Factorii de producţie

Unitatea de învăţare nr. 7

FACTORII DE PRODUCŢIE

Cuprins
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 7
7.1 Resursele productive şi avuţia naţionalǎ. Conceptul şi tipologia factorilor de producţie
7.2 Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici
7.3 Caracterizarea generalǎ a neofactorilor de producţie
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 7
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 7

Pagina
110
110
112
119
122
123
123

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 7

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 7 sunt:

Microeconomie
109
 Factorii de producţie

 Însuşirea conceptelor de resurse productive, avuţie naţionalǎ şi factori de

producţie
 Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici
 Identificarea neofactorilor de producţie şi caracterizarea lor

7.1 Resursele productive şi avuţia naţionalǎ. Conceptul şi tipologia factorilor de

producţie
Ansamblul activitǎţilor din economia unei ţǎri are ca premisǎ resursele productive,
reprezentate de totalitatea mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate
în producerea de bunuri materiale şi servicii.
În mǎsura în care resursele productive diponibile sunt atrase şi utilizate efectiv în
activitatea economicǎ, acestea devin factori de producţie.
Resursele productive se prezintǎ în realitatea economicǎ sub o diversitate de
Resursele forme, respectiv: resurse materiale (construcţii, utilaje, minerale) şi resurse
productive nemateriale (serviciile productive); resurse primare (potenţialul demografic, cel de
resurse naturale) şi resurse secundare sau derivate, formate pe baza celor dintâi
(echipamente de producţie, experienţǎ, informaţii şi cunoştiinţe ştiinţifice); resurse
reproductibile, rezultate din procese de producţie anterioare şi care pot fi
multiplicate, şi resurse nereproductibile etc.
Indiferent de modul de clasificare, resursele productive sunt analizate în teoria
economicǎ atât ca stocuri – ca elemente ale avuţiei, cat şi ca fluxuri ce apar în
procesul atragerii şi utilizǎrii lor în viaţa economicǎ. Legǎtura dintre cele douǎ
determinǎri ale resurselor productive – stoc şi flux – este profund interdependentǎ
şi se înfǎptuieşte prin însuşi procesul complex al activitǎţii economice. Astfel, în
orice perioadǎ, stocul de resurse disponibile din economie condiţioneazǎ volumul
şi calitatea activitǎţii economice şi, implicit, rezultatele obţinute. La rândul sǎu,
activitatea productivǎ desfǎşuratǎ, modificǎ stocul de resurse existent la începutul
perioadei, atât prin consumarea lor, cât şi prin reproducerea şi ameliorarea
cantitativǎ şi calitativǎ a resurselor productive, sporind în ansamblu potenţialul
productiv al economiei, avuţia ţǎrii în general.
Avuţia Avuţia naţionalã este alcǎtuitǎ din totalitatea bunurilor de care dispune o ţarǎ la
naţionalã un moment dat.
Indiferent de natura şi destinaţia lor, bunurile care formeazǎ avuţia au, în general,
urmǎtoarele caracteristici: sunt limitate cantitativ; se aflǎ în proprietatea diferiţilor
agenţi economici; pot fi transportabile şi fac obiect al tranzacţiilor de piaţǎ.
Sensul general atribuit termenului economic de avuţie, ca şi al altor noţiuni
derivate ale acestui termen (avere, bogǎţie, patrimoniu), este cel de stoc de valori
sau active, aflat în posesia unei persoane fizice sau juridice la un moment dat.
Ca urmare, la nivelul fiecǎrui agent economic, avuţia sau averea este formatǎ din
stocul de active deţinute, care poate cuprinde atât bunuri sau active fizice (bunuri
de capital, bunuri de consum de folosinţǎ îndelungatǎ, proprietǎţi funciare, etc), cât

Microeconomie
110
 Factorii de producţie

şi active financiare (solduri bǎneşti, acţiuni, obligaţiuni), care reflectǎ, de fapt,

drepturile lui asupra bunurilor în general.
La nivelul unei ţǎri, avuţia naţionalǎ este alcǎtuitǎ din ansamblul bunurilor de care
dispune ţara respectivǎ la un moment dat şi soldul sǎu de resurse financiar-
valutare.
În consecinţǎ, ca elemente ale avuţiei unei ţǎri, toate resursele productive şi
celelalte bunuri sau valori acumulate apar totdeauna ca stocuri sau disponibil la un
moment dat, sursa lor fiind natura şi munca depusǎ de-a lungul timpului de cǎtre
generaţiile de oameni care s-au succedat pe teritoriul naţional.
Avuţia naţionalǎ este, în general, structuratǎ pe mai multe componente principale:
1. Resursele naturale, utilizate sau utilizabile în activitate, cuprind: fondul
funciar pe categorii de folosinţǎ (terenul arabil, fâneţe şi pǎşuni naturale, vii,
livezi), fondul forestier, apele şi potenţialul hidroenergetic, stocul cinegetic şi cel
piscicol, rezervele de substanţe minerale utile, etc. Resursele naturale se împart
dupǎ caracterul lor în resurse regenerabile (pǎmânt, apǎ) şi resurse neregenerabile
(mineralele); din punctul de vedere al volumului rezervelor disponibile, în resurse
abundente şi resurse deficitare; din punctul de vedere al posibilitǎţilor de
reutilizare, în resurse recuperabile, în care se include o gamǎ largǎ de materii
prime şi resurse nerecuperabile, în special combustibilii fosili;
2. Resursele de muncǎ, în calitate de componentǎ a avuţiei naţionale, se referǎ la
acele caracteristici ce definesc capacitatea oamenilor de a munci, care, împreunã
cu tradiţiile şi experienţa în producţie, constituie principala formǎ de acumulare în
avuţie;
3. Bunurile materiale sau avuţia materialǎ acumulatǎ, includ: capitalul fix
productiv, respectiv aparatul tehnic de producţie care constituie factorul cel mai
dinamic al economiei unei ţǎri; stocurile materiale pentru producţie; bunurile din
inventarul casnic, gospodǎresc şi personal al populaţiei; stocurile financiar-
valutare, etc.
4. Bunurile spirituale (avuţie acumulatǎ) sunt: potenţialul de ştiinţǎ şi tehnologie,
(brevete şi licenţe pentru invenţii, inovaţii, tehnologii de producţie etc); stocul de
învǎţǎmânt; stocul de informaţii; stocul sǎnǎtǎţii publice; fondul de culturǎ şi artǎ
etc.
Ansamblul elementelor de avuţie atrase sau care pot fi atrase în circuitul
Potenţialul economic în calitate de factori de producţie definesc potenţialul economic al unei
economic ţǎri.
În funcţie de sfera de cuprindere şi posibilitǎţile efective de punere în valoare a
componentelor sale, potenţialul economic poate fi exprimat în cel puţin douǎ
accepţiuni de bazǎ. Astfel, dacǎ este luat în considerare întregul complex de
resurse economice susceptibile de a fi utilizate în producerea de bunuri şi servicii,
avem de-a face cu potenţialul economic valorificabil. În oricare economie
naţionalǎ, însǎ, într-o anumitǎ perioadǎ, intervin o seamǎ de restricţii de naturǎ
tehnicǎ, economicǎ şi socialǎ, care fac ca o parte din componentele potenţialului

Microeconomie
111
 Factorii de producţie

economic valorificabil sǎ nu poatǎ fi utilizatǎ sau sǎ rǎmânǎ în stoc sub formǎ de

rezerve în vederea utilizǎrii viitoare. De aceea, este necesarǎ şi folosirea
termenului de potenţial atras în circuitul economic, care reprezintǎ numai o parte
din potenţialul economic valorificabil. Diferenţa dintre potenţialul economic
valorificabil şi cel atras în circuitul economic reprezintǎ resursele neutilizate, aflate
în stare latentǎ.
Factorii de Factorii de producţie reprezintǎ, deci, potenţialul de resurse productive atrase în
producţie circuitul economic. Cu alte cuvinte, resursele economice disponibile şi
valorificabile, în mǎsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economicǎ,
apar ca fluxuri, sub formǎ de servicii ale factorilor de producţie.
Studiile mai recente asupra factorilor de producţie subliniazǎ faptul cǎ numǎrul şi
conţinutul acestora s-au modificat în timp, tendinţa de multiplicare şi diversificare
a resurselor atrase în circuitul economic fiind o legitate a dezvoltãrii societǎţii. De
asemenea, locul şi rolul fiecǎrui factor, modul şi proporţiile în care se combinǎ în
producţie diferǎ în timp, în special sub influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, dar
şi ca urmare a schimbǎrilor intervenite în volumul, dinamica şi structura
trebuinţelor umane.
Ca urmare, la începuturile dezvoltǎrii societǎţii au existat doi factori – munca şi
pǎmântul (natura), care pot fi consideraþi ca factorii originari sau primari ai
producţiei, din unirea cǎrora oamenii îşi asigurau existenţa. Mai târziu a apǎrut
capitalul, ca factor derivat al producţiei, a cǎrui afirmare este legatǎ de perioada în
care echipamentele de producţie au dobândit o importanţǎ tot mai mare pentru
activitatea economicǎ.
În epoca modernǎ, procesul de amplificare şi diferenţiere a resurselor atrase şi
utilizate în activitatea economicã a continuat, celor trei factori clasici adǎugându-
li-se alţii noi, cunoscuţi sub denumirea de neofactori.
Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neo-factori decurge din
considerente legate de natura lor intrinsecǎ, dar şi din modul specific de acţiune şi
de gestionare a factorilor din fiecare categorie. Astfel, factorii de producţie clasici,
respectiv munca, natura şi capitalul, au la origine resurse din categoria celor
tangibile (“vizibile”), care pot fi cuantificate direct şi pot fi gestionate sub formele
lor alternative de stocuri şi fluxuri. În schimb, neo-factorii, respectiv abilitatea
întreprinzãtorului, tehnologiile, informaţia etc, îşi au originea, în general, în
resurse din categoria celor intangibile (“invizibile”).

Test de autoevaluare 7.1

1. Resursele productive :
a) reprezintǎ totalitatea mijloacelor disponibile susceptibile de a fi valorificate
în producerea de bunuri materiale şi servicii ;
b) desemneazǎ stocul de valori sau active aflat în posesia unei persoane fizice
sau juridice, la un moment dat ;
c) pot fi reproductibile sau nereproductibile ;
d) pot fi primare, derivate şi secundare;
e) desemneazǎ caracteristicile ce definesc capacitatea oamenilor de a munci.

Microeconomie
112
 Factorii de producţie

Alegeţi rǎspunsul corect:

A (b+c+d); B (a+c+d); C(c+d); D(b); E(a+d)
2. Reprezintǎ forme ale resurselor productive:
a) resursele derivate ;
b) resursele secundare ;
c) resursele materiale ;
d) resursele reproductibile ;
e) toate variantele de mai sus.
3. Avuţia:
a) reprezintǎ totalitatea mijloacelor disponibile susceptibile de a fi valorificate
în producerea de bunuri materiale şi servicii ;
b) desemneazǎ stocul de valori sau active aflat în posesia unei persoane fizice
sau juridice, la un moment dat ;
c) poate fi formatǎ din active fizice şi financiare ;
d) la nivelul unei ţǎri, include şi soldul de resurse financiar-valutare;
e) are drept surse natura şi munca .
Alegeţi rǎspunsul corect:
A (b+c+d); B (a+c+d); C (b+c+d+e); D (b); E (a+d+e)
Răspunsul la test se găseşte la pagina 128

7.2 Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici

A) MUNCA. Funcţionarea oricǎrui sistem de producţie este de neconceput
fǎrǎ prezenţa şi intervenţia omului. Stiinţa economicǎ abordeazǎ omul nu numai în
calitatea sa de purtǎtor al unor nevoi de consum tot mai complexe, ci şi în calitate
de posesor al unor abilitǎţi ce-i permit sǎ acţioneze în scopul satisfacerii acestor
Munca nevoi.
Variatele procese de producere a bunurilor corporale şi incorporale, capabile sǎ
satisfacǎ nevoi umane dintre cele mai diverse, au drept element comun faptul cǎ
desfǎşurarea lor presupune prestarea de muncǎ. Într-un anumit sens, prestarea
muncii poate fi identificatǎ cu însuşi actul producţiei.
Munca – factorul originar de producţie – reprezintǎ activitatea specific umanǎ
desfaşuratǎ în scopul obţinerii de bunuri economice, pentru satisfacerea nevoilor.
Ca factor de producţie, munca îmbracǎ o formǎ procesualǎ şi nu forma unei resurse
stocabile, aşa cum este cazul celorlalţi factori de producţie clasici. Astfel, munca
se manifestǎ numai ca factor de producţie în stare activǎ. Resursa care genereazǎ
acest flux se referǎ la ansamblul de abilitǎţi fizice şi intelectuale care fac posibilǎ
prestarea unei anumite munci. Corespunzǎtor celor douǎ categorii de abilitǎţi
implicate în prestarea sa, orice muncǎ are o laturǎ fizicǎ şi una intelectualǎ,
diferenţele specifice referindu-se doar la proporţiile de combinare între ele într-un
caz concret sau altul. Pe durata vieţii active individuale, abilitǎţile fizice se
modificǎ în raport cu vârsta, în timp ce abilitǎţile intelectuale evolueazǎ, de regulǎ,
cumulativ.
Munca este un factor de producţie originar, în sensul cǎ ea este intrinsec asociatǎ
personalitǎţii prestatorului ei, neputând fi creatǎ sau reprodusǎ artificial şi nici

Microeconomie
113
 Factorii de producţie

disociatǎ de persoana prestatorului. Raportatǎ la scara timpului, munca apare ca un

factor de producţie neregenerabil; prestaţia de muncǎ este ireversibilǎ, dupǎ cum
timpul de muncǎ neutilizat este irecuperabil.
Munca reprezintǎ un factor de producţie activ şi dinamizator. Ea deţine în mod
exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi de a
determina transformarea lor în bunuri economice. Dacǎ munca nu ar acţiona
asupra lor, ceilalţi factori de producţie ar rǎmâne cu desǎvârşire inerţi.
Dimensiunea cantitativǎ a factorului “muncǎ” se referǎ la volumul de muncǎ de o
anumitǎ naturǎ prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi
cuantificat prin numǎrul de unitǎţi de timp de muncǎ prestate, prin numǎrul de ore
de muncǎ aferente unei anumite cantitǎţi de produse, prin numǎrul de lucrǎtori sau
de ore-om de muncǎ prestate în condiţii de producţie date.
Dimensiunea calitativã a factorului “muncǎ”, abordat la nivel individual, se referǎ
la specializarea profesionalǎ proprie fiecǎrui prestator în muncǎ, la gradul sǎu de
calificare şi de experienţǎ de producţie, la nivelul sǎu de productivitate. Pentru a
ameliora anumite caracteristici ale muncii prestate de o persoanǎ trebuie sǎ se
intervinǎ la nivelul abilitǎţilor şi motivaţiei în muncǎ ale celui vizat.
Determinat de dezvoltarea generalǎ a societǎţii, progresul calitativ al factorului
muncǎ se concretizeazǎ, în principal, în:
 Creşterea proporţiei în care procesele de muncǎ fac apel la abilitǎţile de
ordin intelectual, care devin preponderente în raport cu cele fizice;
 Tendinţa de ameliorare continuǎ a productivitǎţii muncii, pe baza cǎreia are
loc reducerea treptatǎ a timpului lucrat şi creşterea corespunzǎtoare a
timpului liber;
 Creşterea duratei de pregǎtire şcolarǎ şi profesionalǎ instituţionalizatǎ,
precum şi a nivelului şi complexitǎţii acestei pregǎtiri;
 Amplificarea dimensiunii creative a proceselor de muncǎ, bazatǎ pe
dezvoltarea aptitudinilor pentru inovare, pe accentuarea laturii de concepţie
a muncii în detrimentul celei de rutinã, pe dezvoltarea componentei
informaţionale a celor mai diverse genuri de muncǎ.
Natura
B) NATURA.
Factorul natural al producţiei se referǎ la toate resursele brute din naturǎ care sunt
folosite la producerea bunurilor economice.
Factorul natural se materializeazǎ exclusiv în acele elemente care, fiind oferite
omului direct de cǎtre naturǎ, sunt pentru prima datǎ atrase în circuitul economic.
Din sfera sa de cuprindere fac parte solul, aerul, apa, mineralele, combustibilii
fosili, fondul silvic etc. Prezenþa factorului natural al producţiei este sesizabilǎ în
activitǎţile aferente sectorului primar al economiei, specializat în desprinderea din
naturǎ a resurselor brute; asemenea activitǎţi sunt cele din minerit, agriculturǎ,
silviculturǎ, pisciculturǎ, economia apelor etc.
Factorul natural de producţie are un caracter primar, originar. Elementele sale nu

Microeconomie
114
 Factorii de producţie

sunt reproductibile în mod artificial. Odatǎ intrate în lanţul de prelucrǎri succesive

care le transformǎ potrivit diverselor necesitǎţi de consum, bunurile de provenienţǎ
naturalǎ se îndepǎrteazǎ de forma lor originarǎ, dobândesc anumite proprietǎţi
inerente bunurilor-capital.
Forma de existenţǎ a factorului natural al producţiei este una materialǎ, de tipul
substanţei şi al energiei. Fiecare tip de resursã primarǎ ce poate fi utilizatǎ în scop
productiv are propriul sǎu regim de formare şi – în unele cazuri – de regenerare. Ea
are, la un moment dat, o anumitǎ disponibilitate ca volum şi însuşiri specifice, iar
exploatarea sa curenta se justificǎ numai în anumite condiţii de ordin tehnic şi
economic.
O altǎ particularitate a factorului natural al producţiei constǎ în faptul cǎ, la nivelul
lui, este cel mai pregnant pusǎ în evidenţǎ raritatea resurselor; astfel, multe dintre
resursele primare sunt epuizabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de
naturã într-un ritm inferior celui al creşterii nevoii de a le consuma.
Dimensiunea cantitativǎ a factorului natural al producţiei se referǎ, în general, la
volumul în care o resursǎ naturalǎ este atrasǎ efectiv în circuitul economic. Modul
concret de mǎsurare a acestui volum depinde de natura resursei respective.
Astfel, pentru terenul agricol intereseazã suprafaţa cultivatǎ, pentru fondul sivic –
volumul de masǎ lemnoasǎ recoltat, pentru apǎ – debitul captat şi volumul
acumulǎrilor, pentru minerale – cantitǎţile de substanţǎ utilǎ extrase.
Dimensiunea calitativã a factorului natural vizeazǎ, la rândul ei, acele atribute
intrinseci ale unei resurse primare care o fac proprie utilizãrii productive. De
regulǎ, aceste atribute sunt multiple, rezultanta lor regǎsindu-se sintetic în
randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (de exemplu – recolta la
hectar, puterea caloricǎ a unei tone de combustibil etc). Natura se manifestǎ ca
factor de producţie prin cele trei componente ale sale:
Pǎmântul, ca principalǎ formǎ de factor natural, este punctul iniţial al întregii
activitǎţi economice. Procesele de producţie, în marea lor diversitate, sunt legate
într-o formǎ sau alta de factorul “pǎmânt’, cǎci el oferǎ atât substanţa şi condiţiile
materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de energie. În agriculturǎ
şi silviculturǎ, pǎmântul este factorul principal al producţiei.
În agriculturǎ şi silviculturǎ, procesul de producţie este indisolubil legat de
valorificarea unui ansamblu de însuşiri ale pǎmântului, specifice solului: suport şi
mediu de viaţǎ pentru toate plantele terestre, sursa primarǎ de elemente nutritive şi
rezervorul principal de energie al organismelor vii, receptor şi regulator al
umiditǎţii în sistemul sol-apǎ-plante etc. Ca urmare, lumea vie în totalitatea ei, ca
şi dezvoltarea societǎţii, depind, direct sau indirect, de capacitatea solului de a
asigura energie şi substanţǎ vitalǎ. Pǎmântul este un factor de productie de
neînlocuit şi, totodatǎ, limitat ca întindere, care dispune însǎ de o mare capacitate
de regenerare şi de creştere a randamentului sǎu, când este utilizat raţional.
Resursele de apǎ îndeplinesc o serie de funcţii vitale şi de neînlocuit pentru viaţa
biologicǎ şi cea economicǎ, respectiv: consumul populaţiei, agriculturǎ,
silviculturǎ, pisciculturǎ, industrie etc. Deşi dimensiunile resurselor de apǎ pe glob

Microeconomie
115
 Factorii de producţie

sunt foarte mari, partea destinata folosinţelor, constituitǎ din apǎ dulce, este
redusǎ, reprezentând mai puţin de 1% din cantitatea totalǎ de apa existentǎ pe glob.
a) Resursele minerale au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi
energie necesare desfǎşurǎrii întregii activitǎţi economice. Resursele minerale sunt
grupate, dupǎ gradul de cunoaştere a lor la un moment dat, în resurse certe şi
resurse ipotetice; dupǎ posibilitǎţile de exploatare, ele se împart în resurse
exploatabile economic cu tehnologiile actuale şi, respectiv, resurse neexploatabile
economic la nivelul tehnologiilor existente; dupǎ conţinutul lor, se deosebesc
resurse bogate şi resurse sǎrace în substanţǎ utilǎ.
Raportul dintre stocul de resurse minerale existente la un moment dat şi consumul
curent de resurse determinǎ gradul de asigurare a producţiei cu rezerve, exprimat
în numǎr de ani; acest raport trebuie pǎstrat la dimensiuni optime, deoarece
pregǎtirea pentru exploatare cere timp îndelungat, iar de resursele existente trebuie
sǎ beneficieze nu numai generaţiile prezente, ci şi cele viitoare.
Capitalul
C) CAPITALUL. În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintǎ
categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri
economice.
Categoria de bunuri astfel definitǎ reprezintǎ capitalul real, denumit şi “tehnic”. În
raport cu factorii primari de producţie (natura şi munca) bunurile capital sunt un
factor derivat, datǎ fiind provenienţa lor din procesele de producţie anterioare.
Capitalul real nu se confundǎ cu capitalul bǎnesc în formã lichidǎ şi nici cu
capitalul fictiv, concretizat în titluri de valoare; capitalul real este procurat prin
tranzacţii efectuate pe pieţele specializate de bunuri de capital, în timp ce capitalul
lichid şi cel fictiv sunt obiect de tranzacţie pe pieţele financiare. Capitalul real
cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor
economici producǎtori, şi folosite pentru producerea a noi bunuri economice. În
sfera sa de cuprindere intrǎ: instalaţiile şi infrastructura firmelor din industrie,
agriculturǎ, transporturi, comunicaţii şi comerţ, precum şi stocurile de materii
prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminatǎ, considerate
normale pentru a asigura ritmicitatea producţiei.
Dupǎ modul specific în care participǎ la activitatea de producţie, se consumǎ şi se
înlocuiesc, componentele capitalului real se grupeazǎ în: capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix reprezintǎ acea parte a capitalului real formatǎ din echipamente de
folosinţǎ îndelungatǎ, care participǎ la mai multe cicluri de producţie, se
depreciazǎ treptat şi se înlocuiesc dupǎ mai mulţi ani de utilizare.
În componenţa capitalului fix intrǎ: construcţii cu destinaţie productivǎ, utilaje şi
maşini-unelte, calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru,
mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport, etc. Capitalul fix se
distinge prin caracterul limitativ al posibilitǎţilor sale de trecere de la un fel de
utilizare productivã la altul. Rigiditatea utilizǎrii lui este cu atât mai mare cu cât
echipamentul tehnic de producţie este mai specializat.

Microeconomie
116
 Factorii de producţie

Capitalul circulant reprezintǎ acea parte a capitalului real care se consumǎ în

întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu
fiecare nou ciclu.
În componenţa capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bazǎ şi
auxiliare, energie, combustibili, semifabricate, etc. Bunurile ce alcǎtuiesc capitalul
circulant sunt susceptibile de a primi utilizǎri diverse; posibilitǎţile de alegere a
unei anumite utilizǎri sunt cu atât mai largi cu cât elementele de capital circulant
sunt mai aproape de stadiul materiei brute naturale.
Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului real nu porneşte şi nu
trebuie sǎ porneascǎ de la forma natural-materialǎ a bunurilor respective; în fapt,
unul şi acelaşi bun economic, având anumite proprietǎţi specifice, poate primi fie
destinaţia de bun de consum, fie cea de bun-capital. Bunurile produse devin
bunuri-capital numai atunci când sunt atrase în activitatea productivǎ şi îndeplinesc
în mod efectiv funcţiile specifice ce le revin în calitate de capital fix sau de capital
circulant.
Circuitul şi rotaţia capitalului real. Abordat la nivelul firmei, capitalul real – fix
şi circulant – apare drept o parte a capitalului în funcţiune; alǎturi de celelalte
forme ale capitalului total exploatat în activitatea firmei, capitalul real participǎ la
un circuit specific, parcurgând trei stadii.
Stadiul întâi al circuitului capitalului în funcţiune îl constituie procesul prin care
capitalul lichid al firmei se transformǎ în capital real productiv; aceastǎ
transformare are loc în condiţiile în care firma se prezintǎ pe piaţa bunurilor de
capital în calitate de cumpǎrǎtor şi procedeazǎ efectiv la achiziţionarea de bunuri-
capital necesare producţiei. Paralel, firma se prezintǎ în calitate de cumpǎrator şi
pe piaţa muncii, atrǎgându-şi resursele de muncǎ necesare. Stadiul al doilea al
circuitului capitalului în funcţiune al firmei îl constituie utilizarea productivǎ a
capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, pentru obţinerea de
bunuri destinate vânzǎrii ca mǎrfuri pe piaţǎ. Ultimul stadiu al circuitului
capitalului în funcţiune al firmei constǎ în trecerea acestuia din forma marfǎ în
forma bǎneascǎ, prin vânzarea bunurilor produse.
II. Producţie
I. Aprovizionare III. Desfacere
K
B R P M B’
L
Banii Marf?
Bunuri
capital

Forme funcţionale
ale capitalului

Fig. 7.1. Schema circuitului capitalului real

Corespunzǎtor celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului firmei, acesta
îmbracǎ trei forme: bani, bunuri-capital şi, respectiv, marfǎ. Dintre cele trei forme
funcţionale ale capitalului, numai una, şi anume bunurile-capital reprezintǎ capital

Microeconomie
117
 Factorii de producţie

real, care funcţioneazǎ în calitate de factor de producţie; banii cu care se iniţiazǎ

circuitul, precum şi mǎrfurile destinate vânzǎrii, intervin numai în roluri conexe în
raport cu procesul productiv propriu-zis.
Funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu, circuitul fiind repetitiv.
Reluarea parcurgerii celor trei stadii ale circuitului reprezintã rotaţia capitalului, iar
timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintǎ viteza de rotaţie
a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie a capitalului influenţeazǎ mai mulţi factori,
inclusiv structura capitalului productiv utilizat. Cum elementele de capital fix se
utilizeazǎ în mai multe cicluri de producţie, întreprinderile caracterizate printr-o
pondere ridicatǎ a capitalului fix înregistreazǎ o vitezǎ de rotaţie mai micǎ şi
invers.
Formarea, uzura şi amortizarea capitalului. Dinamica factorului de producţie
“capital” poate fi explicatǎ prin procesul de formare brutǎ a capitalului real, care
cuprinde: 1) formarea brutǎ de capital fix şi 2) variaţia stocurilor.
Formarea brutǎ de capital fix caracterizeazǎ procesul prin care bunurile de capital
fix sunt procurate de cǎtre întreprinderi în scopul de a fi utilizate în procesul de
producţie. Acest proces cuprinde: a) achiziţionarea, de pe pieţele specializate sau,
dupǎ caz, producerea în regie proprie, de bunuri-capital noi şi punerea lor în
funcţiune; b) exercitarea asupra bunurilor de capital fix existente a unor
intervenţii menite a le ameliora performanţele funcţionale, a le creşte durata de
viaţǎ şi randamentul, a le reface anumite componente (prin modernizǎri şi reparaţii
capitale)
Variaţia stocurilor reprezintǎ diferenţa între intrǎrile în stocuri şi ieşirile din stocuri
în cursul perioadei considerate. Stocurile conţin toate bunurile care se gǎsesc în
posesia întreprinderilor sub formǎ de: materii prime, materiale, combustibili,
semifabricate, producţie neterminatǎ, produse finite.
Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investiţiilor.
Investiţiile se definesc drept totalitatea cheltuielilor fǎcute de întreprinderi pentru
crearea de noi capacitǎţi de producţie, precum şi pentru refacerea, ameliorarea şi
dezvoltarea capacitǎţii existente.
Investiţia totalǎ fǎcutǎ într-o anumitǎ perioadǎ pentru formarea brutǎ de capital fix
poartǎ denumirea de investiţie brutǎ. Ea are ca sursǎ atât sumele recuperate de
cǎtre firme prin amortizarea capitalului lor fix în funcţiune, cât şi reinvestirea unei
pǎrţi din profit (investiţia netǎ).
Pe parcursul utilizǎrii capitalului fix, acesta înregistreazǎ un proces de depreciere,
care conduce inevitabil, în timp, la scoaterea din funcţiune a bunurilor de capital
fix, obligând la înlocuirea acestora. Deprecierea capitalului fix se datoreazǎ atât
uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia.
Prin uzura fizicǎ a capitalului fix se înţelege pierderea treptatǎ a proprietǎţilor lui
tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii agenţilor
naturali.
Cum capitalul fix participǎ la mai multe procese de producţie, el suferǎ de fiecare

Microeconomie
118
 Factorii de producţie

datǎ un anumit grad de uzurǎ fizicǎ. Corespunzǎtor acestei uzuri fizice se

calculeazǎ cote de amortizare care se includ în costul producţiei, pentru a face
posibilǎ reconstituirea sumelor necesare înlocuirii capitalului fix uzat. Recuperarea
acestor cheltuieli prin includerea lor în preţul de vânzare al produselor permite
constituirea unui fond de amortizare, pe baza cǎruia va fi posibilǎ înlocuirea
capitalului fix la sfârşitul duratei sale de viaţǎ.
Prin amortizare se înţelege recuperarea treptatǎ, în timp, a cheltuielilor cu
achiziţionarea capitalului fix – concretizate în preţul acestuia – prin includerea în
costul produsului la a cǎrui fabricare participǎ, a unei pǎrţi (cote) din aceste
cheltuieli.
V
Suma anualǎ a amortizǎrii se determinǎ pe baza relaţiei: A  , în care:
T
A = suma anualǎ a amortizǎrii;
V = preţul de achiziţionare a capitalului fix;
T = durata normatǎ de funcţionare a capitalului fix, exprimatǎ în ani.
Pentru cǎ înlocuirea capitalului fix în funcţiune genereazǎ, pe de o parte, cheltuieli
de casare (dezmembrare), iar pe de altǎ parte venituri din valorificarea diferitelor
subansamble, piese de schimb sau ca fier vechi, la determinarea amortizǎrii anuale
se utilizeazǎ în practicǎ relaţia:
V  VC  Cd
A , în care:
T
VC = venituri obþinute din casarea utilajului;
Cd = cheltuieli de dezmembrare a utilajului;
Raportul procentual dintre suma anualǎ a amortizǎrii şi preţul de achiziţie a
A 1
capitalului fix reprezintǎ cota anualǎ de amortizare: Ca   100   100 .
V T
În afara deprecierii datorate uzurii fizice, capitalul fix este supus şi deprecierii
datorate uzurii morale. Cauza primarǎ a uzurii morale o constituie progresul
tehnic, însoţit de creşterea productivitǎţii muncii, a randamentului noilor
echipamente de producţie. Acesta face ca preţurile de achiziţie a echipamentelor sǎ
se modifice, sau ca unele echipamente sǎ devinǎ depǎşite din punct de vedere
tehnic, în comparaţie cu cele noi, de acelaşi gen. În condiţiile în care performanţele
tehnice şi economice ale unora din echipamentele de producţie nu mai corespund,
este necesarǎ înlocuirea capitalului fix vechi, depreciat din punct de vedere moral,
cu echipamente noi, chiar înainte de a se uza fizic complet, producând pierderi
întreprinzǎtorului.
Pentru determinarea gradului efectiv de depreciere tehnicǎ şi a capacitǎţii de
funcţionare a capitalului fix sunt folosite o serie de metode analitice de evaluare a
uzurii fizice şi a uzurii morale a echipamentelor de producţie, bazate, în general, pe
expertize de specialitate. Astfel de metode sunt aplicate atunci când se pun

Microeconomie
119
 Factorii de producţie

probleme de retehnologizare a unor întreprinderi, ramuri sau sectoare economice.

Test de autoevaluare 7.2

1. Factorii de producţie originari sunt:
a) natura;
b) munca;
c) capitalul;
d) munca şi natura;
e) munca, natura şi capitalul.

2. Capitalul tehnic este format din:

a) investiţia netă şi impozitul aferent;
b) bani şi capital fix;
c) capitalul fix şi capitalul circulant;
d) profitul brut al întreprinzătorului şi salariul brut al muncitorilor;
e) cifra de afaceri şi creditele obţinute de producător.

3. Amortizarea:
a) este procesul de recuperare treptată a preţului de cumpărare a capitalului fix;
b) constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix;
c) este procesul prin care are loc regenerarea factorului de producţie pământ;
d) reprezintă procesul de recuperare a valorii de achiziţionare a capitalului
circulant;
e) reprezintă procesul de recuperare treptată a preţului de cumpărare a capitalului
tehnic.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 128.

7.3 Caracterizarea generalǎ a neofactorilor de producţie

Neofactorii au la originea existenţei lor resurse din categoria celor intangibile, iar
Neofactorii utilizarea lor potenţeazǎ randamentul factorilor de producţie clasici. În categoria
neofactorilor se includ:
Tehnologiile pot fi definite drept procedee de combinare şi transformare a
factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros
definite.
Ele sunt de natura unor active intangibile, reprezentând, în esenţǎ, cunoaştere,
aplicabilǎ în mod curent în activitatea de producţie. Tehnologiile articuleazǎ într-
un proces coerent diferitele faze şi operaţii specifice, ocazionate de obţinerea unor
bunuri sau servicii cu caracteristici predeterminate.
Rolul specific al tehnologiilor ca factor de producţie este acela de a defini, în mod
riguros şi explicit, natura şi succesiunea fazelor a cǎror parcurgere asigurǎ
transformarea elementelor de intrare în elemente de ieşire ale procesului de
producţie.
Tehnologiile disponibile la un moment dat formeazǎ “stocul de tehologii”,

Microeconomie
120
 Factorii de producţie

concretizat în brevete de invenţie, licenţe, proiecte de produse şi instalaţii, machete

şi prototipuri, diagrame de flux, specificaţii de execuţie a unor operaţii etc.
Ca factor de producţie activ, orice tehnologie se prezintǎ în starea sa operaţionalǎ,
intervenitǎ în condiţiile în care tehnologia respectivǎ a fost aleasǎ şi pusǎ efectiv în
aplicare de cǎtre agentul economic producǎtor.
Progresul tehnologic are drept esenţǎ ameliorarea performanţelor procesului de
producţie, prin gestionarea eficientǎ a factorilor de producţie, paralel cu
îmbunǎtǎţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale şi calitative ale bunurilor
obţinute. El este rezultatul permanenţei activitǎţii de cercetare ştiinţificǎ.
În economia contemporanǎ, agenţii producǎtori nu numai cǎ urmǎresc sǎ se
încadreze în tendinţele generale ale ştiinţei şi tehnologiei, ci abordeazã problema
inovǎrii şi modernizǎrii ca o prioritate strategicǎ majorǎ a propriei activitǎţi. Se
considerǎ cǎ, în condiţiile actuale, o firmǎ îşi poate asigura viabilitatea tehnologicǎ
numai prin alocarea unei cote de cel putin 8-10% din cifra sa de afaceri pentru
acţiuni de cercetare-dezvoltare.
Informaţia. Generic, informaţia se defineşte drept un semnal rezultat din
reprezentarea realitǎţii prin cunoaştere şi cǎruia atât emitentul, cât şi destinatarul, îi
asociazǎ aceeaşi semnificaţie. Calitatea de factor de producţie revine informaţiei
faptice sau documentare, stocate pe suporţi materiali (hârtie, film, discuri şi benzi
magnetice, circuite integrate etc) şi introduse ca atare în procesul de producţie.
Informaţia de intrare într-un proces de producţie se concretizeazã în: fişe tehnice,
desene de execuţie, standarde, norme de consum şi de producţie, instrucţiuni de
lucru şi de protecţie a muncii, documentaţii de invenţii, inovaţii şi raţionalizãri,
studii de fezabilitate, rapoarte de asistenţã tehnicã şi consultanţã etc; toate acestea
constituie bunuri informaţionale.
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de
particularitǎţi, care privesc atât producerea informaţiilor, cât şi gestionarea,
tranzacţionarea pe piaţǎ şi utilizarea acestor resurse. Principalele particularitǎţi ale
informaţiei ca tip de bun economic se referǎ la faptul cǎ:
Producerea informaţiilor prin procesul de cunoaştere are un caracter neîntrerupt şi,
practic, nelimitat; ca urmare, stocul de informaţii se extinde şi se îmbogǎţeşte
continuu;
Utilizarea informaţiei este nedistructivã şi repetitivã; dupã o anumitã utilizare,
informaţia rǎmâne în continuare o resursã disponibilã, dar, în raport cu dinamica
cunoaşterii, poate înregistra o perimare de natura uzurii morale;
Accesul unui utilizator la o informaţie nu-l deposedeazã, de regulã, pe deţinãtorul
ei iniţial de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţǎ
şi altor beneficiari;
Informaţia nou creatã şi oferitã pe piaţǎ implicǎ, în general, costuri ridicate de
producere, în virtutea caracterului ei de rezultat al actului creativ, intelectual; pe de
altǎ parte, ea este extrem de uşor de reprodus şi de vehiculat; apare, deci, necesar,
ca aceastǎ resursǎ sǎ fie supusǎ unor reguli specifice de gestionare, acces şi

Microeconomie
121
 Factorii de producţie

protecţie; protecţia dreptului de proprietate asupra bunurilor informaţionale se

realizeazǎ, în principal, prin contracte, legislaţia dreptului de autor, licenţe,
brevete, patente, mǎrci înregistrate etc.
Abilitatea întreprinzatorului reprezintǎ un neo-factor de producţie propriu
sistemelor economice bazate pe concurenţǎ şi liberǎ iniţiativǎ.
În general, prin întreprinzǎtor este înţeles acel tip de subiect al activitãţii
economice care, fie cǎ iniţiazǎ o nouǎ afacere, fie cǎ, în cadrul unei afaceri în
desfǎşurare, iniţiazǎ un proces de schimbare radicalǎ. Întreprinzǎtorul gestioneazǎ,
fǎcând uz de propriile-i abilitǎţi, ansamblul sistemului de factori de producţie; el
efectueazǎ alegerea factorilor în raport cu scopul pe care şi-l stabileşte, atrage
aceşti factori şi îi aduce în starea activǎ, necesarǎ utilizǎrii lor combinate în
procesul de producţie plasat sub controlul sǎu.
Abilitǎţile cu care este înzestrat întreprinzǎtorul vizeazǎ îndeplinirea de cǎtre
acesta a unor funcţii cum sunt:
- sesizarea ocaziilor şi a şanselor, respectiv a faptului cǎ, într-un anumit
context şi la un anumit moment, o anumitǎ acţiune are şanse de succes şi cǎ,
deci, se justificǎ promovarea ei;
- formularea unui proiect al propriei sale acţiuni şi definirea condiţiilor
concrete, posibil de controlat de cǎtre el însuşi, care ar face ca acest proiect sǎ
devinǎ fezabil;
- promovarea propriu-zisǎ a proiectului, prin asumarea unei iniţiative şi
punerea ei în practicǎ, gestionând procesul de demarare a unei noi afaceri sau
a unei schimbǎri radicale într-o activitate economicǎ în curs.
Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzǎtorului reprezintǎ un element decisiv
de progres, în mǎsura în care economia contemporanǎ este bazatǎ prin excelenţǎ pe
inovare tehnologicǎ şi pe dinamica schimbǎrilor calitative. Comportamentul
antreprenorial este tipul de comportament economic viabil şi legitim într-o
economie sǎnǎtoasǎ. El nu poate şi nu trebuie confundat cu comportamentele
speculative, care deformeazǎ conţinutul liberei iniţiative, prin încercarea de a
obţine profituri din modificarea conjuncturii economice, mizându-se pe producerea
unor anumite situaţii favorabile pentru speculator.

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 7.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
rezumat unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 7 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 7

Microeconomie
122
 Factorii de producţie

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 7.

1. Uzura reprezintă:
a) deprecierea treptată a caracteristicilor funcţionale ale capitalului fix, ca urmare a
folosirii productive şi acţiunii agenţilor naturali;
b) deprecierea capitalului tehnic;
c) deprecierea capitalului circulant în funcţiune;
d) deprecierea capitalului fix în funcţiune;
e) deprecierea care vizează atât bunurile corporale, cât şi bunurile necorporale.

2. Expresia bănească a uzurii capitalului fix se numeşte:

a) capital fix utilizat;
b) capital tehnic utilizat;
c) consum specific;
d) amortizare;
e) cost fix mediu.

3. Natura conţine în sfera sa de cuprindere următoarele elemente:

a) pământul;
b) factorul uman;
c) maşinile, utilajele folosite în procesul tehnologic;
d) resursele minerale;
e) resursele de apă.
Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+d+e); B(a+d+e); C(d+e); D(a); E(a+d).

4. În componenţa capitalului fix intră:

a) zăcămintele de combustibil;
b) materiile prime;
c) energia solară;
d) mijloacele de transport;
e) materialele auxiliare.

5. Procdesul economic de recuperare treptatǎ a cheltuielilor fǎcute cu capitalul fix

este:
a) capitalul fix utilizat;
b) capitalul ethnic utilizat;
c) consumul specific;
d) amortizarea;
e) costul fix mediu.

6. Caracterizaţi factorii de producţie originari: munca şi natura.

Microeconomie
123
 Factorii de producţie

7. Caracterizaţi capitalul ca factor de producţie derivat.

Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 7.1 Răspuns 7.2
1. B 1. d
2. e 2. c
3. C 3. a

Bibliografie unitate de învăţare nr. 7

Microeconomie
124
 Factorii de producţie

Clipa, N. - Economie politicǎ, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.

Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Dobrotǎ, N. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1997.
Dudian, M., coord. – Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Frois, G.A. – Economie politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Mic, oeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.
Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ modernǎ,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ,
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.
Witztum A. – Economics. An Analitical Introduction, Oxford University Press,
2005.

Microeconomie
125