EPISTOLA ADRESATĂ BISERICILOR GALATIEI

Epistolă cu caracter preponderent soteriologic,

scrisă la Efes în anul 55 d. Hr.

Apostolul Pavel adresează această epistolă „Bisericilor Galatiei” (Galateni 1,

2) sau „galatenilor” (Galateni 3, 1). El a vizitat „ținutul Galatiei” în a doua
călătorie misionară: „Și au străbătut Frigia și ținutul Galatiei, fiind opriți de Duhul
Sfânt ca să propovăduiască cuvântul (Domnului sau al Evangheliei) în Asia”
(Fapte 16, 6), dar și în timpul celei de a treia călătorii misionare: „Și stând acolo (la
Antiohia) câtva timp, a plecat, străbătând pe rând ținutul Galatiei și Frigia, întărind
pe toți ucenicii” (Fapte 18, 23).
Din textul din Fapte 18, 23, rezultă că Sfântul Pavel a desfășurat în Galatia o
activitate misionară intensă, iar din cuprinsul epistolei aflăm că el este și
întemeietorul Bisericilor (comunităților creștine) din Galatia (Galateni 1, 8, 11).
Prima oprire în ținutul Galatiei și activitatea misionară pe care a desfășurat-o aici
cu acest prilej s-a datorat unei crize a bolii sale cronice: „Dar voi știți că din cauza
unei slăbiciuni a trupului am binevestit vouă mai întâi (sau întâia oară)” (Galateni
4, 13). Cu acest prilej, galatenii i-au făcut apostolului Pavel o primire cordială,
primindu-l „ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Iisus Hristos” (Galateni 4, 14b).
Această vizită a fost urmată de cel puțin încă una, după cum reiese din exprimarea
apostolului „v-am binevestit întâia oară”.
Foarte curând după plecarea Sfântului Pavel din ținutul lor, iudaizanții
(potrivnicii, adversarii sau oponenții săi) au produs aici tulburare: „…sunt unii care
vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos” (Galateni 1, 7), făcând
necesară intervenția apostolului.

1
 În epistola adresată Bisericilor Galatiei apostolul Pavel ne-a lăsat
„documentul” cel mai clar asupra libertății creștine. Izvorul acestei libertăți este
Mântuitorul Iisus Hristos, recunoscut și acceptat, prin credință, ca Fiu al lui
Dumnezeu. Prin moartea Sa pe Cruce, Iisus a răscumpărat neamul omenesc din
blestemul Legii care genera moarte, iar prin Învierea Sa cea de a treia zi le-a oferit
Duhul Sfânt care-i arată părtași firii celei dumnezeiești sau filiației divine. Uniți cu
El – prin Taina Sfântului Botez – creștinii formează „un singur trup cu El”: „Pentru
că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini,
fie robi, fie liberi, (bărbați sau femei) și toți la un Duh ne-am adăpat” (1 Corinteni
12, 13).
Libertatea creștină, care se întemeiază pe credința în Iisus Hristos, se
realizează în dragoste, care e legătura desăvârșirii și plinirea Legii, înțeleasă ca
descoperire a voii lui Dumnezeu. Intervenția scrisă a Sfântului Pavel a fost
determinată de riscul care plana asupra Bisericilor Galatiei de a recădea în sclavia
(sau în robia) Legii, lăsând deoparte (sau uitând/ignorând) credința în Iisus Hristos,
singurul și unicul mediator pentru un raport viu și corect cu Dumnezeu.
Argumentul pe care apostolul îl dezvoltă în cuprinsul epistolei se împletește cu
istorisirea despre chemarea sa de a fi „apostol al Neamurilor” și din experiența pe
care el a avut-o cu credincioșii din această zonă în timpul vizitelor pe care le-a
făcut1.

Galatia și galatenii

Așa cum am văzut, Sfântul Pavel adresează această epistolă „Bisericilor

Galatiei” (1, 2) sau „galatenilor” (3, 1). Una dintre cele mai controversate
probleme ale Noului Testament a fost (și a rămas încă nerezolvată) determinarea

1
Rinaldo FABRIS, Lettere di Paolo. Vicenza-Torino, Edizioni ISG – Elledici, 2009, p. 505.

2
primilor cititori ai Epistolei către Galateni. Și aceasta, din cauza faptului că, prin
termenul „Galatia”, se putea înțelege în Antichitate două arii (sau două zone)
diferite, după cum se avea în vedere, fie o geografie etnică, fie una administrativă.
În Asia Mică existau două zone cunoscute cu numele de „Galatia” (Galatia de
Nord sau Galatia Veche, teritoriu locuit de vechile seminții celtice și galice, triburi
care, pe la începutul secolului IV î. Hr., au emigrat din nordul Italiei în Pannonia și
Iliria, iar în anul 280 î. Hr., au invadat Asia Mică; și exista Galatia de Sud, sau
Galatia Nouă, prin care se înțelegea Provincia Romană Galatia, cu un teritoriu mult
mai extins decât cel al Galatiei de Nord, care cuprindea părți însemnate din Frigia,
Pisidia, Licaonia și Isauria, și ale cărei frontiere variau de la epocă la epocă, fie
înglobând Galatia de Nord, fie nu)2.
La jumătatea secolului al III-lea î. Hr., seminții celtice și galice au invadat
zona de nord a Asiei Mici și s-au stabilit în jurul cetăților Ancyra (în perioada
clasică) sau Angora (astăzi Ankara), Pessinunte și Tavium. În anul 232 î. Hr., au
fost învinse de regele Pergamului, Attalus I, și silite să locuiască în teritoriul
delimitat de Licaonia și de Pamfilia, în partea de sud, de Paflagonia și Pont, în
partea de nord, de Capadocia la est și de Frigia la vest.
Fiecare trib sau seminție era împărțită în patru tetrarhii care avea propriul
tetrarh, un judecător, un comandat militar și doi comandanți subordonați.
Reprezentanții celor douăsprezece tetrarhii formau un consiliu care se reunea în
localitatea „Drunemetum” (cuvânt/nume care se traduce cu „locaș sfânt” sau
„sanctuar”) situată în provincia celtică a Asiei Mici. După moartea lui Amyntas,
ultimul rege al Galatiei (în anul 25 î. Hr.), împăratul Octavian Augustus a creat
provincia romană a Galatiei și a pus-o sub autoritatea unui guvernator. Provincia

2
Biblia sau Sfânta Scriptură. Introducere la Epistola către Galateni. București, Editura Institutului Biblic și de
Misiune
Ortodoxă, 2018, p. 1441.

3
romană Galatia includea, pe lângă teritoriul Galatenilor, Frigia, Isauria și Pisidia.
Mai târziu, i-a fost anexată o parte din Paflagonia și o bună parte din Pont3.
Apostolul Pavel a evanghelizat, împreună cu Barnaba, cetățile din Galatia de
Sud (Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra, Derbe) în timpul primei călătorii misionare,
dar și teritorii situate puțin mai la nord (în zona Galatiei de Nord), în a doua
călătorie misionară. Exegeții sunt și astăzi împărțiți între cei care susțin că epistola
le-a fost adresată locuitorilor din Galatia Veche (cea de Nord) și cei care cred că
destinatarii epistolei sunt locuitorii din Galatia sudică, însă nu lipsesc nici cei care
susțin că apostolul Pavel a adresat această epistolă locuitorilor întregii provincii
romane (galati și greci la un loc).
Din Cartea Faptele Apostolilor știm că Sfântul Pavel, împreună cu Sila
(Silvan) a trecut prin Galatia (Veche) în timpul celei de-a doua călătorii misionare,
în drum spre Troa, dar și că nu avea intenția să se oprească aici, „fiind opriți de
Duhul Sfânt să grăiască în Asia” cuvântul Evangheliei (Fapte 16, 6). La fel s-a
întâmplat și atunci când au încercat să meargă în Bitinia: „Duhul lui Iisus nu i-a
lăsat” (Fapte 16, 7). O criză a bolii sale cronice l-a obligat pe apostolul Pavel să
rămână o vreme în Galatia, până la însănătoșire. El avea să-i mai cerceteze o dată,
în cursul celei de-a treia călătorii misionare, așa cum făcea cu mai toate
comunitățile creștine întemeiate de el, spre a le consolida și a le întări în credință.
Între timp însă (probabil, îndată după această a doua vizită), Biserica din
Galatia a cunoscut mari și grele tulburări, provocate – după cât se pare – nu din
sânul ei, ci de iudaizanți veniți din afară, care pretindeau că păgânii convertiți la
creștinism trebuie să se taie-împrejur, iar apoi, după primirea botezului creștin, să
țină prescripțiile Legii lui Moise, singura cale de a deveni și ei „fii ai lui Avraam”
și moștenitori ai făgăduințelor lui Dumnezeu (teză contrară doctrinei pauline)4.

3
Rinaldo FABRIS, Lettere di Paolo, p. 506.
4
Biblia sau Sfânta Scriptură. Introducere la Epistola către Galateni, p. 1441-1442.

4
 Spre a-i îndepărta de apostolul Pavel, iudaizanții au început o campanie de
discreditare a acestuia, sub pretextul că nu ar fi un apostol autentic, de vreme ce nu
L-a cunoscut pe Hristos în trup, că n-ar fi decât un oportunist care urmărește glorie
și câștiguri camuflate. Campania aceasta este cu atât mai primejdioasă cu cât se
desfășura pe fondul unui incident petrecut la Antiohia între Sfântul Pavel și
apostolul Petru, cel dintâi condamnând, pe față, comportamentul duplicitar al
Sfântului Petru cu privire la observarea Legii Vechi (incident pe care Sfântul Luca,
din delicatețe, probabil, și din condescendență, l-a omis în Faptele Apostolilor, dar
pe care apostolul Pavel îl relatează în Galateni 2, 11-21, tocmai pentru că el
reprezintă muchia de cuțit prin care Biserica își neagă profilul de „variantă
iudaică” și își afirmă statutul autonom, proclamându-și ferm și hotărât „libertatea
în Hristos”)5.
Astfel, pseudo-didascali veniți de aiurea i-au tulburat pe Galateni, spunându-
le că fără tăiere-împrejur și fără respectarea Legii mozaice nu există mântuire!
Apostolul a căutat să-și „legitimeze” propovăduirea și misiunea la Neamuri,
afirmând că Legea mozaică a fost o instituție provizorie, și că, venind Hristos în
lume, rolul Legii s-a încheiat. Iudaizanții au făcut apel la Sfinții Apostoli ai lui
Iisus, susținând că ei înșiși ar ține Legea, punând sub semnul întrebării autoritatea
apostolică a Sfântului Pavel. Au spus despre el că e apostol „de la oameni”, că și-a
luat singur autoritatea aceasta, că Evanghelia propovăduită de el diferă de cea
propovăduită de „adevărații apostoli” și că prin predica lui el nu caută altceva decât
plăcerea și lauda oamenilor, că își „potrivește” învățătura după împrejurări, că e un
oportunist, că face pe învățătorul contra plată, că e un om duplicitar, că una spune
și alta face, că predică împotriva tăierii-împrejur, dar că el însuși o practică
(Galateni 5, 11).

5
Biblia sau Sfânta Scriptură. Introducere la Epistola către Galateni, p. 1442.

5
 Această „campanie murdară” desfășurată de iudaizanți împotriva lui a reușit
să clatine încrederea Galatenilor în el: fără a ajunge la tăierea-împrejur, ei au
început să țină unele rituri și prescripții iudaice. Toate acestea se întâmplau în timp
ce marele apostol se îndrepta spre Efes. Ajuns aici și aflând despre situația din
Galatia, le scrie o epistolă în care își expune foarte clar Evanghelia pe care o
propovăduia: „Mântuirea prin credință, fără faptele Legii”. Suntem în jurul anilor
54/55 d. Hr. Apostolul Pavel a propovăduit în mijlocul lor în timpul unei crize a
bolii sale cronice și asta l-a ajutat să le prezinte „o imagine vie” a lui Hristos Cel
Răstignit (Galateni 3, 1).
Acum, pentru că nu putea să ajungă fizic în mijlocul lor, le-a scris o epistolă
pentru a-i pune în gardă față de pericolul apostaziei care plana asupra lor.
Iudaizanții au găsit o oarecare simpatie printre noii convertiți din Galatia care, din
cauza credinței în Hristos, erau excluși, atât de la cultul desfășurat în templele
locale, cât și de la cel desfășurat în comunitățile evreiești. Pentru ei, aderarea la
Legea lui Moise ar fi putut însemna redobândirea unei identități, iar practicarea
prescripțiilor Legii i-ar fi eliberat de incertitudine în legătură cu ceea ce trebuiau să
facă6.

Genul literar al epistolei către Galateni

Comentatorii Noului Testament au acordat o atenție deosebită genului literar

al epistolei. O comparație detaliată între această epistolă paulină și epistolele
elenistice din epoca respectivă, ne va arăta că Sfântul Pavel a folosit un model
epistolar precis, cunoscut sub numele de „întrebare (imputație/citație) – reproș”.
Contrar obiceiului său, ilustrat în toate celelalte epistole ale sale, Sfântul Pavel nu
6
Rinaldo FABRIS, Lettere di Paolo, p. 508.

6
scrie și în epistola adresată Bisericilor Galatiei „rugăciunea de mulțumire”. În
schimb, își exprimă mirarea (sau uimirea), dar și reproșul față de atitudinea lor:
„Mă mir că așa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui
Hristos, la altă evanghelie” (Galateni 1, 6).
Expresia „Mă mir” era folosită frecvent în epistolografia timpului respectiv
ca un reproș atunci când cineva (persoană sau comunitate) nu se ridica la nivelul
așteptărilor expeditorului. De obicei, expresia aceasta prin care cineva își exprima
reproșul, față de o anumită atitudine sau față de o anumită persoană, era urmată de
enumerarea motivelor gestului său. Apostolul Pavel le reproșează galatenilor
infidelitatea față de Evanghelia pe care le-a propovăduit-o (care e una singură!), și
asociază acest reproș unei istorisiri autobiografice din care reiese fidelitatea sa față
de adevărul Evangheliei (Galateni 1, 11 – 2, 21).
Reproșul continuă în pericopa din 3, 1-5, de care apostolul Pavel va lega o
explicație despre sensul sau semnificația Evangheliei pentru omul credincios.
Epistolele sau scrisorile prin care un autor (un expeditor) își exprima reproșul față
de cineva cuprindeau câteva solicitări pentru ca lucrurile să se reașeze în ordine.
Solicitările apostolului Pavel încep în Galateni 4, 12: „Fraților, fiți, vă rog, cum
sunt eu, că și eu am fost precum sunteți voi”. E un apel personal la a-l imita în a
rămâne fermi în credință dar, mai ales, în libertatea față de jugul Legii mozaice,
libertate pe care le-a adus-o Evanghelia lui Hristos. Această cerere (solicitare) este
întărită de o istorisire autobiografică în care apostolul Pavel vorbește despre relația
cordială pe care a avut-o cu credincioșii galateni, atunci când i-a vizitat (Galateni
4, 12-20) și de o abordare (interpretare) alegorică a istoriei Patriarhului Avraam
(Galateni 4, 21-20).
Solicitarea pe care apostolul Pavel le-o face galatenilor de a rămâne fermi în
libertatea pe care le-a câștigat-o Hristos este urmată de câteva îndrumări etice
specifice (e vorba de ceea ce exegeții numesc „partea parenetică”), în Galateni 5, 1
7
– 6, 10. Ultimele rânduri ale epistolei reprezintă un așa-zis „epilog-autograf”, scris
de mâna apostolului.

Cuprinsul epistolei pe scurt

Începutul epistolei este foarte solemn (Galateni 1, 1-3) și conține două

afirmații teologice importante, care anticipează temele ei principale. Apostolul
Pavel neagă, încă de la primul rând al epistolei, orice dependență de vreo autoritate
omenească în ceea ce privește originea apostolatului său: „Pavel, apostol nu de la
oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos și prin Dumnezeu-Tatăl, Care L-a înviat
pe El din morți” (Galateni 1, 1). E mai mult decât spune la începutul altor epistole!
Expresia: „nu de la oameni, nici prin om” 7 indică originea divină a apostolatului
său. În aceasta constă și autoritatea sa apostolică pe care iudaizanții i-o contestau.
Dacă el nu e un apostol „legitim”, atunci nici Evanghelia propovăduită de el nu e
una „autentică”. Apostolul Pavel va spune, în același capitol (v. 16), că nu a primit
sfat „de la trup sau de la sânge”.
În al doilea rând, apostolul Pavel afirmă că „Hristos S-a dat pe Sine pentru
păcatele noastre”, fapt care reprezintă condiția eliberării sau a răscumpărării
noastre din acest veac rău de acum. Crucea lui Hristos este pusă în centrul
mesajului creștin și paulin: numai prin Cruce a venit bucurie la toată lumea; numai
prin Cruce vine mântuirea lumii. Astfel că, orice încercare de a înlocui sau de a
substitui Crucii lui Hristos faptele Legii trebuie să fie respinsă categoric: „Chiar
dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti o altă evanghelie decât aceea pe care v-am

7
„Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge [adică nu de la trup și de la sânge sau nu de la oameni] ți-au
descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt 16, 17); „Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici
din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (In 1, 13). În ambele texte, este exclusă intervenția
omenească în derularea unui proces sau a unei mărturisiri de credință.

8
binevestit-o, să fie anatema!” (Galateni 1, 8). Există o singură Evanghelie, cea pe
care le-a propovăduit-o el atunci când i-a vizitat (Galateni 1, 7).
Imediat după paragraful inițial (care cuprinde adresa și salutarea), apostolul
Pavel își exprimă reproșul față de atitudinea galatenilor de a accepta o altă
propovăduire (Evanghelie): „Mă mir că așa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat
pe voi, prin harul lui Hristos, la altă evanghelie” (Galateni 1, 6), însă nu se oprește
aici: oricine modifică sau propovăduiește o altă evanghelie să fie anatema! În acest
fel, Sfântul Pavel stabilește, chiar de la început, criteriul definitiv al autorității:
adeziunea la singura Evanghelie. El însuși va fi apreciat după atașamentul la
Evanghelia pe care a propovăduit-o.
Apostolul Pavel a fost acuzat de potrivnicii săi că își „potrivește învățătura
după împrejurări”, fapt care l-a determinat să spună că el nu caută plăcerea
oamenilor (a ascultătorilor sau a cititorilor săi), aducând ca argument în sprijinul
acestei afirmații faptul că, dacă ar fi căutat plăcerea oamenilor, atunci nu ar fi fost
robul lui Hristos. Dacă ar fi căutat plăcerea oamenilor l-am fi văzut, pe mai
departe, printre iudei, prigonind Biserica lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur
vorbește despre o opoziție puternică între dorința de a plăcea oamenilor și slujirea
lui Dumnezeu; el știe că între „a plăcea cuiva” și „a-i sluji cuiva” este o strânsă
legătură, iar el dorește să fie „rob al lui Iisus Hristos” (Galateni 1, 10).
Autenticitatea și soliditatea propovăduirii (Evangheliei) sale nu-și are
fundamentul sau baza în oameni: „Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea
binevestită de mine nu este după om. Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici
n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Galateni 1, 11-12).
După ce a afirmat că există „o singură Evanghelie”, cea pe care el le-a
propovăduit-o când i-a vizitat, apostolul Pavel redă o scurtă autobiografie cu
caracter apologetic (Galateni 1, 11 – 2, 21) prin care își exprimă fidelitatea și
atașamentul său față de Evanghelia propovăduită de el. Izvorul sau sursa
9
Evangheliei, dar și conținutul ei, este Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat. Apostolul
Pavel răspunde, în mod implicit, acuzelor din partea iudaizanților, care n-au ezitat
să le amintească credincioșilor galateni comportamentul său de odinioară: „Căci ați
auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură
Biserica lui Dumnezeu și o pustiam. Și spoream în iudaism mai mult decât dintre
cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele
părintești” (Galateni 1, 13-14).
„Antecedentele”8 sale precreștine nu anunțau convertirea lui. El a fost
chemat de Mântuitorul Hristos să propovăduiască Evanghelia (1, 15). Inițiativa
chemării sale la apostolat a avut-o Dumnezeu, Cel Care „l-a ales din pântecele
maicii sale și l-a chemat prin harul Său” (Galateni 1, 15). De la Același Dumnezeu,
apostolul Pavel a primit și mandatul (misiunea) de a propovădui neamurilor
Evanghelia lui Hristos. „Punctul de plecare” al apostolatului său este Hristos și
harul Său; Apostolul Pavel n-a avut nevoie de „confirmări” de la cei care au fost
apostoli înaintea lui (Galateni 1, 17); mandatul său de a propovădui la Neamuri a
venit de Sus, de la Dumnezeu.
Înainte de momentul minunat petrecut pe drumul Damascului, apostolul
Pavel (pe atunci, Saul din Tars), a prigonit Biserica lui Dumnezeu. Interesant este
faptul că vocația sau chemarea sa la apostolat nu reprezintă un adaos secundar al
vieții sale (petrecut la un moment dat); apostolul Pavel „a fost ales încă din
pântecele maicii sale” și rânduit (sau pus de o parte) pentru această misiune. Ceea
ce în ochii adversarilor săi putea fi un argument pentru a-i discredita autoritatea
apostolică – rolul său de persecutor al Bisericii – Sfântului Pavel îi servește pentru

8
Textul din Galateni 1, 13-14 vorbește despre conduita lui înainte de convertire. Trecutul său în iudaism era
cunoscut cititorilor săi. Apostolul Pavel însuși, în Fapte 22, 2-21; Fapte 26, 4-23 și 1 Corinteni 15, 8-10, și, desigur, și
adversarii săi, i-au „informat” pe credincioși despre Saul, prigonitorul Bisericii. Însă, prigoana pe care el a
descătușat-o împotriva creștinilor nu s-a datorat cruzimii firii sale, ci convingerii sincere că noua religie (cea
creștină) reprezenta o apostazie de la Legea lui Moise.

10
a scoate în evidență harul lui Dumnezeu care l-a transformat radical dintr-un
militant fanatic al iudaismului într-un apostol al Evangheliei lui Hristos.
Exprimarea apostolului (din Galateni 1, 15) face trimitere la chemări
similare din Vechiul Testament9. Apostolul a ascultat chemarea lui Dumnezeu, a
socotit puterea cea înțelepțitoare a glasului venit din Cer și și-a limpezit pornirea
cea rea a sufletului, devenind, prin mandat de Sus, „apostol al Neamurilor”
(Galateni 1, 16). Fidel glasului venit de Sus, apostolul Pavel „n-a primit sfat de la
trup sau de la sânge” (adică nu s-a sfătuit cu oamenii), nici nu s-a suit la Ierusalim
ca să-i consulte pe apostolii de dinaintea lui (adică pe cei care L-au cunoscut pe
Hristos în trup), ci s-a dus în Arabia unde a urmat un „stagiu de pregătire” (un fel
de „misiune de probă”) în teritoriul aflat între cetățile Petra și Damasc. Numai
după trei ani s-a dus la Ierusalim pentru a-l întâlni pe Petru (alături de care a rămas
cincisprezece zile). Pe lângă apostolul Petru, l-a întâlnit și pe Iacov, fratele
Domnului (Galateni 1, 20).
După această vizită scurtă la Ierusalim, apostolul Pavel s-a dus prin părțile
natale (ale Siriei și ale Ciliciei), adică în teritorii aflate în afara influențelor
Bisericii de la Ierusalim. Cu toate acestea, ecoul activității sale în Siria și Cilicia a
ajuns la urechile celor din Bisericile lui Hristos din Ierusalim și Iudeea. Cei din
Iudeea au auzit, cu surprindere, că prigonitorul de ieri binevestea acum credința pe
care mai devreme o prigonea (Galateni 1, 22-23).
Așadar, în prima parte a autobiografiei sale apostolul Pavel insistă pe
inițiativa gratuită a lui Dumnezeu în ceea ce privește chemarea sa de a deveni
„apostol al Neamurilor” și pe independența sa față de Biserica de la Ierusalim.

9
A se vedea textul din Ieremia 1, 5: „Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut, și înainte de a ieși din
pântece te-am sfințit și te-am rânduit profet pentru popoare” sau textul din Isaia 49, 1: „Domnul M-a chemat de la
nașterea Mea, din pântecele maicii Mele Mi-a spus pe nume”. A se vedea și textul din Luca 1, 15.

11
 Adunarea apostolilor în Ierusalim (Sinodul Apostolic)

Dacă în primul capitol al epistolei Sfântul Pavel și-a afirmat independența în

ceea ce privește chemarea sa la apostolat și misiunea sa de a fi „apostol al
Neamurilor”, în capitolul doi ne spune, totuși, că el n-a acționat în mod autonom
față de autoritatea Bisericii de la Ierusalim și față de ceilalți apostoli. În a doua
parte a autobiografiei sale ne spune că a primit susținerea „celor mai de seamă
dintre apostoli” (e vorba de Sfinții Apostoli Petru, Ioan și Iacov, numiți de Sfântul
Pavel, în Galateni 2, 9, „stâlpi ai Bisericii din Ierusalim”).
Sfântul Pavel prezintă gradual istoria contactelor pe care le-a avut cu
Biserica de la Ierusalim și cu o parte dintre Sfinții Apostoli. În Galateni 2, 1 ne
spune că s-a suit la Ierusalim în urma unei „descoperiri” ca să le arate „celor mai
de seamă” (apostolii pomeniți mai sus) Evanghelia pe care o propovăduia el la
creștinii proveniți dintre păgâni. În reconstituirea întâlnirilor pe care le-a avut cu
„cei mai de seamă dintre Apostoli” Sfântul Pavel subliniază acordul deplin pe care
l-a avut din partea acestora de a propovădui Evanghelia lui Hristos la Neamuri: „Și
cunoscând (sau recunoscând) harul ce mi-a fost dat mie, Iacov și Chefa și Ioan, cei
socotiți a fi stâlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca
noi să binevestim la neamuri, iar ei, la cei tăiați împrejur” (Galateni 2, 9). Cei mai
de seamă dintre Apostoli „n-au adăugat nimic la Evanghelia mea” (Galateni 2, 6),
măcar că „frații mincinoși” (cei care i-au tulburat și pe Galateni) s-au suit și ei la
Ierusalim ca să „iscodească libertatea noastră [față de Legea lui Moise]” (Galateni
2, 4). Frații mincinoși au vrut să-i compromită Sfântului Pavel activitatea și
misiunea la Neamuri.
Prima problemă majoră cu care s-a confruntat Biserica creștină a primit un
răspuns la adunarea sau la „Sinodul de la Ierusalim”: Sfântul Pavel și colaboratorii
lui au fost confirmați în comuniune cu Biserica Mamă: „ne-au dat dreapta spre
12
unire cu ei” (Galateni 2, 9). Mântuitorul Iisus Hristos este sursa sau originea celor
două apostolate: la Iudei și la Neamuri: „Cel care a lucrat prin Petru în apostolia
tăierii împrejur a lucrat și prin mine la neamuri” (Galateni 2, 8). Sfântul Pavel n-a
permis iudaizanților să-i compromită misiunea la Neamuri! Au fost făcute presiuni
asupra lui ca să-l taie-împrejur pe Tit, însoțitorul său, dar cei de la Ierusalim nu i-
au cerut acest lucru (măcar că Tit era elin). Toate aceste exemple au ca scop
încurajarea credincioșilor Galateni de a rezista influențelor iudaizante care s-au
manifestat îndată după plecarea lui din ținuturile Galatiei (Galateni 1, 6).
Textul din Galateni 2, 1-1010 ne prezintă, așadar, vizita pe care Sfântul Pavel
o face la Ierusalim cu prilejul Sinodului Apostolic. Din Faptele Apostolilor știm că
Sfântul Pavel a făcut mai multe vizite la Ierusalim, după experiența pe care a avut-
o pe drumul Damascului. A venit, împreună cu Barnaba, pentru a aduce ajutoare
pentru comunitatea creștină din Ierusalim lovită de foametea din timpul
împăratului Claudiu (Fapte 11, 30). Dar, chiar înainte de acest moment, a mai venit
o dată, cu același Barnaba, ca să fie prezentat autorității bisericești de aici (Fapte 9,
26-30). A treia vizită la Ierusalim ar fi cea cu prilejul „Sinodului Apostolic” pentru
a trata problema primirii în Biserică a celor care proveneau dintre păgâni (Fapte
15, 1-30). Această vizită (a treia) coincide – în linii mari – cu relatarea paulină din
Galateni 2, 1-10. În ambele relatări, se vorbește despre problema circumciziunii și
a obligativității Legii mozaice pentru creștinii care provin dintre păgâni.
Protagoniștii sunt aceeași: Pavel, Barnaba și Tit (pe de o parte), Sfinții Apostoli
Petru, Ioan și Iacov (pe de altă parte). Decizia este aceeași: să nu li se impună celor
netăiați împrejur jugul Legii mozaice.
Totuși, un detaliu semnificativ lipsește în relatarea paulină din Galateni 2, 1-
10: Sfântul Pavel nu pomenește deloc „decretul apostolic” emis cu acel prilej

10
Considerat textul paralel al relatării lucanice din Cartea Faptele Apostolilor cap. 15.

13
(Fapte 15, 28-29)11. În relatarea sa din Galateni 2, 1-10 este preocupat să scoată în
evidență relația bună pe care a avut-o cu „cei mai de seamă” dintre Apostoli și
acordul pe care l-a primit din partea acestora în ceea ce privește Evanghelia
propovăduită de el la Neamuri. De ce n-a pomenit „decretul apostolic” și cele patru
restricții pentru creștinii care proveneau dintre păgâni? Sfântul Pavel – cred
exegeții și comentatorii biblici – n-avea niciun interes să vorbească despre
„restricții” impuse celor care doreau să îmbrățișeze Creștinismul, pentru că acestea
nu loveau în principiul pe care-l propovăduia el. Într-adevăr, tăierea-împrejur și
Legea mozaică n-au fost impuse creștinilor care proveneau dintre păgâni. În
dialogul epistolar pe care l-a avut cu Bisericile din Galatia, amenințate de
propaganda iudaizanților, nu era oportun – cred și afirmă exegeții – ca Sfântul
Pavel să pomenească o minimă concesie în ceea ce-i privește pe susținătorii
necesității de a se impune prescripțiile Legii mozaice păgânilor care doreau să
îmbrățișeze religia creștină. De altfel, în niciuna dintre epistolele sale Sfântul Pavel
nu pomenește „decretul apostolic”, nici măcar atunci când acest lucru ar fi putut fi
util în rezolvarea unor probleme de comuniune în comunitățile alcătuite din creștini
de origini etnice diferite.
Ultima pericopă a primei părți a epistolei [parte pe care am intitulat-o
„autobiografic-apologetică”] – Galateni 2, 11-14 – descrie un episod interesant
petrecut la Antiohia Siriei, un moment în care Sfântul Pavel l-a înfruntat public pe
Sfântul Apostol Petru pentru a apăra „adevărul Evangheliei”. De fapt, ce s-a
întâmplat? Apostolul Petru a făcut o vizită Bisericii din Antiohia și în timpul
acestei vizite „a stat bucuros la masă cu cei netăiați-împrejur”. Fără îndoială că,
prezența sa la masă cu creștinii proveniți dintre păgâni era înțeleasă ca o aprobare
oficială tacită a comuniunii și a egalității între Iudei și Neamuri în sânul Bisericii
11
E vorba de cele patru clauze obligatorii pentru creștinii proveniți dintre păgâni: „Să vă feriți de cele jertfite
idolilor [idolotite] și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15,
29).

14
creștine. Însă, totul s-a schimbat atunci când la Antiohia și-au făcut apariția niște
delegați ai Sfântului Iacov de la Ierusalim care l-au determinat pe Petru să se
eschiveze și să întrerupă comuniunea, „temându-se de cei din tăierea împrejur”
(Galateni 2, 12). E posibil ca Apostolul Petru să fi dorit să evite efectele negative
ale gestului său de a sta la masă cu cei netăiați împrejur pentru cei care acum îl
vedeau făcând acest gest. Gestul lui Petru putea să compromită misiunea creștină
printre Iudei. Dacă aceștia din urmă ar fi aflat că Petru nu are nicio problemă în a
sta la masă cu creștinii netăiați împrejur, e posibil ca să nu-și mai dorească să adere
la credința creștină. Poate că ar fi tulburat spiritele în sânul comunității creștine din
Ierusalim (formată din iudeo-creștini), văzându-l pe Apostolul Petru că tolerează o
practică sau un obicei contrar Legii lui Moise. În mod cert, Apostolul Petru știa că
„Dumnezeu nu este părtinitor” [i-a descoperit-o Duhul Sfânt în Fapte 10, 34], dar a
avut nevoie de un „semn de la Dumnezeu” pentru a se încredința de aceasta (Fapte
10, 9-16).
În ochii Sfântului Pavel, gestul ezitant al Sfântului Petru (abandonarea
comuniunii cu creștinii proveniți dintre păgâni), nu numai că risca să provoace o
dezbinare în Biserică (între creștinii proveniți dintre păgâni și iudeo-creștini), dar
putea să-i determine pe creștinii proveniți dintre păgâni să fie mai atenți la rigorile
Legii mozaice în ceea ce privește lucrurile curate și necurate. În ochii Sfântului
Pavel, comportamentul Sfântului Petru era în dezacord cu adevărul Evangheliei.
Gestul lui Petru a fost cu atât mai grav – lucru care a necesitat intervenția hotărâtă
a Sfântului Pavel – cu cât și însoțitorul său, Barnaba, „a fost atras în fățărnicia lor”
(Galateni 2, 13).
Astfel că, Sfântul Pavel l-a înfruntat public pe Sfântul Petru și i-a condamnat
pe față gestul ipocrit, pentru că „era vrednic de înfruntare” (Galateni 2, 11). Petru
n-a fost acuzat de erezie, ci de ipocrizie! Gestul lui Petru avea legătură directă cu
observarea prescripțiilor Legii mozaice (care interzicea categoric comuniunea
15
iudeilor cu păgânii) risca să provoace, în acel moment, dezbinare în Biserica din
Antiohia și le dădea de înțeles creștinilor dintre păgâni că practicarea Legii lui
Moise e necesară în dobândirea mântuirii. Dar asta nu era propovăduirea lui Pavel!
Prin gestul său, Sfântul Petru a negat esența Evangheliei care proclama mântuirea,
atât pentru Iudei, cât și pentru Neamuri, prin intermediul Crucii lui Hristos, și nu
prin faptele Legii mozaice. Controversa din Antiohia între Petru și Pavel
reprezenta o oglindă a ceea ce se întâmpla acum în comunitățile creștine din
Galatia, unde iudaizanții îi constrângeau pe creștinii proveniți dintre păgâni să se
taie împrejur și să țină prescripțiile Legii lui Moise.

Evanghelia Sfântului Pavel

Urmează cel mai scurt și cel mai frumos rezumat al propovăduirii Sfântului
Pavel în ceea ce privește raportul dintre Legea mozaică și credința în Hristos, în
care sintetizează, în mod admirabil, propriul său crez care-i justifică statutul de
„apostol al Neamurilor” (Galateni 2, 15-21).
Apostolul Pavel îi consideră pe iudaizanții din Galatia „frați mincinoși” care
subminează cuvântul Evangheliei lui Hristos, negându-I Mântuitorului rolul unic și
definitiv de „mijlocitor” și de „mediator” al noului raport dintre om și Dumnezeu.
Experiența proprie i-a arătat Sfântului Pavel – care era iudeu din naștere – că
îndreptarea i-a venit prin harul lui Hristos, și nu din faptele Legii: „Noi suntem din
fire iudei, iar nu păcătoși dintre neamuri. Știind însă că omul nu se îndreptează din
faptele Legii, am crezut și noi [pronume personal, pers. I plural] în Hristos Iisus, ca
să ne îndreptăm din credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele
Legii nimeni nu se va îndrepta” (Galateni 2, 16).

16
 Iudaizanții atribuiau „îndreptarea” observării stricte și rigide a faptelor Legii
mozaice! Aceasta era „teologia” lor, acesta era „crezul” lor. Pentru Apostolul Pavel
lucrurile nu stăteau deloc așa. Pentru el e limpede că creștinii proveniți dintre
păgâni, care sunt „păcătoși dintre neamuri” (Galateni 2, 15), trebuie să caute
mântuirea în credința în Hristos, nicidecum în faptele Legii (așa cum pretindeau
iudaizanții). În Iudaism, apostolul Pavel s-a descoperit ca „păcătos” 12, întrucât
Legea mozaică tocmai acest lucru îl făcea: îi arăta omului că păcătuiește, sau că e
păcătos, dar nu-l ajuta să scape de păcatul său! Și în episodul petrecut la Antiohia,
Legea mozaică spunea clar: e un păcat să stai la masă cu cei netăiați împrejur!
Când a apărut delegația de la Ierusalim, apostolul Petru s-a ridicat de la masă și,
împreună cu el, a căzut în fățărnicie și Barnaba, ucenicul și colaboratorul Sfântului
Pavel. Acum, Evanghelia lui Hristos îți permite sau îți îngăduie să stai la masă cu
cei netăiați împrejur, deoarece comuniunea cu ei se bazează pe comuniunea de
credință în Hristos (care a desființat zidul despărțiturii dintre Iudei și păgâni, dintre
robi și liberi, dintre bărbat și femeie), iar acest gest nu-L arată pe Hristos „slujitor
al păcatului”. Nicidecum! (Galateni 2, 17). Cu alte cuvinte, Apostolul Pavel zice
așa: noi, creștinii, căutăm îndreptarea (sau mântuirea) prin credința în Hristos, fapt
care ne permite sau ne îngăduie să stăm la masă (fără nicio problemă) cu cei
netăiați împrejur. Să-L arate asta pe Hristos slujitor al păcatului? (se întreabă
Sfântul Pavel); și tot el răspunde: „Nicidecum!”. Numai dacă zidesc iarăși ceea ce
am dărâmat, numai în acest caz mă arăt pe mine însumi călcător de poruncă
(Galateni 2, 18).
Venind Hristos în lume – având loc Întruparea și opera de mântuire săvârșită
de Hristos Domnul – acest lucru a marcat „sfârșitul Legii”: „Eu am murit față de
Lege – zice Sfântul Pavel – ca să trăiesc în Hristos” (Galateni 2, 19). Din acest

12
A se vedea textul din Romani 7, 1-25.

17
motiv, Legea mozaică nu mai poate fi folosită ca argument pentru a condamna
gestul său de a sta la masă cu cei netăiați împrejur.
Apostolul Pavel, născut și educat în Iudaism, a observat, o vreme, foarte
atent și riguros prescripțiile Legii mozaice. A fost chiar un fervent apărător al
Legii. Însă, un lucru minunat s-a întâmplat pe când mergea la Damasc cu scopul
precis de a opera și acolo arestări printre creștini: „O lumină din cer, ca de fulger,
l-a învăluit deodată. Și, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule,
de ce Mă prigonești?” (Fapte 9, 3-4).
Dacă noi, care suntem din fire iudei, iar nu păcătoși dintre neamuri – afirmă
Sfântul Pavel – am recunoscut că îndreptarea nu ne-a venit din împlinirea faptelor
Legii, ci din credința în Hristos, atunci, cu atât mai mult, creștinii care provin
dintre neamuri trebuie să știe că singura cale pentru a dobândi îndreptarea este
credința în Hristos și nu observarea atentă a prescripțiilor Legii lui Moise.
Ce înseamnă cuvintele: „Dacă zidesc iarăși ceea ce am dărâmat”? Apostolul
Pavel răspunde la această întrebare: cel ce repune în vigoare prescripția iudaică
despre separarea de păgâni în timpul mesei, acela este cel ce zidește iarăși ceea ce
a dărâmat. Sfântul Pavel afirmă clar și răspicat faptul că el – pe drumul
Damascului – „a murit față de Lege, ca să trăiască pentru Dumnezeu” (Galateni 2,
19). Legea mozaică nu mai condiționează, în cazul lui, raportul său cu cei netăiați
împrejur. Moartea pune capăt oricărei revendicări asupra cuiva sau asupra a ceva.
Unit cu Hristos – prin Taina Sfântului Botez (Fapte 9, 18) – Pavel a murit
față de Lege, suportând aceeași pedeapsă pe care a suportat-o Hristos: „M-am
răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și
viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a
iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2, 20). Această „viață pentru
Dumnezeu” – viața creștină – e potențată de Hristos, „Care trăiește în mine”; „viața

18
mea în trup e trăită prin credința în Fiul lui Dumnezeu” și e motivată de dragostea
lui Hristos, Care l-a iubit atât de mult încât „S-a dat pe Sine însuși pentru mine”.
Pe fondul acestei mărturisiri de credință: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine” (Galateni 2, 20) stă experiența pe care apostolul a făcut-o pe
drumul spre Damasc, moment în care Dumnezeu, cu harul Său, I L-a descoperit pe
Hristos lui Saul din Tars.
Cine alege Legea mozaică și prescripțiile ei, anulează, prin gestul său,
inițiativa gratuită a lui Dumnezeu care Și-a descoperit iubirea infinită în moartea
pe Cruce a Fiului Său.
Apostolul Pavel propune credincioşilor din Galatia propria sa experienţă
pentru a le arăta că această „participare” la Evanghelia lui Hristos, și nu adeziunea
față de Legea mozaică, reprezintă izvorul sau sursa vieții creștine și a mântuirii.
Apostolul Pavel spune: „M-am răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2,
20). Este vorba despre o „răstignire sacramentală” în Taina Sfântului Botez; o
răstignire a trupului cu poftele și cu patimile lui13.

Patriarhul Avraam, „părintele celor care se mântuiesc prin credință”

(Galateni 3, 6-29)

Iudaizanții le-au spus creștinilor din Galatia că credința în Iisus Hristos nu

poate sta la baza unui raport corect cu Dumnezeu, dacă nu e însoțită de observarea

13
A se vedea textele din Romani 6, 3-6; Coloseni 2, 11-12 și Efeseni 2, 5-6. În aceste texte pauline este vorba despre
răstignirea sacramentală cu Iisus Hristos prin Taina Botezului. Viața creștină are două dimensiuni: una
sacramentală și una morală. Există tendința la creștinii de astăzi de a disocia aceste dimensiuni. În 2 Corinteni 4, 10,
Sfântul Pavel afirmă că poartă în sine „omorârea lui Iisus Hristos” sau „mersul spre moarte al lui Iisus” și spune că
viața lui Iisus trebuie să se arate în trupul creștinului. Toți creștinii sunt chemați – în virtutea Sfântului Botez – să
trăiască „răstignirea împreună cu Hristos”, deoarece creștinul autentic poartă în trupul său „mersul spre moarte al
lui Iisus Hristos”. Creștinul trăiește, în chip sacramental, moartea, dorind, prin aceasta, ca viața lui Iisus să se arate
în trupul său cel muritor.

19
atentă a prescripțiilor Legii mozaice. Domnul Dumnezeu i-a cerut patriarhului
Avraam „o jertfă în trupul său”, un semn vizibil în trupul său – circumciziunea –
care să ateste legătura lor cu El. Potrivit iudaizanților, patriarhul Avraam a fost
„drept” înaintea lui Dumnezeu pentru că s-a tăiat-împrejur; acest gest, mai spuneau
ei, e valabil pentru toți cei care vor să se facă părtași binecuvântării pe care
Dumnezeu i-a dat-o Patriarhului Avraam și descendenței sale. Acum, creștinii din
Galatia proveneau dintre păgâni (deci erau străini de descendența lui Avraam), dar
se puteau integra în descendența lui Avraam, dacă acceptau tăierea-împrejur. Cu
alte cuvinte, li se propunea creștinilor din Galatia statutul de „prozeliți”, adică să
accepte să devină iudei prin circumciziune.
Istoria lui Avraam devine exemplu sau paradigmă pentru argumentarea
Sfântului Pavel. Argumentul pe care urmează să-l dezvolte este introdus prin cinci
întrebări aspre și tăioase care condamnă atitudinea neînțeleaptă a galatenilor. Prima
dintre aceste întrebări se referă la faptul că credincioșii din Galatia n-au înțeles
propovăduirea apostolului Pavel despre Crucea lui Hristos și nici implicațiile
experienței lor în Duhul Sfânt, pe care nu L-au primit „din faptele Legii”, ci „din
ascultarea credinței” (Galateni 3, 2). Experiența vieții creștine reprezintă „proba”
sau „dovada” incontestabilă a faptului că ei au experimentat binecuvântarea lui
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, apostolul Pavel îi invită pe destinatarii săi să reflecteze
asupra vieții lor creștine: întrucât au primit darul Duhului Sfânt în momentul în
care au primit, prin credință, propovăduirea Evangheliei lui Hristos [prin gura
Sfântului Pavel], ar trebui să înțeleagă acum că „faptele Legii” sunt străine acestei
experiențe. Galatenii sunt chemați de Sfântul Pavel să aleagă între „credința în
Hristos” și „faptele Legii mozaice”.
Ca să-și susțină acest argument, apostolul Pavel recitește istoria patriarhului
Avraam în logica credinței. El începe cu o citare biblică din Cartea Facerii 15, 6:
„Și a crezut Avram pe Domnul și i s-a socotit aceasta ca dreptate” pentru a stabili
20
criteriul adevăratei descendențe a lui Avraam. Acest cuvânt al Scripturii vestește
anticipat modul de a acționa al lui Dumnezeu în istoria mântuirii. În cazul precis al
lui Avraam, adevăratul semn al descendenței sale este credința, nu tăierea-
împrejur! Numele acestui patriarh biblic apare de șapte ori în textul din Galateni 3,
6-2914. Al doilea text biblic citat de apostolul Pavel se referă la făgăduința pe care
Domnul Dumnezeu i-a făcut-o patriarhului Avraam: „Și se vor binecuvânta întru
tine toate neamurile pământului” (Facerea 12, 3)15. Cuvântul pe care Domnul i-l
adresează patriarhului Avraam e „o profeție mesianică” sau „o Evanghelie” avant
la lettre, o propovăduire pe care Sfântul Pavel o cuprinde în cuvintele: „Deci cei ce
sunt din credință se binecuvântează împreună cu credinciosul Avraam” (Galateni 3,
9). În viziunea Sfântului Pavel, păgânii au fost cuprinși deja în binecuvântarea pe
care Domnul i-a dat-o patriarhului Avraam. De fapt, toate popoarele sunt incluse în
binecuvântarea Domnului pe baza unei singure condiții: credința în Hristos Iisus.
Pe scurt, istoria biblică a lui Avraam a reprezentat „o profeție” a experienței
pe care acum o trăiau credincioșii din Galatia, care au primit „prin credință”
mesajul mântuitor din gura apostolului Pavel. „Calea credinței în Hristos” exclude
„calea faptelor Legii” pe care acum o propovăduiau iudaizanții.
Credincioșii din Galatia au fost învățați de potrivnicii apostolului Pavel că,
numai observând prescripțiile Legii mozaice și practicând ritualul circumciziunii ar
putea fi beneficiarii binecuvântării divine. În realitate, cei ce se bazează pe faptele
Legii se află sub blestem, pentru că Legea – în Cartea Deuteronomului 27, 26 16 - îi
consideră blestemați pe toți cei care nu respectă, în totalitate, prescripțiile ei. Legea

14
La fel ca în textul din Ioan cap. 8 (In 8, 33; In 8, 37; In 8, 39). Evreii contemporani Mântuitorului se lăudau cu
faptul că sunt „sămânța”, „fiii” sau „descendența” lui Avraam. Iisus nu le-a contestat această filiație: „Știu că
sunteți sămânța (sau fiii) lui Avraam”, dar i-a făcut să înțeleagă că și comportamentul lor ar trebui să fie conform
„faptelor lui Avraam”.
15
„Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare și tare și printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile
pământului” (Facerea 18, 18).
16
„Blestemat să fie tot omul care nu va plini toate cuvintele legii acesteia și nu va urma [nu va merge] după ea! Și
tot poporul să zică: Amin!”.

21
mozaică trebuia respectată în totalitate, sau în întregime, ori credincioșilor din
Galatia li se cerea acum să accepte doar câteva prescripții ale Legii pentru a putea
fi considerați „descendenți ai lui Avraam” și beneficiari ai binecuvântării divine.
Apostolul Pavel citează cuvintele cuprinse în Cartea Profetului Avacum:
„Dreptul din (prin) credință va fi viu!” (Avacum 2, 4b), un alt text-argument care
demonstrează faptul că îndreptarea, mântuirea sau viața veșnică îi vin omului „prin
credință”.
Argumentarea biblică continuă până la sfârșitul capitolului al treilea. Istoria
patriarhului Avraam îi servește Sfântului Pavel ca argument pentru a pune în
antiteză făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam cu Legea mozaică dată ulterior
poporului născut din coapsele lui Avraam.
Legea mozaică îi pretindea credinciosului evreu o supunere și o ascultare
perfectă (Galateni 3, 10) și promitea viața numai acelora care erau în stare de o
supunere perfectă! Dar acest lucru este cu neputință, deoarece nu există om care să
fie viu și să nu greșească. În Cartea Pildelor lui Solomon se spune că și cel mai
drept om păcătuiește de șapte ori într-o zi (Pilde 24, 16), iar în Ecclesiastul 7, 20
sunt scrise cuvintele: „Căci nu este om drept pe pământ care să facă binele și să nu
păcătuiască”. În acest sens, omul (credinciosul evreu) se afla „sub blestemul
Legii”, în sensul că trăia cu „sabia lui Damocles” atârnată deasupra capului său (=
adică într-o stare constantă de teamă, datorată responsabilităților și riscurilor de a
respecta și de a nu încălca Legea lui Moise, în care credinciosul evreu trăia).
Hristos „ne-a răscumpărat din blestemul Legii”17, afirmă apostolul Pavel
(Galateni 3, 13). Prin urmare, credincioșii din Galatia L-au primit pe Duhul Sfânt
atunci când au aderat „prin credință” la Evanghelia lui Hristos.

17
În textul din 2 Corinteni 5, 21 Sfântul Pavel scrie: „Căci pe El [pe Hristos], Care n-a cunoscut păcatul, [Dumnezeu]
L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru (prin) El, dreptatea lui Dumnezeu (îndreptarea sau mântuirea).

22
 Prelungind contrastul între Lege și credință, apostolul Pavel abordează
contrastul între Lege și făgăduință, trasând un scurt itinerariu al istoriei mântuirii.
Făgăduința pe care Domnul i-a făcut-o patriarhului Avraam: „Și se vor binecuvânta
întru tine toate neamurile pământului!” a fost făcută cu 430 de ani înainte de
venirea Legii pe Muntele Sinai. Venirea Legii nu a anulat făgăduința făcută de
Domnul patriarhului Avraam. Fiind vorba de o implicare unilaterală a lui
Dumnezeu – printr-un testament – făgăduința Domnului n-a putut fi „amendată”
(modificată sau anulată) de o intervenție ulterioară a lui Dumnezeu (așa cum a fost
Legea mozaică). Sfântul Pavel insistă pe termenul „urmaș” (la singular), pentru a
face trimitere la Hristos, ca destinatar privilegiat al făgăduinței făcute patriarhului
biblic, creând în mod voit o legătură între patriarhul Avraam și Mântuitorul
Hristos. Pentru a fi beneficiarii făgăduinței nu e nevoie să faci parte, prin
acceptarea actului tăierii-împrejur, din poporul biblic. E suficientă credința în
Hristos și botezul creștin prin care oamenii sunt „adoptați” și făcuți „fii ai lui
Dumnezeu” și un singur trup în Hristos.
În concluzie, Sfântul Pavel le dovedește destinatarilor săi că patriarhul
Avraam este, din punct de vedere spiritual, „tatăl„ sau „părintele” tuturor celor
credincioși care se mântuiesc „prin credință”.
În Galateni 3, 19-21, apostolul Pavel răspunde la întrebarea: „Ce este
Legea?”. Iudaizanții au încercat să-i convingă pe credincioșii din Galatia că ar
putea să se facă părtași ai binecuvântării lui Dumnezeu numai dacă ar respecta
prescripțiile Legii mozaice. Atât în cazul patriarhului Avraam, cât și prin gura
Profetului Avacum, Domnul a promis binecuvântarea Sa celor care cred. Era o
afirmație împotriva celor care nădăjduiau în binecuvântarea Domnului, respectând
prescripțiile Legii. Cine poate fi în măsură să respecte „în totalitate” sau „în
întregime” Legea, câtă vreme nu există om viu care să nu păcătuiască? Câtă
nefericire pe bietul om! Apostolul Pavel va da glas acestui sentiment, într-o formă
23
admirabilă, în Epistola către Romani: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi
din trupul morții acesteia?” (Romani 7, 24).
Confruntând între ele „calea credinței în Hristos”, care sta sub
binecuvântarea lui Dumnezeu și „împlinirea prescripțiilor Legii”, care stă sub
blestem, apostolul Pavel își pune acum întrebarea despre rostul sau rolul Legii:
„Deci, ce este Legea?”.
În mod foarte curios, apostolul Pavel afirmă că Legea a reprezentat un
„adaos” în iconomia mântuirii neamului omenesc – într-un timp succesiv
făgăduinței – și a fost dată de Dumnezeu „împotriva încălcărilor repetate ale legii
morale naturale”, pentru o perioadă determinată și cu un rol provizoriu. Într-
adevăr, Legea n-a fost în stare să-l izbăvească pe om din starea de păcat, pentru că
omului i-a fost imposibil s-o pună în practică. Timpul Legii „a expirat” la venirea
lui Hristos. Scriptura însăși afirmă că toți oamenii stăteau sub păcat, așteptând
izbăvirea care avea să vină prin Hristos.
Apostolul Pavel împarte istoria mântuirii în două perioade: perioada sau
timpul Legii, trăită sub dominația păcatului, și timpul sau perioada harului, trăită în
(sau sub) harul lui Hristos, timp în care s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu
făcută odinioară patriarhului Avraam. În acest sens, Legea mozaică a fost
„călăuză” sau „pedagog spre Hristos” (Galateni 3, 24), pentru ca să ne îndreptăm
prin credință18. Hristos ne-a eliberat din blestemul Legii cu scump Sângele Său pe
Cruce fiind pironit și cu sulița împuns, izvorând oamenilor nemurire sau viață
veșnică.
În centrul pericopei din Galateni 3, 26-29 avem tema unirii cu Hristos.
Condiția comună și egală a tuturor credincioșilor (iudei și elini; robi și liberi; parte
bărbătească și parte femeiască) ca „fii ai lui Dumnezeu”, ca „urmași ai lui

18
A se vedea și textul din Romani 10, 4: „Căci sfârșitul Legii este Hristos, spre dreptate [îndreptare] tot celui care
crede”.

24
Avraam” și ca „moştenitori ai făgăduinței” lui Dumnezeu în Hristos anulează orice
încercare de a cuceri un statut superior prin tăierea-împrejur sau prin respectarea
prescripțiilor Legii. Atât la începutul, cât și la sfârșitul argumentării sale, punctul
esențial al acesteia este unirea celor ce cred cu Hristos: „Căci, câți în Hristos v-ați
botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27)19.
Apostolul Pavel încheie secțiunea reproșurilor făcute galatenilor printr-o
reprezentare dramatică a timpului de dinaintea venirii harului și a timpului de după
venirea acestuia (Galateni 4, 1-11).
Iudaizanții le-au spus creștinilor din Galatia că trebuie să observe atent
prescripțiile Legii mozaice, deoarece numai în acest fel își pot împlini corect și
complet itinerariul credinței. Apostolul Pavel le scrie galatenilor că procesul acesta
e invers: credincioșii din Galatia au trecut de la robia Legii la libertatea fiilor lui
Dumnezeu. Apostolul compară condiția celor de sub Lege cu un „minorat
spiritual”: fiul minor, deși locuiește în casa tatălui său, nu se deosebește cu nimic
de rob sau de sclav, condiția lor fiind aceeași, deoarece fiul minor se află sub
autoritatea tutorelui și sub ascultarea administratorilor până în momentul
majoratului (vârsta fixată de părintele său).
Printr-o abordare curajoasă, apostolul Pavel compară rolul Legii mozaice cu
cel al structurilor cosmice; în timpul „minoratului spiritual” credincioșii galateni au
fost „robi înțelesurilor celor slabe ale lumii” (Galateni 4, 3), care au condiționat
viața religioasă și cultul popoarelor păgâne care trăiau în întunericul necunoștinței
de Dumnezeu.
Însă, „a venit plinirea vremii” (gr. τὸ πλήρωμα τοῦ χρόνου), adică timpul
hotărât de Dumnezeu pentru punerea în aplicare a planului Său de mântuire a
lumii: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din
19
„Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat. Deci ne-am îngropat cu
El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru
înnoirea vieții” (Romani 6, 3-4).

25
femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim
înfierea” (Galateni 4, 4-5). Prin nașterea Sa din Fecioară, sau prin Întruparea Sa,
Hristos face parte din poporul biblic Israel care se afla „sub blestemul Legii”.
Hristos a fost trimis de Tatăl ceresc în lume pentru a-i „răscumpăra”, pe cei aflați
sub Lege, de sub blestemul acesteia și ca să-i asocieze, prin Duhul, pe cei
credincioși (pe cei care L-au primit și care cred în numele Lui – Ioan 1, 12) la
statutul de fii ai lui Dumnezeu. Opera sau lucrarea Fiului lui Dumnezeu s-a
împlinit în momentul în care Fiul L-a trimis în lume pe Duhul Sfânt: prin Duhul
Sfânt, noi Îl numim pe Dumnezeu „Tată”; prin Duhul Sfânt, noi Îl numim pe
Hristos „Domn”. Credincioșii din Galatia, care au primit propovăduirea Sfântului
Pavel, L-au primit și pe Duhul Sfânt, Care le-a oferit „libertatea fiilor”. Prin
urmare, pentru un fiu al lui Dumnezeu, care așteaptă de la Tatăl său Cel ceresc
moștenirea vieții celei veșnice e absurdă întoarcerea la statutul de sclav sau de rob
„al înțelesurilor celor slabe ale lumii acesteia”.
Drept confirmare a acestei noi perspective deschise lumii de venirea lui
Hristos, apostolul Pavel recitește (și reinterpretează) istoria biblică a celor două
femei ale lui Avraam (Sara și Agar) și a celor doi copii: Isaac, „fiul după
făgăduință” și Ismael, fiul roabei Agar. Deoarece credincioșii din Galatia au fost
ispitiți de iudaizanți să se supună Legii lui Moise, apostolul Pavel introduce tema
libertății în Hristos cu o invitație de a asculta, foarte atent, ceea ce spune Legea în
acest sens. În Cartea Facerii sunt scrise cuvintele: „Izgonește pe roaba aceasta și pe
fiul ei, căci fiul roabei acesteia nu va fi moștenitor cu fiul meu Isaac!” (Facerea 21,
10; Galateni 4, 30).
Apostolul Pavel face o lectură alegorică a istoriei lui Avraam, aducând-o ca
argument pentru noua situație ivită în comunitățile creștine din Galatia. Cele două
femei ale patriarhului Avraam, Sara și Agar, una soție legitimă, iar cealaltă roabă
sau țiitoare, corespund celor două Legăminte (vechi și nou) și celor două cetăți ale
26
Ierusalimului (cel pământesc și cel ceresc). Slujnica Agar reprezintă Legământul
pe care Domnul l-a încheiat cu poporul Său pe Muntele Sinai și corespunde
Ierusalimului pământesc. Sara, femeia liberă și soție legitimă, este Ierusalimul cel
ceresc, mama ideală a celor care se mântuiesc prin credință. Celor două femei ale
lui Avraam le sunt asociate copiii pe care acestea i-au avut: Ismael și Isaac. Cel
dintâi s-a născut „după trup”, iar cel de-al doilea este „fiul născut după făgăduință”.
Credincioșii din Galatia sunt „fiii lui Avraam” pe baza credinței lor în Hristos și,
prin urmare, destinatarii și beneficiarii făgăduinței pe care Domnul i-a făcut-o
patriarhului Avraam.
Prin lectura alegorică, sau prin relectura pe care o face acestui episod biblic,
Sfântul Pavel obține două efecte: pe de o parte, redimensionează autoritatea
Bisericii iudeo-creștine de la Ierusalim, autoritate la care făceau trimitere
iudaizanții care i-au tulburat pe credincioșii din Galatia, iar pe de altă parte,
apostolul Pavel invită comunitățile din Galatia, nu numai să reziste influențelor
iudaizante, dar și să-i alunge pe acei „agitatori” de la ei, la fel cum spune Scriptura
că s-a întâmplat în cazul celor două femei ale lui Avraam și a copiilor lor.
Începând cu îndemnul din Galateni 4, 12: „Fraților, fiți, vă rog, precum sunt
eu, că și eu am fost precum sunteți voi”, Apostolul Pavel a trecut la partea din
epistolă în care expune sfaturile și îndemnurile făcute destinatarilor săi. Libertatea
creștină, care se fundamentează pe credința în Hristos, le-a permis creștinilor din
Galatia să primească darul Duhului Sfânt, sursă permanentă de iubire. Apostolul îi
roagă pe galateni „să stea tari [neclintiți] în libertatea pe care le-a câștigat-o
Hristos”, fără să aibă nostalgii legaliste și fără să facă nicio concesie libertinajului
moral. Libertatea creștină nu înseamnă deloc libertinaj moral! Credincioșii creștini
din Galatia au făcut experiența harului lui Dumnezeu care i-a chemat la libertate
față de robia Legii, prin propovăduirea Evangheliei, primită sau acceptată „prin

27
credință”. Acum ei trăiesc în așteptarea unei depline comuniuni cu Dumnezeu,
comuniune a cărei pecete și arvună este Duhul Sfânt.
Apostolul cuprinde într-o singură frază viziunea sa asupra raportului între
circumciziune și Legea mozaică, pe de o parte, și credință și libertate în Hristos, pe
de altă parte: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea-împrejur nu poate ceva, nici
netăierea împrejur, ci credința [în Hristos] care este lucrătoare prin iubire”
(Galateni 5, 6). Circumciziunea nu mai e criteriul sau semnul Legământului cu
Dumnezeu; noua identitate religioasă pentru toți (iudei și elini, bărbați și femei,
robi și liberi) se fundamentează pe credința Iisus Hristos. Creștinii sunt chemați să
trăiască în libertatea pe care le-a câștigat-o Hristos, dar n-o pot transforma într-un
alibi pentru „a-și satisface poftele trupului” (Galateni 5, 13), deoarece libertatea
creștină se exprimă printr-un paradox: „slujiți unul altuia prin iubire”.
Dacă au existat mereu încercări de „reducere la esențial” a prescripțiilor
Legii mozaice20, apostolul Pavel ajunge să spună că, de fapt, toate poruncile
cuprinse în Lege se reduc la una singură: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine
însuți!”, că, de fapt, iubindu-ți aproapele, Îi arăți iubire lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel vorbește despre două moduri opuse de a-ți trăi viața: fie
„potrivit trupului”, fie „potrivit Duhului”, și le adresează următorul îndemn: „În
Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului”. Există o opoziție între dorințele
celor două componente ale omului (sufletul și trupul) 21. Opoziția „trup-Duh” este

20
Rabinii evrei au contabilizat în Legea lui Moise un număr de 613 porunci. Decalogul a reprezentat o primă
„reducere la esențial”, iar 613 a devenit 10 (Decalogul); apoi 10 s-au făcut două: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe
tine însuți (Leviticul 19, 18; Deuteronomul 6, 5; Luca 10, 27). În sfârșit, apostolul Pavel, în Galateni 5, 14, ajunge să
spună că: „Toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt [poruncă], în acesta: iubește pe aproapele tău ca pe tine
însuți”.
21
„Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca
să nu faceți cele ce ați voi” (Galateni 5, 17). În Epistola către Romani, în capitolul 7, Sfântul Pavel a scris: „Căci nu
fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu
fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat
de mine […] Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva minții mele și făcându-mă rob legii
păcatului care este în mădularele mele” (Romani 7, 19-21. 23).

28
dezvoltată pentru a explica relația creștinului cu Legea mozaică. Cel ce trăiește sub
Lege, este supus poftelor trupului.
Faptele trupului sunt proprii celor care trăiesc încă sub Lege, însă cel care
trăiește „în Duhul” se recunoaște după „roada” (la singular) Duhului, care este
dragostea. Duhul Domnului i-a eliberat pe creștini din robia (blestemul) Legii.
Propaganda iudaizanților în sânul comunităților creștine din Galatia a provocat
tensiuni și conflicte. Acesta este motivul pentru care Sfântul Pavel, în
„pomelnicul” negativ de „fapte ale trupului” insistă pe „vrajbe, certuri, zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări și eresuri” (Galateni 5, 20).
Noua identitate a credincioșilor din Galatia – identitatea creștină – trebuie
să-i conducă la un comportament sau la o conduită nouă. Prin har, ei sunt „fiii celei
libere” și „moștenitorii făgăduinței”; acum, ei trebuie să învețe să-și exprime noua
identitate într-o viață nouă: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm”
(Galateni 5, 25).
Apostolul Pavel își fundamentează întreaga argumentație pe cuvântul „har”
(gr. „χάρις”); harul lui Dumnezeu (gr. „ἡ χάρις τοῦ Θεοῦ”). Hristos ne-a
eliberat din robia sau de sub jugul Legii, ca să nu mai fim robi ai Legii și ai
păcatului. De fapt, Hristos a operat o întreită eliberare: de păcat, de Lege și de
moarte. Creștinul este chemat la această libertate în Hristos; creștinul trebuie să-i
slujească semenului său prin iubire; dacă „trăiește în Duhul”, el trebuie să și
„umble în Duhul”, în chip vrednic de numele pe care-l poartă.
Propaganda iudaizantă în comunitățile creștine din Galatia în favoarea
circumciziunii și a Legii mozaice putea conduce la dezordine socială și la
ignorarea „Legii” (poruncii) lui Hristos, care este una singură: dragostea! O viață
trăită încă „sub jugul Legii” (așa cum propuneau iudaizanții) însemna, în viziunea
Sfântului Pavel, o viață supusă poftelor trupului. Legea s-a dat din pricina

29
„călcărilor ei”; legea este împotriva „faptelor trupului”: adulter, desfrânare,
necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea
acestora. Cei ce fac acestea nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu (Galateni 5,
19-21)22.
În gândirea Sfântului Pavel „Legea” (gr. „νόμος”) constituie un element
central. În concepția lui, cuvântul „Lege” are, aproape întotdeauna, o semnificație
negativă și indică încercarea omului de a se mântui singur, împlinind faptele Legii.
Cuvântul „lege” apare de mai multe ori în capitolul 5 al epistolei23.
Există, totuși, o excepție: atunci când apostolul Pavel vorbește despre „legea
lui Hristos” el indică prin această expresie „porunca lui Hristos” care e
„dragostea”. Nu e vorba, pur și simplu, despre o lege particulară care vine de la
Hristos și nici despre o lege a timpului mesianic inaugurat de Întruparea lui
Hristos. „Legea lui Hristos” este dragostea față de aproapele, care își are izvorul,
sau sursa, în Duhul Sfânt dăruit credincioșilor creștini. Legea lui Hristos se
împlinește atunci când „cei ce sunt ai lui Hristos” se ajută reciproc, în duh de
solidaritate fraternă: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui
Hristos” (Galateni 6, 2). Apostolul Pavel pomenește câteva exemple: corectarea
fratelui făcută cu „duhul blândeții” și cu conștientizarea propriilor păcate;
comuniunea bunurilor sau întrajutorarea frățească.

Epilog autograf (Galateni 6, 11-18)

22
În Prima Epistolă către Corinteni, apostolul Pavel a scris aproape aceleași cuvinte: „Nu știți că nedrepții nu vor
moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici
malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția
lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10).
23
A se vedea Galateni 5, 14; 5, 18; 5, 23; 6, 2.

30
 În scrisorile sau epistolele din epoca elenistică autorul putea să-și încheie
epistola sau scrisoarea cu un rezumat sau cu o sinteză a ideilor expuse în cuprinsul
ei, o sinteză scrisă, de obicei, nu te tahigraf sau de secretar, ci de propria sa mână.
Apostolul Pavel se folosește de acest tipar în epilogul Epistolei către Galateni:
„Vedeți cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea” (Galateni 6, 11).
Apostolul Pavel îi denunță încă o dată pe iudaizanții infiltrați în comunitățile
creștine din Galatia: „Câți vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiați împrejur,
numai ca să nu fie prigoniți pentru crucea lui Hristos. Căci [e limpede că] nici ei,
cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiați voi împrejur, [numai]
ca să se laude ei în trupul vostru (adică numai ca să-și câștige adepți).
Afirmațiile autobiografice despre fidelitatea sa față de crucea lui Hristos:
„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume” (Galateni 6,
14), la care se adaugă pomenirea „semnelor (stigmatelor) Domnului Iisus”
(Galateni 6, 17) și enunțul că „în Hristos” nici tăierea împrejur nu înseamnă ceva,
nici netăierea împrejur nu înseamnă nimic, ci „făptura cea nouă” (Galateni 6, 15),
rezumă admirabil ideile principale expuse în cuprinsul epistolei.
Tăierea împrejur, ca semn al apartenenței la poporul Israel, făcea parte din
propaganda iudaizantă desfășurată între credincioșii comunităților creștine din
Galatia. Pseudo-didascalii veniți de aiurea ar fi vrut să concilieze adevărul
Evangheliei lui Hristos cu practica circumciziunii cerută de Legea iudaică. În
realitate, scopul lor era acela de a-și face prozeliți, scop demascat de apostolul
Pavel prin cuvintele: „Câți vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiați împrejur
[…] ca să se laude ei în trupul vostru” (Galateni 6, 12-13).
Această „concurență” misionară în Galatia a avut ca efect o întorsătură
periculoasă: „Mă mir că așa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin
harul lui Hristos, la altă evanghelie” (Galateni 1, 6; a se vedea și Galateni 3, 1-3),
31
pe care Sfântul Pavel o numește „persecuție”: „vă silesc [vă obligă] să vă tăiați
împrejur”. Așa precum el odinioară, în numele zelului său față de Legea mozaică, a
persecutat sau a prigonit Biserica lui Dumnezeu, tot așa și acum iudeo-creștinii (o
parte dintre ei), „îi silesc” pe galateni să se taie împrejur și să țină prescripțiile
Legii lui Moise. Mai mult, aceștia îl acuză pe Sfântul Pavel că e un om duplicitar,
că, de fapt, el caută plăcerea oamenilor și că își „potrivește” învățătura după
împrejurări, urmărind să evite – precum Sfântul Petru la Antiohia – conflictele cu
iudeo-creștinii și că, de fapt, el însuși ar tolera actul circumciziunii și l-ar propune
pe față sau în mod deschis.
Apostolul Pavel le răspunde spunând că el trebuie să suporte o confruntare
dură cu toți, deoarece el îl propovăduiește pe Iisus Hristos Cel răstignit, ca singură
cale pentru întâlnirea cu Dumnezeu: „Dar eu, fraților, dacă propovăduiesc încă
tăierea împrejur, pentru ce mai sunt pironit? Înseamnă că sminteala crucii a
încetat!” (Galateni 5, 11).
În timp ce demască acest oportunism tactic și ieftin al iudaizanților,
apostolul Pavel își prezintă „Evanghelia” sau „propovăduirea” sa care îl are în
centru pe Hristos Cel răstignit: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în
crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine,
și eu pentru lume!” (Galateni 6, 14).
În sfârșit, prin imaginea „stigmatelor” sau a „semnelor Domnului Iisus” pe
trupul său, apostolul se pune sub protecția Mântuitorului Hristos; acele semne
reprezentau dovada autenticității apostolatului său. Apostolul Pavel purta, în chip
real, pe trupul său semnele suferinței (ale bătăilor și ale prigoanelor pe care le-a
îndurat de dragul lui Hristos) pe care le-a înfruntat pentru a rămâne fidel și
credincios alegerii sale de a vesti tuturor și în orice fel pe Hristos Cel răstignit.

32
 De fapt, cu această imagine se și încheie această epistolă adresată Bisericilor
Galatiei, sau galatenilor, cu scopul precis de a apăra adevărul și libertatea față de
robia Legii (a legalismului) a Evangheliei lui Hristos.

Pr. Lect. Dr. Alexandru Moldovan

33