor. Apele uzate, după
primele două etape, sunt conduse în  instalaţii numite decantoare primare, unde se sedimentează
restul de substanţe în suspensie şi parţial cele aflate în dispersie coloidală, care contin  şi substanţe
organice. Există mai multe tipuri de decantoare, în funcţie  de natura apelor şi procedeul aplicat.
Decantoarele sunt construcţii din beton de formă dreptunghilară sau radială în care apa uzată curge
cu viteză mică pentru a grăbi depunerea particulelor în suspensie. Namolul rezultat din depuneri e
colectat, periodic şi evacuat din instalaţie. Unele staţii de epurare mecanice sunt prevăzute
suplimentar cu separatoare de uleiuri şi grăsimi.

 2.3.2.Epurarea chimică
 Această metodă utilizează pentru îndepărtarea poluanţilor prin procese chimice şi fizico-
chimice. Metoda se aplică apelor uzate industriale şi altor categorii de ape când se urmăreşte o
epurare rapidă şi eficientă. Epurarea chimică se aplică atît poluanţilor în suspensie, cît şi celor
dizolvaţi.
Astfel materiile în suspensie fină care nu se decantează în decantorul primar, ele aflîndu-se
dispersate coloidal, se elimină cu ajutorul unor reactivi chimici, numiţi coagulanţi, se mai folosesc şi
coagulanţi sintetici numiţi polielectroliţi. Aplicarea produsului de decantare cu coagulanţi, asigură
eliminarea materiilor în suspensie şi reduce conţinutul de substanţe organice dizolvate.
 Pentru eliminarea poluanţilor dizolvaţi se recurge la reacţii chimice în care reactivul introdus
formează cu poluantul un produs greu solubil, care se depune pe fundul bazinului de reacţie sau e
descompus sau transformat într-o substanţă inactivă.  Astfel se pot elimina din soluţie:  metale grele,
cianuri, fenoli şi coloranţi. Ca reactivi se utilizează laptele de var, clorul şi ozonul.
Apele uzate acide sau alcaline, datorită agresivităţii lor chimice, se supun preepurării,
operaţie ce constată în neutralizarea lor în bazine cu ajutorul unor reactivi chimici.

2.3.3.Epurarea biologică.
I se mai spune epurare secundară şi se aplică pentru eliminarea din apă a poluanţilor organici
biodegradabili, care pot constitui hrană pentru microorganisme.
Eliminarea substanţelor organice dizolvate în apă se face prin absorbţia lor la suprafaţa
celulelor, microorganismelor, în principal bacterii.
Ca urmare apar noi celule de bacterii şi aşa numiţi metaboliţi (bioxid de carbon ,săruri
minerale). Se practică trei procedee principale de epurare biologică.
a).Cu nămol activ .
           Instalaţia de epurare include un bazin de aerare numit aerotanc, în care apa uzată provenită de
la decantorul primar este aerată puternic cu ajutorul unor dispozitive de insuflare a aerului şi un
bazin de sedimentare- decantorul secundar. Nămolul sedimentat în decantorul este utilizat parţial
pentru însămânţarea aerotancului, iar excesul este îndepărtat sau condus în altă instalaţie a staţiei de
epurare.

b).Cu biofiltre.
Instalaţia de epurare conţine biofiltru propriu-zis, care este un turn de 1-4 metri înălţime, ce
conţine o umplutură de material inert, formată din piatră sau mase plastice, şi un decantor secundar.
Apa uzată provenită de la decantorul primar este introdusă prin partea superioară a
biofiltrului şi cade liber pe materialul de umplutură, contra curent cu aerul. În timp ce la nămolul
activ biocenoza este relativ uniformă în masa aerotancului, datorită agitării continuie a apei, în
biofiltru are loc o stratificare a grupelor pe înălţime, în funcţie de gradul de epurare realizat.
c).Cu iazuri de oxidare.
 Se utilizează de obicei ca un procedeu de epurare globală pentru ape uzate cu volum relativ
mic. Iazul biologic poate fi amenajat în bazine de pământ cu adâncime mică, sub un metru şi dotat
sau nu cu instalaţii de agitare şi reaerare. El poate prelua toate operaţiile efectuate în treptele staţiei
de epurare, sau poate fi utilizat în completarea decantoarelor primare ca treaptă de epurare biologică,
aşa cum se practică de obicei pentru epurarea apelor uzate provenite de la fermele zootehnice.
Populaţiile de microorganisme care participă la epurare, în iazuri sunt aceleaşi ca şi în instalaţii şi în
plus se adaugă şi algele care prin procesul de fotosinteză aduc un aport de oxigen. În plus algele
asimilează pentru hrană proprie, ionii de amoniu şi sărurile fosfatice care rezultă din descompunerea
substanţelor organice şi de către bacterii, realizând în acest mod epurarea apelor şi sub acest aspect.

      2.3.4.Eputarea avansată.
Prin aplicarea procedeelor de epurare mecanică şi biologică nu pot fi eliminate din apele
uzate multe dintre substanţele, organice nedegradabile biologic, astfel încât, pentru unele folosinţe
importante, cum sunt alimentările cu apă pentru populaţie şi unele alimentări industriale, epurarea
clasică, convenţională, nu sete suficientă. Este necesară o epurare mai avansată din punct de vedere
al îndepărtării poluanţilor şi datorită neutilizării surselor de apă, care conduce la concentrarea
poluanţilor neepuraţi în treapta primară şi secundară.
Epurarea avansată a apelor uzate, ca şi a apelor reutilizate se poate obţine prin aplicarea
procedeelor care se bazează pe procesele fizico-chimice cunoscute şi folosite deja în tehnologiile
chimice de fabricaţie; adsorbţie, extracţie, distilare, spumarea, dinitrificarea, schimbul ionic şi
oxidarea chimică.
a).  Procedee de epurare cu adsorbţie.
Se aplică pentru eliminarea cantităţilor mici de substanţe organice rămase după epurarea
biologică. În practică se utilizează, în special, pentru epurarea avansată a fenolilor, detergenţilor şi a
substanţelor care pot împrumuta miros şi gust neplăcut apei de băut.
 Ca material adsorbant se utilizează, cel mai des cărbunele activ obţinut prin condiţionarea
specială a cărbunelui vegetal sau fosil.
b).Procedeul de epurare cu schimbători de ioni.
Se aplică în general pentru demineralizarea apelor uzate sau de alimentare, sărurile organice
nefiind epurate în instalaţii clasice. Schimbătorii de ioni se utilizează frecvent pentru eliminarea
poluanţilor minerali aflaţi în apă sub formă ionică: fenoli, detergenţi şi coloranţi.
c).Procedeele de oxidare chimică.
Utilizează o gamă largă de produşi chimici cu proprietăţi oxidante, dintre care cele mai
uzuale sunt substanţele care degajă oxigen: ozonul, apa oxigenată şi clorul cu produşii săi. 

2.3.5.Epurarea apelor fenolice.

În prezent se procedează la extracţia fenolului prin dizolvare selectivă în hidrocarburi
aromatici, diizopropil eter, sau se aplică procedee de epurare biologică, mai lente decât cele
catalitice şi care necesită volum mare de investiţii şi consumuri energetice ridicate.
Dacă se urmăreşte recuperarea fenolului din apele uzate de la fabricarea fenolului se poate
realiza o epurare în trepte; în primul rând prin extracţia fenolului dintr-un amestec rezultat
intermediar şi din care nu poate fi separat prin distilare cu soluţie de hidroxid de natriu, urmat de
descompunerea acestuia cu acid sulfonic. Distrugerea fenolului din apa reziduală sulfatică în care
concentraţia fenol este mai mică de 20 ppm. şi se face în continuare prin epurare biologică.

2.3.6.Injectarea profunda- o alternativa la epurare.

O solutie mai putin ecologica in locul tratarii in statii de epurare sau alta metoda este
injectarea profunda a apelor uzate, in zone si adancimi unde nu contamineaza surse de apa subterana
in uz curent sau cunoscute. In functie de natura poluantului, unele speram sa isi modifice sau reduca
continutul de poluanti, dar la majoritatea se spera doar sa nu ne deranjeze in urmatoarele secole sau
chiar milenii,ceea ce nu este deloc o abordare durabila, dar se practica, la fel ca depozitarea
deseurilor nucleare puternic radioactive.
Injectarea se face la adancimi, de regula de 500-2000 metri, cu extreme de la cateva sute de
metri pana la peste 4000 de metri. Depinde si de tipul de roca– formatiune geologica in care se
injecteaza ,de regula nisip,gresie, dolomit sau calcare.
Debitul si presiune sunt si ele variabile, iar tipurile de ape uzate care se injecteaza sunt de
regula ape grav contaminate si foarte greu de epurat sau in cantitati foarte mari.
 Categorii de ape uzate injectate profund :
    -ape uzate comunale si industriale,
    -ape sarate de la exploatari petroliere,
    -ape utilizate la minerit prin solvire a diverselor minerale (clorura de sodiu ,potasiu,
fosfati, uraniu, cupru etc.).
    -ape utilizate in procedeul de ardere in situ a combustibililor fosili (carbune, sisturi
bituminoase,etc.).
Producerea de energie electrica pe baza celei geotermale ;
     -ape radiactive sau incarcate cu substante de inalta toxicitate din industria farmaceutica,
chimica etc.
      -ape de racire,
      -ape meteorice colectate de canalizari municipale si alte structuri.
   Se practica si reinjectare de ape ne sau putin uzate din ratiuni hidrogeologice, cum sunt
reincarcarea acviferelor, injectii de barare a intruziunii apei sarate in acvifer, injectii de solide sub
forma de suspensie apoi in golurile de unde au fost extrase, exemplu: steril inapoi in mine. In Statele
Unite ale Americii, cel mai frecvent a fost injectate ape uzate de provenienta din industria chimica,
farmaceutica, petrochimica, rafinarii si industrie extractiva de gaze naturale si industria metalurgica.
             Evacuarea apelor uzate in retelele de canalizare ale localitatilor este permisa numai
daca prin aceasta:
-    nu se aduc prejudicii igienei si sanatatii publice sau personalului de exploatare;
-   nu se diminueaza prin depunere capacitatea de transport a canalelor colectoare;
-    nu se degradeaza constructiile si instalatiile retelelor de canalizare, ale statiilor de epurare si ale
echipamentelor asociate;
-   nu sunt perturbate procesele de epurare din statiile de epurare, sau nu se diminueaza capacitatea
de preluare a acestora;
- nu se creeaza pericole de explozie.
Apele uzate care se evacueaza in retele de canalizare ale localitatilor si direct in statiile
de epurare nu trebuie sa contina:
          -  materii in suspensie, in cantitati si dimensiuni care pot constitui un factor activ de erodare a
canalelor, care pot provoca depuneri sau care pot stanjeni curgerea normala cum sunt:
          - materialele care, la vitezele realizate in colectoarele de canalizare corespunzatoare debitele
minime de calcul ale acestora, pot genera depuneri;
          -  diferitele substante care se pot solidifica si astfel pot obtura sectiunea canalelor;
          -   corpurile solide, plutitoare sau antrenate, care nu trec prin gratarul cu spatiul liber de 20
mm intre bare, iar in cazul fibrelor si firelor textile ori al materialelor similare (pene, fire de par de
animale- care nu trec prin sita cu latura fantei de 2 mm);
          -  suspensiile dure si abrazive ca pulberile metalice si granulele de roci, precum si altele
asemenea, care prin antrenare pot provoca erodarea canalelor;
          -  pacura, uleiul, grasimile sau alte materiale care prin forma, cantitate sau aderenta pot
conduce la crearea de zone de acumulari si depuneri pe peretii canalului colector;
-   substantele care, singure sau in amestec cu alte substante continute in apa din retelele de
canalizare, coaguleaza, existand riscul depunerii lor pe peretii canalelor, sau conduc la aparitia de
substante agresive noi.
 1.    substante cu agresivitate chimica asupra materialelor din care sunt realizate retelele de
canalizare si echipamentele si conductele din statiile de epurare a apelor uzate.
2. substante de orice natura, care, plutitoare sau dizolvate in stare coloidala sau de
suspensie,pot stanjeni exploatarea normala a canalelor si statiilor de epurare a apelor uzate sau care
impreuna cu aerul pot forma amestecuri explozive, cum sunt: benzina, benzenul, eterii, cloroformul,
acetilena, sulfura da carbon, solventii, dicloretilena si alte hidrocarburi clorurate, apa sau namolul
din generatoarele de acetilena.
3.    substante toxice sau nocive care, singure sau in amestec cu apa de canalizare, pot pune
in pericol personalul de exploatare a retelei de canalizare si a statiei de epurere.
4.   substante cu grad ridicat de periculozitate, cum sunt:
-                     metalele grele si compusii lor;
-                     compusii organici halogenati;
-                     compusii organici cu fosfor sau cu staniu;
-                     agenti de productie a plantelor, pesticide-fungicide, erbicide, insecticide,
algicide – si substantele chimice folosite pentru conservarea materialului lemnos, a pieilor sau a
materialelor textile;
-                     substantele chimice toxice, carcinogene, mutagene sau teratogene, ca:
acrilonitril, hidrocarburi policiclice aromatice, ca benzpiren, benzantracen, si altele asemenea;
-                     substante radioactive, inclusiv reziduurile;
-                     substante care, singure sau in amestec cu apa din canalizare, pot degaja
mirosuri ce contribuie la poluarea mediului;
-                     substante colorante ale caror cantitata si natura, chiar in conditiile diluarii
realizate in reteaua de canalizare si in statiile de epurare, determina prin descarcarea lor o data cu
apele uzate modificarea culorii apei receptorului natural;
-                     substante inhibitoare ale procesului biologicde epurare a apelor uzate sau de
tratare a namolului;
-                     substante organice greu biodegradabile;
Apele uzate provenite de la unitatile medicale si veterinare, curative sau profilactice, de la
laboratoarele si institutele de cercetare medicala si veterinara, intreprinderile de ecarisaj, precum si
de la orice fel de intreprinderi si institutii care prin specificul activitatii lor pot produce contaminarea
cu agenti patogeni microbi, virusuri, oua de paraziti se descarca in retelele de canalizare ale
localitatilor si in statiile de epurare numai in conditiile in care s-au luat toate masurile de
dezinfectie/sterilizare prevazute de legislatia sanitara in vigoare.                   
 
2.3.7.Staţii de epurare.
Staţia de epurare poate funcţiona cu una, două sau trei trepte după provenienţa şi
caracteristicile apelor uzate. Astfel, apele uzate provenind din industriile prelucrătoare ale materiilor
prime şi ale materialelor anorganice necesită, după caz, tratamente în treapta mecanică, treapta
chimică sau ambele trepte în succesiune. Apele uzate provenind din industria prelucrătoare de
materii prime organice, ca şi cele provenite din activitatea socială şi zootehnică, necesită, după caz,
tratament mecano-chimic, mecano-biologic sau mecano-chimic-biologic, în succesiune.
În instalaţia de epurare se urmăreşte, în general, epurarea sau inactivitatea tuturor
substanţelor care pot polua mediul înconjurător. Astfel, materiile organice, reţinute în separatoarele
mecanice şi în decantorul primar, împreună cu o parte din depunerile decantorului secundar sunt
trecute în instalaţia numită metatanc şi supuse unui proces de fermentaţie anaerobă.
Prin această operaţie, substanţele volatile, cu miros neplăcut, rezultate în urma hidrolizei
enzimatice a substanţelor organice, îndeosebi a lipidelor şi protidelor, sunt transformate în gaz
metan şi bioxid de carbon .
În continuare, reziduul obţinut în metatanc, nămolul, este deshidratat de păturile de uscare,
de unde rezultă un produs în mare parte mineralizat şi în general inactiv. Pe de altă parte, apa
reziduuală din decantorul secundar este trecută printr-o instalaţie de dezinfecţie, în care apa este
tratată cu clor şi în acest mod cea mai mare parte a bacteriilor, în formă vegetativă, este distrusă, râul
receptor primind o apă cu potenţial infecţios mai redus.
Schemele tehnologice de epurare menţionate sunt deseori completate, în practică, cu diferite
instalaţii şi mecanisme suplimentare  cu scopul asigurării unei eficienţe avansate. La fiecare treaptă
de epurare, timpul de staţionare al apelor uzate variază între 30 minute şi 2 - 4 ore, funcţie de
tehnologia aplicată.
Apele uzate industriale au de regula nivele inalte de incarcare cu poluant si mai ales au
caracteristici frecvent foarte diferite de cele uzate fecaloid-menajere.
De aceea ele nu pot fi epurate direct in statiile de epurare orasenesti, ci trebuie supuse unui
proces de preepurare specifica, adaptata naturii poluantului sau poluantilor in cauza, si apoi eventual
descarcate in canalizarea oraseneasca si duse la statia clasica de epurare.
          Se poate face si o statie complet separata  pentru apele industriale, care sa asigure epurare
pana la nivelul la care pot fi descarcate legal in emisar. O asemenea statie complet separata se poate
justifica economic la mari intreprinderi.
La noi in tara s-a realizat  un astfel de experiment la centrul de cercetare stiintifica Piatra
Neamt.
Modul natural de purificare a apelor reziduuale  descoperit in mlastinile populate cu
macrofite, a fost testat in laborator, unde a fost imbunatatit si modificat astfel incat sa se poata folosi
la tratarea apelor poluate instalatii de purificare.
Biomasa este compusa din: Typha angustifolia, Typha latifolia (pacura), Scirpus lacustria
(rogos), Phragmites australis (stuf) si Iris pseudacorus (stanjenel).
Apele industriale uzate sunt si cele ce provin din spalarea gazelor, inclusiv a celor de la
centralele termice sau termoelectrice, unde apele incarca bioxid de sulf, rezultand gaze mai putin
poluante pentru atmosfera dar ape foarte poluate, ce trebuie epurate.
Uneori apele uzate industriale au incarcari de poluanti pentru care nu exista tehnologie de
epurare adecvata, singura solutie ramanand in acest caz injectarea profunda.  
CONCLUZII

Sursele de poluare a apei sunt reprezentate de:

1. Poluanti industriali care ajung in apele naturale in urma deversarii apelor industriale in ape
naturale sau in canalizarea oraselor.
2. Apele menajere care ajung in apele naturale sau in conductele ce aprovizioneaza cu apa
potabila orasele (localitatile).
3. Ape agrozootehnice ce contin dejectii de animale, pesticide, detergenti, microorganisme
deversate in iazuri, rauri sau care ajung in pinze freatice.
4. Apele meteorice imbogatite in substante toxice ce ajung in atmosfera din industrie chimica
(ploile acide).
5 Apele poluate din diverse surse produc modificari solului, vegetatiei, animalelor si omului
dupa cum urmeaza:       
        * cianurile produc afectiuni ale ficatului, rinichilor, sistemului digestiv.
*  metalele grele produc anemii, afectiuni ale sistemului nervos, circulator si digestiv.
* fenolul din apele reziduale poate avea urmari grave asupra florei, faunei si organismului
uman.
* agenti poluanti produc eutrofizarea bazinelor acvatice.
* poluantii industriali duc la moartea pestilor atunci cand au loc deversari ale apelor
reziduale in amenajari piscicole.
* substante petroliere care ajung in apele naturale actioneaza asupra florei si faunei acvatice.
* detergenti sunt periculosi atat pentru viata acvatica cat si pentru populatia care util
* materiile aflate in suspensie si reziduul fix duc la colmatarea sistemelor de aductiune a apei
putand influenta negativ si proprietatile organoleptice ale apei potabile.