UNIVERSITATEA

FACULTATEA
SPECIALIZAREA

LUCRAREA DE LICENŢĂ

Asistenţă oferită de Complexul de recuperare şi reabilitare

neuropsihiatrică pentru adulţi “Bîlteni” în contextul necesităţilor
beneficiarilor săi

STUDENT
Pătrăşcoiu Cătălin-Marius

1
 CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………………….pag.3

CAPITOLUL I: Misiunea şi structura Complexului de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică

pentru adulţi
“Bâlteni”………………………………………………………………………………………pag.4

CAPITOLUL II: Fundamentele ştiinţifico-metodice ale protecţiei sociale a persoanelor cu handicap

fizic …………………………………………………………………………………………..pag.7
2.1.Definitia persoanelor cu dizabilităti in legislatia romana……………….……….………pag.7
2.2.Etiologie si manifestare in handicapurile fizice…………………….…………………...pag.7
2.3 Terminologie……………………………………………………….……………………pag.9
2.3.1 Conceptele de : deficienta ,incapacitate handicap……………………………………….pag.9
2.3.2 Concepte de recuperare ,reabilitare ,abilitare ……………….………………….……….pag 9
2.4 Teorii privind persoanele cu dizabilitati……………………………………………….pag 10
2.4.1. Perspectiva normative………………………………………………………………….pag 10
2.4.2. Interpretarea diferenţei, a abaterii de la „normal”: concepţia lui E. Durkheim ……….pag 11
2.4.3. Perspectiva structural-funcţionalistă…………………………………………………..pag 12
2.4.4. Interacţionismul simbolic……….………….………………………………………….pag 12
2.4.5. Teoria etichetării……………….…………………………………………...………....pag 13
2.4.6. Perspectiva etnometodologică…………………………………………………………pag 14
2.4.7. Perspectiva dramaturgiei sociale….…………………………………..……………….pag 14
2.4.8. Normalizarea…………………………………………………………………………..pag 15

CAPITOLUL III : Metode si tehnici utilizate in studierea integrării persoanelor cu handicap

adulte
3.1. Etapele anchetei prin chestionar....................................................................................pag 16
3.1.1 Stabilirea şi delimitarea temei........................................................................................pag 16
3.1.2. Stabilirea obiectivelor...................................................................................................pag 16
3.1.3. Mijloacele materiale necesare anchetei.........................................................................pag 16
3.1.4. Determinarea populaţiei.................................................................................................pag 16
3.1.5. Preancheta......................................................................................................................pag 17
3.1.6. Documentarea................................................................................................................pag 17
3.1.7. Stabilirea ipotezelor.......................................................................................................pag 17
3.1.8. Construirea eşantionului................................................................................................pag 17
2
 3.1.9. Redactarea formularului de chestionar………………………………………………pag 19
3.1.10. Pretestarea şi definitivarea chestionarului………………………………...……….pag 19
3.1.11. Aplicarea (administrarea) chestionarului pe teren……………………...…….……pag 19
3.1.12. Codificarea răspunsurilor………………………………………………….……….pag 19
3.2.Întrevederea……………………………………………………………………………pag 20

CAPITOLUL IV : Microcercetare sociologică privind integrarea socio-profesională a persoanelor

adulte cu handicap ………………………………………………………………………..pag 21
Anexe …………………………………………………………………………………….pag 25

Argument
Persoanele cu handicap pot fi definite ca fiind “acele persoane care au un dezavantaj datorat unor
deficienţe fizice, senzoriale sau mentale, care le împiedică sau le limitează accesul normal şi în condiţii
de legalitate la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali şi culturali, necesitând măsuri
de protecţie specială în vederea integrării lor sociale.”
Actualitatea temei este anume problema ce ţine de persoana cu handicap fizic care este o categorie a
populaţiei cu o poziţie evident dezavantajată faţă de alte categorii de oameni, aceasta fiind una din
problemele majore şi ea poate fi soluţionată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor de bună
credinţă din domeniile: politică, social, afaceri, ştiinţă, cultură.
Gradul de civilizare a societăţii în mare măsură este determinată de atitudinea faţă de aceste
persoane ce au un handicap. Crearea condiţiilor pentru educaţie şi învăţământ, adaptare şi integrare
socio-profesională a persoanelor respective constituie şi un obiectiv principal al oricărui stat şi a
comunităţii mondiale în general.
Diferenţierea persoanelor cu handicap fizic şi psihic este o problemă fundamentală a ştiinţei
defectologice, o acţiune complexă care se realizează interdisciplinar (medicină, psihologie, pedagogie,
etc.) axându-se pe particularităţile dezvoltării psihofizice individuale.
Problema handicapului în rândurile copiilor, tinerilor şi adulţilor este una dintre cele mai acute
probleme în viaţa socială a ţării.
Integrarea socială a persoanelor cu handicap reprezintă un element de maximă importanţă în
contextul actual, atât în Uniunea Europeană, cât şi în România.
Respectarea drepturilor omului este o valoare fundamentală împărtăşită de toate societăţile
democratice, care face ca integrarea persoanelor cu handicap să devină un scop al politicilor statelor
membre ale Uniunii Europene şi al ţărilor candidate la aderare, orientat către următoarele mari categorii
de obiective operaţionale: - eliminarea barierelor fizice şi psihologice - favorizarea accesului la educaţie
şi formare profesională - sprijinirea integrării pe piaţa muncii - stimularea şi facilitarea participării.
Nevoile persoanelor cu handicap, atât fizic cât şi psihic, (privind îngrijirea, comunicarea,
deplasarea, educaţia, asigurarea unor locuri de muncă şi a veniturilor, etc.) pot antrena răspunsuri extrem
de variate din partea societăţii.
Uneori societatea poate să nu recunoască nevoile reale; alteori, deşi existenţa lor este recunoscută,
din diferite motive se întreprinde prea puţin sau nu se întreprinde nimic pentru satisfacerea lor.

3
 Dorinţa de a cunoaşte mai multe informaţii despre această categorie a populaţiei, de a conştientiza
problemele cu care se confruntă familiile care au în componenţa lor o persoana
cu dizabilitati, precum şi posibilitatea adaptarii si integrarii acestora, au stat la baza alegerii acestei
teme.
Prin această lucrare am dorit să militez pentru deplina integrare socială a persoanelor cu handicap
şi împotriva oricăror forme de discriminare în viaţa socială, profesională, politică, culturală, familială
şi sexuală. Aş dori să văd o lume fără bariere şi discriminare, o lume în care şi persoanele cu handicap
să poată trăi independent, putând să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi cetaţeni.
Aş dori ca fiecare cetătean cu handicap al României să fie pe deplin integrat în viaţa socială, să
aibă acces la infrastructura socială, să se bucure de aceleaşi şanse de împlinire pe toate planurile vieţii
sociale. Am dorit de asemenea prin această lucrare de licenţă să arat gradul de integrare a persoanelor
cu handicap într-un loc de muncă, părerile angajatorilor despre persoanele cu handicap.
Am dorit să văd dacă angajatorii oferă de asemenea locuri de muncă şi persoanelor cu handicap,
de ce le oferă sau nu aceste locuri.
Am dorit să observ, de asemenea dacă angajatorii stigmatizează sau marginalizează persoanele ce
prezintă un handicap. Şi persoanele ce prezintă un handicap au dreptul de a munci, de a avea un loc de
munca, de a se integra cât mai bine într-un loc de muncă, de a i se oferi locuri de muncă adaptate
deficienţei înnăscute sau dobandite, ar trebui să existe locuri de muncă diversificate şi adecvate
deficienţei pe care o are fiecare. Până la urmă toţi avem drepturi egale chiar dacă unii prezintă unele
deficienţe şi alţii nu.
Fiecare persoană are dreptul de a munci, de a se intreţine şi de a i se oferi un loc de muncă adaptat
problemelor sale. Este un fapt social care trebuie acceptat şi trebuiesc gasite soluţii pentru a integra şi
aceste persoane pentru a nu se simţi diferiţi sau inferiori fată de alte persoane din cauza problemelor de
sanatate cu care se confruntă.

CAPITOLUL I: Misiunea şi structura Complexului de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică

pentru adulţi “Bâlteni”
Complexul de recuperare si reabilitare neuropsihiatrica pentru adulti “Bâlteni” se afla situat in
localitatea Tirgu-Jiu, din judeţul Gorj.
Complexul de recuperare si reabilitare neuropsihiatrica pentru adulti “Bâlteni” a fost infiintat prin
hotararea Consiliului Judetean Gorj ca serviciu fara personalitate juridica in subordinea Directiei
Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilui Gorj si are urmatoarea structura :

Centrul de recuperare si reabilitare neuropsihiatrica

Centrul de recuperare si reabilitare

Complexul de recuperare si reabilitare neuropsihiatrica pentru adulti “Bâlteni”, are misiunea de a

asigura aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţă specială a persoanelor cu handicap, prin creşterea
şanselor de recuperare si integrarea acestora in familie ori in comunitate şi acorda sprijin şi asistenţă
pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol securitatea persoanelor adulte cu handicap .
Complexul îndeplineşte exclusiv funcţia de execuţie prin asigurarea mijloacelor umane,
materiale si financiare necesare implementării politicilor si strategiilor privind protecţia specială a
4
 persoanelor cu handicap, prevenirea si combaterea marginalizării sociale a acestora, precum şi
integrarea lor socio-profesională .

La baza activităţii centrului stau următoarele principii:

- principiul egalizării şanselor prin care persoanele cu handicap au acces la diverse sisteme ale
societăţii, sănătate, educaţie, muncă
- respectarea demnităţii
- asigurarea autonomiei
- asigurarea intimităţii
- asigurarea confidenţialităţii
- abordarea individualizată a persoanelor cu handicap, care presupune stimularea tuturor
capacităţilor şi disponibilităţilor cognitive, psihomotorii, afectiv-relaţionale şi social-adoptive.
- recunoaşterea valorii fiecărei fiinţe umane şi valorizarea ei indiferent de handicap .
Finalitatea centrului constă în oferirea infrastructurii adoptate nevoilor specifice ale persoanelor
cu handicap şi în oferirea unor condiţii bune de primire, îngrijire, recuperare şi integrare socio-
profesională a acestei categorii de persoane .
O preocupare majoră este de a demarginaliza persoana cu handicap, fixîndu-i rolul său de agent
social .

Centrul de recuperare si reabilitare neuropsihiatrica

Centrul de recuperare si reabilitare neuropsihiatrica este un centru rezidenţial, care asigura găzduire
îngrijire, recuperare, reabilitare si inserţie sociala pentru persoane adulte cu handicap, pe perioada
determinata sau nedeterminata, in funcţie de nevoile individuale ale beneficiarilor.

Obiectivele centrului sunt :

- recuperarea medicala a diferitelor disfuncţionalităţi de natură fizică si / sau psihică
- starea de bine psihologic
- îngrijire şi asistenţă oferite non stop
- starea de bine fizic
- socializare
- recuperare şi integrare socială
- descoperirea şi dezvoltarea aptitudinilor personale a abilităţilor de autoîngrijire în scopul
independenţei fizico-psihice în societate
Activitatea centrului se desfăşoară pe trei planuri :
- oferirea unui climat stabil în ceea ce priveşte confortul bio-psiho-social al beneficiarului

5
- asistenţa medico-psihologică, îngrijirea şi recuperarea fizică a beneficiarului
- imbunătăţirea şi actualizarea continuă a condiţiilor de trai şi a serviciilor oferite beneficiarilor din
cadrul complexului conform standardelor de calitate .

Serviciile şi facilităţile oferite şi asigurate sunt:

- asistenţă medicală
- serviciul de recuperare, socializare şi evaluare
- serviciul de intreţinere zilnică
- serviciul de administrare şi supraveghere a hranei
- serviciul de cazare
- programe de relaxare
- condiţii de locuit

Centrul de recuperare si reabilitare

La fel ca si Centrul de recuperare si reabilitare neuropsihiatrică şi Centrul de recuperare şi

reabilitare este un centru rezidenţial, care asigura găzduire îngrijire, recuperare, reabilitare si inserţie
sociala pentru persoane adulte cu handicap, pe perioada determinata sau nedeterminata, in funcţie de
nevoile individuale ale beneficiarilor.
Are aceleaşi obiective, activitatea centrului se desfăşoară tot pe trei planuri, iar serviciile şi
facilităţile asigurate sunt la fel ca cele ale Centrului de recuperare si reabilitare neuropsihiatrică,

În cadrul complexului, pot fi îngrijite şi asistate persoane cu handicap grav sau accentuat la
cererea acestora sau a aparţinătorilor legali, sau prin transfer de la alte unităţi sociale, in limita
resurselor financiare alocate de ordonatorul de credite şi in limita locurilor disponibile.
În conformitate cu standardele specifice de calitate pentru serviciile furnizate în instituţiile de
protecţie socială a persoanelor cu handicap, în vederea admiterii în centrul rezidenţial , dosarul
personal întocmit de solicitanţii / reprezentanţii legali va conţine următoarele acte :

- anchetă socială efectuată de Consiliul local din localitatea de domiciliu

- acte medicale de la circa medicală cu diagnosticul medical
- adeverinţă medicală cu rezultat negativ la boli contagioase şi TBC
- adeverinţă cu testul HIV negativ
- certificat de naştere
- carte de identitate sau buletin de identitate
- certificat de persoană cu handicap in termen

6
- documente cu privire la situaţia materială şi veniturile realizate de cel care solicită internarea sau a
aparţinătorului legal care pot fi obligaţi la plată cerere de internare
- hotărâre de internare eliberată de comisia de internare in centre pentru adulţi .

CAPITOLUL II: Fundamentele ştiinţifico-metodice ale protecţiei sociale a persoanelor cu handicap

fizic
2.1. Definiţia persoanelor cu handicap in legislaţia romană
Deşi sistemul de protecţie specială a persoanelor cu handicap a fost reglementat in Constituţie,
norma constituţională nu a definit şi noţiunea de persoană cu handicap.
Prima definiţie a persoanei cu handicap se regaseşte in cuprinsul Legii 53/1991, care prevedea că
persoanele cu handicap sunt acele persoane care “datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau
mentale, nu se pot integra total sau parţial, temporar sau permanent, prin propriile lor posibiliţati, în
viaţa socială şi profesională, necesitând măsuri de protecţie specială”.
Ulterior aceată definiţie a fost modificată odată cu apariţia OUG nr 102/1992 care a definit
persoanele cu handicap ca fiind “acele persoane care au un dezavantaj datorită unor deficienţe fizice,
senzoriale, psihice sau mentale, care le impiedică sau le limitează accesul normal şi în condiţii de
egalitate la viaţa socială potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali şi culturali, necesitând măsuri de
protecţie specială în vederea integrarii lor sociale.
În prezent deşi definiţia a cunoscut o noua modificare, ea este totuşi în opinia unora depăsită,
întrucât are la baza o definiţie pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat-o la începutul anilor
1990.
Astfel potrivit art.1 alin 1, persoanele cu handicap, pe inţelesul ordonanţei de urgentă, sunt acele
persoane pe care mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice sau mentale, le
împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viata socială, potrivit vîrstei, sexului,factorilor
materiali, sociali si culturali proprii, necesitând masuri de protecţie specială in sprijinul integrării lor
sociale. “De lege ferenda”considerăm că este necesară redefinirii noţiunii de persoane cu handicap în
conformitate cu definiţiile acceptate pe plan internaţional.
(Stoenescu,Teodorescu,Mihaescu,c,2003,p.6-7)

2.2. Etiologie si manifestare în handicapurile fizice

Handicapurile fizice se constituie ca invaliditaţi corporale ce slăbesc puterea şi mobilitatea
organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare localizate la nivelul întregului corp
ori numai la nivelul unor segmente ale sale.
Categoria respectivă cuprinde infirmităţi motorii sau locomotorii cât şi pe cei care suferă de unele
boli permanente (boli respiratorii,cardiopatiile,diabetul etc.) ce influenţează negativ capacitatea fizică.
Handicapurile fizice sunt dereglări morfofuncţionale care duc la instalarea unor dezechilibre şi
evoluţii nearmonioase, persoanele cu handicap fizic sunt normali din punct de vedere al capacitaţii
intelectuale, dar prin situaţia lor de excepţie şi într-un mediu nefavorabil personalitatea lor poate
deveni fragilă cu pronunţate note de frustraţie şi anxietate cu conflicte şi tensiuni interioare, cu
susceptibilitate şi sensibilizări excesive, care îngreunează adaptarea şi relaţionarea cu cei din jur şi cu
integrarea în viaţa social-profesională.

7
 Cauzele handicapului fizic prezintă o mare varietate şi pot afecta în grade diferite organismul.
Astfel după un prim criteriu pot fi împartite în interne si externe: cele interne sunt determinate de
procesele de creştere şi dezvoltare de natura funcţiilor somatice, organice si psihice, iar cele externe
sunt raportatate la condiţiile de mediu şi viaţă.
Există o categorie de cauze cu acţiune directă care interesează elementele proprii ale deficienţei sau
indirecte, care produc o afecţiune ori o deficienţa morfologică sau funcţională. Ele pot să afecteze
întregul organism şi să producă deficienţe globale sau totale, ori să le limiteze la anumite regiuni
segmente sau porţiuni ale corpului şi să determine deficienţe regionale segmentare sau locale.
Frecvent se utilizează şi criteriul de împarţire a cauzelor predispozante favorizate ori predispozante
sunt in legatură cu ereditatea.
Descendenţii prezintă de regulă asemănări morfologice şi funcţionale cu ascendenţi, şi colaterali
(fraţi , surori si rudele apropiate).
Acest fenomen biologic este şi mai evident atunci cînd tipurile constituţionale ale înaintaşilor sunt
relativ identice şi cînd condiţiile de mediu si de viată prezintă asemănări.
Tot in această grupă a cauzelor predispozante putem încadra şi influenţele nocive pe care le suferă
organismul fătului in viaţa intrauterină.
Debilitatea congenitală şi imaturitatea, naşterea prematură pot costitui baza unor deficienţe care se
manifestă nu imediat după naştere ci şi mai tîrziu cu repercusiuni in evolutia ulterioara. Favorizanţi
pentru producerea handicapurilor fizice sunt socotiţi şi factorii care influenţează în sens negativ starea
de sanatate şi funcţionarea normală a organelor, mai ales in perioadele de creştere şi de dezvoltare
acivă a copilului.
Astfel de cauze slăbesc rezistenţa organismu lui sub capacitatea funcţională a aparatului de sprijin şi
de mişcare şi diminuează rolul reglator al sistemului nervos central.
Printre aceste cauze favorizante se numară condiţiile inadecvate de igienă şi viată, lipsa de
organizare a activitaţii şi regimul alimenar necorespunzator, nivelul scăzut de aer si lumină in locuintă,
hrana insuficientă, incălţaminte incomodă defectuos confecţionată, dormitul in paturi prea moi cu
perne multe in care corpul se afundă şi se curbează exagerat sau tari si incomode care nu facilitează
odihna normală pentru copiii ce sunt in perioada de creştere.
În aceaşi ordine de idei putem invoca lipsa unei educaţii raţionale si un regim defectuos de viată,
lipsa de supraveghere şi control din partea parinţilor şi educatorilor care se constituie în cauze adeseori
ignorante dar importante mai cu seama pentru varstele prescolaritatii si scolaritatii. De asmenea bolile
cronice, covalescenţele lungi, intervenţii chirurgicale dificile, debilitate fizică, tulburari cronice precum
şi unele anomalii senzoriale si in special cele ale vazului si auzului favorizeaza aparitia si evolutia
rapida a handicapului fizic.

2.3 Terminologie problematica handicapului constituie un câmp semantic complex şi în evidentă

schimbare.
Precizarea câtorva noţiuni de bază este utilă deoarece conceputul reflectă concepţia despre ceva.
2.3.1 Conceptele de : deficienţă, incapacitate, handicap:
• Termenul “deficienţă” reunifică absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcţii
(anatomică ,fiziologică sau psihologică)a unei persoane.
Deficienţa poate fi rezultatul unei maladii, al unui accident, dar şi al unei condiţii negative de
mediu.
8
 • Incapacitatea desemnează un numar de limitări funcţionale cauzate de deficienţe fizice, intelectuale,
senzoriale, de condiţii de sanatate sau de mediu.
Limitarile pot fi parţiale sau totale şi nu permit ca o activitate să fie indeplinită în limitele
considerate normale pentru o fiinţă umană.
• Termenul “handicap” se referă la dezavantajul social, la pierderea şi limitarea şanselor unei persoane
de a lua parte la viaţa comunitaţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri.
El descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi mediu.
Din perspective acestui concept, conform legislaţiei în vigoare în acest domeniu, persoanele cu
handicap sunt acele persoane pe care mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale,
psihice, mentale, le impiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viata socială, potrivit
varstei, sexului, factorilor materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială
în sprijinul integrării lor sociale si profesionale.
2.3.2 Conceptele de recuperare, reabilitare, abilitare
• Reabilitarea se referă la un proces destinat a da posibilitaţi persoanelor cu deficienţe să ajungă la
nivelurile funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzatoare, furnizându-le acestora instrumentele cu
ajutorul cărora işi pot schimba viata in direcţia obţinerii unui grad mai mare de independentă în
societate.
• Termenul de recuperare, specific României, are in esenţă o semnificaţie echivalentă , având insă o
încărcătură mai puternică,medicală si socială.
• Există tendinţa de a utiliza in cuplu noţiunile: abilitare-reabilitare, prima referindu-se la acele
funcţii care pot fi recuperate.
In schimb, prin mecanismele de compensare se pot forma abilitaţi bazale pentru integrarea socială si
profesională.
• Conceptul “cerinţe educative speciale” a fost introdus in terminologia UNESCO in anul 1990 şi
desemnează acele necesităţi educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei şi
învătământului, care solicită o educaţie adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristicilor
unei anumite deficienţe de invăţare precum şi o intervenţie specială.
• Conceptual “şanse egale” reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale societaţii şi mediului
,precum serviciile ,activităţile, informarea si documentarea, sunt puse la dispoziţia tuturor, în particular
a persoanelor cu dizabilitaţi.
• Termenul “ egalizarea şanselor “(crearea de şanse egale)este procesul prin care diferitele sisteme
sociale şi de mediu devin accesibile fiecaruia şi in special, persoanelor cu handicap.
• Termenul “servicii de sprijin” se referă la acele servicii care asigură atât independenţa in viata de
zi cu zi a persoanelor cu handicap, cât si exercitarea drepturilor ei.
• Protecţia socială cuprinde totalitatea acţiunilor intreprinse de societate în vederea diminuării sau
chiar înlăturării consecinţelor pe care deficienţa cauzatoare de handicap o are asupra nivelului de trai al
persoanei cu handicap.
Se doreste ca termenii: invalid, irecuperabil, needucabil, inapt/incapabil de munca să nu mai fie
folosiţi in caracteristicile persoanelor cu dizabilităţi, deoarece aceşti termini nu reprezintă realitatea şi
aduc prejudicii demnitatii umane. (Stoenescu,Teodorescu,Mihaescu,c,2003,p 280-282).

9
 2.4 Teorii privind persoanele cu handicap
Deşi nu mai există nici o îndoială cu privire la caracteristicile de factură predominant socială ale
fenomenului handicapului, nu acelaşi lucru se poate afirma referitor la existenţa unei teorii sociale
elaborată corespunzător.
Ansamblul interpretărilor şi reacţiilor faţă de acest fenomen, de cele dominate de magie şi religie,
de cele ştiinţifice, presupune o serie de elemente de factură teoretică, printre care, mai mult ori mai
puţin difuz, explicit sau implicit se regăsesc şi unele paradigme sociologice.
Toate reacţiile sociale faţă de handicap, toate practicile, programele şi politice sociale includ
elementele teoretice de ordin sociologic, mai mult sau mai putin elaborate.
Prin urmare, o înţelegere mai corectă a handicapului ca problemă socială se poate realiza numai
prin analiza semnificaţiilorsale în contextul unor păerspective sociologice.

2.4.1. Perspectiva normativă. Procesul cristalizării elementelor fundamentale ale perspectivei

normative este ilustrat de M. Foucault; el aprecia ca „istoriile ideilor sau ale ştiinţelor ….- dau credit,
în secolele al XVII- lea şi, mai ales, al XVIII- lea, unei curiozităti noi, aceea care le face, dacă nu să
descopere, măcar să dea o amploare şi o precizie pâna atunci nebănuite ştiinţelor vieţii (Foucault, M.,
1996 a, p. 168.
În acest sens prinde contur un nou mod de a raţiona, în acordcu noul statut atribuit observaţiei;
progresul ştiinţelor fizice ilustra un model de raţionalitate bazat pe experimente, observaţii şi calcule
descoperitoare de legi, incitând ştiinţele vieţii să adopte aceleaşi procedee şi să tindă spre un model
similar de raţionalitate.
Este vorba de orientarea pregnantă spre pozitivism a „ştiinţelor vieţii”, printer care se regăsesc şi
cele depre om şi viaţa socială.
M. Focault identifică doua procedee disponibile dezvoltării ştiinţelor naturale: „Sistemul” şi
„Metoda”.
Sistemul presupune ”alegerea unui ansamblu finit şi relative limitat de trăsături cărora li se
vorstudia, la toţi indivizii prezentaţi, constantele şi variaţiile”; pe de altă parte „metoda” presupune
efectuarea unor comparaţii totale, dar în interiorl unor grupuri empiri constrite, în care numărul
asemănărilor este în mod manifestat atât de ridicat, încât enumerarea diferenţelor nu va intarzia să se
definitiveze; şi aşa, din aproape în aproape, stabilirea identităţilor şi distincţiilor va putea fi asigurată.
În locul decupării, din totalitatea descrisă, a elementelor –rare sau numeroase- care vor servi drept
caractere, metoda constă în a le deduce în mod progresiv.
Potrivit acestei perspective normative înţelegerea fenomenelor de „invaliditate”, „handicap” ar fi
posibilă prin utilizarea metodei comparative, raportând o situaţie concretă, un anumit individ –mai
precis, caracteristicile acestuia-, la un continuum înscris pe o scală, de la „normal”, la „patologic”.
Pe sceastă procedură se fundează sistemele de aigurari, care instituie diferite beneficii persoanelor
atinse de invalidităţi.
La prima vedere nimic nu ar părea mai simplu decât o asemenea raportare, însă dificultăţile devin
relevante în plenitudinea lor o dată cu încercarea de precizare a conceptelor de „normal” şi „patologic”.
Una din posibilităţile de identificare a „patologicului” ar fi raportarea la „tipul mediu”, definit într-o
perspectivă statistică. Un asemenea demers a încercat astronomul belgian Quételet; secolul al XVIII-
lea a încurajat curiozitatea în toate domeniile, accentuându-se interesul pentru om şi viata umană.

10
 În acest sens su început a se cristaliza preocupări de colectare a informaţiilor statistice, iniţial din
raţiuni practice, precum proiectele militare sau strângerea taxelor.

2.4.2. Interpretarea diferenţei, a abaterii de la „normal”: concepţia lui E. Durkheim.

În aceeaşi categorie a demersului normativ se înscrie şi teoria lui E. Durkheim, în cuprinsul căreia
pot fi identificate elemente utile, aplicabile analizei fenomenului de invaliditate şi handicap, cu toate că
autorul nu le-a vizat în mod specific.
În primul rând este vorba despre perspectiva metodologică a lui Durkheim în scopul precizării
caracteristicilor faptelor sociale, demers necesar afirmării sociologiei ca ştiinţă.
El îşi fundamentează analiza faptelor sociale prin analogie cu cea a fenomenelor de sănătate şi
boală, pe care le consideră „obiective”; astfel, prin refacerea inversă a demersului său analitic, se pot
obţine elemente utile referitoare la fenomenul handicaplui.
După Durkheim, generalitatea, doar prin ea însăşi nu poate servi la caracterizarea fenomenelor
sociologice, de unde necesitatea identificării altor trăsături ale acestora.
Pe aceste considerente, autorul consideră că dacă găsim „un criteriu obiectiv, inerent faptelor
înseşi, care să ne permită a deosebi în mod ştiinţific sănătatea de boală în diferite ordine de fenomene
sociale, ştiinţa va fi în stare să lumineze practica, rămânând totodată credincioasă propriei sale metode”
(Drkheim, E., 1974, p. 99). Astfel Durkheim porneşte de la distincţia fundamentală între cele două
categorii de fapte: „normative”, „normative”, adică acelea care sunt aşa cum trebuie să fie şi
„patologice” care ar trebui sa fie altfel de cum sunt.
Utilizând excluziunea în analiza sa, Durkheim arată ce nu este boala (starea patologică), subliniind
că aceasta nu poate fi considerată:
- nici ca un mod de adaptare deficitară la mediu întrucât acest criteriu al adaptării ar trebui să
permită a se stabili care mod de adaptare este mai desăvârşit decât altul; de asemenea,
- nu poate fi considerată nici inadaptare, pentru că boala însăşi reprezintă un mod de adaptare
diferit;
- nici ca un mod de ameninţare a şanselor de supravieţuire, întrucât există diferite stări (copilăria,
bătrâneţea etc. ) care nu sunt considerate a fi patologice;
- nici suferinţă,întrucât există afecţiuni lipsite de durere.
După eliminarea acestor posibilităţi, Durkheim se orientează către un criteriu obiectiv, propunând o
concepţie statistică, luând în considerare norma ca element de bază în definiţia bolii.
Mai mult, condiţiile sănătăţii şi ale bolii nu pot fi definite în mod abstract şi absolut. „starea de
sănătate, aşa cum se poate defini nu se potriveşte niciunui ins individual, fiindcă nu poate fi stabilită
decât în legătură cu împrejurările cele mai comune, de care toată lumea se îndepărtează mai mult sau
mai putin…
Din faptul că e necesar să o ajustăm, pe urmă, la fiecare caz special, nu rezultă ca nu ar exista nici un
interes să o cunoaştem.
Dimpotrivă, ea este norma care trebuie să servească drept bază tuturor raţionamentelor noastre
practice”.
Deşi boala este întemeiată în natura fiinţelor ca şi sănătatea, ea nu este întemeiată în natura lor
normală.

11
 Durkheim a fost preocupat de surprinderea elementelor care determină transformarea societăţii; el
considera că accentuarea diferenţierii profesiunilor după aptitudini, adică procesul diviziunii muncii
înregisrtrează ca efect înlocuirea „solidarităţii mecanice” cu „solidaritatea organică”. Deficienţa,
handicapul se manifestă ca excepţii individuale, in raport cu ceea ce este general la nivelul speciei; cu
alte cuvinte, manifestarea lor este posibilă doar prin compararea cu ceea ce pare a fi „norma”, din
punctual de vedere al frecvenţei celei mai ridicate într-o colectivitate. Prin urmare „normalul” are o
vadită conotaţie statistică.

2.4.3. Perspectiva structural-funcţionalistă.

O perspectivă care aduce contribuţii esenţiale la înţelgerea fenomenului handicapului este cea
structural-funcţionalistă, în care un loccentral îl ocupă conceptele de „status” şi „rol” social. Definite
iniţial de antropologul Ralf Linston în scopul precizării poziţiei ocupate de o persoană într-un sistem
social („statusul”) şi a aşteptărilor celorlalţi faţă de respective persoană („rolul”), aceste doua concepte
capătă extensie în abordările lui T. Parsons şi R. K. Merton.
Pentru Parsons, ierarhizarea şi diferenţierea indivizilor în societate (structură socială) se fundează
pe „statusurile” şi „rolurile” specifice actorilor sociali.
Orice comportament care intră în contradicţie cu valorile sistemului său le neagă, tinde a fi
clasificat ca o formă de devianţă socială, cu consecinţe parţial distructive pentru sistem.
Una din formele de devianţă analizate de Parsons este boala care, prin deformarea rolurilor sociale
„normale”, necesită dezvoltarea unor mecanisme de control la nivelul diferitelor sisteme sociale.
Boala nu este doar o perturbare a funcţionării ”normale” a fiinţei individuale în integralitatea sa ca
organism, ca sistem biologic, ci şi ca o perturbare a rolurilor sociale „normale”.
Statutul de „bolnav” este atribuit, nu asumat; definirea pacientului ca bolnav sau ca suficient de
bolnav se realizează de către ceilalţi, ceea ce validează insituirea anumitor măsuri, fapt semnificativ
pentru funcţia de control social ce revine practicii medicale.
Prin urmare, chiar şi caracteristicile rolului de bolnav sunt impuse pe baza ipotezei că boala, este,
într-unul din aspectele ei majore, o formă de deviere a comportamentului.
Există mai mlte critici ale acestei concepţii funcţionale privind rolul de bolnav (Popescu, Gr.,
Rădulescu, S., 1981, p. 334).
Mai întâi, nu se face o distincţie metodologică şi conceptuală între „pacient” şi „bolnav”, deşi
aşteptările pe linie de rol, nu sunt identice, întrucât nu toşi bolnavii devin pacienţi, tot aşa cum, în
realitate, nu toţi pacienţii sunt bolnavi.
Setul de statusuri reprezintă ansamblul statusurilor unui individ,fiecare status având propriul său
set distinct de roluri, iar setul de roluri, reprezintă ansamblul relaţiilor de rol pe care le au persoanele în
virtutea ocupării unui anumit status social.

2.4.4. Interacţionismul simbolic.

Iniţiatorii acestui curent sociologic de largă tradiţie au fost C. H. Cooley şi G. H. Mead. Preluând
conceptul de „eul-oglindă” („looking glass-self”).
Obiectivele lumii sociale sunt, după Cooley, părţi constitutive ale gândirii şi personalităţii
subiectului.
Imaginea respectivă sau „eul-oglindă” se constituie din trei elemente principale:
12
 - imaginea persoanei despre modul încare apare în ochii celorlalţi;
- modul în care persoana crede ca îi este judecată imaginea de către ceilalţi („judecăţile
imaginate”);
- reacţia persoanei faţă de toate aceste aspecte
Prin urmare, considera Cooley, sociologia ar fi posibilă nu atât ca analiză a „factorilor sociali”,
instituţionali, cât ca o „introspecţie obiectivă” asupra interacţiunilor fiecărei fiinţe umane.
La baza ordinii sociale se află „imaginea” construită în „oglinda” celorlalţi. Fiecare persoană se
transpune în rolurile unor personaje diferite, proces care determină apariţia unui termen de comparaţie
pe parcursulsocializării identificat de Mead, prin conceptul de „altul generalizat” („generalized other”).
Dupa Mead esenţa personalităţii constă în caracterul şi în capacitatea sa reflexivă.
Prin abilitatea individului de a-şi imagina atitudinile celorlalţi, propria sa personalitate devine
obiect al propriei sale reflecţii.
Pe lângă definirea eului social „self”, Mead introduce încă două concepte corelate- „I” şi „me”-,
care se asociază în mod inevitabil experienţei sociale, însă într-un mod diferit: primul „I” este
răspunsul organismului la atitudinile celorlalţi, iar al doilea „me” este ansamblul organizat de atitudini
ale celorlalţi, aşa cum sunt ele presupuse de individ. „Me”este personalitatea aşa cum este ea concepută
în funcţie de perceperea punctului de vedere al celorlalţi, considerat ca punct de vedere al comunităţii,
reflectând interpretarea propriului eu în raport cu valorile, codurile organizate şi aşteptările celorlalţi.

2.4.5. Teoria etichetării.

Articulată din principalele resorturi ale interacţionismului simbolic „teoria etichetării” a devenit
perspectiva sociologică dominantă asupra devianţei în ultimele decenii, deşi termenul în sine este mai
degrabă o „etichetă” aplicată mai multor contribuţii ale diferiţilor autori, decât o abordare unitară.
Există două întrebări fundamentale cărora reprezentanţii acestui curent de gândire sociologică
încearcă să le ofere răspuns;
1. Cum apare devianţa, cum este ea socialmente „produsă”?
2. Dacă o persoană este „etichetată” ca deviantă, care sunt efectele aplicării unei astfel de
etichete?
Devianţa nu este abordată ca un set de caracteristici ale indivizilor sau grupurilor, ci mai degrabă
ca un proces în care se implică, pe de o parte, persoana ori persoanelele care încalcă normelele şi
valorile respective.
Interpretând încălcările şi reacţionând în mod specific faţă de ele este vorba de interacţiuni
complexe între devianţi şi non-devianţi.
Astfel, H. S. Becker considera că ,,....devianţa nu este o calitate a actului pe care ăl comite
persoana, ci mai degrabă o consecinţă a regulilor şi sancţiunilor unui <infractor>”. Prin urmare, unul şi
acelaşi act apare ca deviant în masura în care ceilalţi reacţionează faţă de el.
Etichetarea, ca raportare a societăţii faţă de comportamentele nedorite are nu un singur efect, ci
mai multe: nu doar generează devianţă, dar o şi întreţine, putând afecta şi alte domenii ale vieţii cum ar
fi relaţiile familiale, prietemnia, locul de muncă etc.
Devianţa „de învaţă” pe parcursul unui proces care poae fi precipitat, accentuat prin intermediul
intervenţiilor diferitelor organizaţii având funcţia de control social.

13
 Acesta este cazul diferitelor instituţii „speciale” create pentru persoanele cu deficienţe. Meritul
incontestabil al teoriei etichetării constă în faptul că „pune pentru prima dată în cauză persoanele
înzestrate cu <comportament> de a eticheta, agenţii sociali şi instituţiile responsabile pentru
comportamentul deviant, punând totodată întrebarea fudamentală: în interesul cui are loc etichetarea
anumitor caondite ca fiind deviante? ”

2.4.6. Perspectiva etnometodologică.

O serie de paradigme sociologice aparţinând etnometodologiei vizează explicarea ordinii şi
controlului social într-o societate profund diferenţiată, stratificată, motiv pentru care ele îşi dovedesc
relevanţa şi în raport cu problematica persoanelor cu handicap.
Garfinkel (1992) – atribuie termenului de „etnometodologie” studiul „metodelor” prin care diferiţi
oameni şi diferite grupuri sociale îşi fac cunoscute propriile lor concepţii asupra realităţii sociale.
Garfinkel consideră această realitate drep o desfăţurare continuă de activităţi concertate ale vieţii
cotidiene, prin modalităţi adecvate pentru ca aceste activităţi să fie luate în considerare şi utilizate de
actorii sociali în calitatea lor de subiecţi cunoscători.
Realizarea continuă de activităţi concertate reprezintă fenomenul fundamental pentru care membrii
societăţii „fac sociologie”.
Modalităţile respective de a practica sociologia reprezintă obiectul de studiu al etnometodologiei.
Studiul ennometodologiei se centrează pe evidenţierea modalităţilor în care activităţile prezente,
obişnuite ale membrilor societăţii se constituie în metode prin care sunt analizate şi explicate acţiunile
şi cirumstnţelele practice.
Dintre studiile lui Garfinkel, mai relevant în raport cu problematica persoanelor cu handicap pare a
fi cel referitor la trecerea de la un status al sexului la altul.
În acest domeniu al structurii după sexe, controlul social este mai strict, modificarile entităţilor
masculină şi feminină putând a se produce doar pe trei căi: naşterea, decesul sau migraţia.
Demersul analitic de tip etnometodologic poate fi aplicat şi ăn situaţia persoanelor cu handicap
care prezintă numeroase similarităţi cu ce a „trecerii” de la n status al sexului la altul („passing”).
Dacă structura pe sexe prezintă două entităţi (cea masculină şi cea feminină), în mod ştiinţific,în
funcţie de prezenţa/absenţa incapacităţilor, populaţia poate fi încadrată în categoriile „normală” sau
invalidă.

2.4.7. Perspectiva dramaturgiei sociale.

Se poate spune că nu există alt sociolog, de talia lui Erving Goffman, a cărui contribuţie să fi
exercitat un impact atât de însemnat asupra managementului serviciilor umane destinate persoanelor cu
handicap.
Prin aplicarea unei scheme de analiză microsociologică a interacţiunii umane, Goffman apare ca
reprezentant de referinţă al sociologiei interpretative americane, fiind încadrat de unii analişti în
curentul „interacţionismului simbolic”, iar de către alţii în cel al „dramaturgiei sociale”.
Pentru el, interacţiunile sociale reprezintă acele entităţi ale vieţii sociale carese manifestă de fiecare
dată când unul sau mai mulţi indivizi se află în prezenţa imediată a altuia sau altora.

14
 În cadrul interacţiunilor sociale, individul recurge la anumite modalităţi prin care conduce şi
controlează imaginile pe care ceilalţi şi le formează despre el, încercând a se pune într-o lumină cât
mai favorabila.
Când un individ interacţioneză cu ceilalţi, el se prezintă întâi cu un „paravan” („front”, care include
aparenţă fizică, o anumită comportare şi definirea situaţiei ), apoi, pornind de la replicile
interlocutorilor se orientează spre rolurile pe cere le va juca.
Ca actor social, individual are două ipostaze ale prezentării de sine: pe de o parte, in scenă
deschisă” („front stage”), în faţa auditorului, şi pe de altă parte, „în culise” sau dincolo de scenă („back
stage”), liber de presiunile publicului.
O serie de aspecte ale identităţii sociale a persoanelor cu handicap este evidenţiată de Goffman prin
analiza stigmatului (1990).
Etimologia cuvântului trimite la Grecia antică, unde anumite semne (cicatrici corporale provocate
prin tăiere sau ardere cu fierul înroşit) erau destinate să exprime ceva neobişnuit şi negativ, decăderea
morală a celor care le purta (adică sclav, criminal, trădător, marcaţi astfel în cadrul unor ritualuri).
Sigmatul, ca atribut care discreditează, constituie o discrepanţă specială între identitatea socială
virtuală şi cea reală.
În realitate, el reprezintă „un tip special de relaţie între atribut şi un stereotip” (ibid., p. 14). Există
diferite tipuri de stigmate,unele asociate deficienţelor fizice, altele „cazierului” (delicvenţi bolnavi
psihic, alcoolici, tentative de sinucidere) altele „tribale” (rasa, religia, naţiunea). Persoanele care se
consideră „normale” construiesc o teorie a stigmatului, o ideologie care serveşte le explicarea
inferiorităţii celor cu un semenea atribut şi pentru a avertiza asupra pericolelor pe care le reprezintă.
În fapt, prin stigmatizare se tinde spre impunerea unei serii largi de imperfecţiuni, se generalizează
de la un deficit particular, la nivelul personalităţii.

2.4.8. Normalizarea.
Un concept evocat tot mai frecvent, care a marcat dezbateri referitoare la crearea serviciilor
speciale şi perfecţionarea activităţii lor ca răspuns la nevoile persoanelor cu handicap (îndeosebi de
învăţare) este acela al normalizării.
Se impune menţionat de la bun început că, de la utilizarea lui pentru prima dată la sfârţitul anilor
’50, termenul a primit diferite accepţiuni, a căror importanţă este nu numai de ordin teoretic, ci şi
practic, prin influenţa exercitată în mod direct atât asupra serviciilor de suport, cât şi asupra tuturor
reacţiilor societăţii.
Astfel, Nirkje (1969) descria caracteristicile unui stil de viată, luând în considerare un număr de opt
dimensiuni (domenii):
- ritmul cotidian, incluzând orarul şi activităţile de trezire, îmbrăcare,alimentaţie şi odihnă la
sfârţitul zilei;
- ritmul săptămânal, incluzând nu numai demarcaţia între week-end şi restul zilelor lucrătoare,
ci şi distincţia între (mediul) cadrul muncii, pe de o parte şi cel al activităţilor recreaţionale, pe de altă
parte;
- ritmul anal, care include petrecerea concediului;
- progrseul pe parcursul etapelor ciclului de viaţă, incluzând expunerea la aşteptări normale
privind copilăria, adolescenţa, maturitatea şi batrâneţea;
15
 - autodeterminarea, capacitatea de a lua decizii cu privire la cursul propriei vieţi;
- dezvoltarea relaţiilor heterosexuale, incluzând dreptul de a întemeia o familie;
- standardele economice, incluzând accesul egal la ajutoarele prevăzute prin lege şi salarii
corespunzătoare avtivităţilor prestate în diferite instituţii;
- standardele mediului, incluzând cerinţele referitoare la diferite facilităţi fizice la nivelul şcolii, al
locului de muncă, al locuinţei, care trebuie modelate după cele disponibile cetăţenilor obişnuiţi în
societate (Nirje, 1980).
Obiectivul fundamental al primei definiţii a „normalizării” era acela că persoanele cu dificultăţi de
învăţare să poată beneficia de drepturi similare şi de o calitate a vieţii similară cu persoanele obişnuite,
considerate „valide”, „normal(Manea,2000,p59-106)

CAPITOLUL III : Metode si tehnici utilizate in studierea integrării persoanelor cu handicap adulte
3.1. Etapele anchetei prin chestionar
3.1.1 Stabilirea şi delimitarea temei.
Precizarea obiectului nu se poate face independent de precizarea conceptului principal şi a
sistemului iniţial de concepte, iar acestea din urmă nu pot fi definite decât printr-o analiză prealabilă a
datelor şi informaţiilor de care dispunem încă de la început.
Delimitarea obiectului ne ajută să stabilim populaţia ce urmează a fi investigată.
O bună definire a obiectului – afirmă Claude Javeau – ne permite să asigurăm chestionarului o
mare unitate, să evităm dispersia întrebărilor în toate direcţiile şi să nu elaborăm, astfel, formulare prea
lungi, „chestionare atotcuprinzătoare”, care ar putea pune în pericol ancheta sau ar pune sub semnul
întrebării necesitatea şi utilitatea ei.

3.1.2. Stabilirea obiectivelor.

Nu întreprindem o anchetă în mod inutil, pentru a pierde timpul.
Fiecare cercetare trebuie să urmărească obiective precise în legătură cu populaţia care va fi
investigată.
Obiectivele pot fi teoretice, metodologice şi practice.

3.1.3. Mijloacele materiale necesare anchetei.

Pentru a elimina amatorismul şi comoditatea din sociologia de teren trebuie să dispunem, pe lângă
competenţă profesională, interes şi pasiune, şi de anumite mijloace materiale : mijloace documentare,
mijloace de deplasare, mijloace de redactare şi multiplicare a instrumentelor de lucru, aparate şi
instrumente tehnice auxiliare (magnetofon, aparat foto etc.), echipe de cercetare, timp material
suficient pentru desfăşurarea tuturor etapelor, mijloace financiare şi tehnice de analiză a datelor,
operatori şi tehnici pentru lucrările ajutătoare etc.

3.1.4. Determinarea populaţiei.

Ancheta prin chestionar se realizează, de regulă, prin utilizarea unui eşantion care este extras dintr-
o populaţie mai largă, numită „populaţie de referinţă” sau „univers” al cercetării.
16
 Stabilirea „populaţiei de referinţă” pare simplă, dar în fapt ea ridică numeroase probleme. Numim
„univers al cercetării” ansamblul populaţiei la care se referă şi pe care o afectează scopul investigaţiei.
Din cadrul şi numai în cadrul acestei populaţii se va extrage eşantionul căruia îi va fi administrat
chestionarul.
Este necesar să stabilim „populaţia cercetării” imediat după ce au fost stabilite obiectul şi
obiectivele ei.
Chestionarul va include, de altfel, întrebări de identificare pentru a vedea dacă subiectul care
răspunde la întrebări, aparţine sau nu „populaţiei de referinţă”.

3.1.5. Preancheta.
Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se deplasa în „spaţiul social” al viitoare investigaţii cu
scopul de a prospecta şi identifica problematica sociologică în vederea construirii ipotezelor şi a
instrumentelor de lucru.
Discuţiile cu subiecţii în cadrul preanchetei au un caracter non-directiv.
Aceasta nu înseamnă însă că preancheta poate fi improvizată, întreprinsă fără nici o pregătire, la
întâmplare, fără nici un instrument de lucru.
O asemenea acţiune epistemologică trebuie să dispună de ceea ce Claude Javeau numeşte „un
arsenal conceptual coerent şi riguros”.

3.1.6. Documentarea.
Această etapă se referă atât la culegerea informaţiilor cu privire la temă cât şi la culegerea
informaţiilor cu privire la populaţie, informaţii prealabile, existente în literatura sociologică, în
rapoartele unor anchete asemănătoare etc. documentarea trebuie să vizeze îndeosebi rezultatele
obţinute de altă echipă de cercetare pe aceeaşi temă şi în acelaşi „univers”.
Concluziile la care au ajuns ceilalţi cercetători vor putea constitui ipoteze sau elemente ale unor
ipoteze pentru ancheta care se pregăteşte.
Documentarea serveşte, în fine, la stabilirea bibliografiei temei, care nu poate lipsi din raportul
nostru de anchetă. Această bibliografie trebuie să fie suficient de reprezentativă pentru a garanta
valoarea sistemului de concepte şi a sistemului de ipoteze.

3.1.7. Stabilirea ipotezelor.

Pentru a realiza scopurile anchetei trebuie formulate o serie de ipoteze care urmează a fi verificate
pe teren.
Numai un set de ipoteze care ne va permite să formulăm întrebări clare şi să construim formulare şi
instrumente adecvate obiectivelor urmărite.
O ipoteză se poate prezenta sub forma unei propoziţii de tipul : „reuşita şcolară este, printre altele,
funcţie de caracteristicile mediului cultural în care trăieşte copilul” – Pierre Bourdieu. Pornind de la o
asemenea ipoteză, vom putea aborda problema construirii variabilelor, adică a traducerii conceptelor şi
noţiunilor în operaţii de cercetare definite.

17
 Este greu, adesea, să delimităm ipotezele apriori de cele aposteriori, întrucât avem întotdeauna
nevoie de date şi de informaţii care să ne sugereze idei şi presupuneri.
Formularea apriori corespunde unei activităţi „pur intelectuale” a unui cercetător „relativ izolat”.

3.1.8. Construirea eşantionului.

O anchetă se întreprinde cel mai adesea prin intermediul unui eşantion şi foarte rar prin investigarea
directă a întregii populaţii.
Recensămintele sunt foarte rare, pe când anchetele prin sondaj sunt extrem de frecvente.
A construi un eşantion înseamnă a căuta în sânul unei populaţii de referinţă, printr-un anumit
procedeu (de eşantionare), un anumit număr de indivizi a căror grupare trebuie să întrunească anumite
însuşiri, în primul rând însuşirea reprezentativităţii.
Eşantionul este astfel o parte a populaţiei studiate stabilită prin diferite procedee şi a cărei
investigare ne conduce la concluzii care vor putea fi extrapolate la ansamblul colectivităţii de origine.
Eşantionul este, prin definiţie, reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras. Se cunosc două
procedee de eşantionare care se practică în mod obişnuit :
• procedeul probabilistic – sau al alegerii prin hazard;
• procedeul cotelor.

3.1.9. Redactarea formularului de chestionar.

Problemele redactării întrebărilor şi ale „punerii lor în pagină”, adică ale construirii formularului de
anchetă sunt numeroase şi complicate.
a) Reguli de redactare.
Atunci când ajungem în această fază este necesar să reparcurgem mintal ceea ce am făcut până
atunci întrucât rezultatele etapelor anterioare sunt elementele de la care trebuie să pornim în
construirea chestionarului.
Este vorba, îndeosebi, de setul de ipoteze pe care le-am stabilit şi de sistemul de concepte iniţial
care, în această fază, trebuie să aibă deja o formă operaţională (dimensiuni, variabile, indicatori).
Setul de indicatori şi setul de ipoteze constituie, cu toată interferenţa lor, cele două liste de probleme
– întrebări fără de care construirea instrumentelor de teren, deci şi a chestionarului, este imposibilă.
b) Tipuri de întrebări – probleme.
Cele mai răspândite întrebări şi totodată cele mai comode – în ciuda rigurozităţii lor – sunt
întrebările închise, bipolare sau cu evantai de răspunsuri precodificate, dintre care subiectul este obligat
să aleagă unul sau, dacă specifică aceasta, mai multe răspunsuri care i se potrivesc. Întrebările închise
vizează atât date factuale, cât şi stadii (aprobare – dezaprobare) faţă de o situaţie dată, inclusiv faţă de
alte opinii, atitudini, comportamente şi poziţia pe care se înscrie subiectul de-a lungul unei game de
situaţii.
c) „Punerea în pagină” .
Chestionarul sociologic nu este o simplă listă de întrebări, aşezate una după alta fără nici o regulă.

18
 Dimpotrivă, întrebările trebuie aranjate într-o anumită ordine, într-un anumit mod, potrivit
anumitor reguli care variază în funcţie de temă, de obiecte, de tipul întrebărilor şi mai ales în funcţie de
caracteristicile subiecţilor.
d) Redactarea întrebărilor.
Având o influenţă directă asupra conţinutului răspunsurilor, redactarea întrebărilor trebuie să fie
realizată cu mare grijă, respectându-se câteva reguli mai inportante, printre care
• textul întrebării trebuie să fie cât mai simplu, concis, nesugestiv şi netendenţios;
• termenii utilizaţi trebuie să fie obişnuiţi, familiari subiecţilor şi populaţiei investigate;
• formularea întrebărilor trebuie să aibă în vedere capacitatea de receptare şi înţelegere a
subiecţilor cărora le sunt adresate;
• pentru a câştiga încrederea subiecţilor, unele întrebări pot fi personalizate sau individualizate.
e) Riscurile de deformare a răspunsurilor .
Oricât de clare şi concise ar fi întrebările şi oricâtă atenţie am acorda constituirii chestionarului,
ordinii şi amplasării întrebărilor, administrării lui etc., există întotdeauna unele riscuri de deformare a
răspunsurilor, fapt care ne obligă să fim şi mai atenţi la verificarea şi interpretarea lor.

3.1.10. Pretestarea şi definitivarea chestionarului.

Pretestarea urmăreşte să evalueze eficacitatea instrumentului construit.
Deşi chestionarul este în cursul acestei etape supus unei probe de verificare şi apreciere, el va
trebui să aibă o formă definitivă, adică pe deplin elaborată ca şi cum s-ar trece direct la ancheta
propriu-zisă.
Pretestarea va stabili şi va măsura gradul de acceptabilitate, nivelul de înţelegere şi de
interpretare a întrebărilor de către subiecţi.

3.1.11. Aplicarea (administrarea) chestionarului pe teren.

Există mai multe procedee de aplicare pe teren a formularelor printre care două sunt mai frecvent
utilizate :
1. auto – administrarea (aplicarea directă de către subiecţi);
2. administrarea indirectă (aplicarea prin mijlocirea operatorilor). Mai sunt cunoscute alte două
procedee, mai puţin utilizate în practică;
3. expedierea prin poştă a formularelor (un caz particular al primului procedeu, deci auto –
administrare);
4. „administrare colectivă” – tip extemporal, în prezenţa cercetătorului (deci auto – administrare
„supravegheată”).

3.1.12. Codificarea răspunsurilor.

Codificarea este operaţia prin care cercetătorul stabileşte tipurile de răspunsuri şi atribuie fiecărui
tip o cifră sau o literă, adică un cod.

19
 Prin codificare se realizează o primă analiză de conţinut, ceea ce impune un înalt grad de
profesionalizare şi multă experienţă din partea codificatorului.
Codificarea se realizează imediat ce formularele completate au fost strânse de la subiecţi şi
verificate din punct de vedere al completitudinii şi al „corelaţiei interne” (prima formă de verificare a
validităţii).
În cazul în care formularele cuprind întrebări închise – cu evantai de răspunsuri – înseamnă că
avem de-a face cu formulare precodificate, întrucât răspunsurile sunt numerotate, au primit deja
codurile, subiectul urmând a însemna – aşa cum am arătat – codul sau codurile care corespund
răspunsurilor alese.
În practică, cele mai multe chestionare cuprind şi întrebări deschise sau semi-deschise ale căror
răspunsuri vor trebui „culese” după completarea formularelor, analizate şi codificate.
În cazul unor formulare scurte şi a unor eşantioane mici, codificarea este o operaţiune simplă sau
supă caz, poate fi omisă.
Codificarea este o etapă intermediară între administrarea formularului şi analiza răspunsurilor,
constând în transcrierea informaţiilor într-un limbaj determinat – în coduri – fiecare cod corespunzând
unei singure categorii de date.
Codul este un dicţionar de echivalente între două limbaje...un limbaj natural şi un limbaj
nenatural.
Operaţia prin care se transformă un mesaj potrivit unui cod se numeşte codaj, acţiunea –
codificare, iar tehnicianul – codificator.

3.2. Întrevederea
În demersul de intervenţie întrevederea reprezintă modalitatea prin care, în cursul unei întâlniri
între asistentul social şi client, se stabilesc relaţii care vizează obţinerea de informaţii primare necesare
explorării problemei şi, ulterior, stabilirii modalităţilor de rezolvare.
În literatura de specialitate întrevederea reprezintă o formă de interviu în care asistentul social
urmăreşte anumite informaţii specifice şi predeterminate de la client.
Întrevederea reprezintă tehnica prin intermediul căreia se investighează situaţia clientului pentru a
strânge cât mai multe informaţii despre problema acestuia, pe baza acestor informaţii primare se vor
contura direcţiile viitoare de acţiune( World Vision, Manual de bune practici in asistenţa socială
comunitară, Iaşi.)
Datorită spectrului său larg de utilizare, asistentul social va aplica această tehnică pentru a strânge
informaţii, pentru a clarifica o situaţie sau pentru a evalua rezultatele acţiunilor sale împreună cu
clientul. Întrevederea se aplică atunci când specialistul:
 Urmăreşte să cerceteze/evalueze, astfel încât tehnica va fi utilizată pe parcursul întregului
demers de instrumentare a cazurilor sociale;
 Să transforme mediul social investigat, astfel încât întrevederea va avea valoare de acţiune
asupra individului, familiei prin responsabilizarea beneficiarului serviciului de asistenţă socială.
Întrevederea surprinde fenomene mai profunde, îndeosebi afective care reprezintă aspecte relevante în
soluţionarea eficientă a cazurilor, dar pe care nu le putem urmări în cadrul altor tehnici cum ar fi
interviul, chestionarul.

20
CAPITOLUL IV : Microcercetare sociologică privind integrarea socio-profesională a persoanelor
adulte cu handicap
Conceptele centrale ale acestei lucrări sunt reprezinte de termenii: deficienţă, dizabilitate,
handicap, integrare şi reabilitare.
Deficienţa vizează consecinţele leziunii produse la nivelul unor organe sau parţi ale corpului.
Este vorba de consecinţele unor defecte sau pierderi la nivelul membrelor,organelor sau la
nivelul altor structuri ale corpului, indiferent de cauza acestora.
Dizabilitatea corespunde nivelului persoanei ,respectiv consecinţele deficienţei asupra
sarcinilor,abilitaţilor şi ocupaţiei persoanei.
Potrivit definiţiei ICIDH, dizabilitatea constă în orice restrângere sau lipsă a abilităţilor de a
desfasura o activitate într-un mod considerat obişnuit pentru o fiinţă umană.
Termenul “handicap” se referă la dezavantajul social, la pierderea şi limitarea şanselor unei
persoane de a lua parte la viata comunitaţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri.
El descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi mediu. Reabilitarea se referă la un proces
destinat a da posibilitaţi persoanelor cu deficienţe să ajungă la nivelurile funcţionale fizice, psihice şi
sociale corespunzatoare, furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora işi pot schimba viata
in direcţia obţinerii unui grad mai mare de independentă în societate.
La această lucrare am folosit tehnica chestionarului. Chestionarele au fost aplicate atât societăţii
cât şi angajatorilor pentru a se vedea parerile acestora, pentru a se observa cât de diferite sau
asemanatoare sunt.
Chestionarul adresat societăţii cuprinde 13 întrebări iar cel adresat angajatorilor 12 întrebări,
acestea fiind chestionare mixte cu întrebări închise, semiînchise şi deschise.
Chestionarul adresat societăţii cuprinde 2 întrebări deschise, 9 întrebări închise şi 2 întrebări semi
–închise iar chestionarul adresat angajatorilor cuprinde 5 întrebări deschise şi 7 întrebări închise.
Am folosit întrebări închise şi deschise pentru a-l determina pe subiect să se integreze în unul din
răspunsurile propuse în chestionar.
Întrebările deschise utilizate în chestionar, lasă subiectului libertate maximă în formularea
răspunsurilor iar folosirea întrebărilor deschise este indicată pentru că acestea pun în evidenţă ceea ce
este profund interiorizat şi consolidat atât în planul cunoaşterii cât şi al comportamentului.
Chestionarul sociologic
Ipotezele cercetarii adresat societăţii:
Ipotezele generale a acestei cercetări se referă la discriminarea persoanelor cu handicap la locul de
munca si in societate, la integrarea persoanelor cu handicap în societate şi la un loc de muncă, la cum
sunt văzute persoanele cu handicap în societate, la ceea ce reprezintă pentru fiecare persoană termenul
de handicap, la faptul că aceste persoane cu toate ca au unele probleme de sănătate, unii mai grave, iar
alţii mai uşoare nu trebuiesc marginalizaţi, excluşi din societate sau în gasirea, angajarea într-un loc de
muncă.
Fiecare persoană are dreptul de a munci, de a se întreţine şi de a i se oferi un loc de muncă adaptat
problemelor sale . Este un fapt social care trebuie acceptat şi trebuiesc găsite soluţii pentru a integra şi
aceste persoane pentru a nu se simţi diferite.
Prin aplicarea chestionarului am dorit de asemenea să aflu:

21
 -dacă se cunosc drepturile persoanelor cu handicap la locul de muncă
-dacă se cunosc instituţii care desfasoară proiecte pentru reintegrarea persoanelor cu
handicap
-cine ar trebui să se implice mai mult în integrarea lor
-dacă o pregatire profesională superioară i-ar ajuta în relaţiile cu ceilalţi.
Caracterizarea esantionului:
Cercetarea s-a realizat în judeţul Gorj. Eşantionul este format din adulţi cu vârste între 30 şi 50 de
ani ce lucrează în domenii diferite.
A fost aplicat un chestionar mixt, care cuprinde treisprezece întrebări, inchise, semi-inchise cât şi
deschise.
Persoanele ce au completat chestionare au raspuns la toate întrebările fiind interesate de a le
completa.
În total au fost aplicate 55 de chestionare pe tema integrarii socio-profesionale a persoanelor adulte
cu handicap.
Concluzii finale
Handicapul se subscrie planului social, fiind o consecinţa a deficienţei şi incapacităţii, raportată la
gravitatea şi cerintele mediului.
Handicapul este considerat a fi un dezavantaj social, care împiedică sau limitează îndeplinirea de
către individ a unui rol asteptat de comunitate.
Este o funcţie a relaţiei dintre persoana cu incapacitate şi mediul extern, evidenţiat atunci când sunt
întâlnite bariere culturale, fizice sau sociale, împiedicându-le accesul la diferite activităţi sau servicii
sociale care sunt disponibile, în condiţii normale, celorlalte persoane din acelaşi context social. ”Astfel
handicapul are accepţiunea pierderii sau limitării şanselor de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel
egal cu al celorlalţi.”(manea,1986,p.33).
Societatea este reprezentată de indivizi şi de relaţiile stabilite între aceştia.
Tendinţa generală este aceea de perfecţiune şi omogenitate a membrilor comunităţii.
Existenţa unei probleme ,indiferent de natura ei, generează dezechilibru la nivel societal ,care
împlică utilizarea unui volum mai mare de resurse în vederea satisfacerii nevoilor populaţiei.
De aici tendinţa persoanelor de a elimina ,ignora şi respinge cauzele ,care generează apariţia
acestor perturbări, din comunitatea în care face parte.
Dupa cum se ştie, problematica handicapului a existat în toate timpurile chiar dacă s-a dorit
negarea acesteia şi a fost evidenţiată prin modalităţile de intervenţie, de acţiune privitoare la persoanele
cu handicap.
Intervenţia s-a concretizat fie prin izolarea fata de restul membrilor comunitatii respective în
diferite centre speciale, fie, în unele cazuri, chiar prin exterminare.
În general societatea cataloghează persoana în funcţie de productivitatea şi randamentul în
câmpul muncii ,” munceşti, deci exişti. ”Majoritatea consideră handicapul ca limite funcţionale ale
unei persoane, efectul bolii, condiţiei sau a unui accident.
Dar, limitele funcţionale devin handicap numai atunci când o persoana întâmpină obstacole care
împiedică să-şi desfasoare activitatea în mod normal. Aceste obstacole sunt ridicate, de obicei, de către

22
indivizi, care destul de reticenţi la apariţia unei persoane cu handicap în imediata apropiere,
etichetează, stigmatizează şi marginalizează aceste persoane fără a le acorda posibilitatea de a participa
la viaţa socială.
În ceea ce priveşte atitudinea societăţii faţă de această categorie de persoane, identificăm doua
tipuri de discriminare: “discriminare negativa” care se manifestă prin încercarea de eliminare, de
marginalizare a acestor indivizi deficienţi şi “discriminare pozitivă” caracterizată prin acordarea unor
drepturi în plus faţă de ceilalţi membri ai comunităţii.(manea ,1986,p.7).
Tendinţa generală este aceea ca handicapul să fie vazut doar ca o limitatare a individului, care are
efect doar asupra acestuia, ca entitate unică, izolată de ceilalţi.
Însă o persoană interacţionează cu membrii comunităţii din care face parte şi influenţează, fie
direct, prin contactul cu membrii familiei din care fac parte, cu personalul din cadrul şcolar, cu diverse
persoane care se ocupă de îngrijirea în vederea recuperării persoanei, fie indirect, fiind beneficiar al
serviciilor la care contribuie toate persoanele unei comunităţi indiferent dacă apelează sau nu la ele.
Astfel problematica handicapului nu trebuie analizată doar din perspectivă unilaterală, care vizează
doar individul, ci trebuie realizată o intervenţie la nivel societal şi familial, care implicit se va răsfrânge
asupra individului.
Acest mod de acţiune este posibil atunci când vorbim de handicap ca “ dezavantaj social”
.Problema se pune altfel atunci când vorbim de deficienţă, care priveşte latura medicală, intervenţia se
centrează pe individ.
Indiferent de traiectoria intervenţiei se urmareste atât bunastarea individului cât si a societăţii în
ansamblul ei.

23
Bibliografie

1. Bandila ,A : Cartea asistentului personal

2. Bocancea,C., Neamţu,G., Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi,1999
3. CRIPS – ANPH, Proiect de analiză şi dezbatere a procesului de integrare profesională a persoanelor
cu handicap
4. Declaraţia Drepturilor Persoanelor cu Handicap, decembrie 1975.
5. Dragomir,V. :Fenomenul marginalizarii si situatia persoanelor cu handicap,revista de asistenta
sociala,nr.6, catedra de asistenta sociala, universitatea bucuresti,2002
6. Dumitrascu .D: Imaginea persoanelor cu handicap in presa scrisa, editura lumen,2004
7. Hotărarea de Guvern numărul 427/2001 privind condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile
asistentului personal al persoanei cu handicap;
8. Legea nr. 448 din 06/12/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

24
 Anexa 1

Integrarea socio-profesionala a persoanelor cu handicap

Chestionar:
Va rugam sa acceptati sa ne raspundeti la urmatoarele intrebari.Chestionarul prezinta intrebari prin
care sa aflam opinia publica cu privire la persoanele cu dizabilitati .Va asiguram ca toate informatiile
vor ramane confidentiale,acestea fiind necesare doar in scopul prelucrarii statistice.Va rugam sa cititi
cu atentie fiecare intrebare si sa raspundeti corect incercuind litera din dreptul raspunsului care
corespunde opiniei dumneavoastre sau dati raspunsul dorit acolo unde sunt locuri libere.

1.Cunoasteti persoane cu handicap ?

a) Da cunosc b) Nu cunosc c) Am intalnit

2. Ce reprezinta pentru dumneavoastra termenul de “handicap” ?

…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………

3.Sunteti de acord cu afirmatia “Toti avem drepturi egale”?

a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

4.Cunoasteti drepturile persoanelor cu handicap la locul de munca?

a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

5.Credeti ca persoanele cu dizabilitati sunt discriminate la locul de munca sau in gasirea unui loc de
munca?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

6. Bifati care credeti ca sunt drepturile de care beneficiaza persoanele cu handicap?

a) La ocrotirea sanatatii
b) La educatie si formare profesionala.
c) La ocuparea si adaptarea locului de munca, orientarea si recunoasterea profesionala.
d) La asistenta sociala, respective servicii sociale si prestatii sociale.
e) La locuinta, amenajarea mediului de viata, personal, ambient, transport, acces la mediul fizic si
informal;
f) La asistenta sociala;
g) La petrecerea timpului liber, acces la cultura, sport, turism;
h) La facilitate fiscale;

25
i) Altele…………………………………………………
7.Daca ati fi angajator, ati angaja o persoana cu dizabilitati?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

8.Cine ar trebui sa se implice mai mult pentru o mai buna integrare a persoanelor cu dizabilitati in
societate?
a) Societatea b) Institutiile c) Familia d)altele………

9.Cunoasteti institutii care desfasoara proiecte pentru reintegrarea socio-profesionala a persoanelor cu

dizabilitati?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

10. In ce masura sunt persoanele cu handicap integrate in societate?

a) In mare masura b) In mica masura c) Deloc

11. Ce sugestii aveti pentru o mai buna respectare a drepturilor persoanelor cu handicap in Romania?
…………………………………………………………………………………………………
…………………........………………………
12. Credeti ca persoanele cu handicap sunt marginalizate si excluse la angajare?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

13. Credeti ca o pregatire profesionala superioara i-ar putea ajuta in relatiile cu ceilalati?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

Ocupatia :
Sexul:
Varsta:

26
Anexa 2

Integrarea socio-profesionala a persoanelor cu handicap

Chestionar:
Va rugam sa acceptati sa ne raspundeti la urmatoarele intrebari.Chestionarul prezinta intrebari prin
care sa aflam opinia publica cu privire la persoanele cu handicap.Va asiguram ca toate informatiile vor
ramane confidentiale,acestea fiind necesare doar in scopul prelucrarii statistice.Va rugam sa cititi cu
atentie fiecare intrebare si sa raspundeti corect incercuind litera din dreptul raspunsului care
corespunde opiniei dumneavoastre sau dati raspunsul dorit acolo unde sunt locuri libere.
1.Cunoasteti persoane cu handicap ?
a) Da cunosc b) Nu cunosc c) Am intalnit

2. Ce reprezinta pentru dumneavoastra termenul de “handicap” ?

…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………

3.Sunteti de acord cu afirmatia “Toti avem drepturi egale”?

a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

4.Cunoasteti drepturile persoanelor cu handicap la locul de munca?

a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

5. Daca ati raspuns “da” la intrebarea precedenta, puteti sa ne spuneti un drept al acestora?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………..………………

6.Ce sugestii aveti pentru o buna respectare a drepturilor persoanelor cu handicap in Romania?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………

7.Credeti ca persoanele cu dizabilitati sunt discriminate la locul de munca sau in gasirea unui loc de
munca?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

8. Ati angajat pana acum o persoana cu handicap si de ce?

a)Da……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………
b)Nu……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………
27
9. Cunoasteti institutii care desfasoara proiecte pentu reintegrarea socio-profesionala a persoanelor cu
handicap?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

10. In ce masura sunt persoanele cu handicap integrate in societate?

a) In mare masura b) In mica masura c) Deloc

11. Ce credeti ca i-ar ajuta sa se integreze mai bine in societate si la un loc de munca?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………
12. Credeti ca o pregatire profesionala superioara i-ar putea ajuta in relatiile cu ceilalati cat si in gasirea
unui servici cu o mai mare usurinta?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

Nr de angajati:
Ocupatia:
Sexul:
Varsta :

28