elldor.

info

„Simptomele” mândriei. Patima de a

comanda, etapă în dezvoltarea mândriei

5-6 minutes

Preot Aleksandr Elceaninov

Care sunt „simptomele” mândriei?

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge

tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii,
refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”.
Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva
Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a
tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat
înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că
încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă
că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că
„tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de
Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca
acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce

se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvoltarea sa? După
ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă,

fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul.
Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu
se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a
răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”.
Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi
dovedeşti trufia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare,

dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul
şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială
semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:

„Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl
supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l
poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia).
Dacă va începe să rabde în tăcere supărările care i se
fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de
vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi
cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în
inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În ”Cuvântul împotriva păgânilor” al Sfântului Atanasie

cel Mare există pasajul următor: „Oamenii au căzut în
poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în
locul contemplării celor dumnezeieşti”.
În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa
mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect
al dorinţei era Dumnezeu, I-a întors Acestuia spatele, „a
căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine
mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării
celor dumnezeieşti contemplarea de sine.

Patima de a comanda – o altă etapă în dezvoltarea

mândriei

Încrederea în sine se transformă rapid în patima de a

comanda; el atentează la libertatea altora (fără să
suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune
de atenţia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic
şi tupeist. Treaba lui este importantă, treaba altuia e un
fleac. De toate se apucă, în toate se bagă.

În stadiul acesta, dispoziţia celui mândru se strică. În

agresivitatea sa, el întâmpină, bineînţeles, rezistenţă;
apar irascibilitatea, încăpăţânarea, arţagul; este convins
că nimeni nu-l înţelege, nici măcar duhovnicul; ciocnirile
cu „lumea” se acutizează şi cel mândru face alegerea
definitivă: „eu” împotriva oamenilor, însă deocamdată
nu şi împotriva lui Dumnezeu.

Sufletul devine mohorât şi rece; în el se instalează

îngâmfarea, dispreţul, răutatea, ura.

Mintea se întunecă, distincţia dintre bine şi rău devine

tulbure, întrucât ea e înlocuită cu distincţia dintre „ceea
ce e al meu” şi „ceea ce nu-i al meu”.

El iese din orice ascultare, este insuportabil în orice

societate; scopul lui este să iasă ca el, să-i impresioneze,
să-i facă să se simtă inferiori pe ceilalţi; el caută cu sete
notorietatea – fie aceasta şi de scandal – răzbunându-
se astfel pe lume pentru că nu-l recunoaşte şi luându-şi
revanşa în faţa ei.

Uneori, această forţă de autoafirmare este orientată spre

câştigul material, spre carieră, spre activitatea socială şi
politică, iar uneori, dacă există talent, spre creaţie -, iar
aici cel mândru poate repurta, datorită energiei sale,
unele succese. Pe acest teren se dezvoltă, de
asemenea, schismele şi ereziile.

Din cartea ”Cum să biruim mândria”, traducere din limba

rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București,
2010, pag. pp. 51-52, 56-57, via Doxologia.ro

Etape în dezvoltarea mândriei: Preocuparea de sine –

Flecăreala – Patima de a comanda – Mania grandorii și
mania persecuției

Notă, Ed. Sophia:

Aleksandr Viktorovici Elceaninov (1881-1934) urmează,

întocmai ca mai vârstnicul său prieten și mentor spiritual
Serghie Bulgakov, ca fostul său coleg de școală, savantul
și filosoful Pavel Florenski, ca istoricul și gânditorul
Nikolai Berdiaev, drumul intelectualilor ruși de formație
culturală și filosofică profană care, la începutul secolului
al XX-lea, s-au apropiat de teologie, i s-au consacrat,
devenind în cele din urmă străluciți exegeți și apologeți
ai cuvântului lui Dumnezeu.

Spre deosebire de ceilalți trei, A.V. Elceaninov a îmbinat

reflecția teologică cu practica pastorală, devenind, la 45
de ani, preotul micilor comunități de emigranți ruși din
Franța, mai întâi la Nisa, apoi la Paris.