Inflaţia

Unitatea de învăţare Nr. 10

INFLAŢIA

Cuprins
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10
10. A
10.1 Definire şi măsurare
10.2 Cauze şi mecanisme inflaţioniste
10.3 Consecinţele inflaţiei
10 B
10.4 Politici antiinflaţioniste

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 A

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 B
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10

Pagina
308

308
313
321

331

Macroeconomie 307
 Inflaţia

325
330
336
340
341
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 10
Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 10 sunt:
 Definirea şi măsurarea inflaţiei
 Recunoaşterea tipurilor de inflaţie
 Evidenţierea cauzelor şi mecanismelor inflaţioniste
 Prezentarea consecinţelor inflaţiei
 Evidenţierea faptului ca inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant
negativ
 Prezentarea măsurilor antiinflaţioniste – măsuri contra inflaţiei prin cerere
şi ofertă, măsuri contra inflaţiei prin costuri, măsuri de factură monetară şi
financiară

10.1 Definire şi măsurare

Inflaţie Etimologic cuvântul inflaţie provine din latinescul “inflare” care are semnificaţia
de a se umfla în mod exagerat. Preluarea şi folosirea termenului în vocabularul
specializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate. De la începuturile
manifestării sale şi până în zilele noastre, fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub
raportul conţinutului şi al formei de manifestare, prin această trăsătură esenţială -
de creştere exagerată a preţurilor.

Deşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul din fenomenele complexe foarte
greu de definit şi prins în tuşe sigure. Opiniile ca şi încercările de definire a
inflaţiei se înscriu pe o gamă foarte variată, fiecare încercând să surprindă ceea ce
se crede a fi esenţial în conţinutul sau manifestarea procesului.

Prin ceea ce au în comun aceste opinii, reţinem că inflaţia reprezintă un

dezechilibru macroeconomic monetaro-real, reflectat în creşterea masei monetare
din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetară şi
la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.

Din această încercare de definire, rezultă că nu orice creştere a preţurilor este

sinonimă cu inflaţia.

Este vorba mai întâi de o creştere anormală, foarte puternică a preţurilor. Aceasta
înseamnă, implicit, că raportăm creşterea la un sistem de referinţă, la un prag
admisibil, socotit normal, caracteristic stării de stabilitate monetară. Astfel, pentru

Macroeconomie 308
 Inflaţia

secolul trecut se putea emite pretenţia stabilităţii monetare gândite în condiţiile

unei creşteri zero a preţurilor. Inceputul de secol XX lăsa în urmă triunghiul
magic clasic: creştere economică susţinută, ocuparea deplină a forţei de muncă şi
stabilitate monetară. Starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economiei şi
lumea se obişnuieşte cu ideea că echilibrul este o întâmplare. La nivelul anilor 50
se acceptă o creştere anual a preţurilor cuprinsă între 1-2% pentru ca în perioada
anilor 60 - 70 să fie socotită normală o creştere a preţurilor de 3-4%. In prezent
acest prag se ridică până la 5%.

În al doilea rând, creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă spre a putea vorbi
de inflaţie. Nu intră în discuţie o creştere conjuncturală, determinată de factori
aleatori, întâmplători, sezonieri.

Creşterea preţurilor se produce, în al treilea rând, neuniform; nu afectează în

aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile. Cu toate acestea se poate calcula un
indice general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe întreaga
economie, prin raportarea PIB socotit în preţurile perioadei curente (p1) la acelaşi
indicator calculat în preţurile perioadei de bază (p0) după formula deflatorului PIB:
PIBp1
IPIB = PIBp 0 x 100.

Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori şi inflaţia este

percepută în primul rând de aceştia, şi cum preţurile factorilor de producţie se
reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi serviciilor de consum, s-a instituit
Indicele general obişnuinţa de a se determina inflaţia prin indicele general (sintetic) al preţurilor
al preţurilor sau cum i se mai spune, indicele preţurilor de consum.
n

q i0  p i1
I gp  i 1
n
 100,
q
i 1
i0  p i0

Rata inflaţiei
unde pi1 şi pi0 reprezintă preţurile bunurilor şi serviciilor din perioada curentă şi,
respectiv, de referinţă, care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei (q i0).
Dacă se scade din indicele preţurilor, exprimat procentual, baza de comparaţie care
este de 100, se obţine rata inflaţiei (Ri):
Ri = Igp – 100%.

În strânsă legătură cu indicele preţurilor se află indicele puterii de cumpărare a

populaţiei (Ipc), respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitate
monetară. Puterea de cumpărare, deci valoarea relativă a monedei se află în relaţie
invers proporţională cu indicele preţurilor:
Mm I
PCMM = ; iar: I pc  MM  100 ;
Igp MM I gp

Macroeconomie 309
 Inflaţia

1
sau I pc   100
MM Igp

Mai adăugăm, în al patrulea rând, că inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul

că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituindu-
se, în acelaşi timp, într-un nou punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria
bulgărului de zăpadă).

Încercând o clasificare a inflaţiei, reţinem din multitudinea de criterii cu care

operează teoria economică, pe cele ale locului şi modului de manifestare şi al
ordinului de mărime.

După primul criteriu avem:

a) o inflaţie a abundenţei, prezentă în ţările dezvoltate. Are la origini,

îndeosebi, cauze monetare; cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o
cantitate mare de bunuri şi servicii;

b) o inflaţie a penuriei, caracteristică ţărilor slab dezvoltate. Se explică,

deci, printr-o insuficienţă a ofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o
cantitate mică de bunuri şi servicii.

Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poate măsura la modul absolut sau
relativ.

La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în

volumul de semne monetare în circulaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare
şi dorite de populaţie.

Inflaţie La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă rata inflaţiei. Amplitudinea ei
Târâtoare, exprimă intensitatea inflaţiei.
Deschisă,
Galopantă, Ţinând seama de valorile pe care le au principalii indicatori de măsurare a inflaţiei
Megainflaţie şi în principal de cele ale indicelui mediu anual de creştere a preţurilor, literatura
Hiperinflaţie de specialitate departajează inflaţia în:
 inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită, care presupune o
creştere a preţurilor în prporţie de 3-4% anual;
 inflaţie deschisă (open inflation) sau moderată, caracterizată printr-o
creştere generală a preţurilor de 5-10% anual;
 inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci când creşterea preţurilor
depăşeşte 15% anual;
 megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţia depăşeşte pragul
formei galopante, preţurile crescând cu 15% lunar:
 hiperinflaţia, cea mai acută formă de creştere necontrolată a preţurilor,
înregistrând cote de 200-300% anual.

Macroeconomie 310
 Inflaţia

Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în textura
întregului organism economic şi social. Intensitatea sa se măsoară şi prin raportare
la acei indicatori ai dinamicii macroeconomice strânşi legaţi de procesul
inflaţionist după cum urmează:
 Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o creştere economică cu rate
pozitive considerabile, dobândită, printre altele, şi ca urmare a efectului de
antrenare pe care creditul facil şi ieftin, în condiţii de inflaţie, îl are asupra
dezvoltării. Este o creştere obţinută în perioada postbelică, până în deceniile
şase şi şapte, în baza unor reţete de politică economică keynesistă, când rata de
Stagflaţie creştere (4-6%) a fost superioară celei a inflaţiei (3%);
 Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de creştere economică se
Slumpflaţie
obţine cu preţul unei inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a
creşterii economice;
 Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se
produc următoarele fenomene: inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică
zero);
 Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin
scăderea producţiei naţionale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.

Test de autoevaluare 10.1.

1) Inflaţia reprezintă:
a) un dezechilibru macroeconomic monetaro-real;
b) creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile
economiei;
c) depreciere monetară;
d) creştere oarecare a preţurilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + c + d); C (a + b + c + d); D (a + d).

2) Nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia, întrucât este vorba de:
a) creştere anormală a preţurilor;
b) creştere permanentă a preţurilor;
c) creştere neuniformă a preţurilor;
d) un fenomen cumulativ.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + c); D (b + c + d).

3) Inflaţie a penuriei:
a) este caracteristică ţărilor dezvoltate;

Macroeconomie 311
 Inflaţia

b) este caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare;

c) se caracterizează printr-o cantitate prea mare de bani în raport
cu o cantitate mare de bunuri şi servicii;
d) se caracterizează printr-o insuficienţă a ofertei, surplusul de
bani manifestându-se în raport cu o cantitate mică de bunuri
şi servicii.

4) Inflaţia galopantă se caracterizează printr-o creştere generalizată a preţurilor

de:
a) 3-4% anual;
b) 5-10% anual;
c) peste 15% anual;
d) 200-300% anual.

5) Stagflaţia desemnează acea stare a economiei caracterizată prin:

a) inflaţie galopantă, şomaj masiv şi scăderea producţiei
naţionale;
b) inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică;
c) inflaţie ridicată şi creştere economică;
d) inflaţie deschisă, şomaj, „creştere economică zero”.

6) Deflaţia:
a) constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau diminuarea
acordării creditelor bancare;
b) are ca scop blocarea sau temperarea creşterii preţurilor,
precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei;
c) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei
naţionale la cursul iniţial avut, mai mare;
d) constă în restrângerea masei monetare în circulaţie prin
anularea mijloacelor de plată sau convertirii acestora într-un
anumit raport.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + d).

7) Puterea de cumpărare a banilor a scăzut cu 20%, indicele preţurilor este:

a) 120%;
b) 80%;
c) 125%;
d) 20%;
e) 180%.

8) Situaţia în care economia se află în declin, producţia naţională scade iar inflaţia
este galopantă, corespunde:
a) stagflaţiei;
b) deflaţiei;

Macroeconomie 312
 Inflaţia

c) inflaţiei;
d) slumpflaţiei;
e) inflaţiei rapide.

9) Un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de până la 3% corespunde:

a) inflaţiei rapide;
b) inflaţiei târâtoare;
c) inflaţiei prin structuri;
d) hiperinflaţiei.

10)Stagflaţia este:
a) producerea simultană a recesiunii (cu o rată înaltă a
şomajului) şi a inflaţiei;
b) o stare economică caracterizată prin persistenţa şomajului şi
inflaţiei;
c) acea stare a economiei în care producţia stagnează fără ca
masa monetară să se micşoreze determinând apariţia
şomajului şi inflaţiei;
d) situaţia în care economia se află în declin, producţia naţională
scade şi inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată;
e) scăderea nivelului general al preţurilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b + c); E (a + e).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 330.

10.2 Cauze şi mecanisme inflaţioniste

Inflaţia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi explicate printr-o analiză

obişnuită de genul cauză-efect. Faptul că se află la confluenţa unor procese de
natură diversă şi contradictorie îngreuiază raţionamentul. Cu toate acestea analiştii
problemei au sintetizat cauzele generatoare de inflaţie:
 inflaţia prin cerere şi ofertă;
 inflaţia prin costuri;
 inflaţia prin monedă.

Inflaţia prin 1. Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul “legii lui Say” şi a
cerere şi ofertă legii cererii şi ofertei. Potrivit “legii lui Say” orice ofertă îşi crează propria cerere
sau, altfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi
care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri,
deci o cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care
aparatul de producţie nu răspunde corespunzător. In condiţiile unei oferte rigide,
deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri.
Când această situaţie se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale,

Macroeconomie 313
 Inflaţia

în proporţii suficiente, puseul inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă

într-o veritabilă inflaţie.

Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem:

 scăderea înclinaţiei spre economisire;
 detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi
politică;
 intrarea de devize străine suplimentare, care se adaugă la mijloacele de plată
interne, mărind masa acestora;
 cheltuielile cu efecte productive întârziate;
 sporirea cheltuielilor neproductive şi , în principal, al celor militare.
Veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe măsură,
bunurile militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;
 “posibilitatea de a trăi din dezeconomii” prin dezvoltarea excesivă a creditului
de consum;
 o creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
 o creştere demografică susţinută.

Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica
menţionăm:
 situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea
pentru anumite sectoare de a procura mâna de lucru necesară lărgirii
producţiei;
 modificări rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a
reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia
efectivă şi directă a cererii;
 nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui
mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului;
 slaba mobilitate a factorilor de producţie;
 condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe)
nefavorabile;
 nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor.

Necorelarea cerere - ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată

prin figura 15.1.:

Macroeconomie 314
 Inflaţia

P
C3 Of
C2
C1
P3

P2

P1

0 Q1 Q2 Q3 Q
Inflaţia prin
costuri Figura 10.1. Inflatia prin cerere

Unei creşteri a cererii globale de la C 1 la C2 şi respectiv C3 firmele îi răspund,

parţial prin creşterea ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 şi parţial prin creşterea
preţurilor de la P1 la P2 şi P3. Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât curba
ofertei este mai inelastică (mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai rigidă.
O asemenea situaţie se întâlneşte îndeosebi în faza superioară a unui boom
prelungit, când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei s-au consumat.
Atunci, unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a
preţurilor.

Figura prezintă doar o creştere şoc a cererii, în două reprize. Pentru a putea vorbi
de inflaţie este necesară o creştere continuă a cererii şi, în mod corespunzător, a
preturilor.

2) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii

bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri şi deci, preţurile
imputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un
cost de producţie mărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea
factorilor de producţie creşte într-o cadenţă superioară sporirii productivităţii lor.

Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe

criterii economice; salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, crează cel mai
adesea tensiuni inflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are
acelaşi efect. Atunci când materiile prime se importă la preţuri ridicate care se
repercutează asupra preţurilor produselor finite indigene, vorbim de o inflaţie
importată. Fenomenul se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Cu
efecte similare se soldează o politică de amortismente accelerate determinate de
teama unei uzuri morale premature. Mai reţinem, spre a completa tablourile
factorilor cauzatori ai unor costuri ridicate efectele pe care le produc în această
direcţie presiunea fiscală şi costul datoriei publice. Dacă impozitele directe
subţiază veniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşi
lucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale

Macroeconomie 315
 Inflaţia

preţurilor şi deci orice creştere a lor afectează în mod proporţional nivelul

acestora.

Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin fig. 10.2., care evidenţiază diminuarea
ofertei pe măsură ce cresc costurile de producţie.

P O3
C
O2
P3 O1

P2

P1

0 Q3 Q2 Q1 Q

Figura 10.2. Inflaţia prin costuri

Spirala Se observă că unei creşteri a costurilor, firmele răspund, în parte, prin reducerea
producţiei de la Q1 la Q3 prin Q2, în parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3 prin
inflaţionistă
P2. Măsura în care firmele vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de
înclinaţia pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu
atât producţia se va reduce mai puţin, povara consturilor mai mari fiind transferată
asupra consumatorilor prin preţuri mai mari.

Si aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi
creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă, pentru ca respectiva
creştere de preţuri să capete atributul de inflaţionistă.

Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce
la o creştere economică inflaţionistă, asigurând un înalt grad de ocupare a forţei de
muncă, inflaţia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a
gradului de ocupare. Cuvântul stagflaţie a fost inventat tocmai pentru a caracteriza
această din urmă stare a economiei, specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie
şi stagnarea creşterii economice.

Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala

inflaţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflaţia prin costuri se manifestă
concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea şomajului indus de o
reducere a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii
guvernamentale se lansează un program de creştere a cererii globale. In această
situaţie, oferta globală se va deplasa mereu spre stânga în timp ce cererea globală

Macroeconomie 316
 Inflaţia

se va deplasa constant către dreapta, sporind.

P O3
O2
Inflaţia O1
P3
monetară C3

P2
C2
P1
C1

0 Q1 Q2 Q3 Q

Figura 10.3. Spirala inflationistă

Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o

diminuare a şomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari (fig. 15.3.).

3) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia cantitativă a

schimbului a lui Irving Fischer: MV = PT. In baza acestei relaţii s-a susţinut că
pentru o viteză de circulaţie a banilor dată, şi în condiţiile în care orice surplus de
bani se transformă automat în cerere de bunuri şi servicii, orice excedent al masei
monetare peste valoarea producţiei, conduce la inflaţie. Desigur, este expicaţia cea
mai simplistă a relaţie bani-inflaţie, dar ea a fost şi a rămas încă punct de plecare
pentru toţi cei care consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar.
Depăşind dihotomia economia reală - economia nominală (universul banilor),
monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedman rămân la convingerea că
“inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar” de care
răspunzătoare este politica statului. După opinia acestui autor, pentru a înfrâna
inflaţia, statul trebuie să procedeze la o emisiune monetară moderată în aceeaşi
cadenţă cu ritmul creşterii PIB, singura de natură să stabilizeze anticipările
inflaţioniste şi să conducă la echilibrul stabil pe toate pieţele.

Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea

monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzătoare de
creşterea preţurilor. Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un
supliment corespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a
populaţiei spre economisire poate “amâna” cererea. Apoi, transformarea cererii
potenţiale în cerere efectivă se face în timp, printr-o succesiune de cheltuieli. Mai
reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani
se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea
tensiunii cererii asupra preţurilor interne. Cu alte cuvinte, suplimentul în bani din
circulaţie nu este în totalitate răspunzător în creşterea preţurilor, şi în măsura în
care este, doar în anumite condiţii.

Macroeconomie 317
 Inflaţia

In situaţia în care excedentul de monedă rămâne totuşi prin natura sa inflaţionist,

de o manieră directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor
acestuia, în afara emisiunii propriu-zise de monedă.

Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

reţinem ca esenţiale:
1) Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. In
situaţia în care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se
acoperă prin împrumutul la banca de emisiune. Răul inflaţionist provine din
împrejurarea că statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii
suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul
ofertei;
2) Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o
supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare
celor produse de banii numerar. Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un
credit facil şi ieftin, se concretizeză într-o investiţie nouă, dar nepusă la timp în
funcţiune; masa monetară suplimentară va conduce la sporirea imediată a cererii
de consum, în timp ce noua investiţie întârzie cu oferta “promisă”;
3) Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost
ţinute în rezervă de posesorii lor;
4) Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor
curente care se adaugă mijloacelor de plată interne, sporindu-le;
5) Creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
6) O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele
circulaţiei cu bani fără acoperire etc.

Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte

inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului, nu
acelaşi lucru se poate spune despre constituirea ca atare a acestui excedent. Din
această din urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul
de povara inflaţiei; o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul
monetar sugerează implicarea sau, după caz, lipsa vinovăţiei implicării politicii
statale; oricum judecăm lucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie.

4) Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un război
sau o revoluţie, de pildă, se pot sonda cu un puseu speculativ al preţurilor la
anumite materii prime, sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. Tot aici se
încadrează şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra
cererii efective.

Test de autoevaluare 10.2.

1) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin cerere reţinem:

a) detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate

Macroeconomie 318
 Inflaţia

economică şi politică;
b) creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
c) politică de amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri
morale premature;
d) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + c + d); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b).

2) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem:

a) cheltuielile cu efecte productive întârziate;
b) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se repercutează
asupra preţurilor produselor indigene;
c) creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
d) nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile
unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului.

3) Inflaţia prin costuri se explică prin:

a) mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că
mărfurile se produc din mărfuri;
b) politică salarială nefondată pe criterii economice;
c) politică de creştere a impozitelor directe;
d) politică de creştere a impozitelor indirecte.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c).

4) Spirala inflaţionistă se produce atunci când:

a) inflaţia monetară se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere;
b) inflaţia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere;
c) inflaţia se manifestă concomitent cu şomajul;
d) creşterea şomajului indus de o reducere a producţiei este combătută
prin promovarea unei politici guvernamentale de sporire a cererii
globale.

5) Emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat

răspunzătoare de creşterea preţurilor întrucât:
a) poate spori înclinaţia populaţiei spre economisire;
b) poate spori înclinaţia populaţiei spre consum, cererea
potenţială transformându-se în cerere efectivă;
c) emisiunea se poate face în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii
PIB;
d) suplimentul de bani se poate folosi pentru importul de bunuri.

6) Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în

circulaţie putem reţine:

Macroeconomie 319
 Inflaţia

a) politică salarială nefondată pe criterii economice;

b) politică de creştere a impozitelor directe;
c) scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
d) intrarea masivă de devize ca urmare a unui deficit al balanţei
plăţilor curente.

7) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem:

a) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se repercutează
asupra preţurilor produselor indigene;
b) slaba mobilitate a factorilor de producţie;
c) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor;
d) condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe)
nefavorabile;
e) modificări rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a
reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de
percepţia efectivă şi directă a cererii.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d); B (b + c + d+e); C (a + b + d); D (a + b + c).

8) Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

reţinem ca esenţiale:
a) intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au
fost ţinute în rezervă de posesorii lor;
b) intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei
plăţilor curente care se adaugă mijloacelor de plată interne,
sporindu-le;
c) scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
d) o politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple
canalele circulaţiei cu bani fără acoperire;
e) dezvoltarea exagerată a creditului bancar.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d+e); D (a + b + c).

9) Ecuaţia cantitativă a schimbului a lui Irving Fischer:

a) este pusă în evidenţă de relaţia: MV = PT;
b) susţine că pentru o viteză de circulaţie a banilor dată, şi în
condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în
cerere de bunuri şi servicii, orice excedent al masei monetare
peste valoarea producţiei, conduce la inflaţie;
c) este expicaţia cea mai simplistă a relaţie bani-inflaţie;
d) a fost şi a rămas încă punct de plecare pentru toţi cei care
consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar;
e) toate variantele anterioare sunt corecte.

Macroeconomie 320
 Inflaţia

10) Constituie cauze esenţiale care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti
în circulaţie:
a) împrejurarea în care statul nu se împrumută spre a produce
bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o
cerere fără corespondent în planul ofertei;
b) dezvoltarea exagerată a creditului bancar;
c) intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au
fost ţinute în rezervă de posesorii lor;
d) ieşirea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei
plăţilor curente care se adaugă mijloacelor de plată interne,
sporindu-le;
e) reducerea vitezei de rotaţie a banilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c). E(a+b).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 330.

10.3 Consecinţele inflaţiei

Depreciind moneda, inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de

Procesul de economisire suferă, la rându-i, de pe urma deprecierii monetare, nu
atât ca nivel, cât mai ales ca structură. In general, inflaţia descurajează
economisirea, incitând subiecţii economici să cheltuiască, nu să economisească. Pe
fondul unei creşteri rapide şi generalizate a preţurilor, indivizii preferă satisfacţiile
prezente celor viitoare nefiind siguri că în viitor economisirea unei părţi din
venitul actual le va aduce aceeaşi satisfacţie. Acest gen de arbitraj conduce la
mutaţii în structura economisirii. Capătă pondere economisirea pe termen scurt şi
cu caracter speculativ în detrimentul celei pe termen lung. Sunt preferate
investiţiile pe termen scurt, în defavoarea celor costisitoare, dar destinate formării
şi reformării moderne a ramurilor economice, unde perspectiva obţinerii de profit
se profilează la un orizont mult mai îndepărtat. Urmarea este apariţia unui sector
terţiar amplificat, unde investitorii ajung la profit în timpi relativi scurţi.

Nu se poate nega faptul că istoria a înregistrat şi înregistrează fenomene de

creştere economică inflaţionistă. Faptul este posibil şi explicabil prin preţurile
mari, incitante pentru producători şi prin rata dobânzii mică în astfel de
circumstanţe permisibilă amorsării afacerilor. Autoîntreţinerea unui atare proces se
loveşte însă de multiple limite. Economisirea forţată prin renunţare la consum din
cauza preţurilor mari şi transformarea ei în sursă de investiţii nu are loc în orice
condiţii. In primul rând nu se poate întâmpla aşa ceva decât în ţările dezvoltate
unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari încât să poată fi diminuate

Macroeconomie 321
 Inflaţia

nominal şi real pentru a stimula investiţiile prin renunţare la consum . In al doilea

rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult prea mari
pentru a putea fi acoperite prin pozitivul efect al creşterii. Acesta este motivul
pentru care, cel puţin teoretic, inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii
economice.

2. Consecinţe asupra gestiunii întreprinderii

Deprecierea monetară indusă de inflaţie, conduce al devalorizarea capitalurilor şi

la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv.

Erodarea capitalurilor, incită la rate de amortizare accelerată, ceea ce încarcă

costurile şi, implicit, preţurile. Pe de altă parte, inflaţia favorizează debitorii; Ei îşi
vor plăti aceeaşi datorie cu bani din ce în ce mai “mici”. Ca atare, întreprinderea
este tentată să se îndatoreze. Cel puţin două consecinţe negative rezultă de aici:
întâi, o datorie masivă, comportă riscuri mari, şi acest lucru antrenează o reducere
a cursului acţiunilor firmei respective; al doilea, se dezvoltă excesiv creditul
bancar care autoîntreţine inflaţia.

3. Inflaţia şi repartiţia veniturilor

In termeni biblici vorbind, inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei
deja săraci. Ea operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri. In
general, afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe, veniturile mari
acoperind mai uşor creşterea preţurilor. De asemenea, în cazul unor venituri
variabile, capacitatea de cumpărare creşte sau, în cel mai rău caz rămâne
constantă, din moment ce veniturile acestui grup social, cresc odată cu creşterea
generală a preţurilor.

Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul
lanţului procesului economic – consumatorul. Intermediarii se pot apăra
transferând sarcina inflaţionistă care li se adresează, asupra preţurilor pe care le
practică. Consumatorul nu are de partea sa această armă.

4. Folosirea forţei de muncă în condiţii de inflaţie

Cunoscuta dilema inflaţie - şomaj desprinsă din analizele lui J.M. Keynes şi
A.W.Philips sugera, la nivelul anilor ’60 – ’70 că inflaţia este preţul plătit pentru
“fericirea” de a ocupa un loc de muncă; sau, invers, menţinerea la un nivel redus a
preţurilor pentru a face, de pildă, produsele competitive la export presupunea a
accepta un anumit grad de neocupare. Realitatea, mai “încăpăţânată” decât teoria,
s-a confruntat, începând cu anii ’70, cu fatidicul fenomen al stagflaţiei. Nici
ingrata şi amintita dilemă nu mai stă în picioare; economia era confruntată,
concomitent, cu trei rele: inflaţie, şomaj , stagnare economică; una nu mai
constituia soluţie pentru cealaltă. Cercetările economice au demonstrat cu

Macroeconomie 322
 Inflaţia

suficiente argumente că inflaţia conţine în sine suficienţi factori cauzatori sau

agravanţi pentru fenomenul şomaj. Nu reţinem aici decât împrejurarea că inflaţia
bulversează gestiunea întreprinderii şi-i afectează serios capacitatea de a investi.
De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor
sarcini salariale tot mai sufocante, întreprinderile nu au la îndemână altă cale de
rentabilizare a activităţii decât reducerea numărului celor ocupaţi.

5. Balanţa de plăţi şi inflaţia

Degradarea raporturilor valorice ca urmare a inflaţiei, face ca preţurile să nu mai

joace rolul lor de indicatori orientativi în economia de piaţă. Pe de altă parte,
moneda naţională depreciată, deşi în aparenţa ar trebui să încurajeze exporturile,
nu reuşeşte să realizeze acest lucru din cauza ofertei naţionale insuficiente. Inflaţia
antrenează, mai degrabă , importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de
dimensiunea redusă a producţiei naţionale. Pe acest temei, ţările afectate de inflaţie
recurg la împrumuturi internaţionale de devize. Efectul este o degradare continuă
şi accelerată a balanţei de plăţi, care constrânge guvernele la măsuri drastice.

6. Consecinţe în plan social

Dincolo de mecanismele economice, pe care le afectează şi le bulversează, inflaţia

generează incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Cei care reuşesc să se
organizeze în sindicate puternice încearcă şi adesea reuşesc, prin indexarea
salariilor, să contracareze efectele nefaste ale fenomenului . Aţii dobândesc
statutul unor grupuri de presiune în relaţia cu patronatul şi guvernul. Se conturează
şi declanşează atunci o acţiune de revendicare, periculoasă şi păgubitoare pentru
ambele părţi. Guvernele şi forţa publică, în general, îşi pierd credibilitatea.
Măsurile luate în pripă conduc la o si mai mare diferenţiere socială. Climatul
social se degradează.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + c + d); B (a + b + c); C (c + d); D (a + b + d).

2) În cazul creditelor acordate anterior:

a) inflaţia avantajează pe creditori, deoarece va creşte costul real
al creditului acordat;
b) inflaţia avantajează pe debitori, deoarece creditele luate
anterior au reprezentat o putere de cumpărare mult mai mare
decât sumele rambursate care au o putere de cumpărare mai
mică;
c) sunt avantajaţi datorită inflaţiei atât debitorii cât şi creditorii;
d) inflaţia avantajează creditorii, care acordă credite cu o putere

Macroeconomie 323
 Inflaţia

de cumpărare mai mare;

e) nu sunt avantajaţi nici debitorii, nici creditorii, în condiţiile
creşterii inflaţiei.

3) Antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare:

a) inflaţia prin cerere;
b) inflaţia prin costuri;
c) inflaţia prin monedă.

4) Inflaţia, fiind un fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social

în structurile sale cele mai intime, are şi consecinţe pe măsură. Cele mai
semnificative se referă la:
a) influenţe asupra consumului, economisirii şi investiţiilor;
b) consecinţe în plan social;
c) antrenează importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de
dimensiunea redusă a producţiei naţionale;
d) inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei deja săraci;
e) determină devalorizarea capitalurilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + c + d); B (a + b + c+d+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

5) Constituie consecinţe ale inflaţiei:

a) inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de
consum cât şi în cel al economisirii – consumatorii pentru a
atenua efectele deprecierii monetare accelerează ritmul
cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil în bunuri de
folosinţă îndelungată sau în “valori refugiu” cum ar fi aur,
opere de artă etc.;
b) determină devalorizarea capitalurilor şi deformarea
semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv;
c) antrenează scăderea gradului de ocupare;
d) operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri -
afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe;
e) generează incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a+b + c + d+e); B (a + b + c+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 330.

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 10.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 10 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Macroeconomie 324
 Inflaţia

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 10 A

Subiecte teoretice:
1. Inflaţia prin costuri. Spirala inflaţionistă;

2. Consecinţele inflaţiei

Macroeconomie 325
 Inflaţia

Test grilă:

1) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin cerere reţinem:

a) detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o
instabilitate economică şi politică;
b) creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri
şi servicii;
c) politică de amortismente accelerate determinate de
teama unei uzuri morale premature;
d) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a
investiţiilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + c + d); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b).

2) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem:

a) cheltuielile cu efecte productive întârziate;
b) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se
repercutează asupra preţurilor produselor indigene;
c) creşterea vitezei de rotaţie a banilor;

Macroeconomie 326
 Inflaţia

d) nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în

condiţiile unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi
mari a capitalului.

3) Inflaţia prin costuri se explică prin:

a) mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin
faptul că mărfurile se produc din mărfuri;
b) politică salarială nefondată pe criterii economice;
c) politică de creştere a impozitelor directe;
d) politică de creştere a impozitelor indirecte.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c).

4) Spirala inflaţionistă se produce atunci când:

a) inflaţia monetară se manifestă concomitent cu
inflaţia prin cerere;
b) inflaţia prin costuri se manifestă concomitent cu
inflaţia prin cerere;
c) inflaţia se manifestă concomitent cu şomajul;
d) creşterea şomajului indus de o reducere a producţiei
este combătută prin promovarea unei politici
guvernamentale de sporire a cererii globale.

5) Emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat

răspunzătoare de creşterea preţurilor întrucât:
a) poate spori înclinaţia populaţiei spre economisire;
b) poate spori înclinaţia populaţiei spre consum,
cererea potenţială transformându-se în cerere
efectivă;
c) emisiunea se poate face în aceeaşi cadenţă cu ritmul
creşterii PIB;
d)

6) Consecinţele inflaţiei se concretizează în:

a) încurajarea economisirii pe termen scurt în
detrimentul celei pe termen lung;
b) incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei şi o
intensificare a luptelor sindicale;
c) erodarea capitalurilor, ceea ce incită la rate de
amortizare accelerată care măresc costurile şi,
implicit, preţurile;
d) antrenarea şi extinderea şomajului.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + c + d); B (a + b + c); C (c + d); D (a + b + d).

Macroeconomie 327
 Inflaţia

7) În cazul creditelor acordate anterior:

a) inflaţia avantajează pe creditori, deoarece va creşte
costul real al creditului acordat;
b) inflaţia avantajează pe debitori, deoarece creditele
luate anterior au reprezentat o putere de cumpărare
mult mai mare decât sumele rambursate care au o
putere de cumpărare mai mică;
c) sunt avantajaţi datorită inflaţiei atât debitorii cât şi
creditorii;
d) inflaţia avantajează creditorii, care acordă credite cu
o putere de cumpărare mai mare;
e) nu sunt avantajaţi nici debitorii, nici creditorii, în
condiţiile creşterii inflaţiei. Antrenează scăderea
producţiei şi a gradului de ocupare:
f) inflaţia prin cerere;

a)
b) inflaţia prin costuri;
c) inflaţia prin monedă.

8) Inflaţia, fiind un fenomen complex, ce afectează organismul economic

şi social în structurile sale cele mai intime, are şi consecinţe pe măsură.
Cele mai semnificative se referă la:
a) influenţe asupra consumului, economisirii şi
investiţiilor;
b) consecinţe în plan social;
c) antrenează importuri masive spre a acoperi golurile
lăsate de dimensiunea redusă a producţiei naţionale;
d) inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei
deja săraci;
e) determină devalorizarea capitalurilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + c + d); B (a + b + c+d+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

10) Constituie consecinţe ale inflaţiei:

a) inflaţia schimbă comportamentul individual atât în
actul de consum cât şi în cel al economisirii –
consumatorii pentru a atenua efectele deprecierii
monetare accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-
şi banii, pe cât posibil în bunuri de folosinţă
îndelungată sau în “valori refugiu” cum ar fi aur,
opere de artă etc.;
b) determină devalorizarea capitalurilor şi deformarea
semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi

Macroeconomie 328
 Inflaţia

pasiv;
c) antrenează scăderea gradului de ocupare;
d) operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de
venituri - afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri
mici şi fixe;
e) generează incertitudine şi nelinişte în rândul
populaţiei.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a+b + c + d+e); B (a + b + c+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Macroeconomie 329
 Inflaţia

Răspuns 10.1
Test grilă:
1. A(a+b+c);
2. B(a+b+c+d);
3. d;
4. c;
5. d;
6. C(a+b+d);
7. c;
8. d;
9. d;
10. B(b+c).
Răspuns 10.2
Test grilă:
1. D(a+b);
2. d;
3. C(a+b+d) ;
4. b ;
5. c ;
6. a ;
7. B(b+c+d+e) ;
8. C(a+b+d+e);
9. e ;
10. D(a+b+c).
Răspuns 10.3
Test grilă:
1. A(b+c+d);
2. b ;
3. b ;
4. B(a+b+c+d+e) ;
5. A(a+b+c+d+e) ;

10. 4 Politici antiinflaţioniste

Sfârşitul de secol XX a adus cu sine mutaţii semnificative în ceea ce priveşte

Macroeconomie 330
 Inflaţia

atitudinea faţă de inflaţie. Dacă până la Teoria generală a lui Keynes inflaţia a fost
văzută ca inamicul numărul unu şi ca un rău absolut pentru economie, treptat
lumea a început să se obişnuiască şi mai ales, să tolereze fenomenul. Doar pentru
categoriile sociale inactive care nu au posibilitatea să se solidarizeze în vederea
obţinerii indexărilor de salarii necesare a face faţă ritmurilor de creştere a
preţurilor, inflaţia a rămas un duşman de temut, o efectivă oprimare socială.
Ceilalţi, în schimb, activii ca şi guvernele s-au consolat cu gândul acceptării
inflaţiei ca pe un însoţitor permanent al dezvoltării economice. Aceasta deoarece
aşa cum s-a văzut, inflaţia are şi avantaje şi dezavantaje; mai mult guvernele au
recurs adesea la inflaţie pentru a putea realiza obiectivele economice propuse.

Inflaţia – un Cu toate acestea inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ.

fenomen Percepţia sa se produce şi azi sub această zodie, a unui fenomen negativ şi
predominant dezechilibrant. De aici şi preocuparea puterii publice de a găsi soluţii de combatere
negativ a inflaţiei; de a o aduce la nivelul suportabil pentru societate.

Este logic ca măsurile antiinflaţioniste să meargă, de regulă, în sensul invers

surselor generatoare ale inflaţiei. Din această perspectivă avem:

1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă

Restabilirea echilibrului cerere-ofertă reprezintă una din condiţiile esenţiale

necesare a se înfăptui, în lupta împotriva inflaţiei. Căile pot fi găsite fie prin a
reduce excesul de cerere, fie prin impulsionare ofertei.

Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la scăderea
producţiei:
 înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor organizatorice;
 crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali
a celor existente;
 punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie;
 asigurarea unor reforme economice coerente;
 încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional etc.

O soluţie temporară poate fi aici, şi importul.

Excesul de cerere poate fi temperat prin:
 “amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate;
 “îngheţarea” salariilor;
 încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea
unui climat de stabilitate economică şi politică;
 creşterea impozitelor şi taxelor directe care “subţiază” veniturile;
 reducerea cheltuielilor publice;
 ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux care absorb
veniturile populaţiei;
 reducerea creditelor acordate firmelor;
 creşterea ratei dobânzii.

Macroeconomie 331
 Inflaţia

Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi înţeleasă în contextul cererii

efective globale, atât publice cât şi private.

2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri, vizează acele căi care pot contribui la
reducerea dimensiunii costurilor, ca parte componentă a preţurilor. Reţinem ca
semnificative:
 găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
 o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
 distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-
profesionale;
 o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile agenţilor
economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile
pentru ei, dar suportabile şi de către societate;
 blocarea preţurilor;
 etc.

2. Măsuri de factură monetară şi financiară

Cele mai multe păreri autorizate converg spre ideea că inflaţia este un fenomen
predominant monetar. Aşa se explică faptul că şi măsurile care vin dintr-o astfel de
direcţie sunt mai numeroase şi mai bogat argumentate.

Dintre măsurile monetaro-financiare care fac obiectul politicilor guvernamentale

antiinflaţioniste reţinem:

a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii

preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei, prin diminuarea
cantităţii de monedă în circulaţie.

Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt:

1. Monetară, care constă în restrângerea masei monetare în circulaţie,
proces care se desfăşoară prin anularea mijloacelor de plată, sau convertirea
acestora, într-un anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă monetară);
3. Financiară, care constă în achitarea datoriei statului la banca centrală
sau adoptarea de politici prin excedente bugetare, obţinute prin micşorarea
cheltuielilor publice şi, respectiv, majorarea impozitelor;
4. De credit, care constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau în
diminuarea acordării creditelor bancare.

b) Revalorizarea este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea

monedei naţionale la cursul mai mare avut iniţial. Se constituie într-o măsură
antiinflaţionistă, în măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi efecte
negative prin aceea că scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii
procurării de valută, cu consecinţe negative asupra importurilor.

Macroeconomie 332
 Inflaţia

c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei

naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic. Are ca element pozitiv, faptul că
ieftineşte exportul. De asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor
criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică.
Devalorizarea poate însă semăna şi neîncredere în monedă, atunci când nu este
corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control
riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.

d) Manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii. Formă de existenţă a

dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei. Se ştie
că prin credit, se alimentează în mare măsură canalele circulaţiei monetare.
“Strangularea” acestei căi de acces nu este posibilă decât prin scumpirea
împrumutului. Cum preţul împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât rata
scontului sau cea a dobânzii, normal că se va proceda la ridicarea nivelului
acestora.

e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Incepând cu anii ’80

măsura a făcut, prin coroborare cu ridicarea ratei dobânzii şi o emisiune monetară
moderată în raport şi în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii economice , obiectul
unei politici economice oficiale cunoscută sub numele de de politica sau doctrina
ofertei. Promotorii acesteia şi în special A.Laffer pun accentul pe stimularea
producţiei, a ofertei. In deplin acord cu Legea lui Say, ei socotesc, întemeiat , că
cererea este uşor de creat în condiţiile în care emisiunea monetară este un monopol
al statului; banii, indiferent de formă, odată ajunşi în economie , înseamnă, cerere
potenţială. Mai greu realizabilă este producţia, oferta. Or, un mijloc de a stimula
înseamnă, în această viziune, reducerea fiscalităţii. In afară de faptul că impozitele
şi taxele indirecte mari devin componente ale unor preţuri, în mod logic mari, ele
sufocă viaţa întreprinderii. Partizanii doctrinei ofertei au demonstrat că tocmai prin
degrevarea firmei de povara unei fiscalităţi ridicate, statul are şansa să încaseze
mai mult din această sursă; se are în vedere o rată mică a impunerii, aplicabilă
unor mase impozabile tot mai mari, urmare şi ea a unei cifre de afaceri în creştere.

Test de autoevaluare 10.4

1) Printre măsurile contra inflaţiei prin cerere şi ofertă se numără:

a) susţinerea ofertei prin încadrarea suficientă în structurile
comerţului internaţional;
b) „îngheţarea” preţurilor;
c) temperarea excesului de cerere prin reducerea ratei dobânzii;
d) creşterea impozitelor şi taxelor indirecte.

2) Printre căile de reducere a dimensiunii costurilor, ca parte componentă a

preţurilor, reţinem ca semnificative:
a) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi

Macroeconomie 333
 Inflaţia

asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică;

b) substituirea materiilor prime scumpe cu înlocuitori mai
ieftini;
c) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte;
d) politică de salarizare fondată pe criterii economice.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d).

3) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:

a) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
b) o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile
agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi
profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;
c) o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
d) distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri
socio-profesionale;
e) creşterea preţurilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + e); E(a+e)

4) Constituie măsuri monetaro-financiare care fac obiectul politicilor

guvernamentale antiinflaţioniste:
a) revalorizarea;
b) devalorizarea;
c) deflaţia;
d) creşterea impozilelor şi taxelor indirecte;
e) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e)

5) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii

preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei, prin
diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie, îmbracă mai multe forme.
Acestea sunt:
a) deflaţia monetară;
b) deflaţia financiară;
c) deflaţia de credit;
d) toate variantele sunt corecte.

6) Devalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară:

a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale, mai
mare, la cel al pieţei mai mic;
b) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în monedă;

Macroeconomie 334
 Inflaţia

c) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;

d) conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă
din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică;
e) poate determina neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată
cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar,
control riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor
corespunzătoare cu bunuri.
Alegeţi răspunsul corect:
A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(a+e)

7) Revalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară:

a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale,
mai mare, la cel al pieţei mai mic;
b) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei
naţionale la cursul mai mare avut iniţial;
c) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în monedă;
d) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;
e) scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării
de valută.
Alegeţi răspunsul corect:
A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

8) În vederea restabilirii echilibrului cerere- ofertă, căile prin care excesul de

cerere poate fi temperat sunt:
a) “îngheţarea” salariilor;
b) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea
unui climat de stabilitate economică şi politică;
c) reducerea impozitelor şi taxelor directe;
d) creşterea cheltuielilor publice;
e) creşterea ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + e); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

9) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:

a) blocarea preţurilor;
b) o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile
agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi
profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;
c) o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
d) creşterea preţurilor;
e) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe

Alegeţi răspunsul corect:

Macroeconomie 335
 Inflaţia

A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e).

10) Constituie măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă care au în vedere
impulsionarea ofertei:
a) asigurarea unor reforme economice coerente;
b) înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor organizatorice;
c) crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a
celor existente;
d) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional;
e) punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d+e); E(a+e).

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 340.
În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 10 B.
rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 2 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 10 B

Macroeconomie 336
 Inflaţia

Subiecte teoretice:
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă;

2. Măsuri antiinflaţioniste de factură monetară şi financiară.

Macroeconomie 337
 Inflaţia

Test grilă:

1) Printre măsurile contra inflaţiei prin cerere şi ofertă se numără:

a) susţinerea ofertei prin încadrarea suficientă în structurile
comerţului internaţional;
b) „îngheţarea” preţurilor;
c) temperarea excesului de cerere prin reducerea ratei
dobânzii;
d) creşterea impozitelor şi taxelor indirecte.

2) Printre căile de reducere a dimensiunii costurilor, ca parte

componentă a preţurilor, reţinem ca semnificative:
a) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi
asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică;
b) substituirea materiilor prime scumpe cu înlocuitori mai
ieftini;
c) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte;
d) politică de salarizare fondată pe criterii economice.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d).

3) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:

a) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
b) o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile
agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi
profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;
c) o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
d) distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri
socio-profesionale;
e) creşterea preţurilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e)

Macroeconomie 338
 Inflaţia

4) Constituie măsuri monetaro-financiare care fac obiectul politicilor

guvernamentale antiinflaţioniste:
a) revalorizarea;
b) devalorizarea;
c) deflaţia;
d) creşterea impozilelor şi taxelor indirecte;
e) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + e); E(a+e)

5) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii

preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei,
prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie, îmbracă mai
multe forme. Acestea sunt:
a) deflaţia monetară;
b) deflaţia financiară;
c) deflaţia de credit;
d) toate variantele sunt corecte.

6) Devalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-

financiară:
a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei
naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic;
b) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în
monedă;
c) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;
d) conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii
care rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de
realitatea practică;
e) poate determina şi neîncredere în monedă, atunci când nu
este corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea
echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor
monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.
Alegeţi răspunsul corect:
A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(a+e)

7) Revalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-

financiară:
a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei
naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic;
b) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea
monedei naţionale la cursul mai mare avut iniţial;
c) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în

Macroeconomie 339
 Inflaţia

monedă;
d) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;
e) scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii
procurării de valută.
Alegeţi răspunsul corect:
A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

8) În vederea restabilirii echilibrului cerere- ofertă, căile prin care

excesul de cerere poate fi temperat sunt:
a) “îngheţarea” salariilor;
b) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi
asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică;
c) reducerea impozitelor şi taxelor directe;
d) creşterea cheltuielilor publice;
e) creşterea ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + e); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

9) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:

a) blocarea preţurilor;
b) politică de venituri rezonabilă, care să încadreze
câştigurile agenţilor economici ca şi veniturile
statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei,
dar suportabile şi de către societate;
c) politică de salarizare fondată numai pe criterii
economice;
d) creşterea preţurilor;
e) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime
scumpe

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e).

10) Constituie măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă care au în

vedere impulsionarea ofertei:
a) asigurarea unor reforme economice coerente;
b) înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor
organizatorice;
c) crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la
parametrii nominali a celor existente;
d) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional;
e) punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie.

Alegeţi răspunsul corect:

A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d+e); E(a+e).

Macroeconomie 340
 Inflaţia

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns
Test grila 10 B:
1. a;
2. A(b+d) ;
3. D(a+b+c+d) ;
4. D(a+b+c+e);
5. d ;
6. D(a+c+d+e);
7. E(b+c+e) ;
8. B(a+b+e);
9. B(a+b+c+e) ;
10. D(a+b+c+d+e).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 10

 Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969
 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova,
1996
 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici
macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988
 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami,
Bucureşti, 1997
 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990
 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi
macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.
Bucureşti, 1995
 Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991
 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei
“Gh. Zane”, Iaşi, 1997

Macroeconomie 341
 Inflaţia

 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006
 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999.
 Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-
Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004.
 Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Macroeconomie 342