Veniturile fundamentale din economie

Unitatea de învăţare nr. 14

VENITURILE FUNDAMENTALE DIN ECONOMIE

Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 14
14.1 Recompensarea factorilor de producţie
14.2 Salariul
14.3 Dobânda
14.4 Renta
14.5 Profitul
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 14
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie unitate de învăţare nr. 14

Pagina
274
274
275
282
288
295
301
304
305

273
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 14
Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 14 sunt:
 Delimitarea formelor specifice de remunerare a serviciilor aduse de fiecare
factor de producţie în cadrul activitǎţii economice
 Expunerea concepţiilor moniste şi dualiste privind natura salariului ;
abordarea factorilor care influenţeazǎ mǎrimea şi dinamica salariului ;
înţelegerea formelor de existenţǎ a salariului şi a modalitǎţilor de salarizare
 Conceptualizarea dobânzii ; studierea factorilor şi implicaţiilor dinamicii
dobânzii

14.1 Recompensarea factorilor de producţie

Modalitǎţile de formare a veniturilor participanţilor la viaţa economicǎ se explicǎ
prin formele specifice de remunerare a serviciilor aduse în cadrul activitǎţii
economice de fiecare factor de producţie.
Salariul Astfel, factorul muncǎ pentru contribuţia adusǎ în activitatea economicǎ este
remunerat prin salariu, ca preţ al muncii ce se formeazǎ pe piaţa muncii.
Factorul capital în forma sa bǎneascǎ este remunerat prin dobândǎ, ca preţ al
Dobânda utilizǎrii capitalului de împrumut pe o perioadǎ determinatǎ de timp.
Factorul natural este remunerat prin rentǎ şi exprimǎ preţul plǎtit de cel ce
Renta
utilizeazǎ terenul, proprietarului funciar.

Profitul Întreprinzǎtorul, pentru riscul asumat şi responsabilitatea pe care o are în

desfǎşurarea activitǎţilor economice este remunerat printr-o formǎ specificǎ de
venit – profitul.
Deci, salariul, dobânda, renta şi profitul sunt formele concrete sub care se prezintǎ
veniturile fundamentale în economie, prin care se remunereazǎ participanţii la
viaţa economicǎ.
Intreprinzǎtorul va achiziţiona, mai întâi, munca. Pe piaţa muncii se vinde serviciul
pe care-l presteazǎ factorul muncǎ, rezultând un preţ al acestuia: nivelul salariului.
Proprietarii de capital bǎnesc, bancherii intermediari, împrumutǎ capitalurile pe
termen scurt sau pe termen lung, adicǎ vând serviciile capitalului bǎnesc pentru un
anumit timp. De aici rezultǎ un alt preţ:rata dobânzii.
Proprietarii de bunuri naturale funciare doresc, de asemenea, sǎ vândǎ serviciile
procurate prin dreptul lor de dispoziţie asupra unor suprafeţe de terenuri. Din
acestǎ tranzacţie rezultǎ un alt preţ numit renta.
Un al patrulea venit fundamental este profitul întreprinzǎtorului. El a avut iniţiativa
producţiei, el şi-a luat responsabilitatea asupra acţiunii şi şi-a asumat riscul ei.
Raţiunea de a fi a întreprinzǎtorului constǎ în diferenţa pozitivǎ între încasǎri şi
cheltuieli, diferenţǎ numitǎ cu termenul de profit.
Formarea acestor venituri, ca şi dimensiunile lor decurg, în primul rând dintr-un
 mecanism spontan al pieţelor, din jocul natural al pieţelor libere şi dintr-un gen de
solidaritate a acelora care participǎ la producţie pe baza diviziunii sociale, a
combinǎrii şi substituirii factorilor de producţie. În cadrul acestui mecanism,
remuneraţia fiecǎrui factor trebuie sǎ fie egalǎ cu productivitatea sa marginalǎ.
În al doilea rând, repartiţia venitului şi formarea veniturilor fundamentale sunt
rezultatul confruntǎrilor dintre grupǎrile sociale participante la viaţa economicǎ:
salariaţi, patroni, întreprinzǎtori, manageri, bancheri, proprietari de terenuri. În
procesul repartiţiei şi formǎrii veniturilor fundamentale se implicǎ sensibil statul
democrat, prin politicile sale de distribuire şi redistribuire a veniturilor,
instrumentul principal fiind bugetul de stat.

Test de autoevaluare 14.1

1. Nu reprezintǎ o formǎ de venit fundamental:
a) preţul ;
b) dobânda ;
c) salariul ;
d) profitul ;
e) renta.

2. Serviciul adus de factorul muncǎ la desfǎşurarea activitǎţii economice este

remunerat prin :
a) dobândǎ ;
b) profit ;
c) rentǎ ;
d) salariu ;
e) venit naţional.

3. Profitul, ca formǎ de venit fundamental, remunereazǎ :

a) contribuţia factorului muncǎ la desfǎşurarea activitǎţii economice ;
b) contribuţia factorului naturǎ la desfǎşurarea activitǎţii economice ;
c) capitalul împrumutat şi utilizat în activitatea economicǎ ;
d) riscul asumat de întreprinzǎtor ;
e) iniţiativa şi abilitatea întreprinzǎtorului.
Alegeţi rǎspunsul corect :
A(c+d+e) ; B(d) ; C(e) ; D(d+e) ; E(a+d).
Răspunsul la test se găseşte la pagina 302.

14.2 Salariul
1. Conceptul, natura şi substanţa salariului
Pentru contribuţia adusǎ la realizarea muncii ca factor de producţie, care participǎ
la desfǎşurarea oricǎrei activitǎţi, posesorul muncii primeşte o remuneraţie bǎnescǎ
(sau în naturǎ), denumitǎ salariu. În timp, s-au dat mai multe explicaţii cu privire la
semnificaţia salariului. Unii autori îl considerǎ ca platǎ pentru închirierea forţei de
muncǎ de cǎtre cel ce o utilizeazǎ; în aceastǎ opticǎ, salariul reprezintǎ chiria,
 respectiv preţul muncii.
Alţi autori apreciazǎ cǎ omul este mai mult decât o marfǎ - o marfǎ prin excelenţǎ
şi îşi închiriazǎ serviciile pe baza unui preţ, reprezentat de salariu. Acesta se
formeazǎ urmând, în linii generale, aceleaşi reguli ca în cazul oricǎrei alte mǎrfi,
fiind rezultatul raportului dintre cererea şi oferta de muncǎ. Se considerǎ deci cǎ
salariul se formeazǎ şi se comportǎ ca preţul oricǎrei mǎrfi pe piaţǎ.
Cele mai multe teorii apreciazǎ, în mod just, cǎ salariul reprezintǎ un venit însuşit
prin muncǎ.
Privit prin prisma desfǎşurǎrii activitǎţii economice, salariul, reprezentând suma
Salariul- plǎtitǎ pentru serviciul adus de factorul muncǎ, se constituie ca element de cost al
element de bunurilor la realizarea cǎruia a participat. Dar salariul se obţine dupǎ ce munca s-a
cost şi venit consumat, el deducându-se din preţul încasat pentru bunul la producerea cǎreia a
contribuit. De aceea salariul este şi un venit.
Din aceastǎ dublǎ determinare a salariului, pe de o parte cost iar pe de altǎ parte
venit, deducem cǎ salariul depinde de volumul de muncǎ depus şi de rezultatele
obţinute, iar mǎrimea lui concretǎ pentru fiecare salariat se poate stabili numai la
nivelul firmei unde se cunoaşte exact contribuţia muncii la obţinerea rezultatului
global.
Existenţa salariului ete determinatǎ obiectiv de necesitatea înreţinerii forţei de
muncǎ salariate. Fiind forma de venit cea mai rǎspânditǎ în societatea
contemporanǎ, salariul este considerat ca totalitatea veniturilor obţinute din muncǎ.
Astfel, se extinde sfera conceptului, în mod nejustificat şi la veniturile din muncǎ
ale micilor producǎtori, fǎrǎ ca acestea sǎ reprezinte în fapt salarii, ci profit.
Natura şi substanţa salariului sunt tratate în maniere diferite, existând în acest sens,
concepţii moniste şi concepţii dualiste.
Concepţiile Concepţiile moniste explicǎ substanţa salariului printr-un singur factor. Unul dintre
moniste aceşti factori este costul formǎrii resurselor de muncǎ. În concordanţǎ cu aceasta,
salariul reprezintǎ suma care asigurǎ strictul necesar pentru existenţa salariatului şi
întreţinerea familiei sale.
O altǎ teorie monistǎ explicǎ substanţa salariului prin productivitatea muncii.
Salariul ar fi deci o parte, mai mare sau mai micǎ, din rezultatul muncii. Varianta
modernǎ a acestei explicaţii o reprezintǎ teoria salariului de eficienţǎ. În esenţǎ,
aceasta susţine cǎ salariul nu trebuie considerat o sumǎ determinatǎ pe piaţa
muncii, ci un rezultat care decurge direct din eficienţa muncii. Prin logica sa, teoria
salariului de eficienţǎ conduce la concluzia cǎ relaţia salariu-productivitate nu este
şi nici nu trebuie sǎ fie identicǎ pentru toate firmele sau activitǎţile, iar acest fapt
stǎ la baza diferenţierii salariilor.
Alţi autori considerǎ cǎ natura salariului este datǎ de “capitalul cultural” care se
formeazǎ prin intermediul “capitalului economic”. Cheltuielile cu creşterea şi
pregǎtirea forţei de muncǎ reprezintǎ “capital economic”. Întrucât ceea ce se
închiriazǎ sau se vinde este priceperea salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele
sale formate pe baza cheltuielilor respextive, capitalul economic devine caputal
 cultural, iar salariul apare, ca platǎ pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu
poate însǎ, explica substanţa salariului în condiţiile învǎţǎmântului gratuit, când
salariul apare, parţial, ca transfer gratuit de venituri. De aceea, în ultimul timp,
fenomenul “capital cultural” a cǎpǎtat sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care
posesorul forţei de muncǎ le acumuleazǎ prin învǎţǎmânt şi culturǎ, experienţǎ
profesionalǎ, etc.
În literatura economicǎ anglo-saxonǎ s-a rǎspândit, mai ales în ultimul deceniu,
teoria “capitalului uman”. Capitalul uman – spun unii autori – este stocul de
experienţǎ acumulatǎ de lucrǎtor. Aceasta este valoroasǎ pentru venitul sau
câştigul sǎu potenţial viitor. Aşǎ cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii,
la fel şi capitalul uman rezultǎ din investiţii specifice fǎcute cu scopul de a genera
venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli iniţiale este un venit
bǎnesc superior sau un viitor loc de muncǎ, mai important şi aducǎtor de satisfacţii
suplimentare, comparativ cu cel anterior.
În aceastǎ viziune, inegalitatea salariilor derivǎ din inegalitatea formǎrii capitalului
Concepţia uman, adicǎ din diferenţierea pregǎtiruu salariaţilor, a capacitǎţii lor de adaptare la
dualiste dinamica progresului tehnic.
Teoria dualistǎ considerǎ cǎ substanţa salariului constǎ concomitent, în costul
forţei de muncǎ şi în productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce
primeşte salariatul este o parte din produsul muncii, condiţionat de nivelul
productivitǎţii. Dar mǎrimea salariului se formeazǎ astfel încât ea sǎ se situeze cel
puţin la nivelul costului forţei de muncǎ.
Pornind de la ceea ce este logic şi raţional în diferite teorii şi la diferiţi autori, se
poate concluziona cǎ substanţa salariului o reprezintǎ partea din venit distribuitǎ în
mod direct salariaţilor, pentru participarea lor la activitatea lor economicǎ, mai ales
sub formǎ bǎneascǎ (uneori însǎ şi sub formǎ naturalǎ).

2. Forme de existenţǎ ale salariului

Ca preţ plǎtit pentru serviciul adus de factorul muncǎ, salariul se stabileşte pe baza
mecanismului pieţei, el fiind însǎ definitivat şi plǎtit dupǎ depunerea muncii, în
funcţie de rezultatele ei.
Acest mod de formare a salariului are la bazǎ atât regulile de funcţionare ale pieţei
cât şi elemente specifice pieţei muncii. Salariul astfel format este raportat
întotdeauna de posesorul muncii la cerinţele propriei sale existenţe pe care şi-o
doreşte normalǎ şi la parametrii ridicaţi de siguranţǎ. Atunci când salariul se
dovedeşte a fi insuficient, în vederea apropierii de condiţiile unei vieţi normale,
intrǎ în funcţie modalitǎţile de completare a lui cu resurse care au revenit iniţial
întreprinderii şi/sau societǎţii.
Salariul
colectiv Astfel, pe lângǎ salariul încasat de fiecare (individual sau personal) s-au mai
constituit salariul colectiv şi cel social.
Salariul social Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi
ca participare la rezultatele acesteia (la beneficii) sau prin diferite facilitǎţi.
 Salariul social reprezintǎ acea parte din venitul naţional, prin care societatea, în
ansamblul sǎu, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau
Salariul numai ale unor grupuri în cadrul acestora, ce se confruntǎ cu riscuri mai mari, cum
nominal sunt accidentele de muncǎ, bolile profesionale, şomajul, etc.
Substanţa salariului se concretizeazǎ în salariul nominal şi în cel real.
Salariul nominal (Sn) este suma de bani pe care salariatul o primeşte de la
Salariul real unitatea în care sau pentru care lucreazǎ, corespunzǎtor cantitǎţii de muncǎ depusǎ
şi rezultatelor muncii.
Salariul real (Sr) este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpǎratǎ, la
un moment dat, cu salariul nominal. Aceastǎ cantitate diferǎ de la o perioadǎ la alta
şi de la o piaţǎ la alta.
Sn ISn
Sr  Isr   100
Ip Ip

Salariul real este în funcţie de mǎrimea salariului nominal cu care este direct
proporţional şi de variaţia preţurilor bunurilor consumate (Ip), cu care este invers
proporţional.

3. Formele de salarizare
Formele de salarizare sunt modalitǎţi prin care se determinǎ mǎrimea şi dinamica
salariilor individuale. Formele de salarizare realizeazǎ legǎtura între mǎrimea
rezultatului muncii, partea ce revine salariaţilor şi activitatea depusǎ de ei.
In esenţǎ, se cunosc trei forme de salarizare: dupǎ timpul lucrat sau în regie, în
acord şi mixtǎ. Fiecare formǎ de salarizare reflectǎ condiţiile de pe piaţa muncii,
Salarizarea în realizând într-un mod specific legǎtura dintre participarea la muncǎ, rezultatul
regie muncii şi salariul. De esemenea, fiecare relevǎ în forme proprii cantitatea, calitatea
şi însemnǎtatea activitǎţii depuse.
Salarizarea în regie asigurǎ remunerarea salariatului dupǎ timpul lucrat, fǎrǎ sǎ se
precizeze expres cantitatea de muncǎ pe care el trebuie sǎ o depunǎ în unitatea de
timp.
In cadrul acestei forme fiecǎrui salariat i se stabileşte ce are de fǎcut, ca şi
rǎspunderile ce-i revin ţinând seama de calificarea pe care o are şi de locul pe care
îl ocupǎ în diviziunea muncii. Mǎrimea totalǎ a salariului este determinatǎ de
timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp. Se practicǎ în acele sectoare în care
Salarizarea în lipsa de omogenitate a lucrǎrilor face dificilǎ aprecierea muncii necesare pentru
acord fiecare operaţie.
Salarizarea în acord constǎ în remunerarea pe operaţii, activitǎţi, produse, etc.
Durata timpului de muncǎ pentru efectuarea muncii respective nu este fixatǎ în
mod expres.
Aceastǎ formǎ de salarizare este preferabilǎ celei în regie, pentru cǎ: relevǎ mai
bine legǎtura dintre mǎrimea salariului şi efortul fǎcut de salariat; tinde sǎ
 sporeascǎ productivitatea salariatului; diminueazǎ cheltuielile întreprinderii prin
renunţarea la supraveghetori, absolut necesari în cazul salarizǎrii în regie. Forma
de salarizare în acord este, adesea, contestatǎ; goana dupǎ executarea cât mai
multor piese şi operaţii etc, poate conduce la sacrificarea calitǎţii.
În funcţie de condiţiile concrete de organizare a muncii din fiecare unitate
economicǎ şi de modul cum se realizeazǎ stimularea în muncǎ, acordul este :
individual, colectiv (pe echipe) şi global (pe uzinǎ, fabricǎ etc). Dupǎ tariful
Salarizarea aplicat pentru o operaţie, o activitate sau un produs, aceastǎ salarizare se poate
mixtǎ realiza în acord simplu, progresiv sau regresiv.
Retribuirea pe bazǎ de remisǎ sau cote procentuale şi pe bazǎ de norme de muncǎ
sunt, în esenţǎ, variante de salarizare în acord.
Salarizarea mixtǎ constǎ într-o remunerare fixǎ pe unitatea de timp (de regulǎ o zi
de muncǎ), ce se acordǎ în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice,
tehnologice, de organizare etc.
Fiecare condiţie are un tarif, dupǎ importanţa pe care o prezintǎ pentru volumul şi
Modalitǎţi de calitatea producţiei. Salariul pe o zi, fixat de firmǎ este ridicat şi poate fi obţinut
îmbunǎtǎţire a numai în mod excepţional de salariaţii cu aptitudini deosebite. Pentru marea masǎ
formelor de a salariaţilor, nivelul acestuia reprezintǎ o incitaţie permanentǎ la o muncǎ
suplimentarǎ. Salariul fiecǎruia variazǎ de regulǎ în jos de la nivelul maxim, spre
salarizare
deosebire de salarizarea în acord unde el variazǎ în sus.

Corectarea Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecţionate ar fi ele este de

multe ori contestatǎ atât de salariaţi, cât şi de întreprinderi. In acest sens, s-au
conturat trei direcţii de acţiune pentru îmbunǎtǎţirea formelor de salarizare:
corectarea, participarea, socializarea.
Corectarea priveşte toate formele de salarizare şi îmbracǎ urmǎtoarele aspecte:
 creşterea siguranţei posesorului forţei de muncǎ prin menţinerea salariului
peste un nivel minim vital sau decent;
 adaptarea rapidǎ a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie prin aplicarea
unor scǎri mobile de indexare a salariilor;
 atenuarea disparitǎţilor dintre salariile din sectorul de stat (public), cooperatist,
Participarea privat şi mixt la muncǎ egalǎ;
 acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncǎ mai dificile,
responsabilitǎţi în domeniul conducerii, aport deosebit la calitatea activitǎţii
realizate etc.
Participarea priveşte admiterea salariaţilor la repartizarea beneficiilor obţinute de
unitatea în care ei îşi desfǎşoarǎ activitatea.
Participarea se poate organiza în trei forme:
 sub forma unei cote-pǎrţi din beneficii, ca supliment mai mult sau mai puţin
substanţial la salariu;
Socializarea  prin facilitǎţi acordate salariaţilor pentru a cumpǎra acţiuni la întreprinderea în
care lucreazǎ;
 prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri (volumul încasǎrilor),
 dar care sǎ se distribuie salariaţilor din profit.
Socializarea constǎ în asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru
munca depusǎ de fiecare. Socializarea se aplicǎ numai unor grupuri de salariaţi
aflaţi în situaţii mai grele, care nu pot face faţǎ numai cu salariul încasat pentru
munca depusǎ.
Limita
minimǎ 4. Mǎrimea salariului
Unul din cele mai importante aspecte teoretice ale problemei priveşte posibilitatea
Limita maximǎ
determinǎrii riguroase a mǎrimii salariului.
În mod obiectiv, mǎrimea salariului are douǎ limite între care, teoretic, poate sǎ
oscileze: minimǎ care, în optica celui care se angajeazǎ, trebuie sǎ se situeze cel
puţin la nivelul costului forţei de muncǎ; maximǎ, reprezentatǎ de întregul venit
realizat de activitatea economicǎ şi care s-ar transforma astfel în salariu, limitǎ
care, din punct de vedere al celorlalţi posesori de factori de producţie, nu trebuie
atinsǎ niciodatǎ pentru cǎ ei n-ar mai primi nimic. Nivelul concret al salariului se
situeazǎ între aceste limite, fiind stabilit în funcţie de preţuri, cererea şi oferta de
muncǎ, raportul dintre diferitele interese (personale, de grup şi generale) etc.
Efectul de Pentru stabilirea mǎrimii salariului unui angajat, mai trebuie luate în considerare
substituţie însǎ şi existenţa a douǎ tendinţe contradictorii în comportarea sa. Ele se formeazǎ
pornind de la interesele personale şi sunt surprinse cu ajutorul conceptelor: efect
de substituţie şi efect de venit.
Efectul de Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determinǎ pe salariat sǎ depunǎ muncǎ
venit suplimentarǎ, ceea ce are ca rezultat diminuarea timpului liber şi creşterea
dificultǎţilor de refacere a forţei de muncǎ. Acesta este efectul de substituţie,
denumit aşa pentru cǎ înlocuieşte (substituie) o parte mai mare sau mai micǎ din
timpul liber al salariatului cu timp de muncǎ.
Atunci când salariul atinge o mǎrime care permite posesorului forţei de muncǎ sǎ
aibǎ condiţii de viaţǎ apropiate de aspiraţiile sale, el renunţǎ la munca
suplimentarǎ, iar uneori chiar şi la o parte din munca prevǎzutǎ de un program
normal, în favoarea timpului liber. Acesta este efectul de venit.
Efectul de substituţie imprimǎ salariului o tendinţǎ de creştere, în timp ce efectul
de venit o tendinţǎ de stagnare sau de limitare. De aici concluzia cǎ mǎrimea
concretǎ a salariului trebuie determinatǎ astfel încât sǎ nu genereze suficienţǎ, ci
cointeresare permanentǎ.
Mǎrimea salariului este supusǎ permanent unor procese obiective contradictorii de
diferenţiere şi de apropiere-egalizare. Din punctul de vedere al posesorului forţei
de muncǎ, diferenţele au la bazǎ mai întâi calitǎţile extrem de diferite ale muncii.
Diferenţele determinate de caracterul şi însemnǎtatea muncii au rol de a pune de
acord munca depusǎ cu mǎrimea salariului. De aceea, la o muncǎ egalǎ depusǎ în
aceleaşi condiţii este firesc sǎ se obţinǎ un salariu egal. Aceastǎ egalizare nu este
contestatǎ nici de salariaţi nici de beneficiarii forţei de muncǎ. Diferenţele izvorâte
din calitǎţile diferite, de la un individ la altul, ale forţei de muncǎ nu se pot egaliza.
 In condiţiile aceleiaşi calificǎri, aceste diferenţe se restrâng, dar nu dispar ceea ce
nu justificǎ egalizarea salariilor.
În ceea ce priveşte egalizarea salariilor în funcţie de eficienţa muncii depuse, se
realizeazǎ numai dacǎ la o muncǎ egalǎ corespunde o eficienţǎ egalǎ. Altfel,
aceasta este contestatǎ uneori de salariaţi, alteori de cei ce utilizeazǎ forţa de
muncǎ. In concluzie, o egalizare între salariile încasate de posesorii forţei de
muncǎ nu este posibilǎ decât dacǎ la o muncǎ egalǎ, depusǎ în condiţii similare, se
obţine o eficienţǎ egalǎ.
Un rol foarte important în fixarea mǎrimii salariului revine şi raporturilor care se
stabilesc între posesorii factorilor de producţie, în legǎturǎ cu împǎrţirea
Factorii care rezultatelor obţinute din activitǎţile realizate. Partea fiecǎrui factor nu este neapǎrat
influenţeazǎ proporţionalǎ cu aportul şi forţa sa, dar nici nu se poate rupe de acestea. Împǎrţirea
este, totodatǎ, expresia unor contradicţii între posesorii factorilor de producţie. Cu
dinamica
cât unul îşi însuşeşte mai mult (indiferent pe ce cale) partea celorlalţi se
salariului micşoreazǎ. In acest context, dacǎ partea ce revine salariaţilor (salariul) creşte,
partea celorlalţi se micşoreazǎ şi invers.

Costul 5. Dinamica salariului

resurselor de Salariul este o mǎrime dinamicǎ şi variazǎ pe ţǎri, domenii şi întreprinderi.
muncǎ Consideratǎ pe termen lung, aceastǎ dinamicǎ este ondulatorie, cu tendinţa
generalǎ de creştere. Pe termen scurt, mǎrimea salariului poate sǎ creascǎ, sau sǎ
stagneze.
Factorii care determinǎ dinamica salariului sunt:
1. Dinamica salariului cade, în primul rând, sub incidenţa costului resurselor de
Productivitatea muncǎ. Modificarea cheltuielilor cu asigurarea acestui articol, în sus în jos, se
muncii reflectǎ, mai devreme sau mai târziu, într-o mişcare similarǎ a mǎrimii salariului.
Întârzierea modificǎrii salariului faţǎ de creşterea cheltuielilor pentru asigurarea
forţei de muncǎ, precum şi creşterea mai micǎ a salariului decât a celorlalte
cheltuieli atrag nemulţumirile salariaţilor şi declanşeazǎ sau amplificǎ mişcǎrile lor
revendicative.
Raportul dintre
2. Un alt factor care acţioneazǎ asupra dinamicii salariului este productivitatea
cererea şi
muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii forţei de muncǎ se
oferta de considerǎ îndreptǎţiţi sǎ primeascǎ un salariu mǎrit. Trebuie însǎ menţionat cǎ o
muncǎ eventualǎ scǎdere a productivitaţii, chiar şi pe termen mai lung, este însoţitǎ rareori
de o scǎdere a salariului, aceasta întâmpinând o rezistenţǎ deosebitǎ din partea
Dinamica salariaţilor.
preţurilor 3. Raportul dintre cererea şi oferta de muncǎ este un alt factor care acţioneazǎ
asupra dinamicii salariului. În aceastǎ analizǎ trebuie ţinut seama de
particularitǎţile cererii şi ofertei de muncǎ, care pe termen scurt sunt rigide,
invariabile. De aceea incidenţa raportului cerere-ofertǎ de muncǎ asupra dinamicii
salariului trebuie abordate pe termen lung.
Gradul de
organizare în 4. Asupra dinamicii salariilor acţioneazǎ şi dinamica preţurilor. Aceastǎ legǎturǎ
sindicate priveşte atât salariul nominal cât şi pe cel real. La o creştere a preţurilor generatǎ
de inflaţie sau de orice altǎ cauzǎ, salariaţii acţioneazǎ pentru creşterea
remuneraţiei. Aceasta se poate face prin indexare permanentǎ dupǎ unul sau mai
multe criterii sau are loc numai în urma iniţierii unor acţiuni cu caracter
revendicativ, ale salariaţilor.
5. Dinamica salariului este influenţatǎ uneori şi de alţi factori, mai ales cu
caracter indirect, cum sunt: gradul de organizare în sindicate şi capacitatea
sindicatelor de a obţine câştig de cauzǎ pentru revendicǎrile salariaţilor;
capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea economicǎ sau
(şi) cu organele specializate ale statului cu prilejul desfǎşurǎrii acordurilor
colective; migrarea internaţionalǎ a forţei de muncǎ; legislaţia cu privire la
mişcarea sindicalǎ şi revendicativǎ din fiecare ţarǎ etc.

Test de autoevaluare 14.2

1. Salariul real reprezintă:
a) câştig mediu anual;
b) câştig mediu lunar;
c) cantitatea de bunuri materiale şi servicii ce poate fi achiziţionată cu salariul
nominal;
d) venitul net al unei familii;
e) salariul mediu nominal

2. Selectaţi dintre afirmaţiile urmǎtoare pe cea corectǎ:

a) salariul este forma de venit ce remunereazǎ factorul muncă;
b) în condiţiile contemporane, salariul este un venit ce îmbracǎ exclusiv formǎ
bǎneascǎ;
c) salariul este venitul ce revine posesorului factorului capital;
d) salariul este venitul ce revine posesorului factorului natural;
e) salariul este forma de venit ce revine purtătorului cererii de muncă.

3. Selectaţi din enumerările următoare principalele direcţii de îmbunătăţire a

formelor de salarizare:
a) corectarea;
b) diferenţierea;
c) participarea;
d) apropierea-egalizarea;
e) socializarea;
Alegeţi răspunsul corect:
A(a + b + c); B(b + c + e); C(a + c + e); D(a + b + c + d); E(a + b + c + d + e).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 302.

14.3 Dobânda
1. Concept şi modalitǎţi de existenţǎ ale dobânzii
 Dobânda este o formǎ de venit foarte rǎspânditǎ în economia contemporanǎ.

Conceptul de Intr-o primǎ accepţiune, dobânda apare ca parte din venitul global care se plǎteşte
proprietarului de capital bǎnesc, pentru serviciul adus de acesta la obţinerea
dobândǎ rezultatelor economice.
Alte explicaţii susţin cǎ dobânda este o chirie plǎtitǎ pentru capitlul împrumutat,
sau ca preţ plǎtit pentru riscul antrenǎrii capitalului într-o activitate oarecare.
Pornind de la ceea ce au comun aceste explicaţii, dobânda se prezinta ca un venit
însuşit de proprietarul oricǎrui capital bǎnesc antrenat într-o activitate economicǎ,
sub forma de excedent peste capitalul avansat.
Evoluţia conceptului de dobândǎ aratǎ cǎ aceasta a fost generatǎ la începuturile
sale, de împrumuturile bǎneşti pentru consum, iar ulterior, pe mǎsura dezvoltǎrii
activitǎţilor economice şi insuficienţei resurselor proprii de finanţare, şi de
creditele cu destinaţie productivǎ.
Dar sfera de cuprindere a dobânzii, nu poate fi restrânsǎ doar la capitalul bǎnesc de
împrumut nici în teorie şi nici în practicǎ. Dacǎ prin dobândǎ s-ar remunera numai
capitalul de împrumut, atunci nici un întreprinzǎtor nu şi-ar folosi propriul capital
în activitatea pe care o desfǎşoarǎ, pentru cǎ în aceastǎ accepţiune, capitalul
propriu ar rǎmâne neremunerat. Dimpotrivǎ, pentru a-l fructifica trebuie sǎ-l dea
cu împrumut şi sǎ obţinǎ dobândǎ.
Rezultatul ar putea fi cǎ toate activitǎţile din economie s-ar desfǎşura numai cu
capital împrumutat, şi deci, nici un proprietar de capital nu s-ar manifesta
concomitent şi ca întreprinzǎtor, fenomen care nu se confirmǎ de practica
economicǎ.
De aceea sfera de cuprindere a dobânzii trebuie extinsǎ la întregul capital antrenat
în activitatea economicǎ, indiferent dacǎ este împrumutat sau aparţine
întreprinzǎtorului.
Aceastǎ accepţiune a dobânzii se fundamenteazǎ pe similitudinea rezultatelor
obţinute în activitatea economicǎ atât prin folosirea capitalului propriu cât şi al
celui împrumutat. Astfel, proprietarul unui capital bǎnesc disponibil, decide sǎ-l
foloseascǎ direct într-o afacere proprie, sau sǎ-l dea cu împrumut altui agent
economic, numai dupǎ ce comparǎ câştigul pe care l-ar putea obţine din afacerea
respectivǎ cu cel obţinut sub formǎ de dobândǎ. Dacǎ din folosirea capitalului
propriu în afacerea iniţiatǎ de el nu va rezulta un câştig estimativ cel puţin egal cu
dobânda, proprietarul de capital va decide sǎ-l dea cu împrumut.
Evoluţia conceptului de dobândǎ ne obligǎ, deci, sǎ abordǎm modalitǎţile sale de
existenţǎ, în primul rând, din punct de vedere al sferei sale de cuprindere.
Din acest punct de vedere se delimiteazǎ:
Dobânda în
sens restrâns a) dobânda în sens restrâns – ca excedent ce revine proprietarului de capital
dat cu împrumut;
Dobânda în b) dobânda în sens larg – ca excedent ce revine proprietarului oricǎrui capital
antrenat într-o activitate economicǎ.
sens larg În condiţiile economiei moderne de piaţǎ, devine operaţional numai conceptul de
dobândǎ în sens larg, care din punct de vedere al conţinutului, cuprinde şi dobânda
în sens restrâns. Agentul economic care utilizeazǎ un capital bǎnesc într-o
activitate oarecare nu poate face deosebire între rezultatele aferente capitalului
propriu şi ale celui împrumutat, ele fiind identice. Fiecare unitate bǎneascǎ
antrenatǎ în activitatea sa aduce acelaşi serviciu, iar plata pentru acest serviciu,
cǎtre proprietarul fiecǎrei unitǎţi bǎneşti, nu poate fi decât egalǎ.
Confuzia dintre cele douǎ sensuri ale dobânzii, decurge din greutatea oamenilor de
a sesiza dubla calitate a majoritǎţii agenţilor economici, respectiv de întreprinzǎtori
şi proprietari de capital, şi de modul specific în care aceştia intrǎ în posesia
veniturilor ce li se cuvin pentru fiecare din serviciile aduse activitǎţii economice în
aceastǎ dublǎ calitate.
Activitatea economicǎ, finalizându-se cu un câştig global, nediferenţiat, acestuia i
s-a atribuit impropriu denumirea de profit, incluzând nejustificat şi dobânda ce
revine capitalului bǎnesc al întreprinzǎtorului. Ori profitul – ca formǎ
fundamentalǎ de venit - remunereazǎ riscul şi abilitatea întreprinzǎtorului, ceea ce
face el pentru buna organizare şi desfǎşurare a activitǎţii economice.
Aceastǎ departajare a celor douǎ forme de venit este evidentǎ atunci când
activitatea economicǎ se realizeazǎ în exclusivitate cu capital împrumutat, pentru
cǎ fiecare din cele douǎ calitǎţi aparţin unor agenţi economici diferiţi şi vor fi
remuneraţi prin forme specifice de venit: întreprinzǎtorul prin profit iar
proprietarul de capital bǎnesc prin dobândǎ.
Mǎrimea şi dinamica dobânzii sunt puse în evidenţǎ cu ajutorul a doi indicatori
fundamentali:
Masa dobânzii - masa dobânzii, sau suma absolutǎ a dobânzii, ca excedent peste mǎrimea
capitalului avansat în activitatea economicǎ ;
Rata dobânzii - rata dobânzii, sau venitul anual procentual, care reprezintǎ preţul plǎtit
pentru utilizarea a 100 unitǎţi monetare timp de un an.
D  C a  d %  n ;
D
d %   100 .
Ca

Aceşti indicatori relevǎ mǎrimea dobânzii simple, adicǎ a plǎţii pentru serviciul
Dobânda adus de un capital, când dobânda nu este capitalizatǎ. Ea constituie punctul de
simplǎ pornire pentru determinarea dobânzii compuse, care presupune capitalizarea
dobânzii, ajungând sǎ se calculeze dobândǎ la dobândǎ.
Dobânda În acest caz, suma ce revine proprietarului de capital dupǎ n ani de utilizare a
compusǎ capitalului (Sn) va fi:
S n  S 0 (1  d ) n
D  Sn  S0

În evaluarea dobânzii trebuie sǎ se ţinǎ seama de efectele pe care le are asupra

 acesteia manifestarea procesului inflaţionist în economie.
În acest caz se delimiteazǎ douǎ forme de existenţǎ ale dobânzii, respectiv dobânda
nominalǎ şi dobânda realǎ.
Dacǎ X este rata inflaţiei iar r rata realǎ a dobânzii atunci rata nominalǎ a dobânzii
(i) va fi: i = r + X, iar rata realǎ devine r = i – X.
Rata realǎ şi În condiţiile în care procesul inflaţionist nu se modificǎ, rata nominalǎ a dobânzii
rata nominalǎ este egalǎ cu cea realǎ: i = r
În funcţie de piaţa pe care se formeazǎ, dobânda îmbracǎ urmǎtoarele forme de
existenţǎ:
- dobânda pe piaţa monetarǎ, care se aplicǎ împrumuturilor pe termen scurt pe
care bǎncile le contracteazǎ cu agenţii economici, cu alte bǎnci sau cu banca
centralǎ ;
- dobânzile pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pe termen
mediu sau scurt, care se aplicǎ pentru economiile depuse la vedere şi la termen sau
pentru economiile constituite în vederea construcţiei de locuinţe etc ;
- dobânda pe piaţa obligaţiunilor, tipicǎ pentru plasamentele pe termen lung;
- dividendul, care se aplicǎ plasamentelor în acţiuni.
Opţiunile deţinǎtorilor de capital bǎnesc pentru diferite forme ale dobânzii se
întemeiazǎ pe principiul egalizǎrii randamentelor globale.
Randamentul unui capital bǎnesc, indiferent dacǎ este utilizat de proprietar sau nu,
are douǎ componente:
- una pecuniarǎ sau bǎneascǎ, reprezentatǎ de nivelul dobânzii;
- alta nepecuniarǎ care constǎ în diferite servicii, greu sau imposibil de
exprimat bǎneşte: transformarea rapidǎ şi fǎrǎ pierderi a sumei în mijloc de platǎ;
înlǎturarea riscului de a nu fi rambursatǎ, pierdutǎ sau furatǎ etc.
Fiecare agent economic posesor al unui capital bǎnesc, este interesat sǎ obţinǎ un
randament global – pecuniar şi nepecuniar – egal cu al celorlalţi. Cel ce obţine
randament pecuniar mai mare are în mod inevitabil randament nepecuniar inferior
şi invers, astfel încât cele douǎ aspecte ale randamentului global obţinut de un
agent se compenseazǎ şi totodatǎ, se egalizeazǎ cu ale celorlalţi.

2. Dinamica dobânzii; factori şi implicaţii

Dobânda este o mǎrime dinamicǎ asupra cǎreia acţioneazǎ mai mulţi factori şi
care, la rândul sǎu, exercitǎ o influenţǎ amplǎ ce se propagǎ în întreaga economie.
De regulǎ, dinamica dobânzii este abordatǎ sub aspectul ratei dobânzii.
In acest sens, mǎrimea ratei dobânzii oscileazǎ între o limitǎ maximǎ şi alta
minimǎ. Limita maximǎ, teoretic, poate prelua toate formele de venit care se
constituie prin utilizarea unui capital, asigurând o ratǎ a dobânzii care, tot teoretic,
poate ajunge la 100%. Limita minimǎ, consideratǎ şi ea în aceeaşi opticǎ, poate fi
egalǎ cu zero. Este foarte greu de spus dacǎ cele douǎ limite se realizeazǎ practic
vreodatǎ, pentru cǎ la stabilirea dobânzii intervin întotdeauna calcule şi aprecieri
subiective, care-l fac pe proprietarul de capital sǎ aprecieze cǎ într-o situaţie datǎ,
dobânda perceputǎ de el este suficientǎ, maximǎ sau minimǎ.
Nivelul concret al ratei dobânzii şi dinamica acestuia sunt rezultatul direct al unui
numǎr de factori, cu acţiune mai mult sau mai puţin generalǎ, şi anume:
a) Pentru nivelul ratei dobânzii foarte important este raportul dintre rata dobânzii
şi rata profitului. La un anumit moment, creşterea uneia se face pe seama
celeilalte. In dinamicǎ însǎ creşterea uneia se realizezǎ în paralel cu a celeilalte.
b) Alt factor cu acţiune amplǎ şi directǎ asupra ratei dobânzii este raportul dintre
oferta şi cererea de capital de împrumut sau, cum se mai spune, situaţia pe piaţa
capitalului.
Oferta de capital reprezintǎ capitalul bǎnesc disponibil la un moment sau într-o
perioadǎ. Componentele sale sunt:
 economiile agenţilor economici care se formeazǎ într-o perioadǎ datǎ;
 capitalul eliberat dinr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioarǎ;
 transformarea sumelor inactive în lichiditǎţi active;
 împrumuturi bancare nete consimţite în perioada respectivǎ .
Oferta este formata din capitaluri bǎneşti care devin disponibile pentru o perioadǎ
scurtǎ sau mai lungǎ. Disponibilitǎţile pe termen scurt nu pot fi utilizate sub formǎ
de credit pe termen lung decât cele pentru care sunt libere şi la sfârşitul cǎrora
trebuie recuperate.
Cererea de capital exprimǎ nevoia de capital dintr-o economie într-o perioadǎ şi
are urmǎtoarele componente:
 capitalul solicitat pentru investiţii;
 nevoile pentru acoperirea funcţionǎrii capitalului împrumutat şi plata ratelor
acestuia;
 sumele necesare pentru formarea de rezerve;
 cererea de credit de consum.
Si aici se disting cererea pe termen lung şi cererea pe termen scurt, care sunt în
concordanţǎ cu oferta pe termen scurt şi lung.
Creşterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii şi invers. Creşterea
ofertei de capital are ca efect scǎderea ratei dobânzii şi invers. Mişcǎrile cererii şi
ofertei de capital pot fi în acelaşi sens sau în sensuri diferite, ceea ce se traduce
printr-o dinamicǎ a ratei dobânzii corespunzǎtoare celei mai puternice influenţe.
Aceastǎ corelaţie se pune şi invers, în sensul cǎ o anumitǎ ratǎ a dobânzii datǎ sau
stabilitǎ, se traduce prin anumite incidenţe atât asupra cererii cât şi a ofertei de
capital. Dacǎ rata dobânzii este ridicatǎ, masa capitalurilor, care se vor elibera din
alte activitǎţi pentru a deveni disponibile şi date cu împrumut va creşte, şi invers.
c) Dinamica ratei dobânzii se aflǎ şi sub influenţa inflaţiei. Influenţa inflaţiei
asupra ratei dobânzii se bazeazǎ mai ales pe anticiparea evoluţiei inflaţiei. In acest
sens proprietarii de capital reclamǎ în utilizarea capitalului lor o dobândǎ nominalǎ
care sǎ acopere inflaţia anticipatǎ pentru a proteja puterea de cumpǎrare iniţialǎ a
banilor.
Dacǎ x este rata inflaţiei atunci rata nominalǎ a dobânzii va fi
i = r + x, în care r reprezintǎ rata realǎ a dobânzii, care protejazǎ puterea de
cumpǎrare iniţialǎ a banilor. Deci r = i – x . Când în economie se anticipeazǎ o
ratǎ a inflaţiei “zero” atunci i = r.
Sǎ presupunem de exemplu, cǎ rata pe termen lung a dobânzii este de 4% şi cǎ
agenţii economici anticipeazǎ o inflaţie de 8%; rata nominalǎ a dobânzii se va
stabili la 12%. Dacǎ se constatǎ cǎ rata inflaţiei evolueazǎ la un nivel inferior celui
anticipat şi este 6%, rata realǎ a dobânzii devine 10%, depǎşind deci nivelul de
echilibru pe termen lung care este 4%.
d) Asupra ratei dobânzii are, de asemenea, influenţǎ modul cum se acoperǎ
deficitul bugetului de stat. În cazul în care deficitul este finanţat prin împrumut
public, nu se realizeazǎ o creştere a cantitǎţii de bani (deci a ofertei de capital) pe
piaţǎ, dar poate avea loc o creştere a cererii de capital cu efecte asupra sporirii ratei
dobânzii. Pe când, în cazul cǎ statul se împrumutǎ la banca de emisiune şi deficitul
bugetului este finanţat prin crearea de monedǎ, sporeşte oferta de capital şi se va
declanşa o anumitǎ scǎdere a ratei dobânzii, care poate fi însǎ contracaratǎ prin
efectul creşterii investiţiilor, produs, la rândul sǎu, de efectul scǎderii dobânzii.
e) În condiţiile actuale, când economiile ţǎrilor sunt larg interdependente, o mare
capacitate de a influenţa cererea şi oferta de capital o are dezvoltarea schimbului
extern. Acesta îmbracǎ multe aspecte, însǎ importanţǎ prezintǎ raportul de schimb
şi paritatea ratelor dobânzii, întrucât toate relaţiile economice internaţionale se
realizeazǎ pe baza lor, iar cele douǎ elemente acţioneazǎ direct unul asupra
celuilalt.
Raportul de schimb dintre monedele a douǎ ţǎri se determinǎ ca raport între
numǎrul de unitǎţi monetare dintr-o tarǎ A ce revine pe o unitate monetarǎ dintr-o
altǎ ţarǎ B.
x unitati monetare din tara A
e
1 unitate monetara din tara B

Indiferent de modificǎrile care survin în cei doi factori, se apreciazǎ cǎ raportul de

schimb creşte pentru moneda A când valoarea raportului creşte, iar pentru moneda
B, când valoarea raportului scade.
Paritatea dobânzilor reprezintǎ fie raportul, fie diferenţa dintre ratele dobânzilor
(nominale sau reale) din douǎ ţǎri.
Menţinerea paritǎţii ratei dobânzii din douǎ ţǎri şi a raportului de schimb pentru
monedele respective face ca agenţilor economici sǎ le fie indiferent dacǎ îşi
pǎstreazǎ capitalul într-o monedǎ sau alta. Creşterea raportului de schimb dintr-o
ţarǎ atrage mai multe capitaluri disponibile din alte ţǎri, mǎrind oferta de capital şi
imprimând ratei dobânzii o tendinţǎ de scǎdere pe mǎsurǎ ce oferta depǎşeşte
cererea de capital în ţara respectivǎ.
Însemnǎtatea care se acordǎ mǎrimii şi dinamicii ratei dobânzii, este strâns legatǎ
 de funcţiile pe care se considerǎ cǎ le îndeplinesc cele douǎ elemente într-o
economie de piaţǎ:
 influenţeazǎ repartizarea factorilor de producţie care existǎ în cantitǎţi
limitate, orientându-i cǎtre destinaţiile care asigurǎ folosirea lor cea mai eficientǎ;
 pe termen lung, stimuleazǎ publicul sǎ renunţe la anumite consumuri
curente pentru a spori capitalul disponibil (stocul de capital).

Test de autoevaluare 14.3

1. Dobânda se defineşte ca:
a) suma pe care debitorul trebuie să o plătească creditorului;
b) suma pe care creditorul o primeşte la scadenţă;
c) preţul plătit de beneficiarul împrumutului băncii creditoare pentru folosirea a
100 de unităţi monetare timp de un an;
d) suma pe care o plăteşte debitorul creditorului pentru folosirea
disponibilităţilor băneşti ale acestuia din urmă, până la restituirea lor;
e) suma pe care o plăteşte creditorul debitorului pentru folosirea
disponibilităţilor băneşti ale acestuia din urmă, până la restituirea lor.

2. Rata dobânzii reprezintă:

a) preţul plătit pentru utilizarea capitalului bănesc;
b) preţul plătit pentru a dispune timp de un an de 100 de unităţi monetare;
c) preţul plătit pentru obţinerea unui credit;
d) suma plătită periodic de debitor creditorului până la restituirea împrumutului;
e) preţul plătit pentru a dispune pe o anumită perioadă de timp de 100 unităţi
monetare.

3. Rata dobânzii nu este influenţată de:

a) raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;
b) consumul de capital fix;
c) inflaţie;
d) cererea şi oferta de capital de împrumut;
e) factori conjuncturali.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 302.

14.4 Renta
Natura şi esenţa rentei
Printre formele de venit ce se formeazǎ în economia de piaţǎ, în baza folosirii
factorilor de producţie, un loc important revine rentei. Datoritǎ îndelungatei sale
existenţe, renta se înscrie printre noţiunile economice cu cea mai amplǎ utilizare şi
cu cele mai felurite semnificaţii.
Sensul uzual
Astfel, într-o primǎ accepţiune, se porneşte de la sensul uzual al noţiunii de rentǎ,
al noţiunii de care desemneazǎ un venit fǎrǎ muncǎ. Acest sens este însǎ prea larg, el nu este
rentǎ utilizat de specialişti, şi nu reflectǎ corect nici natura, nici esenţa rentei.
 O altǎ semnificaţie a noţiunii de rentǎ provine de la economiştii clasici, care i-au
Accepţiunea limitat spaţiul de manifestare la agriculturǎ. Ei considerǎ cǎ pǎmântul, ca factor de
şcolii clasice producţie limitat cantitativ, produce un venit suplimentar care îmbracǎ forma rentei.
In aceastǎ accepţiune renta este caracterizatǎ drept recompensǎ pentru serviciile
aduse de factorul de producţie - pǎmânt. In explicarea procesului de formare a
rentei se porneşte de la fertilitatea inegalǎ a terenurilor agricole.
Intrucât cererea de produse agricole este în continuǎ creştere, iar producţia obţinutǎ
pe terenurile fertile se dovedeşte a fi insuficientǎ pentru acoperirea ei, produsul
realizat pe aceste terenuri se vinde la preţul produsului mai scump, obţinut în
condiţii mai puţin favorabile. Se creazǎ astfel un venit suplimentar ce se plǎteşte de
cǎtre utilizatorul factorului pǎmânt, proprietarului funciar, în virtutea dreptului de
proprietate al celui din urmǎ.
Accepţiunea
In accepţiunea contemporanǎ noţiunii de rentǎ i s-a extins sfera de valabilitate si
contemporanǎ
la ceilalţi posesori de factori de producţie care dispun de condiţii deosebite,
caracterizate printr-o ofertǎ inelasticǎ. Dacǎ oferta factorilor respectivi este
inelasticǎ, sunt create condiţiile ca o parte din venitul obţinut sǎ îmbrace forma de
rentǎ.
Deci, în baza realitǎţilor contemporane noţiunea de rentǎ desemneazǎ venitul ce
revine posesorului oricǎrui factor de producţie, a cǎrei ofertǎ este rigidǎ, sau foarte
puţin elasticǎ. Pentru utilizatorul factorului respectiv, dacǎ este altǎ persoanǎ decât
proprietarul lui, renta constituie plata pentru folosirea temporarǎ a acestui factor.
Rigiditatea ofertei poate avea cauze multiple de ordin natural, tehnic, economic sau
social. In funcţie de natura cauzelor şi persistenţa lor în timp, renta poate dobândi
caracterul unui venit stabil sau relativ fluctuant.
Mecanismul formǎrii rentei
Cu toate cǎ renta este un venit ce provine din folosirea oricǎrui factor de producţie,
ea se deosebeşte de celelalte venituri – salariul, dobândǎ, profit – prin conţinut şi
funcţii specifice, cât şi prin mecanismul de formare. La baza formǎrii rentei se aflǎ
legea randamentelor neproporţionale, potrivit cǎreia, folosirea unor fracţiuni egale
din acelaşi factor de producţie, asigurǎ randamente diferite: la început crescǎtoare,
apoi staţionare, ca în final, sǎ descreascǎ. Diferenţa dintre randamentul efectiv
realizat şi randamentul mediu, socialmente posibil cu tehnica dominantǎ la un
moment dat, reprezintǎ renta în expresie fizicǎ. Presupunând cǎ sunt utilizate trei
cantitǎţi adiţionale egale din aceeaşi categorie de factori de producţie (teren, maşini,
forţǎ de muncǎ, etc), fiecare asigurând însǎ randamente diferite, întreprinzǎtorul va
obţine producţii diferite.
 R

r1
r2
Renta – Renta
reprezentare
graficǎ
Rm . .
Renta r3

0 T1 F
T2 T3

Fig. 14.1 Randamentele (renta) aferente diferitelor alocaţii adiţionale dintr-un factor
de producţie
Prima cantitate adiţionalǎ (T1), are un randament mai ridicat, care depǎşeşte nivelul
randamentului mediu (Rm), socialmente posibil cu tehnica dominantǎ. Renta (în
expresie fizicǎ), în cazul fracţiunii adiţionale T1 este mai mare decât cea obţinutǎ cu
fracţiunea T2, în timp ce randamentul fracţiunii T3, fiind la nivelul celui mediu, nu
mai asigurǎ surplusul reprezentat de rentǎ. Rezultǎ cǎ întreprinzǎtorul va folosi
cantitǎţi adiţionale de factori pânǎ când randamentul obţinut este suficient pentru a
compensa capitalul consumat. Acesta este cantitatea limitǎ de folosire a factorului
respectiv. Producţia care se realizeazǎ cu cantitǎţile adiţionale de factori, în raport
cu ultima dozǎ adiţionalǎ, reprezintǎ renta aferentǎ acestor cantitǎţi.
Deci, excedentul sau surplusul de produse ce poate fi obţinut în urma folosirii unui
factor de producţie, cu calitǎţi superioare celor medii, constituie forma materialǎ a
rentei.
Transformarea surplusului de producţie fizicǎ în venit cu caracter de rentǎ, este
condiţionatǎ de situaţia cererii şi a ofertei pentru bunul respectiv. Obţinerea
efectivǎ a rentei de cǎtre deţinǎtorul unui factor de producţie cu calitǎţi deosebite,
depinde de elasticitatea ofertei totale. Oferta rigidǎ în raport cu cererea, va
determina o urcare a preţului de vânzare peste nivelul de echilibru, ceea ce va aduce
posesorului bunului respectiv un excedent de venit.
 P C 0

P1 M

Renta
economicǎ PE E
C
0

0 F Q

Fig. 14.2 Mǎrimea rentei economice

Dupǎ cum se poate observa în fig. 21.2., la un volum al ofertei de factori, perfect
inelastice (OF), preţul de procurare (P1) depǎşeşte preţul de echilibru (PE) care
corespunde unei oferte concordante cu cererea. Suprafaţa haşuratǎ reprezintǎ
mǎrimea rentei pe care o încaseazǎ deţinǎtorul factorului respectiv
Veniturile realizate de cǎtre deţinǎtorul unui factor, a cǎrui ofertǎ totalǎ este
inelasticǎ şi insensibilǎ la ridicarea preţului de vânzare, este denumit rentǎ
economicǎ.
Cu cât oferta totalǎ este mai rigidǎ, cu atât renta ecocomicǎ este mai mare. Ea
rezultǎ din preţul ridicat al produselor la care cererea nesaturatǎ nu poate fi
acoperitǎ prin mǎrirea ofertei, pentru simplul motiv cǎ producţia este limitatǎ. Renta
economicǎ nu este un determinant al preţului de vǎnzare. Dimpotrivǎ, ea se
realizeazǎ numai dupǎ ce preţul s-a urcat, ca urmare a deficitului de ofertǎ în raport
cu cererea totalǎ. Într-o formǎ generalizatǎ, renta desemneazǎ venitul ce rezultǎ din
insuficienţa ofertei totale.
Renta funciarǎ şi formele ei
Renta funciarǎ îşi are originea în raritatea pǎmânturilor fertile şi insuficienţa ofertei
de produse agricole de a satisface cererea în creştere. Oferta inelasticǎ, ridicǎ preţul
produselor agricole la un nivel care asigurǎ ca toate categoriile de teren luate în
culturǎ (indiferent de calitatea lor) sǎ furnizeze deţinǎtorilor lor rentǎ.
Preţul ridicat al produsului agricol (rezultat din confruntarea cererii în creştere cu o
Renta ofertǎ foarte puţin elasticǎ), asigurǎ realizarea unui excedent de venit peste profitul
funciarǎ şi normal, care revine proprietarului terenului sub forma rentei funciare. Aceste
raritatea fenomen confirmǎ remarca potrivit cǎreia nu renta este aceea care determinǎ preţul
produsului agricol, ci preţul acestuia este cel care determinatǎ renta şi mǎrimea ei.
terenurilor
Deci, renta funciarǎ este generatǎ de nivelul ridicat al preţului la principalele
fertile produse agricole, a cǎror ofertǎ inelasticǎ (datoritǎ limitǎrii naturale a pǎmântului)
se raporteazǎ la o cerere în creştere. Mecanismul de formare a rentei funciare poate
fi evidenţiat pe baza urmǎtoarelor date ipotetice:
 Categorii Consum Producţia Costul Profitul Preţul de Venit Renta
de teren obţinutǎ indivi- arendaşului vânzare total
de factori [V-(CT+P)]
(Kg/ha) dual (lei/ha)
(10% din (lei/Kg)
(lei/ha) (lei/Kg) (lei/ha)
CT)
(chelt.
tot.) (lei/ha)
Slabe 13.000 2.000 6,50 1300 10 20.000 5700
Bune 13.000 4.000 3,25 1300 10 40.000 25700
F. bune 13.000 6.000 2,16 1300 10 60.000 45700
Din datele prezentate rezultǎ cǎ terenurile slabe dau producţia cea mai micǎ şi la
costurile cele mai ridicate. Celelalte categorii de teren, la costuri egale dau
randamente superioare de 2 şi 3 ori, iar costurile individuale sunt corespunzǎtor mai
reduse. Profitul, raportat la cheltuieli, este pentru toţi fermierii egal. Cererea totalǎ
de consum depǎşeşte însǎ oferta totalǎ, permiţând ridicarea preţului de vânzare la 10
lei/Kg, care recupereazǎ cheltuielile individuale mai mari efectuate pe terenurile
slabe, acoperǎ profitul normal al fermierilor arendaşi şi asigurǎ şi un excedent de
5700 lei/ha care reprezintǎ renta ce se cuvine proprietarului funciar. Proprietarii
celorlalte categorii de teren încaseazǎ o rentǎ superioarǎ datoratǎ calitǎţii mai bune
a terenurilor pe care le deţin şi costurilor mai mici de producţie. In eventualitatea cǎ
cererea totalǎ ar fi mai micǎ, iar preţul de vânzare s-ar reduce la un nivel care ar
acoperi doar consumul de factori şi profitul întreprinzǎtorului celui mai slab teren,
atunci s-ar renunţa la cultivarea acestuia întrucât n-ar asigura proprietarului funciar
nici o rentǎ.
Renta funciarǎ constituie deci, un venit ce revine proprietarului terenului, în
virtutea monopolului pe care îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi
ceilalţi agenţi economici.
Ea este plǎtitǎ de arendaş, sub formǎ de arendǎ, proprietarului funciar, pentru
dreptul de a exploata, pe termen determinat, suprafaţa de teren arendatǎ. Din punct
de vedere al arendaşului, renta este plata pentru folosirea terenului, care se
constituie într-un element al costului de producţie. Pentru el nu existǎ nici o
deosebire între plata rentei şi celelalte plǎţi efectuate pentru maşini, îngrǎşǎminte,
seminţe, etc.
In agriculturǎ se formeazǎ mai multe tipuri de rentǎ.
Renta absolutǎ care este încasatǎ de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea
terenului pe care îl deţin.
Plata rentei se face sub formǎ de arendǎ. Plǎtitorii ei sunt fermierii arendaşi care iau
pǎmântul în arendǎ de la deţinǎtorii acestuia. Mǎrimea arendei rezultǎ din jocul
cererii şi ofertei de pǎmânt, care este de fapt o cerere derivatǎ din cea pentru
Arenda produsele agricole. Oferta totalǎ de teren agricol fiind inelasticǎ, întrucât pǎmântul
este limitat natural, concurenţa se desfǎşoarǎ, în principal, de partea arendaşilor. Or,
cum oferta de teren nu poate fi modificatǎ, indiferent de nivelul arenzii, mǎrimea
acesteia depinde numai de intensitatea cererii totale de pǎmânt. Exprimarea rentei
 se poate face în mǎrimi absolute şi relative.
Ca marime absolutǎ, renta este egalǎ cu diferenţa dintre preţul de vânzare al
produselor agricole şi costul lor, plus profitul normal al utilizatorului (arendaş).
In mǎrime relativǎ renta se exprimǎ ca ratǎ faţǎ de veniturile aduse de terenul
arendat.
Renta diferenţialǎ provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri, fiind numitǎ
şi renta de fertilitate sau rentǎ diferenţialǎ I. Ea este rezultatul cheltuielilor mai
reduse cu care se obţin produsele pe terenurile fertile, în condiţiile când preţul de
Formele
vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe terenurile
rentei mai slabe.
funciare
Acest tip de rentǎ este caracteristic agriculturii extensive. Intr-o agriculturǎ
intensivǎ se formeazǎ şi renta diferenţialǎ II, ca diferenţǎ între randamentul a douǎ
sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncǎ pe aceeaşi suprafaţǎ de
teren sau suprafeţe diferite.
Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren
cu însuşiri speciale care produce în cantitǎţi mici produse cu calitǎţi deosebite.
Vânzarea acestora la preţuri ridicate de monopol (datorate puterii de cumpǎrare mai
ridicate a unei categorii de consumatori), permite obţinerea unui excedent, peste
profitul normal, ce revine proprietarului funciar.
Renta de poziţie rezultǎ din diferenţele ce existǎ între terenuri, în privinţa distanţei
la care se gǎsesc faţǎ de centrele de aprovizionare şi desfacere sau faţǎ de cǎi de
comunicaţie.
Agenţii agricoli, care cultivǎ terenuri mai bine situate în aceste privinţe, îşi
realizeazǎ produsele cu cheltuieli mai reduse şi pot sǎ obţinǎ rentǎ, prin vânzarea lor
la preţul mai ridicat al produselor de pe terenurile care sunt nefavorabil situate.

Preţul pǎmântului
In economia de piaţǎ, pǎmântul constituie un obiect al schimbului, prin vânzare-
cumpǎrare. In legǎturǎ cu aceasta se ridicǎ problema preţului la care pǎmântul poate
fi vândut şi cumpǎrat. Calitatea pǎmântului - în starea sa originalǎ, de “dar al
naturii” – a generat opinia cǎ preţul acestuia, spre deosebire de cel al celorlalte
Factorii ce bunuri economice, nu are nici o legǎturǎ cu costul de producţie, formarea lui având
influenţeazǎ la bazǎ doar venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea acestuia. Realitatea
preţul demonstreazǎ însǎ cǎ terenurile cultivate au încetat sǎ mai fie un “dar al naturii”. Pe
pǎmântului mǎsurǎ ce noi suprafeţe sunt atrase în culturǎ şi se perfecţioneazǎ sistemele de
exploatare, pǎmântul tinde tot mai mult sǎ devinǎ un rezultat al acţiunii umane.
Lucrǎrile de amenajare, ameliorarea sau chiar simpla cultivare generaţii de-a rândul,
conferǎ pǎmântului calitatea de pǎmânt-capital, adicǎ de teren care a încorporat în
structura sa alte bunuri.
Preţul pǎmântului (ca pǎmânt-capital) se aflǎ sub influenţa mai multor factori:
1. Cererea şi oferta de terenuri agricole. Limitarea naturalǎ a pǎmântului,
conferǎ ofertei totale de terenuri agricole un caracter inelastic, fiind insensibilǎ la
variaţia preţului. O ridicare a preţului pǎmântului nu mǎreşte oferta, dupǎ cum o
scǎdere a lui nu o micşoreazǎ. Concurenţa se deplaseazǎ de pe planul ofertei, pe cel
al cererii. Drept urmare, preţul pǎmântului evolueazǎ în raport cu mişcarea cererii
agenţilor care sunt dispuşi sǎ facǎ investiţii în agriculturǎ.
2. Cererea şi oferta de produse agricole, au o influenţǎ substanţialǎ asupra
preţului pǎmântului, acţionând prin intermediul cererii şi ofertei de teren. Mǎrimea
cererii pentru produsele agricole şi scumpirea lor stimuleazǎ cererea de pǎmânt şi
ridicǎ preţul acestuia, întrucât oferta este inelasticǎ. In realitate, agenţii economici
preferǎ sǎ facǎ investiţii în terenuri agricole atunci când preţul acestuia este mai
redus. Acest lucru este, de regulǎ, posibil când produsele agricole se ieftenesc, iar
conjunctura pentru afaceri agricole e mai puţin favorabilǎ. In alternativa inversǎ,
este mai convenabil luarea pǎmântului în arendǎ decât cumpǎrarea lui.
3. Mǎrimea şi evoluţia rentei. Cu cât renta plǎtitǎ proprietarului funciar
este mai mare, cu atât preţul pǎmântului pretins de acesta, când este decis sǎ vândǎ,
este mai ridicat. De fapt, renta şi preţul pǎmântului se condiţioneazǎ reciproc. Renta
ridicatǎ sau coborâtǎ mǎreşte sau reduce preţul pǎmântului.
4. Posibilitatea folosinţelor alternative ale pǎmântului. Suprafeţele de
teren sunt susceptibile pentru diferite utilizǎri (agriculturǎ, silviculturǎ, construcţii,
aşezǎri urbane sau rurale, realizarea de infrastructuri, etc). Folosinţa care asigurǎ
preţul cel mai ridicat influenţeazǎ preţul terenurilor cu celelalte folosinţe.
5. Rata dobânzii bancare. Intrucât depunerile la bǎnci sau alte instituţii
financiare constituie una din alternativele foarte posibile de utilizare a capitalului
bǎnesc afectat cumpǎrǎrii de pǎmânt, preţul acestuia se formeazǎ în raport de
evoluţia ratei dobânzii. Proprietarul funciar va pretinde la vânzarea terenului o sumǎ
egalǎ cu capitalul care depus la bancǎ, cu dobânda zilei, îi aduce un venit annual
egal cu renta obţinutǎ dacǎ arendeazǎ pǎmântul. Presupunând cǎ dobânda este de
10%, preţul terenului, care aduce o rentǎ anualǎ de 200 mii lei va fi de 2 milioane
lei.
Ra
P p


.

In acest context, preţul pǎmântului reprezintǎ renta anualǎ capitalizatǎ la dobânda

zilei sau la dobânda aşteptatǎ în viitor.
6. Ameliorarea poziţiei terenurilor agricole ca urmare a realizǎrii de infrastructuri,
care oferǎ posibilitǎţi mai bune de exploatare a terenului, chiar dacǎ proprietarul
funciar nu a avut nici o contribuţie la executarea lor, influenţeazǎ preţul pǎmântului.

Test de autoevaluare 14.4

1. Renta economică poate fi un venit al:

a) posesorului factorului de producţie – pamânt;
b) posesorului factorului de producţie - muncǎ;
 c) posesorului factorului de producţie – capital ;
d) posesorului oricărui factor de producţie cu ofertă inelastică;
e) posesorului oricărui factor de producţie cu cerere inelastică.
Alegeţi răspunsul corect:
A (a); B (b + c); C (a + d); D (a + b + c + d); E(a + b + c + e).

2. Renta apare întotdeauna ca excedent şi îmbracă următoarele forme:

a) rentă de poziţie;
b) rentă de monopol;
c) rentǎ diferenţialǎ;
d) rentǎ economicǎ;
e) rentă absolută.
Alegeţi răspunsul corect:
A (a + b); B (b + c); C (a + e); D (a + b + c + d + e); E(a + b + c + d).

3. Prin rentă funciară se înţelege:

a) renta obţinută ca urmare a utilizării pământului în producţia agricolă, în
condiţiile unei cereri de produse agricole superioare ofertei;
b) renta obţinută ca urmare a utilizării pământului în producţia agricolă, în
condiţiile unei cereri de produse agricole inferioare ofertei;
c) renta obţinută în agricultură;
d) renta obţinută doar în industria extractivă;
e) renta obţinută doar în silvicultură şi piscicultură.
Alegeţi răspunsul corect:
A (a + c); B (b + c); C (a + c + d + e); D (a + c + d); E (a + d + e).
Răspunsul la test se găseşte la pagina 318.

14.5 Profitul
Natura şi conţinutul categoriei de profit
Unul dintre veniturile fundamentale care se obţine în cadrul societǎţii este profitul.
In economia de piaţǎ profitul relevǎ în mod sintetic raţionalitatea activitǎţii
Definiţia economice. În sens larg, profitul poate fi privit ca fiind câştigul, avantajul realizat
profitului sub formǎ bǎneascǎ, de cǎtre cei ce iniţiazǎ, organizeazǎ şi desfǎşoarǎ o activitate
economicǎ. El este rezultatul exclusiv al activitǎţii economice iar obţinerea şi
maximizarea lui constituie motivaţia obiectivǎ a întreprinzǎtorilor, suportul şi
condiţia existenţei oricǎrei activitǎţi de naturǎ economicǎ.
In ce priveşte conţinutul categoriei de profit, s-au conturat în timp mai multe puncte
de vedere, unele asemǎnǎtoare, altele opuse. In teoria economicǎ s-au delimitat
douǎ mari curente:
a) unul reprezintǎ punctul de vedere oficial-legislativ şi statistic, abordând profitul
prin prisma metodologiei de calcul oficiale;
b) altul care cuprinde acele puncte de vedere dupǎ care profitul, ca şi celelalte
forme de venit, apare ca recompensǎ a serviciilor factorilor de producţie aduse
activitǎţii economice
 a) Din punct de vedere oficial-legislativ şi statistic, profitul este diferenţa dintre
veniturile încasate şi cheltuielile efectuate, ce rezultǎ din activitatea unui agent
economic. In virtutea acestei concepţii, toate activitǎţile lucrative, dintr-o economie
Concepţia de piaţǎ au ca scop obţinerea profitului, aceasta constituind suma supusǎ
oficial- impozitǎrii. Legislaţia financiarǎ şi statisticile profiturilor din diferite ţǎri, reflectǎ
legislativǎ şi cu mici deosebiri aceastǎ concepţie. În cadrul ei se fac deosebiri clare între agenţi şi
activitǎţi economice care obţin profit şi care nu-l obţin. Însǎ cea mai importantǎ
statisticǎ
problemǎ în cadrul acestei concepţii este determinarea cât mai corectǎ a mǎrimii
despre profit profitului, a legalitǎţii lui, şi nu de ce un agent economic îl obţine şi altul nu. Ce
anume remunereazǎ profitul, care este motivaţia însuşirii lui, sunt aspecte care
rǎmân în afara obiectivelor acestei concepţii, pentru cǎ nu prezintǎ interes.
Astfel, profitul se determinǎ pe baza unei metodologii oficiale, aşa cum prevǎd
reglementǎrile în vigoare din fiecare ţarǎ şi reprezintǎ o sumǎ globalǎ, constituitǎ
din douǎ componente:
a) Profitul legitim sau legal, este realizat în contextul respectǎrii prevederilor
legale de-a lungul întregii activitǎţi din care este obţinut, inclusiv a prevederilor
Sursele referitoare la metodologia de calcul.
profitului Sursele constituirii profitului legitim sunt:
legitim
1. Veniturile însuşite ca urmare a progreselor economice şi tehnice din cadrul unei
firme, realizate prin folosirea unor utilaje perfecţionate, a unei forţe de muncǎ
calificate, realizarea unor produse noi, de calitate superioarǎ, aplicarea celor mai noi
şi eficiente metode de management şi gestiune economicǎ. Asemenea câştiguri care
intrǎ în componenţa profitului sunt pe deplin justificate şi de aceea, în opinia unor
economişti, ar trebui scutite de impozit pentru a încuraja întreprinzǎtorul sǎ
promoveze progresul tehnico-economic, prin reinvestirea profitului.
2. Sunt considerate profit legitim, veniturile sau sumele dobândite prin evitarea
riscului asumat în activitatea economicǎ. Riscul este, dupǎ cum se ştie, însoţitorul
oricǎrei activitǎţi economice. Costul tentativelor nereuşite este suportat de agentul
care şi-a asumat riscul. Câştigurile celor care şi-au asumat riscul sunt justificate
deci, prin ceea ce ei au fǎcut ca sǎ nu se producǎ riscul.
3. Reprezintǎ profit legitim toate celelalte pǎrţi din suma determinatǎ ca diferenţǎ
între preţul de vânzare şi cost, care se datoreazǎ economisirii şi celorlalte eforturi
fǎcute de firmǎ, pentru a ajunge la costuri mai mici decât preţul de vânzare. Profitul
legitim are sau ar trebui sǎ aibǎ caracter permanent pentru orice firmǎ; el reprezintǎ
Sursele principalul motor al dezvoltǎrii firmei şi societǎţii.
profitului
b) profit nelegitim sau nelegal, este realizat în contextul încǎlcǎrii, deliberate sau
nelegitim nu, a legalitǎţii, (atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de
lege, sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, duble înregistrǎri, etc) şi care
dacǎ este “descoperit” de autoritǎţile financiare sau de partenerii înşelaţi, poate fi
preluat la bugetul de stat sau restituit celor în dauna cǎrora a fost obţinut. Cu toate
acestea, nu sunt puţine cazurile când anumiţi agenţi economici îşi însuşesc profituri
ilegale şi nu sunt “descoperiţi”, dar acest risc planeazǎ asupra lor timp îndelungat
pânǎ la momentul prescrierii încǎlcǎrii legalitǎţii, dacǎ cumva; egea are o asemenea
 prevedere. În caz contrar, încǎlcarea legalitǎţii poate atrage oricând, ulterior, mǎsuri
ce se impun.
Alte surse de constituire a profitului nelegitim sunt:
1. Anumite forme de rentǎ funciarǎ, care permit însuşirea sub formǎ de venit a unor
sume pentru care nu existǎ nici o justificare. In aceastǎ categorie se includ
câştigurile obţinute din creşterea nejustificatǎ a preţului de vânzare la produsele
agricole sau din creşterea preţului pǎmântului în zonele supuse sistematizǎrii în
vederea extinderii unor localitǎţi.
2. Profitul de monopol, rezultat din practicarea unor preţuri scǎzute la cumpǎrarea
resurselor economice şi ridicate la vânzarea produselor, sau alte practici care
asigurǎ câştiguri nejustificate prin prisma aportului la activitatea economicǎ.
3. Câştiguri provenite din economii nejustificate de cheltuieli pentru protecţia
mediului, sau a altor cheltuieli neefectuate şi transferate pe seama societǎţii.
In concepţia unor economişti, aceste forme de profit nelegitim ar trebui taxate şi
preluate în întregime de societate, pentru cǎ sunt dobândite fǎrǎ nici un efort.
O firmǎ poate sǎ-şi însuşeascǎ toate formele de profit nelegitim. Unitǎţile care obţin
profit nelegitim îl realizeazǎ şi pe cel legitim, însǎ reciproca nu este valabilǎ.
Profitul este impozabil conform legilor fiecǎrei ţǎri. Cine îl deţine poate dispune de
profit numai dupǎ plata impozitului. Pornind de la mǎrimea şi modul de stabilire a
impozitelor, care constituie de fapt mijloace prin care se determinǎ profitul ce
Profitul admis
rǎmâne efectiv la dispoziţia agentului economic care l-a obţinut, a apǎrut conceptul
de profit admis. Acesta reflectǎ punctul de vedere oficial cu privire la mǎrimea şi
dinamica profitului care este afirmat indirect, prin reglementǎrile referitoare la
impozit. Profitul admis reprezintǎ instituţionalizarea unei mǎrimi a profitului care
se stabileşte nu atât în funcţie de factori economici, cât de decizia autoritǎţilor şi de
politca fiscalǎ a statului de a asigura un anumit nivel al profitului pe ramuri şi
subramuri, pe categorii de mǎrime a firmelor etc.
In acest sens, profitul apare ca o funcţie dependentǎ de prevederile legale, iar
agentul economic poate acţiona pentru creşterea profitului numai în condiţiile
legalitǎţii.
Concepţia oficial-legislativǎ asupra profitului este cea mai rǎspânditǎ, este uşor de
Concepţia recepţionat şi intuit de majoritatea oamenilor. Despre profitul determinat pe baza
economiştilor acestei concepţii, se spune cǎ este sinonim cu venitul net, adicǎ cu ceea ce rǎmâne
firmei dupǎ ce şi-a achitat toate costurile.
teoreticieni
b) Paralel cu concepţia oficial-legislativǎ asupra profitului s-a dezvoltat şi
concepţia economiştilor teoreticieni, care în linii generale se aseamǎnǎ cu
accepţiunea oficial-legislativǎ, în sensul cǎ admite existenţa profitului şi calcularea
mǎrimii acestuia ca diferenţǎ între venitul încasat din vânzǎri şi cost, dar se
deosebeşte fundamental în ce priveşte mǎrimea costului care trebuie luat în
considerare. In acest sens, ei susţin sǎ se ia în calcul costul total sau de oportunitate
şi nu costul contabil sau legal, care include doar plǎţile efectuate de firmǎ cǎtre terţi
şi evidenţiate în contabilitate. In general, costul total de producţie sau de
 oportunitate este mai mare decât costul contabil, pentru cǎ include tot ceea ce se
cheltuieşte pentru realizarea activitǎţii economice a firmei. Intre elementele
neincluse în costul contabil sau legal, dar incluse în costul de oportunitate, se aflǎ:
dividentele plǎtite acţionarilor; sumele cuvenite proprietarilor pentru munca depusǎ
în cadrul firmei şi pentru care nu se întocmesc forme de platǎ ca salarii; sumele
cuvenite întreprinzǎtorului drept chirii pentru clǎdirile proprii utilizate în activitatea
firmei şi neâncasate prin documente de platǎ; dobânzile aferente capitalului propriu
Profitul
avansat în activitatea firmei; renta aferentǎ terenului aparţinând proprietarului şi
normal, altele.
profitul
Corespunzǎtor celor douǎ concepţii, mǎrimea profitului este diferitǎ:
economic şi
profitul Venitul global al firmei (încasǎri din vânzǎri)
contabil Costul total de producţie (oportunitate) Profitul economic
Costul legal (contabil) Profitul legal (contabil)
Costul legal (contabil) Profitul normal Profit economic
(remuneraţia implicitǎ)
- salariul - riscul
întreprinzǎtorului; întreprinzǎtorului;
- dobânda aferentǎ - abilitatea
capitalului propriu; întreprinzǎtorului.
- renta aferentǎ terenului
propriu;
- chirii aferente clǎdirilor
proprii.
Profitul rezultat din diferenţa venit total minus cost de producţie total sau de
oportunitate este, de regulǎ, mai mic decât profitul legal obţinut. Profitul legal este
mai mare nu datoritǎ grijii pe care ar purta-o autoritatea legalǎ de a acorda anumite
avantaje firmelor, ci datoritǎ faptului cǎ aceasta a decis sǎ mǎreascǎ materia
impozabilǎ (pe care o formeazǎ profitul) şi de aceea din costuri sunt excluse
dividentele sau pǎrţile de venit cuvenite proprietarilor firmei, iar uneori şi alte
sume. Un profit legal mai mare avantajeazǎ autoritatea statalǎ, pentru cǎ va încasa
un impozit mai mare, şi nu firma care trebuie sǎ-l plǎteascǎ. Dacǎ profitul s-ar
calcula oficial scǎzând din venitul total costul de oportunitate, firma ar fi mai
avantajatǎ.
Mǎrimea
absolutǎ Mǎrimea şi dinamica profitului. Factori şi implicaţii
Mǎrimea şi dinamica profitului sunt puse în evidenţǎ de doi indicatori esenţiali:
a) Masa profitului, este suma totalǎ dobânditǎ sub formǎ de profit de un agent
economic, de o ramurǎ sau de o economie naţionalǎ în ansamblul ei, şi stabilitǎ ca
diferenţǎ între veniturile încasate şi costurile efectuate:
 P  V  Ch
La nivel de produs, masa profitului unitar se determinǎ ca diferenţǎ între preţul
Mǎrimea
unitar de vânzare şi costul unitar de producţie, constituind un reper foarte important
relativǎ prentru selecţionarea nomenclatorului de produse adoptat de o firmǎ. Deci

Rata P P
u v
 Cu .
comercialǎ b) Rata profitului se determinǎ ca un raport procentual între masa profitului şi un
indicator corespunzǎtor de referinţǎ. In teorie şi în paracticǎ se calculeazǎ
Rata urmǎtoarele genuri re rate ale profitului (pr’):
economicǎ a) rata comercialǎ, prin raportarea profitului la cifra de afaceri (CA):
P
pr    100;
Rata CA
financiarǎ b) rata economicǎ, ca raport al profitului la activele totale ale ntreprinderii
P
(AT), atât cele proprii, cât şi cele mprumutate: pr    100;
AT
Rata c) rata financiarǎ, prin raportarea profitului la activele proprii (AP):
rentabilitǎţii P
pr    100;
AP
d) rata rentabilitǎţii, ca raport al profitului la costurile totale (CT) fǎcute
P
pentru obţinerea lui pr    100;
CT
Rata rentabilitǎţii reprezintǎ gradul de rentabilitate pe produs, agent economic,
ramurǎ sau economie naţionalǎ. Este deosebit de importantǎ pentru orientarea
structurii activitǎţii economice pe bunuri, ramuri şi subramuri, fiind cǎutate cele
Factori de care oferǎ o ratǎ cât mai înaltǎ.
influenţǎ Atât mǎrimea cât şi dinamica ratei rentabilitǎţii sunt influenţate de numeroşi factori.
asupra
Cel mai important factor este masa profitului ca venit al întreprinderii. Intre rata şi
mǎrimii şi
masa profitului relaţia este direct proporţionalǎ. Masa profitului are, la rândul sǎu, o
dinamicii condiţionare complexǎ în care se remarcǎ urmǎtoarele:
profitului
1. Nivelul producţiei sau randamentul factorilor care influenţeazǎ volumul
rezultatelor, fapt ce impune firmei sǎ se orienteze spre acţiuni care conduc la o
productivitate cât mai mare;
2. Preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este diferenţa dintre aceste
douǎ elemente; orice scǎdere a costurilor şi creştere a preţului de vânzare are efecte
pozitive pe planul ratei profitului;
P  ( Pv  C u )Q
n n
P   Qi pi  Qi Cu i .
i 1 i 1

P – profit; Pv - preţ de vânzare; Cu – cost unitar; Q – volumul producţiei; Q i –

volumul producţie în structura sortimentalǎ “i”; Pi - preţul de vânzare al
 sortimentului “i”; Cui – costul unitar al sortimentului “i”.
3. Volumul, structura şi calitatea producţiei, care acţioneazǎ asupra masei profitului
atât separat, cât şi în unitatea lor. Dacǎ celelalte douǎ elemente rǎmân constante,
masa profitului este direct proporţionalǎ cu volumul producţiei. Ceea ce produce
unitatea economicǎ constituie structura producţiei sale. La un volum dat al
producţiei şi o anumitǎ calitate a ficǎrei mǎrfi, pentru a avea un profit cât mai mare,
unitatea opteazǎ în favoarea mǎrfurilor care se vând mai repede, sunt mai rentabile,
au costuri mai mici şi preţuri de vânzare mai mari etc. Aceastǎ opţiune poate sǎ
reprezinte renunţarea la producerea unor mǎrfuri sau numai diminuarea volumului
producţiei lor, concomitent cu creşterea corespunzǎtoare a producţiei celor mai
rentabile, precum şi introducerea în producţie a unor mǎrfuri noi. Calitatea
condiţioneazǎ mǎrimea masei profitului prin aceea cǎ produsele de calitate
superioarǎ au profit şi preţ de vânzare mai mari, se vând mai repede, de unde şi
interesul unitǎţţii economice pentru realizarea unei calitǎţi cât mai înalte a
produselor. In practicǎ, incidenţele generate de volumul, structura şi calitatea
producţiei se interfereazǎ şi se suprapun, ele putând fi sau nu convergente.
4. Viteza de rotaţie a capitalului, respectiv timpul necesar de la avansarea
capitalului pânǎ la obţinerea profitului, influenţeazǎ direct proporţional masa
profitului.
Funcţiile
profitului Funcţiile profitului în economie
1. Orientarea generalǎ a activitǎţii economice. Profitul stimuleazǎ iniţiativa
economicǎ, atât a proprietarilor cât şi a întreprinzǎtorilor, el determinǎ acceptarea
riscului de cǎtre întreprinzǎtori şi, prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei
de bunuri şi servicii;
2. Sursǎ principalǎ de autofinanţare. Profitul permite degajarea surselor necesare
dezvoltǎrii economice, finanţarea operaţiunilor riscante constituind sursa de bazǎ a
creşterii economice;
3. Mijloc de control al eficacitǎţii firmelor. Profitul este indicatorul principal de
care conducerea firmelor ţine seama în elaborarea politicilor şi strategiilor lor
economice. El genereazǎ un spirit de economisire, transmis de la nivelul conducerii
fiecǎrei firme pânǎ la ultimul salariat al acestuia.
4. Instrument de stimulare economicǎ: participarea la beneficii, stimulente
materiale etc;
5. Indicator sintetic al activitǎţii economice. Toate firmele, indiferent de mǎrimea
sau forma lor, îşi organizeazǎ şi desfǎşoarǎ activitatea sub semnul profitului,
urmǎrind profitul care se prezintǎ ca fiind criteriul cel mai important de apreciere a
activitǎţii globale a acestora şi, desigur, singura sursǎ de dezvoltare a lor;
6. Sursa de venit pentru bugetul statului, prin care se asigurǎ funcţionarea unor
activitǎţi nonprofit, dar care sunt absolut necesare pentru dezvoltarea generalǎ a
societǎţii.
 Test de autoevaluare 14.5
1. Se obţine profit când:
a) costul de producţie este mai mare decât preţul de vânzare;
b) preţul de vânzare este egal cu costul de producţie;
c) preţul de vânzare este mai mare decât costul de producţie;
d) costul fix este mai mare decât costul variabil;
e) costul marginal este 1.

2. Profitul este o formă a venitului care:

a) nu face parte din preţul unui bun economic;
b) împreună cu costul de producţie formează preţul;
c) este cuprins în preţ şi este cedat statului;
d) se adaugă la preţul oricărui bun;
e) dacă se scade din costul total de producţie se obţine preţul.

3. Mărimea profitului:
a) se poate evidenţia numai în mărimi absolute;
b) se poate evidenţia numai în mărimi relative;
c) constituie motivaţia obiectivă a întreprinzǎtorilor;
d) este constantă în timp;
e) este constantă în spaţiu.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 318.

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 14.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 14 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 14

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 14.

1. Salariul real se dublează când:

a) salariul nominal rămâne neschimbat şi preţurile bunurilor de consum se
dublează;
b) preţul bunurilor de consum nu se modifică şi salariul nominal se dublează;
c) salariul nominal şi preţurile bunurilor de consum nu se modifică;
d) salariul nominal creşte de 2 ori, iar preţurile bunurilor de consum scad de 2 ori;
e) salariul nominal şi preţurile factorilor de producţie se dublează.

2. Care din următoarele elemente reprezintă tendinţe majore în evoluţia mărimii

salariului pe termen lung?
a) corectarea;
 b) scăderea;
c) creşterea;
d) menţinerea constantă;
e) participarea.

3. In legătură cu limita minimă a salariului se poate afirma că:

a) se dimensionează la nivelul costului muncii;
b) nu restricţionează angajatorul;
c) nu corespunde unui anumit nivel al dezvoltării economico-sociale a unor ţări;
d) corespunde cu totalul venitului net realizat din activitatea economică şi socială
într-o anumită perioadă şi ţară;
e) salariul plătit angajatului egalează productivitatea marginală a muncii.

4. Efectul de substituţie exprimă:

a) tendinţa individului de a restrânge timpul de muncă şi de a-l mări pe cel liber;
b) tendinţa unor salariaţi de a creşte timpul de muncă pe seama timpului liber în
vederea obţinerii unui venit mai mare;
c) substituirea muncii cu factorul de producţie capital;
d) rezultatul negocierilor salariale colective;
e) tendinţa de apropiere între salarii.

5. Salariul în regie este forma de salariu prin care:

a) plata muncii se realizează pe individ sau în grup în funcţie de cantitatea de
obiecte realizate de individ sau de grup, ori de operaţii executate;
b) plata muncii se face în funcţie de timpul lucrat;
c) plata muncii se face atât în funcţie de timpul lucrat cât şi în funcţie de
cantitatea de obiecte realizate de individ sau de grup;
d) plata muncii se cuantifică prin intermediul unor tarife;
e) plata muncii depinde de vechimea în muncă.

6. În raport cu arenda, renta:

a) poate fi mai mare;
b) poate fi mai mică;
c) poate include şi dobânda la capitalul celui care dă în arendă;
d) poate include şi diferite impozite plătite de proprietar;
e) poate include şi chiria pentru construcţii.
Alegeţi răspunsul corect:
A (a + c + d + e); B (a + c); C (a + d); D (a + e); E (b).

7. Printre factorii care influenţează preţul pământului se numără:

a) raportul dintre cererea şi oferta de produse agricole;
b) raportul dintre cererea şi oferta de terenuri agricole;
c) mărimea rentei funciare;
d) rata dobânzii bancare;
e) tendinţa evoluţiei rentei funciare.
Alegeţi răspunsul corect:
 A (b + c + d + e); B (b + c + d); C (c + d); D (a + b + c + d); E (a + b + c + d + e).
8. Renta funciară este determinată de faptul că:
a) pământul este limitat ;
b) suprafeţele de teren au fertilităţi diferite ;
c) suprafeţele de teren au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere;
d) investiţiile succesive de capital pe acceaşi suprafaţă de teren au randamente
diferite ;
e) suprafeţele de teren au poziţie diferită faţă de pieţele de aprovizionare.
Alegeţi răspunsul corect :
A ( a + b + c + d + e); B ( a + b + c + d); C ( a + c + D); E ( a + b + d).

9. Ce formă de profit corespunde unui venit gratuit, rezultând din circumstanţe

favorabile independente de beneficiar (de posesorul factorului de producţie)?
a) profitul normal;
b) profitul nelegitim;
c) profitul ordinar;
d) profitul obişnuit;
e) atât profitul legitim cât şi cel nelegitim.

10. Rata rentabilităţii se poate exprima prin:

a) profitul obţinut la 100 u.m. capital utilizat;
b) profitul obţinut la 100 u.m. venituri încasate;
c) profitul obţinut pe produs;
d) profitul obţinut la 100 u.m. costuri totale de producţie;
e) profitul obţinut la 100 u.m. capital consumat.

11. Formele de salarizare si modalitǎţi de îmbunǎtǎţire a acestora.

12. Dinamica dobânzii; factori şi implicaţii

 13. Renta funciarǎ şi formele ei.

14. Mǎrimea şi dinamica profitului; factori şi implicaţii

Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 14.1 Răspuns 14.2 Răspuns 14.3
1. a; 1. c; 1. d;
2. d; 2. a; 2. b;
3. D 3. C 3. B

Răspuns 14.4 Răspuns 14.5

1. D; 1. c;
2. D; 2. b;
3. A 3. c
Bibliografie unitate de învăţare nr. 14
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ âMicroeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.