PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Unitatea de învățare 3.
MECANISME DE COPING

1. ASPECTE DEFINITORII ALE COPINGULUI

Coping-ul (engl. cope = a face faţă) este efortul cognitiv şi comportamental prin care o persoană
face faţă (reduce, stăpâneşte sau tolerează) solicitărilor interne şi/sau externe care îi depăşesc
resursele personale (Folkman&Lazarus, 1984, conf. Taylor, 1998). Relaţia dintre coping şi evenimentul
stresant reprezintă un proces dinamic. Lazarus arată că prin coping se realizează o tranzacţie între
persoană, care are un set de resurse, valori, şi mediu, care are propriile lui resurse, cerinţe şi
constrângeri. Astfel, coping-ul nu este o acţiune singulară, ci este un set de răspunsuri reciproce care
se petrec de-a lungul timpului, prin care persoana şi mediul se influenţează reciproc. De exemplu,
ruptura unei relaţii romantice poate avea o varietate de urmări, de la reacţii emoţionale precum tristeţea
sau indignarea, până la acţiuni precum eforturile de reconciliere. Aceste eforturi de coping vor fi
influenţate de felul în care răspunde partenerul (încurajare vs. respingere). Din procesul de coping fac
parte atât reacţiile emoţionale precum depresia şi furia, cât şi acţiunile realizate în mod voluntar pentru
confruntarea cu evenimentul.
Atunci când ne aflăm într-o situaţie solicitantă ameninţătoare, încercările de a face faţă pot servi
unor diferite scopuri. Înainte de un examen dificil, de exemplu, ne putem reduce teama spunându-ne că
succesul nu este chiar atât de important; sau ne putem pregăti mai serios prin muncă intensă. Înainte
de o operaţie chirurgicală, de exemplu, putem lua calmante sau ne putem informa prin lecturarea de
cărţi medicale asupra şanselor de succes şi a neplăcerilor postoperatorii. Evident că ceea ce gândim
sau facem într-o situaţie critică este mai mult sau mai puţin în conformitate cu scopul, ori mai mult sau
mai puţin eficient. Înainte de un examen, este mai bine de cele mai multe ori să ne pregătim bine, decât
să deformăm percepţia ; iar înainte de o operaţie ar fi mai bine să ne abatem gândurile sau să ne
liniştim, deoarece sub anestezie suntem oricum la dispoziţia cunoştinţelor de specialitate ale experţilor.
Funcţia unei strategii de coping este însă ceva diferit de efectul acesteia. La începutul cercetărilor
asupra copingului dominau reprezentările normative, conform cărora o anumită modalitate de a face
față era considerată ca fiind bună şi alta ca fiind rea. Astăzi se descrie mai întâi neutru modul în care se
desfăşoară procesul de coping şi abia mai târziu se verifică empiric ce efecte rezultă.
Lazarus diferenţiază între copingul orientat spre rezolvarea de probleme şi coping-ul orientat spre
reglarea emoţională. În cazul copingului centrat pe rezolvarea de probleme, persoana acţionează într-
un mod care poate conduce direct la îndepărtarea sau diminuarea problemei, realizându-se o activitate
instrumentală (de exemplu, a se pregăti pentru un examen, a încerca să facă ceva constructiv în
legătură cu agentul stresor: a analiza, a rezolva, a minimiza situaţia stresantă). Prin aceasta, nu se
spune că acţiunea respectivă se va finaliza cu succes. În opoziţie cu acesta, coping-ul emoţional
defineşte încercările de a regla emoţiile apărute ca rezultat al evenimentului respectiv, ceea ce se poate
realiza prin monologuri, reinterpretări, metode de liniştire etc. Funcţia este privită independent de efectul
respectivului mecanism de coping pentru că nu ştim cu siguranţă ce efect va avea.

ÎNTREBARE
Prin ce se deosebește copingul emoțional de cel care se orientează spre rezolvarea de probleme?

De multe ori, cele două tipuri se produc împreună. O persoană care întreprinde ceva pentru a
diminua poluarea fonică în localitatea sa poate să îşi reducă furia, revolta, dar şi să aibă simultan un
efect asupra agentului stresor. În 1980, Lazarus şi Folkman au efectuat un studiu asupra stresului şi

385
DANIELA MUNTELE

coping-ului la 100 de persoane, timp de 12 luni. Subiecţii erau intervievaţi lunar asupra celor mai
stresante experienţe din ultimul timp, iar apoi completau chestionarul cu 66 de itemi, numit „Ways of
Coping”, pentru a indica gândurile şi acţiunile de care făceau uz în acele împrejurări stresante.
Rezultatele au arătat că ambele tipuri de coping erau folosite în situaţii stresante. Măsurarea trebuie să
se facă ţinând cont de contextul şi de procesul actual şi ar trebui să se ia în considerare condiţiile date,
specifice ale tranzacţiei respective între persoană şi mediul înconjurător. Cele 66 de expresii ale acestei
scale pot fi subîmpărţite în opt dimensiuni sau subscale.
În general, problemele legate de muncă fac oamenii să utilizeze modalităţi de coping centrate pe
rezolvarea de probleme, iar problemele de sănătate conduc la un coping centrat pe emoţii, poate pentru
că afectarea sănătăţii cuiva este un eveniment care trebuie tolerat şi nu este necesară acţiunea directă.
În situaţiile în care se poate realiza ceva constructiv, este favorizat coping-ul orientat pe problemă, iar în
cele care trebuie acceptate, coping-ul centrat pe emoţii. În continuare sunt exemple de afirmaţii din
structura instrumentului lui Lazarus şi Folkan şi descrieri pentru fiecare proces de coping în parte.
1. Confruntarea – se caracterizează prin eforturile cu conotaţie agresivă de a schimba situaţia.
Sugerează un anumit grad de ostilitate şi de asumarea riscului. („mi-am mobilizat cu toate puterile
pentru scopul pe care îl aveam”)
2. Distanţarea – descrie eforturile de autodetaşare faţă de situaţia stresantă, (ex. „Am refuzat să mă
gândesc la acest lucru”)
3. Autocontrolul – descrie efortul de a regla propriile emoţii (ex. „Nu am spus nimănui despre ceea ce
simţeam”)
4. Căutarea suportului social – caracterizează efortul de a obţine suport emoţional şi informaţii de la
alte persoane („Am vorbit cu cineva pentru a afla mai multe despre situaţie”)
5. Acceptarea responsabilităţii – este o scală ai cărei itemi operaţionalizează conştientizarea propriului
rol în problema respectivă concomitent cu încercarea de a pune lucrurile în ordine („M-am criticat şi
m-am certat singur”)
6. Evadare/evitare – gândirea inspirată din dorinţe şi iluzii sau efortul de a evita, de a ieşi din situaţie
mâncând, bând, fumând, consumând droguri sau medicamente („Mi-am dorit ca situaţia să dispară”)
7. Planificarea rezolvării de probleme – descrie eforturile deliberate pentru rezolvarea situaţiei
problematice şi, în plus, abordarea analitică a problemei („Am făcut un plan de acţiune şi l-am
urmat”)
8. Reevaluarea pozitivă – caracterizează eforturile de a găsi o semnificaţie pozitivă în experienţă cu
efecte benefice asupra evoluţiei personale.

IMPORTANT
Taylor arată că strategiile de coping caracterizate prin confruntare, căutarea suportului social şi
planificarea rezolvării de probleme sunt mai mult legate de dimensiunea copingului legată de problemă,
iar celelalte 5 strategii specifice de coping sunt mai curând orientate către reglarea emoţională.

Se poate ca un anumit tip de coping să aibă consecinţe bune pe termen scurt, dar după un timp
mai îndelungat să apară disfuncţii secundare. Aceasta poate să se întâmple de exemplu atunci când
cineva îşi menţine temporar căsnicia distrusă, prin deformarea realităţii (ex. distanţare, evadare) şi prin
evitarea confruntării cu realitatea, şi abia peste ani se dovedeşte că o acţiune instrumentală, şi anume
divorţul, ar fi putut încheia cu succes criza. În final rămâne întrebarea, cine hotărăşte dacă este eficient
mecanismul respectiv de coping, persoana afectată sau un observator neutru? În cercetare se
recomandă a fi utilizate toate sursele disponibile. De exemplu, se folosesc interviuri, evaluarea
participanţilor la studiu de către alte persoane şi măsurători obiective, pentru a obţine informaţii asupra
procesului de coping.

386
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

2. Coping-ul, timpul și incertitudinile

Există nenumărate strategii de coping. Pentru a le sistematiza, au fost făcute numeroase

încercări de identificare a dimensiunilor supraordonate. Astfel, se deosebeşte, după cum am văzut deja,
coping-ul orientat asupra problemei de coping-ul orientat asupra emoţiei. O altă deosebire constă în
coping-ul raportat la sarcină şi cel raportat la emoţie. Încercările tradiţionale de a găsi astfel de
dimensiuni implică un eveniment efectiv sau stresant din punct de vedere ipotetic, care fie a avut deja
loc, fie va avea loc în viitor. Ceea ce lipseşte este partea pozitivă a copingului în sensul creşterii
personale, a stăpânirii asupra mijloacelor de a rezolva cerinţele şi a orientării spre scopurile vieţii.
Acceptarea pentru acestea constă în faptul că viaţa în general este stresantă şi necesită o stăpânire
permanentă, inclusiv a provocărilor pozitive şi a şanselor.
Ca o completare a dimensiunilor iniţiale ale copingului, Schwarzer deosebeşte între coping
reactiv, anticipativ, preventiv şi proactiv. Clasificarea aceasta are la bază o axă temporală, precum şi
diferite grade de certitudine asupra evenimentul stresant incert. Copingul reactiv este orientat spre
înapoi şi conţine evaluări cognitive ale păgubirii şi pierderii. Celelalte trei tipuri de coping sunt orientate
spre viitor şi conţin evaluări cognitive ale ameninţării sau ale provocării.

Fig. Patru tipuri de coping într-un sistem bidimensional (Schwarzer, 2004).

În cazul copingului reactiv este vorba despre un efort de a se descurca cu un eveniment care
tocmai s-a întâmplat, de exemplu compensând dauna sau pierderea. Exemple în acest sens pot fi:
divorţul, un accident, un refuz profesional, şomajul sau critica prin alţii. Copingul se poate orienta către
redefinirea scopurilor, căutarea sensului sau refacerea a ceea ce s-a pierdut.
Copingul anticipativ este fundamental diferit, deoarece evenimentul critic încă nu a avut loc. În
acest caz este vorba despre un efort de a se descurca cu o ameninţare iminentă sau care va avea loc
cu o probabilitate foarte mare. Exemple în acest sens sunt o consultaţie la dentist, un examen, o
apariţie în public, pensionarea sau respectarea unui termen de predare. Paguba sau pierderea pot
apărea în cazul în care persoana nu reuşeşte să deţină controlul asupra acestui risc, adică să
minimalizeze, respectiv să învingă prin efort activ ameninţarea.
În cazul copingului preventiv este vorba despre riscuri necunoscute din viitorul îndepărtat. Este
incert dacă evenimentul critic se va petrece cândva. Exemple în acest sens sunt posibila pierdere a unui
loc de muncă, a deveni victima unei infracţiuni, o îmbolnăvire, pierderea cheii locuinţei, o catastrofă
naturală sau falimentul unei afaceri. Pentru a se pregăti pentru astfel de riscuri incerte de-a lungul vieţii,
oamenii au o a doua cheie, încheie o asigurare, economisesc bani, menţin relaţii calde şi suportive cu

387
DANIELA MUNTELE

cei apropiaţi şi, în general, îşi construiesc resurse pentru orice eventualitate. Evaluarea unei ameninţări
stă la baza comportamentului preventiv.
Şi în cazul copingului proactiv avem de-a face cu o perspectivă de lungă durată şi presărat cu
destul de multă incertitudine. Comportamentul este totuşi asemănător cu cel din cazul coping-ului
preventiv. Construim diverse resurse de rezistenţă cu care să ne descurcăm cu succes în viaţă. În acest
caz însă, hotărâtor este caracterul pozitiv al evaluării cognitive, deoarece este vorba despre provocarea
prin scopurile din viaţă fixate de sine însuşi. Coping-ul nu este în acest caz un management al riscului,
ci un management al scopului. Oamenii nu sunt reactivi, ci proactivi în sensul că îşi creează o cale
constructivă de acţiune şi ocazia pentru dezvoltare şi succes. Coping-ul proactiv înseamnă a tinde spre
îmbunătăţiri, a optimiza condiţiile de viaţă şi a creşte permanent calitatea propriilor performanţe.
Managementul autoreglator al scopului conţine fixarea de scopuri înalte, acceptarea provocărilor şi
urmărirea perseverentă a scopului. Copingul proactiv este favorizat de percepţia unei bune eficienţe
personale, deci de convingerea optimistă că suntem capabili să fixăm scopuri dificile şi să le apărăm de
eventualele bariere, piedici sau obstacole care pot apărea.
Ralf Schwarzer, vorbind despre atitudinea proactivă, arată că este o caracteristică de
personalitate care are implicaţii asupra motivaţiei şi acţiunii. Este credinţa în potenţialul de schimbare
care poate fi realizată pentru îmbunătăţirea mediului propriu şi al celorlalţi. Atitudinea proactivă include
faţete precum posedarea de resurse, responsabilitatea, valorile şi viziunea.
Individul proactiv crede în existenţa unui număr suficient de resurse interne sau externe. Există
numeroase bunuri, servici, persoane, care pot fi influenţate pentru a sprijini atingerea obiectivelor
propuse. Inteligenţa, curajul şi tăria de exemplu, sunt resurse interne care permit fixarea scopurilor şi
persistenţa în urmărirea realizării lor.
Cei cu atitudine proactivă îşi asumă responsabilitatea pentru propria creştere. Cursul existenţei
nu este determinat numai de forţe externe ci el poate fi şi ales. Nici evenimentele pozitive şi nici cele
negative nu pot fi atribuite doar cauzelor exterioare. Din contra, indivizii proactivi se confruntă cu
realitatea şi adoptă o viziune echilibrată privind vina personală sau vina altora în cazul rezultatului
negativ. Pot fi deosebite două tipuri de responsabilităţi, responsabilitatea pentru evenimente din trecut şi
responsabilitatea pentru influenţarea celor din viitor. Cel de-al doilea tip de responsabilitate este esenţial
în structura atitudinii proactive. Individul proactiv se centrează asupra soluţionării problemei, indiferent
dacă problema a fost generată de el sau de alte persoane.
Persoanele cu atitudini proactive sunt cel mai adesea conduse de propriile valori, în contrast cu
cei care acţionează în acord cu mediul social de apartenenţă. Cu toate că valorile oamenilor sunt
influenţate de ceilalţi de-a lungul procesului de socializare, oameni diferă după măsura în care
existenţele lor depind de aceste valori. Odată ce valorile au fost interiorizate, ele devin forţe care conduc
comportamentul indivizilor proactivi. Din păcate, valorile nu trebuie neapărat să fie acceptabile social.
Tot proactivi sunt şi criminalii şi teroriştii care acţionează în virtutea unor valori în care cred, chiar dacă
acestea sunt antisociale.
O altă caracteristică este viziunea. Individul proactiv are o imagine, o finalitate imaginată către
care ţinteşte. Din nou, această viziune nu este neapărat dezirabilă social, dar ea este o viziune în acord
cu care persoana îşi fixează obiectivele. Adesea aceşti oameni au o misiune autoimpusă pentru
realizarea căreia acumulează resurse, preîntâmpină irosirea resurselor şi mobilizează forţele având un
obiectiv pe termen lung în minte.
Atitudinea proactivă este un construct psihologic conectat cu alte variabile. Optimismul, locul
controlului, autodeterminarea, autoeficacitatea percepută şi speranţa sunt corelate semnificativ, deşi
conceptual distincte. Schwarzer a găsit o corelaţie de 0,56 între atitudinea proactivă şi eficienţa
personală generală. În alt studiu a confirmat ipoteza conform căreia atitudinea proactivă ar trebui să fie
incompatibilă cu burn-out-ul. Asocieri semnificative negative au fost identificate între atitudinea proactivă
şi epuizarea emoţională (-0,56), lipsa de realizări personale (-0,63) şi respectiv depersonalizarea (-40).

388
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

APLICAŢIE
Gândiți-vă la exemple de strategii de coping pentru fiecare din cele patru direcții indicate de sistemul
bidimensional al lui Schwarzwer.

3. CONȘTIENTIZARE ȘI AUTOMATISM ÎN MECANISMELE DE COPING

Trecând în revistă studii care vizau coping-ul, A. Baban (1998) precizează că există elemente
controversate, cum ar fi conştientizarea sau lipsa conştientizării cu privire la eforturile de a face faţă. În
general, coping-ul este conştientizat, este un răspuns conştient la stimuli negativi, dar se automatizează
dacă este des practicat. Unii autori au inclus în cadrul mecanismelor de coping şi mecanismele
defensive descrise de psihanaliză şi acest fapt ar presupune accepatarea lipsei caracterului conştient şi
voluntar al eforturilor de coping. Hann (1985, apud Băban 1998) ierarhizează procesele adaptative ale
Eu-lui şi plasează copingul la nivel superior, urmat apoi de mecanisme defensive care au un grad
oarecare de adaptabilitate, cum ar fi intelectualizarea şi situează la polul inferior formele nonadaptative,
care ar duce la o adaptare imatură. A. Băban arată că mecanisme de apărare precum negarea sau
reprimarea pot fi, în anumite situaţii, procese de coping conştiente, de exemplu în confruntarea cu o
emoţie negativă. Studiile au dovedit că negarea bolii a fost eficientă pentru recuperarea celor deja
operaţi chirurgical având afecţiuni neoplazice, însă a fost extrem de nefavorabilă pentru cei cu aceleaşi
tipuri de diagnostice, aflaţi abia în faza de interpretare a simptomelor. Adesea se constată că evitarea
este eficientă pe termen scurt, în timp ce confruntarea este eficientă pe termen lung. Aşadar efectul mai
mult sau mai puţin adaptativ nu este dat de mecanismul defensiv sau mecanismul de coping în sine ci
de situaţia dată sau momentul în care se află persoana. Autoarea compară într-un tabel pe care îl
preluăm mai jos mecanismele de coping cu cele defensive.

Tabel 3.1. Compararea mecanismelor de coping cu cele defensive (A. Băban, 1998, p.51)
MECANISME DE COPING MECANSIME DEFENSIVE
Proces conştient şi subconştient Proces inconştient
Produse în contact cu realitatea Produse la interfaţa dintre eu şi id
Permit confruntarea cu realitatea Distorsionează realitatea
Implică scop şi perspective Implică automatisme
Orientarea spre prezent şi viitor Orientate spre trecut
Caracter flexibil Caracter rigid, ritualizat
Permit exprimare afectivă Blochează exprimarea afectivă
Preced sau succed reacţia de stres Sunt procese post-afective
Orientate spre controlul stresorilor externi sau Orientate spre blocarea pulsiunilor instinctuale
interni interne
Eficienţă situaţională Organizare ierarhică: mature vs. imature

ÎNTREBARE
Care sunt diferențele între mecanismele de coping și mecanismele defensive?

O altă dilemă teoretică privind eforturile de coping este dacă putem considera copingul drept
trăsătură sau doar un proces situaţional. Deşi citează autori precum McCrae şi Costa, care afirmă că
faţă de personalitate coping-ul are un statut independent, A. Baban (1998, p.152) prezintă rezultatele

389
DANIELA MUNTELE

propriei cercetări, în care este relevată o înaltă asociere pozitivă între coping-ul situaţional şi cel
general. Ea susţine că oamenii tind să dezvolte un stil de coping care mobilizează preferenţial anumite
strategii de coping în confruntarea cu situaţii ameninţătoare.

4. EVALUAREA COPINGULUI

Evaluarea copingului este o chestiune dificilă deoarece în cele din urmă nu reacţionăm ca un
automat, în acelaşi fel, în situaţii diferite şi în momente diferite. Întrebarea care se pune mai întâi este
cum reacţionează cineva faţă de provocări, ameninţări, păgubiri sau pierderi foarte diferite? Dispunem
pentru aceasta de un arsenal de tactici diferenţiate sau apare mereu, oriunde, una şi aceeaşi schemă
de reacţie? Apoi urmează întrebarea referitoare la stabilitate: folosim mereu acelaşi set de strategii sau
mijloace sau suntem capabili să acţionăm flexibil interindividual şi să încercăm sau să dezvoltăm în
continuare o serie de tehnici mai mult sau mai puţin adecvate? În final, trebuie să ne întrebăm dacă nu
există şi diferenţe sistematice durabile între oameni, unii preferând să scape de stres într-un fel şi alţii,
mai degrabă, în alt fel. Înţelegerea diferenţelor interindividuale depinde însă, evident, de faptul că
trebuie luate în calcul simultan deosebirile între situaţii şi cele interindividuale. Nu prea are sens, de
exemplu să comparăm examenele, operaţiile, pierderile partenerilor şi cutremurele între copii şi adulţi,
pentru a afla cum stăpânesc efectiv oamenii stresul, cu excepţia eventualităţii în care s-ar găsi norme
unitare pentru coping, care se vor dovedi ca fiind universal valabile.
Această direcţie de cercetare a început prin studierea mecanismelor de apărare cunoscute din
psihanaliză, precum refularea, raţionalizarea sau proiectarea, deoarece se credea că toţi oamenii ar
respinge încărcările dificile în acest fel inconştient. În prezent domină tocmai concepţia că, în cazul
copingului, este vorba despre procese conştiente sau care pot fi conştientizate, astfel încât se pot oferi
informaţii la obiect despre acestea. În concordanţă cu aceasta au fost introduse aproape exclusiv
chestionare pentru cuprinderea diferitelor strategii de a face faţă. Există numeroase încercări
interesante de evaluare a copingului, însă fundamentarea lor teoretică şi calitatea lor psihometrică, mai
lasă de dorit. Cele mai multe formulări se orientează asupra dimensiunilor fundamentale ale coping-ului,
aşa cum au fost avansate de mulţi teoreticieni. După cum se ştie, conform lui Lazarus (1991) se poate
diferenţia coping-ul orientat asupra problemei de cel orientat asupra emoţiei. Mai există şi distincţia între
un stil atenţional-confruntativ de coping şi unul evitant (Krohne, 1993, 1997, apud Schwarzer, 2004). În
jurul acestor două dimensiuni bipolare se grupează cele mai multe încercări de măsurare a coping-ului.
Suls şi Fletcher (1985) au verificat într-o meta-analiză numeroase descoperiri şi au constatat că
strategiile de evitare au fost mai degrabă avantajoase pe termen scurt, în timp ce strategiile de
confruntare atentă s-au dovedit a favorabile pe termen lung, dacă este vorba despre adaptarea şi
sănătatea psihosocială.

ÎNTREBARE
Dintre strategiile de coping de evitare și cele de confruntare, care sunt avantajoase pe termen lung?

Carver, Scheier şi Weintraub au elaborat în 1989 au elaborat 14 scale pentru măsurarea a tot
atâtor forme de coping care pot avea un caracter preponderent activ sau pasiv. Chestionarul (COPE)
cuprinde Chestionarul cuprinde 53 de afirmaţii, fiecare formă de coping fiind evaluată prin patru itemi, cu
excepția coping-ului prin recurgerea la alcool şi medicamente, care se măsoară printr-un singur item. În
enumerarea de mai jos, numerele dintre paranteze indică itemii conţinuţi de scala respectivă, iar la
Anexa 2 găsiţi instrumentul în întregime.

390
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

1. coping activ. Vizează acţiuni concrete care urmăresc înlăturarea stresorului sau diminuarea efectelor
lui. (1,14,31,40)
2. planificarea. Se referă la orientarea gândirii către direcţiile de acţiune şi etapele de parcurs
(2,15,30,45)
3. eliminarea activităţilor concurente. Evaluează tendinţa persoanelor de a evita distragerea de la
situaţia problematică pentru a se putea orienta şi concentra mai mult asupra soluţionării ei (3, 16, 28,
42).
4. reţinerea de la acţiune. Măsoară opusul tendinţelor impulsive şi premature de a acţiona atunci când
situaţia nu o permite. Este o formă de coping activ în sensul focalizării pe stresor, dar, în acelaşi
timp, o strategie pasivă în aşteptarea momentului în care circumstanţele vor permite acţiunea (4, 17,
29, 43).
5. căutarea suportului social instrumental. Este procesul prin care persoana caută la ceilalţi sfaturi,
informaţii sau ajutor material necesare în acţiunile de ameliorare a situaţiei. Este o forma activă de
coping (5, 18, 32, 44).
6. căutarea suportului social emoţional. Itemii identifică în ce măsură persoana caută suport moral,
căldură, acceptare şi înţelegere de la prieteni, rude etc. Este o formă de coping focalizată pe emoţie.
(6, 19, 33, 46).
7. reinterpretarea pozitivă. Identifică tendinţa unei persoane de a găsi beneficii chiar în situaţii
indezirabile. Adesea, acest procedeu nu are ca efect doar reducerea nivelului stresului, ci poate fi şi
punct de plecare pentru un alt gen de acţiune asupra stresorului (7, 20, 34, 48).
8. acceptarea. Acest procedeu vizează fie acceptarea faptului că nu este nimic de făcut în faţa agentului
stresor, fie acceptarea existenţei agentului stresor în vederea acţionării asupra lui (8, 21, 35, 47).
9. negarea. Se referă la refuzul de a crede că stresorul există sau la acţiunile întreprinse care ignoră
stresorul ca şi cum el nu ar exista. (11, 24, 38, 52).
10. descărcarea emoţională. Măsoară tendinţa persoanei de a-şi reduce nivelul stresului prin
exprimarea emoţiilor negative (10, 23, 37, 51).
11. orientarea spre religie. Această scală evaluează măsura în care individul apelează la ajutor de la
divinitate în momente incerte sau dificile. Carver şi ceilalţi autori ai chestionarului consideră că acest
procedeu poate avea multiple funcţii: reinterpretare pozitivă, căutarea de suport emoţional sau o
formă de coping activ cu un stresor (9, 22, 36, 49).
12. pasivitatea mentală. Scala identifică intensitatea strategiei de a evita confruntarea cu problema.
Pasivitatea mentală are lor prin imersia în alte activităţi, vizitarea de filme, vizitarea prietenilor,
practicarea de sporturi, somn etc. Este tendinţa contrară celei definite de procedeul numit eliminarea
activităţilor concurente (13, 26, 27, 53).
13. pasivitatea comportamentală. Măsoară reducerea efortului sau abandonarea oricărui efort pentru
atingerea scopului. Este un concept similar celui de neajutorare (12, 25, 41, 50).
14. recurgerea la alcool sau medicamente. Acest item măsoară intensitatea tendinţei de a recurge la
medicaţie anxiolitică sau la alcool pentru a evita disconfortul psihic rezultat din trăirea situaţiilor
ameninţătoare.
La aplicarea unui instrument pentru evaluarea strategiilor de coping, se are în vedere scopul
urmărit atunci când se formulează consemnul, indicaţia dată participantului. Dacă dorim să evaluăm
stilul de coping (copingul ca trăsătură), vom cere participanţilor să spună cum reacţionează în general
atunci când se confruntă cu situaţii problematice. Pentru a evalua copingul situaţional, participanţii la
evaluare vor fi solicitaţi să se gândească la o situaţie specifică pentru care să analizeze modalităţile în
care au reacţionat. Întrucât dacă lăsăm fiecărui participant posibilitatea de a se gândi la ce agent stresor
doreşte el, atunci fiecare va putea alege cu totul alt tip de stresor, trebuie să ne amintim că procedeele
de coping diferă şi în funcţie de situaţia în care ele sunt activate. De aceea, dacă aplicăm chestionare
de coping în cadrul cercetărilor, optimă ar fi utilizarea unor indicaţii unitare pentru toţi participanţii cu
privire la tipul de agent stresor la care să reflecteze.

391
DANIELA MUNTELE

APLICAŢIE
Aplicaţi scala pentru strategii de coping de la Anexe la două persoane foarte cunoscute şi comparaţi
rezultatele obţinute cu ceea ce deja ştiaţi despre persoana respectivă.

392