REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

CAPITOLUL I

REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

Hidrologia este știința care se ocupă cu studiul resurselor de apă ale

planetei și se concentrează în special asupra apei terestre, respectiv pe
originea, distribuția și circulația apei pe teren, în subsol și în atmosferă.
Hidrologia modernă studiază, de asemenea, proprietățile fizice și chimice ale
apei, interacțiunile acesteia cu mediul fizic și biologic, precum și efectele
activităților antropice asupra apei.
Repartiţia oceanelor şi continentelor are un rol decisiv în evoluţia
regimului termic al atmosferei, determinând climatul de tip marin sau
continental. Modificarea continuă a repartiţiei resurselor de apă poate conduce
în viitor la schimbări climatice majore ale globului terestru.
În principiu, cantitatea totală de apă la nivel planetar este relativ
constantă, însă trebuie menționat că această resursă este deja afectată
negativ în ultima vreme ca urmare a încălzirii globele și a modificărilor climatice
/145/. Numeroase studii avertizează că în viitor accesul la resurse sigure de
apă potabilă va fi din ce în ce mai dificil, ceea ce va conduce la restricții legate
de alimentarea cu apă a populației, de asigurarea apei industriale și pentru
irigații. În același timp, sunt prognozate modificări ale regimului pluviometric și
al cursurilor de apă, fapt care va determina apariția unor episoade severe de
inundații sau de secetă.
În consecință, o gestionare corectă a apei este extrem de importantă
pentru asigurarea unei exploatări raţionale. Gestionarea (sau managementul)
resurselor de apă presupune un complex de măsuri şi lucrări de ordin tehnic,
organizatoric şi economic, în scopul utilizării judicioase a resurselor disponibile
şi al protecţiei calităţii acestora. Pe lângă măsurile de gestionare a apelor, se
impun măsuri de prevenire şi combatere a efectelor distructive ale lor, în
special a celor produse de inundaţii, eroziunea sau salinizarea solului.

1.1. Repartiția resurselor de apă pe glob

Hidrosfera include toate formele de apă ale planetei, care se găsesc în
oceane, ghețari, cursuri de apă, lacuri, sol, subsol și în atmosferă. Între

1
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

atmosferă și celelalte sfere ale planetei (litosferă, atmosferă, biosferă) există

numeroase interacțiuni, acestea aflându-se într-o strânsă interdependență
(figura nr. 1.1).

Fig. nr. 1.1 Interacțiunea între sferele Terrei

Biosfera reprezintă o interfață între sferele care permit apei să se

deplaseze între hidrosferă, litosferă, intrând în acest proces prin transpirația
plantelor.
Evaluarea precisă a resurselor de apă la nivel planetar este dificilă,
deoarece apa este foarte dinamică. Apa se află în continuă mișcare și
transformare, trecând, în funcție de anumite condiții, din stare lichidă în stare
solidă sau gazoasă și invers. De regulă, sunt evaluate resursele de apă din
hidrosferă, respectiv apa liberă în stare lichidă, solidă sau gazoasă din
atmosferă, de pe suprafața Pământului și din scoarța terestră până la o
adâncime de aproximativ 2 km. Ultimele estimări ale resurselor de apă /113/
indică la nivel planetar un volum imens de apă, respectiv 1386 millioane km3,
din care 97,5% apă sărată și numai 2,5% apă dulce. Cea mai mare parte din
volumul total de apă dulce, aproximativ 68,9%, este apă în stare solidă, sub
formă de gheață și zăpadă permanentă și se găsește în Antartica, Arctica și în
regiunile muntoase, iar un procent de 29,9% este reprezentat de apa dulce
subterană. Astfel, numai 0,26% din totalul resurselor de apă dulce se găsesc
în lacuri, rezervoare și râuri, care reprezintă cele mai accesibile surse pentru
ecosisteme și oameni.

2
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

Sintetic, resursele totale de apă și resursele de apă dulce la nivel

planetar sunt prezentate în figurile nr. 1.2 și 1.3.

Calote glaciare,
ghețari, zăpadă
Oceane, mări, lacuri permanentă, 1.72%
Other, 2.50%
sărate, 97.50%

Apă subterana, 0.75%

Rauri, lacuri, mlaștini,
vapori, apă biologică,
0.01%
Umiditate sol, mlaștini,
permafrost, 0.02%

Fig. nr. 1.2 Resursele mondiale de apă

Umiditate sol, mlaștini,

permafrost, 0.90%
Râuri, lacuri, mlaștini,
vapori, apă biologică,
0.30%
Apă subterana, 29.90%

Calote glaciare, ghețari,

zăpadă permanentă,
68.90%

Fig. nr. 1.3 Resursele mondiale de apă dulce

În figura nr. 1.4 sunt prezentate resursele continentale de apă dulce la

un moment dat /112/, însă aceste valori sunt relative, având în vedere
dificultatea determinării lor cu maximă precizie.

3
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Valoarea medie a resurselor regenerabile de apă la nivel global a fost

estimată la circa 42750 km3/an, însă aceasta diferă foarte mult în timp și în
spațiu. În tabelul nr. 1.1 este prezentată situația distribuției și disponibilului de
apă la nivel continental, în funcție de suprafață și de populație.

Apă subterană, 23400000

Permafrost , 300000

Other, 549300

Lacuri, 176000

Umiditate sol, 16500

Vapori în atmosferă,
12900
Mlaștini, zone umede,
11500
Gheață, zăpadă,
24064000 Râuri, 21200
Biotă, 11200

Fig. nr. 1.4 Resurse continentale de apă dulce [km3]

Tab. nr. 1.1 Resurse regenerabile de apă și disponibilul de apă pe continente

Populația
Continen Suprafața,   Resurse de apă, Disponibil
t mil.km2   km3/an potențial de apă,
  m3/an
   
    Media Max. Min. Cv pe km2 pe cap
locuitor
Europa 10460000 740000000 2900 3410 2254 0,08 277250 3920
America 24300000 557000000 7890 8917 6895 0,06 324690 14170
de Nord
Africa 30100000 1100000000 4050 5082 3073 0,1 134550 3680
Asia 43500000 4302000000 13510 15008 11800 0,06 310570 3140
America 17900000 401000000 12030 14350 10320 0,07 672070 30000
de Sud
Australia 8950000 38000000 2404 2880 1891 0,1 268600 63260
și
Oceania
TOTAL 13500000 7138000000 42785 44751 39775 0,02 316930 5990
0
Sursa: “World Water Resources At The Beginning Of The 21st Century” prepared in the
framework of IHP UNESCO 51. - Shiklomanov, I. A., Rodda, J. C /112/

4
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

Din punct de vedere cantitativ, resursele regenerabile de apă dintr-o

regiune sau bazin hidrografic pot fi determinate prin folosirea unor date
meteorologice sau prin utilizarea observațiilor privind scurgerea râurilor.
Resursele cele mai mari de apă se regăsesc în Asia și America de Sud
(între 12000 și 13500 km3/an), în timp ce continentele cu cele mai reduse
resurse de apă sunt Europa, respectiv Australia și Oceania (între 2900 și 2400
km3/an). Resursele de apă pot înregistra variații anuale de ±15 - 25% față de
valoarea medie. Aceste valori absolute nu reflectă însă și disponibilitatea apei
pe fiecare continent, întrucât este vorba despre suprafețe de teren și număr de
locuitori foarte diferite. Variațiile scurgerii totale a cursurilor de apă sunt ciclice,
ca urmare a alternanței anilor ploioși și secetoși, ceea ce determină abateri de
la valorile medii, care diferă considerabil atât în ceea ce privește durata, cât și
amploarea. Disponibilul de apă pentru fiecare continent depinde atât de
suprafața continentului, dar mai ales de populația acestuia. Ca urmare a
exploziei demografice dintre anii 1970 și 2013, disponibilul de apă la nivel
planetar a scăzut de la 12900 m3/locuitor la 5990 m3/locuitor, iar la nivelul
continentelor, cele mai însemnate reduceri ale disponibilului de apă pe cap de
locuitor s-au înregistrat în Africa (de 2,8 ori), Asia (de 2 ori) și în America de
Sud (de 1,7 ori).

1.2.Resurse de apă ale României

România este străbătută de o reţea hidrografică relativ densă şi are
aproape întreaga suprafaţă (97,8%) cuprinsă în bazinul Dunării, cu excepţia
unor râuri din Dobrogea, care se varsă în Marea Neagră (figura nr. 1.5).

Fig. nr. 1.5 Reţeaua hidrografică a României

5
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Reţeaua hidrografică este dispusă radial faţă de arcul munților Carpați,

iar lungimea totală a cursurilor de apă care sunt mai lungi de 5 km și cu o
suprafață a bazinului hidrografic de peste 10 km 2, este de aproximativ 115000
km, cu o densitate medie de 0,5 km/km 2. Pentru cele 4864 râuri care au fost
codificate în Cadastrul Apelor Române în 1992, lungimea totală
corespunzătoare este de 78905 km, cu o densitate medie de 0,33 km/km2 /50/.
Resursele de apă ale României sunt constituite din ape de suprafaţă
(râuri interioare, lacuri naturale şi artificiale, fluviul Dunărea) şi ape subterane,
fiind apreciate pe baza analizei scurgerii medii pe râurile interioare şi pe
Dunăre, în funcţie de condiţiile fizico-geografice ale diverselor bazine
hidrografice, precum şi de stadiul de amenajare şi dotare.
Aceste resurse sunt prezentate în tabelul 1.2, conform datelor publicate
de Administrația Națională Apele Române în Sinteza calităţii apelor din
România în anul 2012 /140/.

Tab. nr. 1.2 Resurse de apă ale României

Categoria Resurse teoretice Resurse existente Cerinţa de apă conform
de mld. m3 potrivit gradului utilizărilor existente
resurse actual de mld. m3
amenajare
mld. m3
Râuri
40,00 13,86 3,02
interioare
Dunăre 85,00
3,48
(0,5 din stocul mediu
20,00 (inclusiv volumul transferat în
multianual, la intrarea în
bazinul Litoral)
ţară)
Ape 4,7 – apă freatică
5,41 0,69
subterane 4,9 – apă de adâncime
TOTAL 134,6 39,27 7,19

Principala resursă de apă din România este reprezentată de râurile

interioare, care sunt în număr de 4864, având o lungime totală de 78905 km.
Într-un an hidrologic mediu, scurgerea totală a râurilor interioare atinge un
volum de circa 40 km3/an.
O caracteristică de bază a acestei categorii de resurse, este
variabilitatea foarte mare în spaţiu. Astfel, resursele de apă din râurile
interioare au o pondere mare în zona montană şi înregistrează variaţii mari ale
debitului mediu specific (respectiv 1 l/s·km2 în zonele joase ale Câmpiei
Române, în cea mai mare parte a Dobrogei, în Câmpia Siretului inferior, în
extremitatea sud-vestică a Câmpiei Timişului şi Aradului; 1,5 l/s·km2 în cea mai

6
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

mare parte a Câmpiei Române, inclusiv în Câmpia Olteniei şi în zona colinară

a Olteniei şi Munteniei, în Podişul Transilvaniei, în Podişul Someşan, în cea
mai mare parte a Moldovei şi în zona de câmpie din partea de vest a ţării şi în
jur de 40 l/s·km 2 în zonele înalte ale munţilor Fagaraş şi Retezat).
Ca urmare a unei variaţiei foarte pronunţate a debitelor în timp, se
înregistrează viituri puternice primăvara şi la începutul verii, urmate de secete
prelungite. În medie, raportul Qmin/Qmax = 1/200, iar pe anumite cursuri de apă,
acesta poate fi chiar de 1/1000 sau chiar 1/2000.
Fluviul Dunărea, al doilea ca mărime din Europa, are o lungime totală
de 2850 km, din care 1075 de km (37,7%) se află pe teritoriul ţării noastre, are
un stoc mediu la intrarea în ţară de aproximativ 174 km 3/an. Caracterul său
internaţional, impune anumite limitări în utilizarea apelor sale şi, din acest
motiv, s-a considerat ca resursă numai jumătate din volumul mediu multianual
scurs pe Dunăre în secţiunea Baziaş. Cadrul legal de cooperare pentru
asigurarea protecției apei și resurselor ecologice, precum și pentru utilizarea
lor durabilă în Bazinul Dunării este reprezentat de Convenția privind
cooperarea pentru protecția si utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Comisia
Internațională pentru Protecția Fluviului Dunărea (ICPDR), cu sediul la Viena,
reprezintă principalul organism de decizie al Convenției și coordonează toate
activitățile desfășurate în cadrul Convenției. România a devenit stat membru al
Comisiei Internaționale pentru Protecția Fluviului Dunărea în 1995, odată cu
ratificarea, prin Legea nr. 14/1995, a Convenției privind cooperarea pentru
protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea.
Resursele de apă subterană sunt constituite din depozitele de apă
existente în stratele acvifere freatice şi în stratele acvifere captive de mare
adâncime.
Raportat la populaţia actuală a ţării, rezultă o resursă specifică
utilizabilă în regim natural de circa 2660 m 3/locuitor şi an, iar dacă se iau în
considerare numai resursele de apă din râurile interioare, rezultă o resursă
specifică teoretică de aproximativ 1770 m3/locuitor şi an. Având în vedere
faptul că resursele de apă sub 1000 m3/locuitor şi an sunt considerate extrem
de scăzute (de fapt, arată criza de apă), sub 5000 m3/locuitor şi an reduse și
peste 10000 m3/locuitor şi an ridicate /147/, se poate considera că România se
încadrează, din acest punct de vedere, în categoria ţărilor cu resurse de apă
relativ reduse.
În ceea ce priveşte cererea de apă pe teritoriul României, aceasta a
înregistrat creşteri majore în perioada 1950 – 1989, de la 1,4 miliarde m 3 la
peste 20 miliarde m3 în anul 1989, ca urmare a creşterii populaţiei şi a

7
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

dezvoltării intensive a industriei şi a agriculturii. După anul 1989, necesarul de

apă a scăzut foarte mult, până la 7,19 miliarde m3 în anul 2012, cauzele
acestei diminuări fiind:
- diminuarea producţiei industriale;
- reducerea drastică a cantităţilor de apă folosite pentru irigaţii;
- reducerea consumului de apă în procesele tehnologice.
La rândul lor, prelevările de apă au scăzut de la 10,3 km 3/an în anul
1995 la 6,49 km3/an în anul 2012, din care 1,05 km 3/an pentru alimentarea cu
apă a populaţiei; 4,35 km3/an pentru alimentarea cu apă industrială şi 1,09
km3/an pentru agricultură.
Pe lângă reducerea cererii de apă, scăderea debitelor prelevate se
explică şi prin măsurile de reducere a pierderilor şi prin aplicarea mecanismului
economic în gospodărirea apelor.
România este una dintre primele ţări europene care a introdus
administrarea apelor pe bazine hidrografice, încă din anul 1959, dar a realizat
în intervalul 1959 - 1962 şi primele planuri de amenajare a bazinelor
hidrografice.
Amenajările hidrotehnice din ţara noastră cuprind peste 1200 de lacuri
de acumulare, dintre care 400 cu volume de peste 1 km 3, 230 de mari baraje,
9920 km de diguri, 6300 km de regularizări de albii, 2290 km de derivaţii de
debite etc. Cele 230 de amenajări de mari dimensiuni au atât folosinţe
complexe, cât şi unică folosinţă, cum ar fi producerea de energie
hidroelectrică, alimentare cu apă, controlul viiturilor, piscicultură sau agrement,
după cum urmează:
- 67 de amenajări hidrotehnice au ca folosinţă exclusivă producerea de
energie hidroelectrică;
- 5 amenajări hidrotehnice pentru satisfacerea cerinţelor de apă ale
unei singure folosinţe, alta decât producerea de energie hidroelectrică
sau atenuarea viiturilor;
- 39 de amenajări hidrotehnice destinate satisfacerii cerinţelor de apă a
două folosinţe, altele decât atenuarea viiturilor;.
- 119 de amenajări hidrotehnice cu mai mult de două folosinţe.
Se menţionează că datele prezentate au fost preluate de pe site-ul
Companiei Naţionale "Apele Romane", aprecierea lor fiind valabilă la nivelul
anului 2012 şi din Planul Național de amenajare a bazinelor hidrografice din
România, elaborat în februarie 2013 /139, 140/.

1.3. Caracteristicile generale ale apelor

8
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

1.3.1. Starea de agregare

Apa este răspândită în natură sub cele trei stări de agregare: lichidă,
solidă şi gazoasă. Apa lichidă se găseşte în oceane, mări, fluvii, râuri şi lacuri,
dar şi în formaţiunile acvifere, ca apă subterană şi ocupă două treimi din
suprafaţa planetei. Apa solidă este reprezentată de zăpadă şi gheaţă, care
acoperă suprafaţa terestră în regiunile polare, pe vârfurile munţilor înalţi,
ghețarii care plutesc pe mările polare sau gheața care se află în regiunile cu
permafrost. Apa sub formă de vapori se află în atmosferă şi este rezultatul
evaporării apei terestre sub acţiunea radiaţiei solare.
Stările de agregare a apei şi trecerea dintr-o stare în alta, în funcţie de
anumite condiţii de temperatură şi presiune pot fi reprezentate într-o diagramă
de tipul celei din figura nr. 1.6.

Fig. nr. 1.6 Diagrama stărilor de agregare în funcţie de presiune şi temperatură

Apa în stare lichidă are o energie de coeziune este mai mare decât
energia cinetică a moleculelor şi mai mare decât energia de legătură, posedă
volum, însă nu posedă formă, prezintă suprafaţă liberă şi este incompresibilă.
Apa în stare solidă are o energie cinetică a moleculelor este mai mică
decât energia de legătură, posibilităţile de deplasare a atomilor sau a
moleculelor sunt foarte reduse, structura este amorfă sau cristalină, posedă
volum şi este incompresibilă, iar proprietăţile pot fi omogene sau neomogene;
izotrope sau anizotrope.
Apa în stare gazoasă este caracterizată de deplasările predominante
termice, forţele intermoleculare sunt mult mai mici decât energia cinetică a

9
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

moleculelor, iar densitatea este mult mai mică decât în stare solidă. Vaporii de
apă sunt compresibili şi nu posedă nici volum, nici formă.
1.3.2. Caracteristici fizice şi termodinamice
Apa lichidă poate fi caracterizată de o serie întreagă de prorietăţi fizice,
dintre care cele mai importante sunt culoarea, turbiditatea, transparenţa,
temperatura, greutatea specifică şi vâscozitatea.
Culoarea. În general, apa în strat subţire este incoloră, iar când
grosimea stratului depăşeşte 6 cm, devine albăstruie. În funcţie de substanţele
dizolvate în apă, aceasta poate fi gălbuie, cafenie, albastră sau poate avea un
aspect lăptos. Diferite tipuri de supensii solide pot ajunge în apă atât din cauze
naturale, cât și din cauze antropice. Prezența unor materii organice dizolvate în
apă, cum ar fi humusul sau vegetația în descompunere, determină o culoare
galbenă sau maro a apei, în timp ce apa cu un conținut ridicat de fitoplancton
și alte alge are o culoare verzuie. Suspensiile solide de sol care provin din
fenomene de eroziune pot determina colorarea apei în roșu, maro, gri sau
galben. Apa intens colorată generează efecte semnificative asupra
ecosistemelor acvatice, întrucât poate împiedica pătrunderea în corpul de apă
a luminii, care este extrem de importantă pentru viața acvatică, periclitând
astfel ecosistemele. Prezența în apă a unei populații însemnate de alge, de
exemplu, blochează apropape în totalitate pătrunderea luminii în corpul de apă
și, totodată, conduce la creșterea consumului de oxigen dizolvat, dând naștere
fenomenului de eutrofizare.
Turbiditatea se referă la concentraţia de suspensii dispersate în apă, iar
transparenţa exprimă grosimea stratului de apă, în cm, prin care se pot
distinge contururile obiectelor. De cele mai multe ori, turbiditatea este
accentuată de prezența în apă a particulelor de argilă, mâl, particule fine de
materie anorganică și organică, alge, compuși organici solubili colorați,
plancton și alte organisme microscopice. Concentrațiile ridicate de particule în
suspensie determină blocarea pătrunderii luminii în corpul de apă, reducerea
valorii de agrement și a calității habitatului, precum și accelerarea procesului
de colmatare a lacurilor. În cursurile de apă, sedimentarea particulelor în
suspensie poate genera, de asemenea, colmatarea albiei, ceea ce conduce la
degradarea habitatului pentru ihtiofaună. Particulele în suspensie reprezintă
suprafețe pe care se pot fixa diferite tipuri de poluanți, în special metalele și
bacteriile.
Temperatura apei variază în funcţie de condiţiile termodinamice ale
bazinului hidrografic, de la 0oC în zonele reci, până la valori ridicate în zonele
cu activitate vulcanică. Regimul termic al apei lichide este diferit pentru apele

10
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

curgătoare faţă de cel al apelor stagnante. Temperatura este o proprietate

importantă a apei, deoarece influențează chimismul apei, creșterea ei
accelerând rata reacțiilor chimice, iar unii compuși chimici sunt mai toxici într-
un mediu acvatic cu temperatură ridicată. De asemenea, creșterea
temperaturii afectează viața acvatică, în special în cazul cursurilor de apă,
întrucât apa cu o temperatură mai ridicată conține o cantitate mai redusă de
oxigen dizolvat, periclitând astfel supraviețuirea a diferitelor specii acvatice.
Greutatea specifică sau greutatea volumetrică reprezintă greutatea
unității de volum și variază în funcție de temperatură și presiune. De
asemenea, există o dependență direct proporțională între greutatea specifică și
gradul de mineralizare a apei.
Vâscozitatea este proprietatea apei de a se opune deformărilor cauzate
de solicitări la forfecare și apare ca urmare a interacțiunii prin frecare a
moleculelor de apă, fiind, la rândul ei, influențată de temperatură.
Tensiunea superficială este un fenomen determinat de forțele de
coeziune dintre moleculele de apă, care se manifestă diferit în funcţie de
localizarea moleculei faţă de suprafaţa de separare a două medii cu proprietăți
diferite.
Greutatea specifică, densitatea, tensiunea superficială şi vâscozitatea
dinamică a apei sunt influenţate în mod esenţial de valoarea temperaturii
(tabelul nr. 1.3).

Tab. nr. 1.3 Caracteristicile apei în funcţie de temperatură

T Tensiunea Vâscozitate Greutatea specifică Densitatea
o
[ C] superficială a dinamică [g /cm3] [g/cm3]
[10-5 N/cm] [10-3 Pa/s] Apă Gheaţă Apă Gheaţă
lichidă lichidă
-20 - - 1,006580 1,08696 0,994390 0,920000
0 75,6 1,78 1,000160 1,09051 0,999868 0,917899
20 72,8 1,00 1,001797 - 0,998234 -
60 66,9 0,49 1,017089 - 0,983226 -
100 58,9 0,28 1,043453 - 0,958382 -

Comportamentul termodinamic al apei este, la rândul lui, influenţat de

temperatură şi poate fi descris de următoarele caracteristici: dilatarea termică
, căldura specifică c, conductibilitatea termică  şi entalpia specifică (tabelul
nr. 1.4).

11
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

Tab. nr. 1.4 Caracteristici termodinamice ale apei în funcţie de temperatură

T  c, [·J/g·K] , [·10-4 W/cm·K] 
o
[ C] -6
[·10 K ]-1 Apă Gheaţă Apă Gheaţă kJ/kg]
lichidă lichidă
-20 -678 4,35 1,96 52,3 243 -
0 -68 4,22 2,11 56,4 222 0,10
20 207 4,18 - 59,7 - 84,00
40 385 4,18 - 62,7 - 167,58
60 523 4,18 - 65,1 - 251,20
100 750 4,20 - 68,2 - 419,10

Dilatarea termică () se referă la modificarea volumului în funcție de

temperatură. Din acest punct de vedere, apa se comportă diferit față de
celelalte lichide.La valori mai mari decât 4°C, apa se dilată odată cu creşterea
temperaturii, dependența fiind neliniară, iar la valori între 4 şi 0°C apa se dilată
în loc să se contracte.
Căldura specifică (c) reprezintă cantitatea de caldură necesară pentru a
ridica temperatura unui gram de apă cu un grad. Datorita structurii sale
moleculare cvasicristaline, apa este una dintre substanțele cu cea mai mare
caldură specifică, care, alături de conductibilitatea termică, de asemenea
ridicată, conferă hidrosferei rolul de conservare termică și de reglator al climei.
Conductibilitatea termică () reprezintă debitul termic (cantitatea de
căldură care se propagă în unitatea de timp) între două puncte ale unui
conductor cu secțiunea de 1 cm2, situate la o distanță de 1 cm, între care
există o diferență de temperatură de 1ºC.
Entalpia specifică () reprezintă cantitatea de căldură conținută într-un
1 kg de apă, în funcție de temperatura la care se găsește aceasta.
1.3.3. Caracteristici chimice
Pe baza proprietăţilor chimice ale apei se poate aprecia calitatea
apelor, în special pentru cele utilizate pentru alimentarea cu apă potabilă şi
industrială.
Aciditatea apei este dată de proprietatea pe care o au unele substanţe,
pe care aceasta le conţine, de a lega o bază tare şi se exprimă prin pH, care
este inversul concentraţiei ionilor de hidrogen. Cunoaşterea valorii pH permite
determinarea caracteristicilor corozive ale apei şi stabilirea cantităţilor de
substanţe neutralizante. Apa este considerată acidă atunci când valoarea pH <
7, alcalină pentru pH > 7 şi neutră pentru pH = 7.
Aciditatea apei se datorează prezenței dioxidului de carbon liber, a
acizilor minerali şi a sărurilor acizilor tari cu baze slabe. Alcalinitatea apei se

12
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

datorează prezenţei bicarbonaţilor, a carbonaţilor, a hidroxizilor șu uneori a

fosfaţilor şi silicaţilor.
Printre factorii naturali care influențează reacția pH a apei se numără:
- carbonatul de calciu, care se poate combina cu hidrogen
suplimentar sau ioni hidroxil care modifică pH-ul apei;
- pădurile de pin sau brad - descompunerea acelor cresc aciditatea
apei din sol și influențează aciditatea apelor superficiale din zonă;
- precipitațiile, care în căderea lor prin atmosferă dizolvă dioxidul de
carbon și formează un acid slab (pricipitațiile sunt în mod natural
ușor acide, având un pH cuprins între 5 și 6);
- anotimpurile – în special toamna, când frunzele cad și se
descompun în apă;
- fotosinteza și respirația plantelor; proces în care se elimină dioxidul
de carbon.
Reacția pH a apei poate fi modificată și de o serie de activități
antropice, printre care:
- sectorul energetic și transportul rutier, responsabil de emisii de
dioxid de sulf și oxizi de azot, care determină formarea ploilor acide;
- deversarea unor poluanți industriali direct în apă (amoniac sau
metale grele) poate afecta pH-ul apei;
- industria minieră poate expune anumite roci precipitațiilor,
producându-se astfel drenajul acid.
Duritatea apei este determinată de conţinutul de calciu şi magneziu
aflate în soluţie şi este o consecință a contactului apei subterane sau de
suprafață cu roci de tipul calcarului sau dolomitului.
Duritatea totală a apei se compune din duritatea temporară și duritatea
permanentă. Duritatea temporară este dată de carbonații acizi de calciu și de
magneziu din apă. Această duritate dispare la fierberea apei, deoarece
carbonații acizi se descompun în carbonați, care sunt compuși greu solubili.
Duritatea permanentă este cea datorată prezenței sărurilor de calciu și
magneziu, cum sunt sulfații sau clorurile, care sunt stabile din punct de vedere
termic.
Duritatea se exprimă în grade de duritate germane, franceze, engleze
sau americane. În România se utilizează gradele de duritate germane, un grad
de duritate fiind echivalent cu un conţinut de 10 mg de CaO sau 1,42 mg MgO
la un litru de apă (1 grad german = 1,79 grade franceze = 1,25 grade engleze
= 17,84 grade americane).

13
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

În funcție de duritate, exprimată în grade germane, apele naturale se

clasifică în:
- ape foarte moi: 0 – 4
- ape moi: 4 – 8
- ape semidure: 8 – 12
- ape destul de dure: 12 – 18
- ape dure: 18 – 30
- ape foarte dure: peste 30.
Pentru a se încadra în normele de calitate, apa potabilă nu trebuie să
depăşească 12 grade de duritate.
Agresivitatea apei se referă la capacitatea acesteia de a ataca chimic
materialele cu care vine în contact şi depinde de o serie de factori, printre care
se numără conţinutul de săruri şi de acizi al apei, temperatura, viteza de
circulaţie. În absența sărurilor, agresivitatea poate fi reprezentată prin
conținutul de gaze dizolvate (cum ar fi oxigenul și bioxidul de carbon). De
regulă, agresivitatea apei este evaluată în funcție de natura materialelor cu
care vine în contact, respectiv calcar, beton, ciment, metale etc.
1.3.4 Caracteristici organoleptice şi biologice
Caracteristicile organoleptice ale apei sunt acelea care pot fi apreciate
din punct de vedere calitativ cu ajutorul simţurilor, cele mai importante fiind
gustul şi mirosul.
Gustul apei este plăcut când apa conţine cantităţi reduse de calciu,
magneziu şi bioxid de carbon; neplăcut atunci când cantităţile de săruri
dizolvate în apă sunt mari; dulceag atunci când apa conţine cantităţi mari de
substanţe organice; sărat în cazul unor concentraţii ridicate de clorură de
sodiu; amar când apa are un conţinut ridicat de sulfat de magneziu; acru în
prezenţa alaunilor şi sălciu în cazul apelor cu un conţinut foarte scăzut de
săruri minerale.
Mirosul apei se analizează pentru apa nefiartă, apa fiind considerată
corespunzătoare din punct de vedere calitativ atunci când mirosul lipseşte.
Mirosul stătut sau de putrefacţie este cauzat de prezenţa în apă a unor
substanţe organice aflate în descompunere, a microorganismelor vii sau a
substanţelor chimice provenite din apele uzate care sunt deversate în
receptori.
Din punct de vedere biologic, apa reprezintă un mediu biotic la care s-
au adaptat numeroase organisme. În apele curgătoare, datorită caracteristicilor
acestei forme de înmagazinare a apei, se dezvoltă cu precădere organisme

14
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

bentonice, în timp ce planctonul este cu atât mai sărac, cu cât viteza de

curgere a apei este mai mare.
Determinarea calităţii apei din punct de vedere igienic, presupune
efectuarea unor analize biologice şi bacteriologice. Analiza biologică a apei
urmăreşte studierea componenţei cantitative şi calitative a populaţiei existente
şi depistarea fenomenelor de impurificare a apei. Analiza bacteriologică trebuie
să evidenţieze conţinutul apei în bacterii, conţinut care poate determina
impurificarea apei.
1.3.5 Calitatea apelor din România
Așa cum s-a arătat anterior, România se confruntă cu probleme legate
de cantitatea resurselor de apă de care dispune, la care se adaugă și o serie
de probleme legate de calitatea apei. Apele de suprafață, dar uneori și apele
subterane, sunt supuse proceselor de poluare și contaminare cu agenţi
poluanţi de o mare diversitate, devenind de multe ori improprii utilizării lor,
astfel încât raportul resursă-cerinţă devine mai deficitar decât în cazul în care
se iau în considerare volumele de apă tehnic utilizabile.
Ca urmare a activităților antropice care se desfășoară în bazinele
hidrografice, starea ecologică a apelor, în special a celor de suprafață, a fost
afectată prin pierderea biodiversităţii şi a habitatelor acvatice, precum şi prin
modificarea calităţii apei ca resursă. Evaluarea stării ecologice a apelor de
suprafaţă se realizează prin integrarea elementelor de calitate (caracteristici
biologice, fizice și chimice, poluanţii specifici). Pentru stabilirea stării ecologice
a resurselor de apă se utilizează principiul potrivit căruia starea de calitate este
stabilită de cea mai defavorabilă caracteristică dintre cele analizate.
Elementele de calitate care se analizează în mod obișnuit sunt:
 elementele biologice: flora și fauna ecosistemului acvatic;
 elementele fizice și chimice: temperatura apei, oxigen dizolvat, consum
biochimic și chimic de oxigen CBO5 ,CCO-Cr; reacția pH, cantitatea de
nutrienţi, condiţii salinitate, poluanţii specifici etc.
În România, calitatea apelor este monitorizată de către Agenția
Națională Apele Române. Potrivit datelor din Sinteza calității apelor din
România în 2012 /140/, s-a investigat calitatea apelor din râuri, lacuri și a
apelor subterane în cadrul bazinelor hidrografice. Starea ecologică a fost
stabilită pentru aproximativ 30000 km, pe baza măsurătorilor efectuate în
secţiunile de monitorizare şi aplicând metodologiile de evaluare conforme cu
cerinţele Directivei Cadru Apă 2000/60/EC /143/.
Rezultatele monitorizării au arătat că apa din majoritatea râurilor are o
stare ecologică bună sau moderată, excepție făcând bazinul hidrologic Someș,

15
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

unde s-a identificat o stare ecologică proastă pe o lungime de 21 km și bazinul

hidrografic Vedea, unde s-a identificat o stare ecologică slabă pentru 10,94 km
și o stare ecologică proastă pentru 21,45 km.
Din totalul de 50 de lacuri naturale analizate, doar 4 ating obiectivele de
calitate a apei, având o stare ecologică bună sau foarte bună, celelalte 46 fiind
încadrate la stare ecologică moderată (44) sau proastă (2). Principala cauză a
acestui fapt este procesul de eutrofizare a lacurilor, ca urmare a îmbogățirii
apelor cu nutrienți proveniți din activități agricole, a creșterii intensive a
anumitor specii de pești și a îmbătrânirii lacurilor.
Pentru evaluarea chimică a calității apei subterane au fost investigate
140 de corpuri de apă subterană din totalul celor 142 de corpuri existente, în
1301 puncte de monitorizare (foraje, izvoare, drenuri, fântâni). Rezultatele
monitorizării au arătat că 122 corpuri se află în stare chimică bună, iar 27 de
corpuri de apă subterană se află in stare chimică slabă. Cele mai multe
depăşiri se înregistrează la azotaţi, sursele majore ale contaminării fiind
spălarea permanentă a solului impregnat cu compuşi cu azot proveniţi din
aplicarea îngrăşămintelor chimice pe unele categorii de terenuri arabile, de
către precipitaţiile atmosferice şi apa de la irigaţii, precum și evacuarea de ape
uzate încărcate cu azotaţi în apele de suprafaţă.

1.4. Utilizarea apei în natură şi în societate

Apa reprezintă o resursă vitală pentru toate formele de viață de pe
planetă. Societatea utilizează apa pentru a genera și susține creșterea
economică și bunăstarea populației, desfășurând în acest scop o serie de
activități industriale, agricole, comerciale, transport și turism. De asemenea,
prezența apei într-o regiune este importantă în decizia amplasării așezărilor
umane și reprezintă, totodată, o importantă resursă pentru activitățile de
agrement. Apa reprezintă un element cheie pentru ecosisteme și pentru
reglarea climei. Indiferent de starea de agregare în care se află, apa este un
element indispensabil vieţii. Pentru a supravieţui, omul trebuie să consume în
jur de 2 litri de apă zilnic. La fel de importantă este apa şi pentru plante şi
animale, care nu îşi pot îndeplini funcţiile vitale în absenţa acesteia.
În funcţie de modul şi scopurile în care se foloseşte apa în societate,
utilizările acesteia se împart în utilizări consumatoare de apă şi utilizări
neconsumatoare de apă.
Utilizările consumatoare de apă sunt cele care constituie obiectul
principal al activităţii de gestionare a apelor şi cuprind alimentarea cu apă

16
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

potabilă a populaţiei, alimentarea cu apă industrială a diferitelor sectoare ale

economiei, irigaţiile și piscicultura.
În cazul utilizărilor neconsumatoare de apă nu există pierderi de apă,
debitul captat fiind, de regulă, egal cu cel restituit. Acest tip de utilizare a apei
nu ridică probleme deosebite din punct de vedere al gospodăririi apelor. Ele
sunt luate în considerare în condiţiile în care există o interdependenţă între
acestea şi utilizările consumatoare de apă. Printre utilizările neconsumatoare
de apă se numără amenajările hidroenergetice, navigaţia, instalaţiile
hidromecanice amplasate pe cursurile de apă şi amenajările pentru agrement.
Alimentarea cu apă potabilă a populaţiei are prioritate absolută faţă de
orice alt tip de utilizare a apei şi cuprinde toate lucrările hidrotehnice și
hidroedilitare necesare satisfacerii cerinţelor de apă. De regulă, aceste lucrări
se compun din lucrări de captare a apei, realizarea sistemului de aducţiune,
măsuri de îmbunătăţire a calităţii apei, lucrări pentru înmagazinarea, ridicarea
şi distribuţia apei.
Un element important în cazul alimentărilor cu apă potabilă este
reprezentat de calitatea apelor. În scopul determinării condiţiilor de calitate,
este necesar să se analizeze proprietăţile organoleptice, fizice, chimice şi
biologice ale apei.
Apa potabilă trebuie să fie lipsită de gust şi de miros, sau acestea să fie
foarte slab perceptibile. Din punct de vedere al temperaturii, aceasta trebuie să
se încadreze între 8 şi 12 oC. De asemenea, se impune ca apa potabilă
furnizată consumatorilor să fie limpede şi incoloră. Conţinutul de gaze al apei
potabile trebuie să se încadreze în următoarele limite: minim 8,577 mg/l oxigen
şi maxim 8 mg/l bioxid de carbon liber. Duritatea admisă pentru apa potabilă
este de minim 5 și maxim 12 grade de duritate, iar conţinutul de substanţe
organice nu poate depăşi 53 mg/l. Reacţia pH a apei pentru băut trebuie să fie
aproape neutră, valoarea acesteia fiind cuprinsă între 6,8 şi 8,5.
Sursele de apă pentru alimentarea cu apă potabilă se pot grupa în trei
categorii:
- ape meteorice (ploaie, zăpadă, grindină);
- ape de suprafaţă (pâraie, râuri, lacuri, bazine de acumulare);
- ape subterane.
Apele meteorice nu se recomandă pentru alimentarea cu apă potabilă
decât în zonele unde nu există alte resurse de apă, acestea fiind utilizabile
pentru spălat sau gătit. Apele de suprafaţă, fie că sunt curgătoare sau
stătătoare, pot asigura din punct de vedere cantitativ alimentarea cu apă
potabilă, însă în ceea ce priveşte calitatea, aceasta nu este întotdeauna

17
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

corespunzătoare cerinţelor impuse de consumul de apă, necesitând operaţii de

purificare. În schimb, apele subterane au o calitate superioară, care
corespunde cerinţelor de alimentare cu apă potabilă.
În zonele populate, apa consumată efectiv reprezintă numai 25 – 35%
din cantitatea de apă furnizată, restul de apă fiind evacuată în cursurile de apă
sub formă de debite restituite. Înainte de deversarea apei în receptori, se
impune epurarea acesteia, în scopul protejării resurselor naturale.
Alimentarea cu apă industrială
Având în vedere cantităţile de apă mari care sunt necesare diferitelor
activităţi industriale, este dificilă racordarea marilor întreprinderi la reţeaua
publică de alimentare cu apă potabilă şi, din acest motiv, de cele mai multe ori
este necesară realizarea unei reţele de alimentare independente. Cel mai
mare consum de apă industrială se înregistrează în sectorul termoenergetic, în
industria chimică şi în industria extractivă, în combinatele metalurgice şi
siderurgice.
La stabilirea necesarului de apă pentru o activitate industrială se ţine
seama de următoarele cerinţe:
- consumul de apă destinat funcţionării instalaţiilor tehnologice
(producerea aburului, răcire, spălare, transport hidraulic, consum de
apă pe produs);
- consumul în scopuri igienico-sanitare;
- consumul pentru igienizarea spaţiului;
- consumul pentru stingerea incendiilor;
- pierderile de apă ale sistemului de alimentare.
Calitatea apei industriale depinde de scopul în care este folosită. Apa
care este folosită pentru instalaţiile de răcire, trebuie să aibă un conţinut de
substanţe în suspensie de maxim 25 mg/l, maxim 10 grade de duritate, iar
temperatura să fie cuprinsă între 10 – 14oC. În general, apele industriale
trebuie să aibă un conţinut redus de săruri, să fie uşor alcaline şi să
îndeplinească condiţiile de temperatură.
Calitatea apei folosite în industria alimentară trebuie să fie identică cu
cea a apei potabile. Condiţii de calitate mai puţin pretenţioase sunt impuse
apei utilizate pentru transportul hidraulic al materiilor prime, deşeurilor sau
pentru spălarea produselor miniere. Datorită cantităţilor mari de apă
industrială, aceasta este furnizată, de cele mai multe ori, din surse de apă de
suprafaţă.

18
 REPARTIŢIA ŞI UTILIZAREA RESURSELOR DE APĂ

Irigaţiile necesită cantităţi mari de apă, de cele mai multe ori mult mai
mari decât celelalte tipuri de utilizare, iar consumul efectiv este, de asemenea,
foarte mare (în jur de 85% din totalul apei furnizate).
Stabilirea necesarului de apă pentru irigaţii reprezintă o problemă
destul de dificilă, acesta fiind dependent de mai mulţi factori, printre care se
numără clima, tipul de sol, tipul de plante de cultură, relieful terenului, condiţiile
hidrogeologice, sursele de apă disponibile etc.
Calitatea apei folosită la irigaţii se determină în funcţie de sol, climă şi
tipul de cultură şi se apreciază prin conţinutul de săruri, conţinutul în aluviuni şi
temperatură. Conţinutul de săruri admis este de 0,8 – 1 g/l, această limită
putând fi depăşită în cazul solurilor foarte permeabile şi cu un drenaj suficient
sau atunci când normele de udare şi de irigaţie sunt mici.
Piscicultura reprezintă una dintre cele mai importante şi productive
utilizări ale apei, conducând la o valorificare optimă a apei, ca resursă naturală.
Necesarul de apă, temperatura şi calitatea apei pentru piscicultură
depinde de categoria practicată, de speciile de peşte şi de condiţiile de
exploatare ale amenajărilor piscicole.
Amenajările hidroenergetice fac parte din categoria de utilizări
neconsumatoare de apă. Amenajările cu folosință exclusiv energetică sunt
situate de regulă în zone montane și piemontane și constau în general dintr-un
baraj, în spatele căruia se formează un lac de acumulare cu un volum mai
mare sau mai mic, în funcție de debitul mediu multianual al cursului de apă.
Astfel de amenajări funcţionează chiar pe albia cursului de apă şi nu ridică
probleme deosebite în activitatea de gestionare a apelor, decât în ceea ce
priveşte asigurarea debitelor şi nivelelor necesare funcţionării lor.
Necesarul de apă pentru amenajările hidroenergetice se stabileşte în
funcţie de graficul de sarcină.
Există amenajări hidroenergetice cu două (producere de energie și
transport naval) și cu mai multe folosințe (se adaugă o serie întreagă de
folosințe printre care alimentare cu apă, irigații, piscicultură, agrement).
Navigaţia şi plutăritul
Transportul pe apă se poate realiza pe fluvii, râuri, lacuri sau canale
navigabile (transport fluvial) și pe mări sau oceane (transport maritim).
Necesarul de apă pentru desfăşurarea acestor activităţi se determină în
funcţie adâncimea care trebuie asigurată, de necesităţile de ecluzare şi de
necesitatea acoperirii pierderilor de apă prin infiltrare şi evapotranspiraţie.
Navigația fluvială are o serie întreagă de avantaje, în special în cazul
transporturilor de mărfuri, întrucât asigură condiții optime pentru transportul

19
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ

unor cantități mari, necesită un consum mai redus de combustibil, de metal, de

forta de munca calificata, are costuri mai mici și este mult mai puțin poluanăt
comparativ cu transportul rutier.

20