Cap 2 - Ciclul Hidrologic Si Procese Componente

CICLUL HIDROLOGIC ȘI PROCESELE COMPONENTE
CAPITOLUL II
Spre deosebire de alte resurse naturale, apa este o resursă mobilă,

care se află într-o continuă mişcare. Apa se evaporă de pe suprafaţa
oceanelor, mărilor, lacurilor şi râurilor, iar vaporii rezultaţi ajung în atmosferă,
unde constituie norii, care se deplasează spre interiorul continentelor,
generând precipitaţii /77/.
2.1 Ciclul hidrologic

Prin condensarea vaporilor și formarea norilor apar precipitaţiile, care
se produc sub formă de ploaie şi de ninsoare, în funcţie de temperatură.
Precipitaţiile care cad pe suprafaţa continentelor reprezintă sursa principală a
colectoarelor superficiale, cum sunt râurile, lacurile, apa subterană sau
gheţarii. Apa din precipitaţii, odată ajunsă pe sol, în funcţie de condiţiile locale,
este supusă unor procese de tipul infiltraţiei, evaporării, intercepţiei,
transpiraţiei sau scurgerii superficiale. Cea mai mare parte din apa terestră
este implicată în această mişcare continuă, cunoscută sub denumirea de ciclu
hidrologic, care se desfăşoară sub acţiunea energiei solare, care determină
evaporarea apei, şi a gravitaţiei, care permite căderea precipitațiilor pe teren
(figura nr. 2.1).
Fig. nr. 2.1 Circuitul apei în natură
1
HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE MINIERĂ
Anual, ciclul hidrologic implică deplasarea unui volum de aproximativ

577000 km3 de apă /113/, care poate fi observată în figura nr. 2.2.
Fig. nr. 2.2 Volume de apă implicate anual în ciclul hidrologic
Astfel, în fiecare an se evaporă un volum de apă de 502800 km 3 de pe

suprafaţa mărilor şi oceanelor şi de 74200 km 3 de pe suprafaţa terenului,
acelaşi volum revenind pe suprafaţa globului terestru sub formă de precipitaţii,
respectiv 458000 km3 pe suprafaţa mărilor şi oceanelor şi 119000 km3 pe
suprafaţa continentelor.
Diferenţa dintre evaporarea şi precipitaţia de pe suprafaţa terestră,
respectiv 44800 km3/an, reprezintă scurgerea totală a râurilor şi fluviilor de pe
glob (42600 km3/an) şi scurgerea subterană directă în oceanul planetar (2200
km3/an).
În general, ciclul hidrologic nu poate fi controlat de către om. Există,
însă, posibilităţi de acţionare în sensul minimizării evaporării şi scurgerii
superficiale, care sunt procese care nu favorizează acumularea resurselor de
apă, şi de a maximiza retenţia precipitaţiilor sub formă de umiditate a solului.
Ecuaţia bilanţului de apă descrie din punct de vedere matematic
procesele hidrologice care se desfăşoară într-o anumită perioadă de timp şi se
bazează pe principiul continuităţii maselor şi energiei.
Astfel, ciclul hidrologic este considerat ca fiind un sistem închis, iar
aportul şi/sau pierderile de masă (respectiv apa) şi de energie sunt nule. În
literatura de specialitate există numeroase forme ale ecuaţiei bilanţului de apă,
iar forma fundamentală a acesteia este cea prezentată în relaţia 2.1 /29/.
2
P  E  S  Q  0 (2.1)
unde: P – precipitaţia;
E – evaporarea;
S – modificarea volumelor de apă în colectoarele superficiale şi în
subsol;
Q – scurgerea.
Semnificaţia ± din ecuaţia bilanţului de apă arată că fiecare termen
poate fi pozitiv sau negativ, adică aportul de apă într-un colector reprezintă
pierdere pentru un altul.
Ecuaţia simplificată de bilanţ al apei descrisă de relaţia 2.1 nu ţine
seama de apa stocată şi de scurgerea subterană şi se rezumă la exprimarea
precipitaţiei în funcţie de scurgerea superficială şi de evapotranspiraţie /133/.
P  Q s  ET (2.2)
Pe baza acestei ecuații se poate determina în modul cel mai simplu

bilanțul de apă al continentelor, prezentat în tabelul nr. 2.1 /107/.
Tab. nr. 2.1 Bilanţul de apă al continentelor

Continentul P ET Qs
[km3/an] [km3/an] [km3/an]
Europa 7165 4055 3110
Asia 32690 19500 13190
Africa 20780 16555 4225
America de 13910 7950 5960
Nord
America de Sud 29355 18975 10380
Australia şi 6405 4440 1965
Oceania
TOTAL 110305 71475 38830
Circulaţia apei este extrem de importantă pentru procesele naturale,

asigurând legătura între diferitele unităţi ale hidrosferei, schimbul de apă între
zonele marine şi cele continentale şi aprovizionarea solului cu apa atât de
necesară vieţii pe pământ. Cantitatea şi calitatea resurselor de apă reprezintă
un factor determinant, care condiţionează dezvoltarea generală a economiei şi
a procesului de amenajare a teritoriilor.
Ciclul hidrologic se poate studia atât la nivel global, cât și la nivelul
bazinului hidrografic.
3
La nivel global, se consideră că ciclul hidrologic cuprinde trei mari

sisteme, respectiv oceanele, atmosfera și suprafața terestră. Precipitațiile,
scurgerea superficială și evaporarea sunt principalele procese prin care apa se
deplasează dintr-un sistem în altul. Cu alte cuvinte, ciclul hodrologic la nivel
global reprezintă ansamblul geofizic al ciclului hidrologic și ilustrează
interacțiunile dintre litosferă, hidrosferă și atmosferă. Studiul ciclului hidrologic
la nivel global se impune pentru înțelegerea fluxurilor și modelelor de circulație
globală. Rezultatele acestui studiu sunt extrem de importante pentru
planificarea resurselor de apă la nivel național, pentru evaluarea resurselor de
apă la nivel regional, pentru prognozele meteorologice și pentru studierea
schimbărilor climatice.
La nivelul bazinului hidrografic, studiul ciclului hidrologic este limitat în
spațiu la suprafețe care pot varia de la 5 – 10 pânâ la câteva mii de kilometri
pătrați. În timp, un astfel de studiu poate dura de la câteva ore, în cazul unei
furtuni, până studii realizate pe parcursul mai multor ani. În studiul la nivelul
bazinului hidrografic, sunt luate în considerare, de asemenea, trei sisteme,
respectiv terenul, subsolul și formațiunile acvifere. Când se studiază ciclul
hidrologic referitor la teren, procesele dominante sunt precipitațiile,
evapotranspirația, infiltrarea și scurgerile de suprafață. Sistemul terenului
cuprinde trei subsisteme, respectiv vegetația, structura terenului și tipul de sol,
care determină reducerea cantității de apă din precipitații prin intercepție,
înmagazinare în depresiuni superficiale și înmagazinare în stratele acvifere.
Aceste cantități de apă fie se evaporă în sistemul atmosferic, fie se infiltrează
în subteran.
2.2 Precipitațiile
Precipitațiile reprezintă mecanismul primar prin care apa ajunge din
atmosferă pe suprafața Pământului. Prin noţiunea de precipitaţii se înţeleg
afluxurile meteorice, în stare lichidă sau în stare solidă. În general, precipitaţiile
solide se măsoară în funcţie de echivalentul lor în apă.
Precipitațiile lichide sunt reprezentate de ploaie, burniță și ploaie
înghețată. Ploaia constă în căderea din atmosferă a apei lichide sub forma
unor picături care au atins dimensiunile necesare pentru a învinge turbulența
atmosferică și a se supune forței de gravitație, respectiv 0,5 – 6 mm. Burnița
constă în căderea din atmosferă a unor picături de apă cu dimensiuni foarte
mici, de regulă sub 0,5 mm. Ploaia înghețată se produce ca urmare a înghețării
picăturilor de ploaie înainte de a atinge solul, ca urmare a parcurgerii unui strat
4
atmosferic inferior cu temperatură negativă, și este compusă din granule

sferice de gheață transparentă, cu diametrul de 1 - 3 mm.
Precipitațiile solide sunt reprezentate de zăpadă, lapoviță, grindină.
Zăpada este apă înghețată, aflată în stare cristalină, constând din numeroși de
fulgi de zăpadă. Deoarece este compusă din particule mici, zăpada este un
material granular, cu structură deschisă și moale și cu o densitate scăzută.
Fulgii de zăpadă se formează atunci când vaporii de apă trec prin procesul de
depoziție înaltă în atmosferă la temperaturi mai scăzute de 0°C. Lapovița
reprezintă precipitațiile care se produc sub forma unui amestec de picături de
ploaie și fulgi de zăpadă și se produce în cazul în care temperatura are o
valoare apropiată de punctul de îngheț. Grindina este o formă de precipitații,
particulele de apă din atmosferă căzând pe suprafața solului în formă de
gheață. Se formează atunci când picăturile de ploaie traversează straturi de
aer cu temperaturi scăzute, sub 0° C. Particulele de gheață au în general o
formă neregulată, diametrul mediu fiind în general de 5 - 50 mm, dar în cazul
furtunilor electrice pot atinge dimensiuni mult mai mari.
Uneori, vaporii de apă se condensează direct, la contactul cu o
suprafaţă rece, pe teren sau pe vegetaţie, formând rouă, brumă sau chiciură.
Roua se formează fie seara, fie în cursul dimineții, ca urmare a răcirii aerului și
a condensării vaporilor de apă de la suprafața solului pe vegetație și pe diferite
obiecte de pe sol. În nopțile cu nebulozitate redusă, are loc răcirea intensă a
suprafeței terestre, ca urmare a radiației și a schimbului de caldură molecular
și turbulent. După atingerea stării de saturație, dacă scăderea temperaturii
continuă, vaporii de apă se condensează, dând naștere la început unor picături
fine, care se măresc prin fuzionare. Este un fenomen caracteristic anotimpului
cald, în special în verile ploioase, când evaporarea este intensă, iar atmosfera
conține o cantitate foarte mare de vapori de apă. Bruma se formează prin
procesul de condensare și de înghețare ulterioară a vaporilor de apă care apar
la suprafața solului, înlocuind roua în anotimpurile reci, când temperatura
atinge punctul de îngheț. Bruma apare toamna și primavara, în cursul nopților
cu nebulozitate redusă, umiditatea mare și fără vânt, când răcirea suprafetei
terestre prin radiație determină scăderea temperaturii sub 0º C. După
atingerea stării de saturație, vaporii de apă se transformă în cristale fine de
gheață, care se depun pe vegetație și pe obiectele aflate în apropierea solului.
Chiciura este o masa cristalină albă, cu structură fină, care se formează prin
transformarea vaporilor de apă în cristale de gheață (chiciură cristalină), sau
când este ceață, ca urmare a înghețării picăturilor foarte fine de apă
suprarăcită (chiciură granulară). Apare în condiții de calm atmosferic, în
5
interiorul maselor de aer umed și foarte rece și se depune pe ramurile

copacilor, pe liniile electrice etc. Spre deosebire de rouă sau brumă, chiciura
se formeaza în orice moment al zilei, indiferent de gradul de acoperire al
cerului cu nori.
Aportul de apă datorat acestui fenomen de condensare este considerat
neglijabil în regiunile cu climă temperată. În schimb, în zonele cu climă aridă,
poate avea o importanţă deosebită pentru dezvoltarea vegetaţiei. După unii
autori, în pădurile tropicale montane, acest aport de apă datorat condensării, ar
putea reprezenta un procent important din precipitaţii.
2.2.1 Formarea precipitaţiilor
Norii reprezintă mase vizibile de picături de apă condensată sau de
cristale de gheață condensate, care se găsesc în atmosferă și au culori care
variază de la alb (atunci când procentul de cristale de gheață este mare) până
la nuanțe foarte închise de gri (atunci când procentul de picături de apă este
mare). Cu alte cuvinte, un nor este un aerosol format din picături mărunte de
apă, cu diametrul cuprins, de regulă, între 10 şi 30μ, dispersate într-un aer
aproape saturat cu vapori de apă. Masa de apă corespunzătoare fazei lichide
este cuprinsă, de obicei, între 0,5 şi 1 g/m3 (şi poate atinge un maxim de 3
g/m3), cea corespunzătoare fazei gazoase este variabilă, de ordinul
gramelor/m3 (până la 25 g/m3 ). De multe ori, în masa norilor există şi cristale
mici de gheaţă.
Picăturile de apă care formează aerosolul se mențin cu uşurinţă în
suspensie datorită turbulenţei atmosferice. O picătură de apă din masa
noroasă trebuie să-şi mărească volumul de circa un milion de ori pentru a
ajunge la dimensiunile unei picături de ploaie (0,5 - 2 mm), învingând astfel
rezistenţa curenţilor de aer şi precipitând pe sol. Nu toate picăturile care
alcătuiesc un nor ating volumul necesar pentru a se transforma în picături de
ploaie. De regulă, doar o zecime din acestea îşi măresc volumul până devin
picături de ploaie /84/.
În general, procesul de formare a picăturilor de ploaie este rezultatul
conjugat a două fenomene principale, și anume: condensarea vaporilor de apă
pe suprafeţele unor picături de apă sau pe cristalele de gheață din masa
norului şi fuzionarea, respectiv unirea mai multor picături mai mici în una mai
mare.
Într-o primă fază a procesului, cauza principală a măririi unor picături
este condensarea vaporilor. Într-o a doua fază, cauza principală a măririi
picăturilor este fuzionarea lor, prin care o picătură încorporează alte picături
mai mici prin ciocniri secvenţiale repetate. Astfel de ciocniri pot avea diferite
6
cauze, de tipul atracţiei electrostatice sau microturbulenţei aerului. Pentru

picăturile care au devenit suficient de mari, principala cauză a fuzionării o
reprezintă faptul că aceste picături le ciocnesc, prin precipitare, pe cele mai
mici şi le încorporează. Formarea unor picături foarte mari reclamă prezenţa
unor curenţi ascendenţi puternici, care ridică de mai multe ori la înălţime
picăturile care apoi cad, prelungind astfel durata de cădere şi permiţând o
creştere majoră a acestora prin fuzionare.
Prima fază de mărire a picăturilor dintr-un aerosol (condensarea
vaporilor) se datorează faptului că unele picături prezintă o tensiune a vaporilor
inferioară celei a aerului din nor, astfel că vaporii prezenţi în aer se
condensează pe propria lor suprafaţă. Această situaţie poate prezenta trei
cazuri importante.
Primul caz este acela în care în aerosol există în acelaşi timp cristale
de gheaţă şi picături de apă. Gheaţa are o tensiune a vaporilor mai mică decât
cea a apei. Această diferenţă este redusă la temperatura de 0 o C, însă devine
importantă la temperaturi mai joase (de aproximativ -20 o C). Deci apa
furnizează vapori care se condensează pe cristalele de gheaţă, care capătă
astfel o greutate suficientă pentru a-şi începe căderea pe sol. Dacă
temperatura este mai mică de 0o C, precipitaţiile vor fi sub formă de zăpadă,
altfel cristalele se transformă în picături de ploaie în timp ce traversează
stratele mai joase ale atmosferei.
Mecanismul condensării explică formarea picăturilor cu diametru mai
mic de 0,5 mm, mărirea ulterioară a acestora realizându-se prin fuzionare.
Dacă turbulenţa este importantă, atunci curenţii de aer ascendent determină
prelungirea traseului picăturilor în interiorul norului, iar picăturile de ploaie pot
atinge dimensiuni de până la câţiva milimetri.
Al doilea caz este acela în care în nor sunt prezente simultan picături
de apă cu temperaturi diferite. Tensiunea vaporilor de apă scade cu
temperatura şi deci, picăturile minoritare reci se pot mări pe seama celor calde.
Prezenţa concomitentă a picăturilor de apă cu diverse temperaturi se poate
explica prin amestecarea norilor, datorită unei turbulenţe accentuate.
Al treilea caz este acela în care în nor se găsesc picături de soluţie
salină, formate prin condensarea vaporilor de apă pe germeni higroscopici.
Picăturile de apă sărată, care au o tensiune a vaporilor inferioară celei a apei
pure (la aceeaşi temperatură), devin nuclee de condensare, asemenea
cristalelor de gheaţă din primul caz şi a picăturilor reci din cel de-al doilea.
Condensarea pe cristalele de gheaţă explică formarea precipitaţiilor în
zonele reci şi în cele temperate, iar condensarea pe picăturile de apă rece
7
explică formarea precipitaţiilor în zonele tropicale şi în zonele temperate în

anotimpul estival. Condensarea pe picăturile de apă sărată, care reclamă
prezenţa unor germeni de clorură de sodiu proveniţi din mare, este teoria
propusă pentru explicarea formării precipitaţiilor în regiunile subtropicale.
Conţinutul de apă lichidă sau solidă dintr-un nor, cuprins în general
între 0,5 şi 1 g/m3, nu este suficient pentru a da naştere unor precipitaţii
efective. O masă noroasă cu grosimea de 4000 m şi cu un conţinut de apă de
3 g/m3 (reprezentând o valoare extrem de ridicată), poate produce, în cazul în
care toată apa precipită spre sol, numai 12 mm de ploaie. Această valoare
este foarte redusă, dacă se ţine seama de faptul că un eveniment meteoric
singular poate produce cu uşurinţă, în decurs de câteva zile, precipitaţii de
până la 100 mm. Înseamnă, deci, că norii se reconstituie permanent, datorită
aportului de vapori de apă proveniţi din exteriorul lor. Acest fapt este posibil în
prezenţa unor curenţi ascendenţi, care transportă vaporii de apă la cote înalte,
unde aceştia se condensează şi reconstituie norii. Prin urmare, condiţia
necesară pentru asigurarea întreţinerii precipitaţiilor este deplasarea generală
a aerului umed spre înălţime.
2.2.2 Ploi artificiale
Declanşarea artificială a precipitaţiilor se bazează pe aceleaşi principii
care servesc la explicarea formării ploilor naturale.
În cazul norilor care, fiind compuşi din picături de apă, nu conduc la
precipitaţii din cauza lipsei unui număr de cristale de gheaţă suficient pentru a
declanşa mecanismul deja descris, trebuie să se producă artificial cristale de
gheaţă, ceea ce se poate realiza prin două metode /84/.
Prima metodă constă în spargerea în nor, cu ajutorul unui aeroplan sau
cu ajutorul radiaţiilor, a gheţii uscate, așa numita anhidridă carbonică solidă,
care sublimează la temperaturi de -80oC. Consumarea căldurii necesare
pentru sublimare conduce la răcirea aerului, provocând transformarea în
cristale de gheaţă a picăturilor care se află în imediata apropiere față de
gheaţa uscată.
A doua metodă constă în spargerea în nori a unor particule care produc
germeni deasupra cărora se formează cristale de gheaţă. Substanţa chimică
cea mai folosită în acest scop este iodura de argint. Germeni de dimensiuni
adecvate se obţin prin evaporare şi răcire bruscă. Generatorii de germeni sunt
montaţi pe sol, iar germenii sunt transportaţi spre înălţime de curenţii
ascendenţi naturali.
8
În cazul norilor cu temperaturi mai mari de 0 o C, s-a recurs la sisteme

de spargere în nori a particulelor minuscule de clorură de sodiu sau picături de
apă sărată.
2.2.3 Clasificarea precipitaţiilor
Originea comună a tuturor precipitaţiilor este condensarea vaporilor de
apă conţinuţi în atmosferă în picături de dimensiuni extrem de mici, care
constituie norii şi care în anumite împrejurări îşi măresc dimensiunile şi cad pe
sol. Cauzele condensării sunt diferite şi pe baza acestei diversităţi se pot
distinge trei tipuri de precipitaţii.
2.2.3.1 Precipitaţii de tip convectiv
La originea acestui tip de precipitaţii stă încălzirea aerului din
apropierea solului, care se dilată şi începe o mişcare ascendentă. Pe măsură
ce se ridică, aerul se răceşte tot mai mult, deoarece suferă o transformare
bruscă de tip adiabatic. Umiditatea sa relativă creşte până când, la o anumită
înălţime, odată ajuns la saturaţie, aerul se transformă în nor. Prin condensare
se eliberează căldură, care permite aerului să se ridice. Dacă ridicarea
continuă până când aerul ajunge într-o zonă unde temperatura este destul de
scăzută sau unde există o turbulenţă suficient de intensă, se declanşează
fenomenul de formare a ploii (figura nr. 2.3).
Fig. nr. 2.3 Precipitaţii de tip convectiv
Precipitaţiile convective sunt tipice pentru regiunile cu climă caldă. Din

această categorie fac parte ploile de vară din zonele cu climă temperată şi
ploile din regiunile ecuatoriale. Averse de ploaie de acest tip au loc, în general,
după amiaza sau seara, după ce soarele a avut timp să încălzească aerul şi să
provoace ridicarea acestuia.
9
2.2.3.2 Precipitaţii de tip orografic

La fel ca precipitațiile convective, se datorează ridicării aerului cald, din
diferite cauze. Vântul transportă aerul cald şi umed până la o barieră
constituită de un lanţ muntos, unde acesta se înalţă. Ca urmare a înălţării
maselor de aer umed iau naştere precipitaţiile de tip orografic (figura nr. 2.4).
Fig. nr. 2.4 Precipitaţii de tip orografic
În regiunile în care direcţia vânturilor purtătoare de ploaie este aceeaşi

cu direcţia versantului expus vântului, se produce în medie o cantitate de
precipitaţii mai mare decât în cazul versanţilor apăraţi de vânt. De fapt, aerul
se contractă şi se încălzeşte, coborând din nou după ce depăşeşte lanţul
muntos, fenomenul fiind cunoscut sub denumirea de efect de föhn., Umiditatea
relativă a aerului scade şi poate conduce la un climat local mult mai blând în
zona versantului adăpostit.
O ridicare a aerului are loc şi atunci când masa de aer umed şi relativ
cald ajunge deasupra unui continent mai rece, ceea ce reprezintă o altă cauză
a precipitaţiilor de acest tip.
2.2.3.3 Precipitaţii de tip frontal
Sunt asociate pasajelor ciclonice sau presiunilor scăzute. Aceste
precipitaţii pot fi frontale sau nefrontale. Precipitaţiile frontale sunt asociate
suprafeţelor de contact dintre mase de aer cu caracteristici diferite din punct de
10
vedere al temperaturii şi umidităţii, de-a lungul cărora aerul cald urcă

alunecând deasupra unei piramide de aer rece (figura nr. 2.5).
Fig. nr. 2.5 Precipitaţii de tip frontal
Pe măsură ce aerul cald se înalță, se formează norii și iau naștere

precipitațiile. Frontul cald se formează atunci când masa de aer cald este cea
mai activă, iar frontul rece apare la zona de contact dintre aerul rece și mai
dens din spatele frontului cald.
Precipitaţiile frontale tipice sunt acelea caracteristice depresiunilor
extratropicale și talvegurilor depresionare.
2.2.4 Măsurarea precipitaţiilor
Înălţimea precipitaţiilor se defineşte ca fiind înălţimea lamei de apă care
ar acoperi o suprafaţă orizontală, dacă toată apa colectată pe acea suprafaţă
într-un anumit interval de timp ar fi reţinută, astfel încât să formeze un strat cu
grosime uniformă.
Instrumentele de măsurare a precipitaţiilor se folosesc, de regulă,
pentru suprafeţe cu dimensiuni foarte reduse. Caracteristic măsurării
precipitaţiilor este măsurare punctuală. Evaluarea înălţimii precipitaţiilor relative
pe o suprafaţă extinsă se poate realiza numai pornind de la măsurători
punctuale. De aici rezultă necesitatea de instalare a unor instrumente de
măsurare, a căror poziţie geografică trebuie aleasă cu grijă, astfel încât să se
limiteze pe cât posibil numărul lor /84/.
La fel ca majoritatea măsurătorilor de mărimi hidrologice, măsurarea
cantităţii de ploaie pentru acelaşi eveniment meteoric nu poate fi repetată.
11
Cantitatea de precipitaţii măsurată depinde de caracteristicile instrumentelor de

măsură şi de cele ale mediului înconjurător, ceea ce implică alegerea cu
deosebită atenţie a instrumentelor şi a punctelor de amplasare a lor /149/.
2.2.4.1. Pluviometre
În principiu, orice recipient ar putea constitui un instrument pentru
măsurarea precipitaţiilor şi ar putea fi considerat pluviometru. În realitate, însă,
cantitatea de precipitaţii colectată depinde în mare măsură de caracteristicile
recipientului şi este influenţată de turbulenţa aerului. Din acest motiv este
necesară standardizarea pluviometrelor şi alegerea atentă a locului de
amplasare, ferindu-le pe cât posibil de zone turbulente, însă fără ca acest mod
de protejare să diminueze cantitatea de apă colectată.
Un pluviometru este constituit dintr-un recipient cilindric, prevăzut la un
capăt cu o pâlnie colectoare. Apa din precipitaţii se colectează direct în
pluviometru, dacă dimensiunile acestuia permit manipularea sa cu uşurinţă,
sau într-un al doilea recipient, mai mic, care se introduce în interiorul primului.
Scopul pâlniei colectoare este acela de a limita cât mai mult posibil pierderile
prin evaporare. Pentru aceasta, orificiul pâlniei (care este protejat de o sită
metalică subţire) trebuie să fie cât mai mic posibil.
Pâlnia colectoare are un diametru de circa 20 cm, prin care apa trece
într-un recipient cilindric aflat în interiorul pluviometrului, a cărui secţiune
transversală are o suprafaţă egală cu 1/10 din cea a pâlniei. Înălţimea apei în
recipient se măsoară cu o riglă gradată, cu care se pot măsura înălţimi ale
precipitaţiilor cu o precizie de 0,25 mm (figura nr. 2.6).
Fig. nr. 2.6 Construcția și amplasarea unui pluviometru
12
Pluviometrul se amplasează pe un teren plan, astfel încât gura de

recepţie să fie orizontală. Dacă acesta este amplasat pe o suprafaţă înclinată,
cantitatea de apă colectată va fi mai mare sau mai mică, în funcţie de direcţia
înclinării în raport cu direcţia vântului. Erorile cauzate de înclinarea suprafeţei
de amplasare sunt importante în cazul în care precipitaţiile sunt însoţite de un
vânt puternic. Dacă precipitaţiile nu sunt însoţite de vânt sau dacă direcţia
vântului se schimbă periodic şi constant, eroarea cauzată numai de reducerea
proiecţiei orizontale a gurii pluviometrului va fi una în minus, dar mult mai mică
(1,5% pentru o înclinare de 20o).
Pentru a evita influenţa obstacolelor aflate în apropiere, cum ar fi
copacii sau clădirile, pluviometrele se amplasează la o distanţă faţă de acestea
egală cu cel puţin dublul înălţimii lor. De asemenea, se vor evita pe cât posibil
poziţiile în care vântul imprimă zonei o turbulenţă intensă.
Cantitatea de apă colectată depinde de înălţimea faţă de sol a gurii de
recepție a pluviometrului şi scade odată cu creşterea acesteia. Din acest motiv
se recomandă să se evite amplasarea pluviometrelor pe acoperişuri.
Înălţimea măsurată a precipitaţiilor este egală cu raportul dintre volumul
apei colectate (în cazul zăpezii se măsoară volumul apei rezultate prin topire)
şi suprafaţa gurii de recepţie.
Acţiunea vântului este cauza principală a erorilor în măsurarea
precipitaţiilor. Creşterea vitezei aerului şi apariţia vârtejurilor în imediata
apropiere a pluviometrului deviază traiectoria picăturilor de ploaie şi a fulgilor
de zăpadă, determinând erori în măsurarea înălţimii precipitaţiilor. Erorile sunt
cu atât mai mari cu cât viteza de cădere a picăturilor este mai mică în
comparaţie cu viteza vântului.
Pentru atenuarea efectului vântului, pluviometrul se protejează cu
ajutorul unui ecran sub formă de trunchi de con răsturnat, constituit din tablă,
care înconjoară instrumentul de măsurare. Prezenţa acestui ecran conduce la
creşterea considerabilă a cantităţii de apă colectată (s-a constatat în medie o
creştere de 20% în zone deschise). Nu este însă exclus ca ecranul să
determine măsurări în exces. În afară de aceasta, ecranul de tablă favorizează
acumularea de zăpadă şi nu poate fi folosit în zonele cu ninsori frecvente.
Utilizarea unor astfel de ecrane nu este foarte răspândită în practică.
2.2.4.2. Pluviometre de înregistrare
Pentru o serie întreagă de scopuri practice este necesară cunoaşterea
intensităţii ploilor, adică a raportului dintre înălţimea totală a precipitaţiilor şi
durata acestora (exprimat, de exemplu, în mm/h).
13
În acest scop, în practică este necesară o înregistrare continuă, care să

poată furniza în orice moment valoarea precipitaţiilor totale. O înregistrare de
acest tip permite calculul intensităţii relative medii a ploii la intervale egale de
timp. Dacă intervalele de timp sunt foarte scurte, intensitatea măsurată a ploii
se poate considera instantanee.
În majoritatea cazurilor, înregistrarea înălţimii ploii se efectuează sub
formă de grafice şi diagrame, iar instrumentele utilizate sunt pluviografele. Cele
mai utilizate tipuri de pluviografe sunt cele cu sifon şi cele cu basculă /81/.
În pluviograful cu sifon (figura nr. 2.7), apa provenită din pâlnia
colectoare ajunge într-un recipient în care este amplasat un plutitor care
susţine o tijă prevăzută cu un cap de scriere.
Fig. nr. 2.7 Pluviograful cu sifon
Când recipientul este plin, apa se revarsă printr-un sifon, care odată
acţionat, goleşte recipientul într-un timp foarte scurt. Capul de scriere lasă o
urmă pe o hârtie care se roteşte lent pe un tambur acţionat de un mecanism de
ceasornic. Instrumentul se reglează astfel încât sifonul să nu intre în funcţiune
14
înainte de momentul în care capul de scriere atinge marginea superioară a foii.

Diagrama rezultată (care are în general o durată săptămânală) se prezintă ca
cea din figura nr 2.7.
În pluviograful cu basculă apa provenită din pâlnie ajunge în unul din
cele două recipiente mici, fixate pe o bază basculantă pe un ax (figura nr. 2.8).
Pe măsură ce un recipient se umple, centrul de greutate din interiorul
sistemului basculant se mută. Odată atins un anumit grad de umplere, sistemul
se răstoarnă: sub tubul legat la pâlnie ajunge recipientul gol, în timp ce
recipientul plin se goleşte rapid. Pe parcursul acestei alternanţe se produce o
mică pierdere de apă, care în condiţiile unor precipitaţii foarte intense poate
ajunge la 5%.
Fig. nr. 2.8 Pluviograful cu basculă
Fiecărei schimbări între cele două recipiente din sistem îi corespunde

transmiterea unui impuls către un mecanism care pune în mişcare un cap de
scriere. Diagrama obţinută este asemănătoare celei redate de pluviometrul cu
sifon.
2.2.4.3 Instrumente totalizatoare
În unele cazuri nu este posibilă ţinerea sub control a instrumentelor de
măsurare a precipitaţiilor cu acţiune continuă, în special din cauza dificultăţilor
de acces. Aceasta se poate întâmpla regiuni montane, în care accesul devine
15
practic imposibil în perioadele de iarnă. Atunci se recurge la instrumente

totalizatoare, destinate colectării şi conservării precipitaţiilor pe perioade
îndelungate.
Un astfel de instrument totalizator trebuie să fie protejat împotriva
evaporării. În acest scop în recipient se pune o anumită cantitate de ulei, care
formează deasupra apei un strat care împiedică evaporarea. Dacă
temperatura scade sub 0o C, aşa cum se întâmplă în perioada de iarnă din
zonele temperate, se utilizează un ulei sau un lichid antigel, care au
temperatura de solidificare foarte scăzută. Din motive economice, de cele mai
multe ori se foloseşte o soluţie de clorură de calciu. Concentraţia iniţială a
soluţiei trebuie să fie destul de ridicată, pentru ca şi după diluarea datorată
precipitaţiilor, temperatura de solidificare să rămână suficient de scăzută. De
exemplu, o soluţie de clorură de calciu de 29,6% diluată cu o cantitate egală
de apă are o temperatură de congelare de -12o C. Soluţiile saline au acelaşi
efect de topire a precipitaţiilor sub formă de zăpadă.
Pentru a limita la minim posibil riscul de congelare, exteriorul
recipientului se vopseşte în negru, astfel încât să crească absorbţia de radiaţii
solare.
2.2.4.4. Măsurarea precipitaţiilor sub formă de zăpadă
Precipitaţiile sub formă de zăpadă se măsoară prin echivalentul lor în
apă. În acest scop se topeşte zăpada prin amestecare cu o cantitate de apă
cunoscută. În unele cazuri se obţine echivalentul de apă atribuind zăpezii o
densitate convenţională egală cu 1/10 din cea a apei şi măsurând înălţimea
stratului de zăpadă format în urma căderii precipitaţiilor. Această metodă, care
este acceptabilă pentru perioade îndelungate, pe parcursul cărora există o
compensare reală a variaţiilor de densitate ale zăpezii, conduce la erori mari
pe perioade scurte.
În diverse scopuri (de exemplu, pentru prognozarea afluxului cauzat de
dezgheţ) este important să se cunoască consistenţa stratului de zăpadă care
acoperă terenul. Pentru aceasta se măsoară înălţimea stratului de zăpadă sau
echivalentul său în apă.
Înălţimea stratului de zăpadă se măsoară cu ajutorul unei rigle sau cu o
miră verticală, executând măsurătorile în diferite puncte de pe teren.
Echivalentul în apă al stratului de zăpadă se măsoară, de regulă, prin
carotaje. În acest scop se prelevează carote prin înfigerea în stratul de zăpadă
a unui cilindru metalic până când se atinge terenul de bază. Echivalentul în
apă al fiecărei carote se măsoară prin determinarea greutăţii sale. Ca valoare
16
măsurată se adoptă media valorilor obţinute pentru 3 - 10 eşantioane prelevate

de-a lungul unui anumit traseu, la distanţe de 3 - 6 m unul faţă de celălalt.
Alte metode de măsurare a echivalentului în apă a stratului de zăpadă
se bazează pe utilizarea bilanţului, cu ajutorul unei platforme aşezată la nivelul
terenului pentru a colecta zăpada căzută, sau cu ajutorul unor aparate care
emit radiaţii radioactive. Grosimea stratului de zăpadă se determină prin
măsurarea absorbţiei radiaţiilor de către zăpadă în timp ce traversează stratul
de măsurat. Intervalele de timp la care se măsoară stratul de zăpadă sunt de
cel puţin o săptămână.
2.2.5 Densitatea reţelei pluviometrice
Observaţiile efectuate cu un singur pluviometru sunt reprezentative
pentru o suprafaţă mai mult sau mai puţin extinsă în jurul instrumentului de
măsură. Pentru cunoaşterea distribuţiei ploii într-o regiune cu o extindere
oarecare, este necesară instalarea mai multor instrumente în zona examinată.
Numărul pluviometrelor care trebuie instalate depinde atât de scopul
observaţiilor, cât şi de modul de distribuţie a ploilor.
Pentru studiul ploilor intense şi de scurtă durată, care sunt cu atât mai
intense cu cât zona este mai restrânsă şi care reprezintă cauza principală a
inundaţiilor în bazinele mici, se justifică instalarea a 4 - 5 pluviometre pe km2.
Densitatea reţelei pluviometrice nu este uniformă şi depinde de
distribuţia spaţială a precipitaţiilor. Deoarece fiecare instrument de măsură este
reprezentativ pentru zona care îl înconjoară (şi în centrul căreia trebuie să fie
amplasat), dacă se doreşte ca fiecare pluviometru să aibă aceeaşi pondere,
trebuie mărită densitatea de amplasare în zonele în care cantitatea totală de
ploaie este mai ridicată. În zonele cu valori foarte reduse ale precipitațiilor,
densitatea de amplasare este mult mai redusă. Numărul pluviometrelor
influenţează în mod cert precizia de estimare a afluxului meteoric pe o
suprafaţă luată în studiu /84/.
Observaţiile pluviometrice se realizează, în general, de către mai multe
instituţii: institute meteorologice şi geofizice, instituţii agricole, societăţi miniere
şi autostradale, societăţi hidroelectrice, instituţii aeronautice, institute de
cercetare, instituţii locale, servicii meteorologice şi hidrografice. În mod normal,
în orice ţară există o instituţie publică ce se ocupă cu colectarea şi publicarea
observaţiilor pluviometrice efectuate într-o reţea la scară naţională. Reţeaua
poate fi constituită din instrumente gestionate parţial direct şi parţial de alte
instituţii, care transmit în mod regulat observaţiile efectuate. În România,
principala instituție care se ocupă cu măsurarea, prelucrarea și publicarea
datelor pluviometrice este Administrația Națională de Meteorologie.
17
2.2.6. Analize elementare ale observaţiilor pluviometrice

Observaţiile pluviometrice sunt publicate într-o formă ce constituie deja
o prelucrare şi o sinteză a observaţiilor primare. Din observaţiile publicate se
pot determina prin prelucrări extrem de simple, sinteze care descriu regimul
pluviometric al unei staţiuni. În continuare se arată principalele elemente ale
unei astfel de sinteze.
În ceea ce priveşte totalurile anuale, se furnizează valoarea medie,
valorile extreme (de maxim şi de minim) şi eventual abaterea medie pătratică.
Verificările efectuate în cazul staţiunilor pentru care sunt disponibile serii lungi
de observaţii au demonstrat că abaterea între media determinată din seriile
parţiale este de cca. 8% faţă de media determinată pentru o serie de 10 ani,
ceva mai mare de 3% pentru o serie de 20 de ani şi de aproximativ 2% pentru
o serie de 30 de ani. O perioadă de observaţie de 20 - 30 de ani este suficientă
pentru a furniza o estimare optimă a valorii anuale medii a precipitaţiilor.
Pentru aceasta este extrem de utilă o reprezentare sub formă de diagramă
cronologică, care permite formarea imediată a unei idei privind modul de
variaţie a acestei mărimi şi a succesiunii anilor secetoşi şi ploioşi.
Anii se pot clasifica în funcţie de cantitatea de precipitaţii. Odată
ordonate crescător valorile totale anuale, se definesc clasele corespunzătoare
unui interval de valori totale anuale. Valoarea extremă inferioară din prima
clasă se consideră zero, iar valoarea extremă inferioară a celei de-a doua
clase coincide cu valoarea extremă superioară a primei clase ş.a.m.d. O
subdiviziune comună este aceea care conţine 5 clase: ani foarte secetoşi (15%
din observaţii), secetoşi (20% din observaţii), normali (30% din observaţii),
umezi (20% din observaţii), foarte umezi (15% din observaţii) /81/.
Un alt mod de clasificare a anilor în funcţie de cantitatea de precipitaţii
este introducerea indicelui de umiditate anuală, definit ca raportul dintre totalul
anual şi media totalurilor anuale. Această transformare a măsurătorilor în
mărimi adimensionale poate facilita şi compararea între diferite staţiuni.
Prelucrări mai simple, care se efectuează pentru toate măsurătorile
anuale ale precipitaţiilor, constau în calculul mediei (şi eventual a abaterii medii
pătratice) a precipitaţiilor totale ale fiecărei luni şi evidenţierea valorilor maxime
şi minime observate în fiecare lună. Rezultatele acestor prelucrări simple se
reprezintă sub formă de histograme, care constituie o reprezentare sintetică şi
imediată a regimului pluviometric al staţiunii considerate.
Pentru a facilita comparaţiile între diferite staţiuni din punct de vedere al
precipitaţiilor în diferite luni ale anului, se calculează raportul dintre precipitaţia
medie a fiecărei luni şi 1/12 din precipitaţia medie anuală. Acest raport, numit
18
coeficient pluviometric lunar, reprezintă un indice de ploaie: în practică, o lună

se consideră ploioasă dacă acest coeficient pluviometric este mai mare de 0,6,
iar în caz contrar luna se consideră secetoasă /81/.
Prelucrări simple se efectuează și asupra precipitaţiilor zilnice,
constând în determinarea numărului de zile ploioase din fiecare lună şi din an.
Cunoaşterea acestor date furnizează informaţii utile atât asupra unei prime
aproximări a distribuţiei temporale a precipitaţiilor, care au o importanţă
deosebită pentru agricultură, cât şi asupra regimului de precipitaţii mai intense,
care creează probleme de drenare.
2.2.7 Calculul afluxului meteoric pe o suprafaţă
Principala caracteristică a măsurării precipitaţiilor se referă la punctul în
care se efectuează măsurătoarea. Cantitatea de ploaie care cade şi se scurge
pe o anumită suprafaţă într-un anumit interval de timp, trebuie determinată
adoptând un anumit număr de măsurători locale, efectuate la diverse staţiuni,
care se află în interiorul suprafeţei considerate sau în imediata sa apropiere.
Pentru clarificarea modului de calcul al afluxului meteoric pe o
suprafaţă, trebuie să se introducă conceptul de solid al ploii. Acesta reprezintă,
de fapt, un volum care este delimitat la bază de proiecţia orizontală a
suprafeţei studiate, la partea superioară de o suprafaţă până la care distanţa
de la bază este, în orice punct, egală cu înălţimea ploii căzută în acel punct în
intervalul de timp considerat, iar suprafaţa laterală este una cilindrică cu
generatoarea verticală, a cărei curbă directoare este proiecţia orizontală a
conturului suprafeţei studiate. Calculul afluxului meteoric pe o suprafaţă
coincide cu determinarea volumului corespunzător solidului ploii, care se
calculează prin mai multe metode /84/.
Prima metodă pentru calculul solidului ploii se bazează pe trasarea
izohietelor. Izohietele sunt curbele care unesc toate punctele suprafeţei
analizate, în care înălţimea ploii are aceeaşi valoare. Izohietele se trasează pe
o hartă adecvată a regiunii, după care se calculează volumul solid al ploii într-
un mod foarte simplu: fiecărei din zonele cuprinse între două izohiete i se
atribuie ca aflux meteoric produsul dintre suprafaţa sa şi media aritmetică a
înălţimii ploii corespunzătoare suprafeţei astfel delimitate. Afluxul total al
bazinului considerat se calculează ca sumă a afluxurilor din zonele în care este
împărţit acesta prin izohiete.
Calculul volumului solidului ploii cu metoda izohietelor furnizează cele
mai bune rezultate, deoarece se bazează pe evidenţierea distribuţiei
precipitaţiilor, care este cea mai precisă posibil. Faptul că izohietele trebuie
19
trasate pentru fiecare interval de timp în parte, constituie o garanţie de

precizie, însă impune un volum mare de calcul.
Pentru reducerea volumului de calcul se poate folosi o altă metodă,
care se bazează pe calculul mediei ponderate a înălţimii ploii înregistrate în N
staţii pluviometrice amplasate în interiorul bazinului sau în imediata sa
apropiere.
hm = a1  h1 + a2  h2 + ... + an  hn
(2.3)
unde: ai - coeficienţi cu valori constante, indiferent de intervalul de timp

considerat.
Afluxul meteoric calculat cu cea de-a doua metodă este dat de
expresia:
P = A1  h1 + A 2  h2 + ... + A n  hn (2.4)
Relaţia de mai sus se mai poate scrie şi sub forma:
P = a1  A  h1 + a2  A  h2 + ... + an  A  hn (2.5)
unde: Ai - suprafeţele parţiale ale bazinului în care înălţimea precipitaţiilor

medii este egală cu cea relativă a staţiunii.
Când se adoptă această metodă, principala problemă este aceea de
determinare a coeficienţilor ai şi a suprafeţelor Ai.
De regulă, suprafeţele se determină folosind metoda poligoanelor lui
Thiessen /124/, care constă în unirea prin segmente a tuturor staţiunilor situate
în interiorul bazinului hidrografic sau în imediata apropiere a acestuia (prin
triangulaţie Delaunay /31/) şi trasarea de perpendiculare pe mijlocul acestor
segmente.
Astfel, se formează o serie de poligoane neregulate, în centrul cărora
se află o staţiune de măsurare a precipitaţiilor. Între poligoanele care conţin
staţiunile de măsurare, pot rămâne mici suprafeţe, care se repartizează
poligoanelor adiacente (figura nr. 2.9).
Se măsoară apoi suprafeţele Ai a poligoanelor care conţin staţiunile, iar
coeficienţii ai se determină ca fiind rapoarte între suprafaţa fiecărui poligon şi
suprafaţa totală a bazinului hidrografic.
O altă simplificare pentru calculul volumului solidului ploii este aceea de
a considera toţi coeficienţii ai egali între ei şi egali cu 1/N.
20
Fig. nr. 2.9 Determinarea suprafeţelor cu metoda poligoanelor lui Thiessen
Această simplificare înseamnă că se consideră că înălţimea medie a

precipitaţiilor din bazinul hidrografic este o medie aritmetică a înălţimilor
măsurate în fiecare staţiune, ipoteză care poate fi acceptată numai atunci când
se estimează că poligoanele construite cu metoda lui Thiessen au suprafeţe
aproximativ egale, sau atunci când variaţia înălţimii precipitaţiilor de la o
staţiune la alta nu este semnificativă.
2.2.8 Regimuri pluviometrice
Regimul pluviometric dintr-o anumită zonă a suprafeţei terestre este
caracterizat de valorile medii ale precipitaţiilor, care se menţin constante în
timp, iar variaţiile accidentale sunt legate de evenimente singulare sau de
intervale foarte scurte de timp.
Principalele caracteristici cantitative ale unui regim pluviometric depind
de mai mulţi factori. Cunoaşterea efectului pe care aceşti factori îl exercită
asupra cantităţii de precipitaţii este importantă pentru înţelegerea regimului
pluviometric într-o regiune. De asemenea, cunoaşterea acestui efect este
deosebit de utilă pentru rezolvarea problemelor care se pun adesea în legătură
cu estimarea regimului pluviometric al zonelor în care nu sunt posibile
observaţii directe.
Principalii factori care determină caracteristicile regimului pluviometric
sunt latitudinea, distanţa faţă de locul de producere a precipitaţiilor şi
caracteristicile orografice.
21
Latitudinea este cel mai important din aceşti factori. Din cauza
diferenţelor de radiaţii solare, cărora se datorează circulaţia atmosferică
terestră interioară, evaporarea este mai mare în regiunile ecuatoriale, care
recepţionează mai multă căldură, decât în regiunile polare, care recepţionează
mai puţină căldură. În consecinţă, precipitaţiile se diminuează de la ecuator
înspre poli, valoarea medie anuală a precipitaţiilor fiind de 3000 mm la 0 o
latitudine, de 2410 mm la 20o, de 900 mm la 40o şi de 320 mm la 80o.
Diminuarea valorii anuale se datorează fie unei reduceri a intensităţii medii a
ploilor, fie unei reduceri a duratei totale a perioadelor ploioase.
Cantitatea de precipitaţii se reduce odată cu creşterea distanţei faţă de
locul de producere a lor. Precipitaţiile sunt mai abundente de-a lungul coastelor
care sunt expuse vânturilor purtătoare de umiditate decât în interiorul
continentelor, unde masele de aer ajung mai uscate, după ce au pierdut o
parte din conţinutul în apă. De exemplu, în Europa Occidentală, precipitaţiile
dinspre Atlantic spre interiorul continentului au o valoare medie anuală totală
de 803 mm la Brest, 611 mm la Paris şi 580 mm la Berlin /84/.
Orografia unei regiuni exercită o influenţă determinantă asupra
regimului său pluviometric. Aerul, ridicându-se deasupra munţilor, se răceşte,
răcire însoţită de condensarea vaporilor de apă şi de precipitaţii. Un prim efect
al dependenţei precipitaţiilor de relief este creşterea totală a acestora cu
altitudinea. Însă precipitaţiile nu cresc continuu odată cu altitudinea, ci este
posibil ca, atingând un maxim la o anumită cotă (cota de optim pluvial), să se
revină la valori mai scăzute pentru cota următoare, care se situează la o
altitudine mai ridicată. Dar altitudinea nu influenţează numai cantitatea, ci şi
tipul precipitaţiilor, care la o anumită cotă, variabilă de la zonă la zonă (în
funcţie de latitudine), se transformă din ploaie în zăpadă. Efectul altitudinii este
mult mai redus în cazul munţilor izolaţi, unde nu se produce o ridicare
substanţială a maselor de aer. Din aceste motive, trebuie să se adopte o
relaţie adecvată între precipitaţii şi cotă pentru estimarea cantităţii totale de
ploaie pentru punctele în care nu se pot efectua observaţii. Un alt efect
important exercitat asupra precipitaţiilor de către relief este acela de diminuare
a cantităţii de ploaie în zonele care sunt apărate de lanţuri muntoase, respectiv
pe direcţia pe care circulă mase de aer umed. Acestea, urcând şi răcindu-se,
produc precipitaţii pe versantul expus vântului şi precipitaţii mult mai mici sau
deloc pe versantul opus.
Clima unei regiuni, adică totalitatea condiţiilor atmosferice care se
desfăşoară în decurs de un an, în funcţie de o schemă care se repetă de la un
an la altul, este legată indisolubil de regimul pluviometric, care constituie unul
22
dintre factorii climatici cei mai importanţi. Datorită acestei legături există o
corespondenţă precisă între clasificările climei şi cele ale regimurilor
pluviometrice. Această corespondenţă este foarte strânsă în cazul clasificării
climei date de Alissov /3/, bazată pe principalele caracteristici ale circulaţiei
atmosferice terestre. Această clasificare, care împarte suprafața terestră în
şapte zone, definite pe baza maselor de aer şi a fronturilor care le separă, este
echivalentă unei clasificări a regimurilor pluviometrice.
Zona ecuatorială, constituită din trei subzone distincte (o pare din
Amazonia, Africa Occidentală de-a lungul Golfului Guineii şi o parte din
Indonezia şi Noua Guinee), este caracterizată de precipitaţii de origine
preponderent convectivă, foarte abundente (între 1500 şi 3000 mm/an), cu
două puncte de maxim corespunzătoare echinocţiilor şi nu are nici un anotimp
secetos. Cele trei subzone care constituie această regiune sunt caracterizate
de presiuni reduse (datorită apropierii de zona de convergenţă intertropicală) şi
de un aport constant de umiditate (datorat alizeelor în cazul Amazoniei,
vânturilor occidentale ecuatoriale în cazul Golfului Guineii, musonilor şi
vânturilor occidentale ecuatoriale în cazul Indoneziei).
Zona subecuatorială este străbătută pe timp de vară de aerul ecuatorial
umed, în timp ce pe timp de iarnă este traversată de aerul tropical uscat. În
această zonă, regimul ploilor este diferit de la mediul marin la cel continental şi
de la coastele occidentale la cele orientale ale continentelor. Aici există două
anotimpuri ploioase şi două anotimpuri secetoase.
În zona tropicală predomină aerul uscat în spaţiul continental, unde se
găseşte cea mai mare parte de ţinuturile deşertice (cu precipitaţii anuale totale
de 50 - 150 mm sau chiar mai puţin).
Zona subtropicală se află vara sub influenţa presiunilor tropicale
ridicate, iar iarna şi primăvara sub influenţa fronturilor polare. Regimul ploilor
este diferit de la mediul marin la cel continental, dar înainte de toate, între
coastele occidentale şi cele orientale. Pe continentul euroasiatic se produc ploi
în anotimpul hibernal, iar verile sunt uscate în zona occidentală (regim
mediteranean), în timp ce în zona orientală verile sunt ploioase şi iernile
uscate. Pe continentul american se produc ploi în anotimpul hibernal şi verile
sunt uscate pe coasta Pacificului, ploi estivale şi ierni uscate în zona dintre
Munţii Stâncoşi şi Mississippi, iar în Florida există ploi distribuite destul de
uniform pe tot parcursul anului pe coasta Atlanticului.
Zona de latitudine medie este caracterizată de anotimpuri diferite,
datorită alternanţei maselor de aer tropical, polar şi arctic. Există contraste
destul de mari între zonele marine, unde ploile sunt mai abundente şi
23
distribuite destul de uniform în timp (cum este Bretagna, care constituie un

exemplu tipic de regim climatic oceanic) şi zonele continentale, unde ploile
sunt mai puţin abundente şi tind să se concentreze în perioada estivală (cum
este cazul Siberiei).
Zona subarctică, cuprinse în mare măsură în interiorul cercului polar,
este constituită din două zone separate (America şi Asia). Ploile sunt mai
abundente în apropierea mărilor, unde iarna este relativ blândă, decât în
interiorul continentelor, unde pământul este acoperit de zăpadă cam o
jumătate de an.
Zona arctică este caracterizată de precipitaţii sărace şi de prezenţa
permanentă a gheţii pe suprafeţe extinse.
Distribuţia precipitaţiilor anuale totale pe suprafaţa terestră este
reprezentată în figura nr. 2.10.
Fig. nr. 2.10 Distribuţia ploii anuale totale pe suprafaţa terestră (după World
Climate Maps)
2.2.9. Regimul pluviometric al României

România este situată în partea de sud-est a Europei Centrale, între
43 37'07" şi 48o15'06" latitudine nordică. În raport cu poziţia sa pe glob,
o
România beneficiază de o anumită cantitate de energie solară, ceea ce o

situează în plină zonă temperată, iar poziţia pe continent adaugă la aceasta
caracterul continental al climei. Sub influenţa principalilor centri barici de
acţiune, care determină deplasarea maselor de aer cu proprietăţi diferite, dar şi
sub influenţa reliefului major şi a rolului sau de baraj orografic pe care îl au
Carpaţii, clima României are un specific aparte de cea a ţărilor din jur /105/.
24
Această caracteristică se remarcă prin faptul că pe teritoriul ţării

noastre se interferează influenţe climatice caracteristice zonelor climatice est-
continentale, vest-oceanice, sub-mediteraneene, nord–baltice și sud-est
pontice, iar prezenţa Munţilor Carpaţi pe teritoriul României transformă
zonalitatea climatică latitudinală în zonalitate climatică altitudinală, impunându-i
particularităţi proprii.
Principala caracteristică a regimului precipitaţiilor şi a repartiţiei lor în
spaţiu și în timp este neuniformitatea, determinată de însăşi geneza lor,
precipitaţiile fiind fenomene atmosferice care se produc în cantităţi foarte
diferite şi în mod discontinuu în timp.
În partea centrală a Câmpiei Române, cantităţile anuale medii de apă
căzută din precipitaţii sunt cuprinse între 500 şi 550 mm, crescând până la 600
mm spre nord, spre pantele subcarpaţilor şi platformei Getice. În partea estică
a Transilvaniei, cantitățile anuale de precipitaţii ajung la 600 - 700 mm. În
Câmpia de Vest, cantităţile anuale de precipitaţii sunt cuprinse între 540 mm
(în partea cea mai joasă din vest) şi 700 mm în partea mai înaltă din
apropierea Piemonturilor vestice. Deasupra masivelor montane mai înalte,
precipitaţiile depăşesc anual 1200 - 1400 mm, fiind repartizate neuniform pe
pantele orientate diferit ale munţilor şi la diferite altitudini (figura nr. 2.11).
Fig. nr. 2.11 Harta precipitațiilor medii anuale în România
25
Cantităţile lunare medii multianuale de precipitaţii sunt repartizate pe

teritoriul ţării în mod diferit de la o lună la alta, în funcţie de frecvenţa şi de
direcţia de deplasare a sistemelor barice, a maselor de aer şi a fronturilor
atmosferice, precum şi de gradul de dezvoltare a proceselor locale de formare
a precipitaţiilor. În luna iunie cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii , pe
aproape întreg teritoriul ţării: 80 - 100 mm în bazinul Transilvaniei, 100 - 200
mm în Maramureş, 70 - 80 mm în Câmpia de Vest, 80 - 90 mm în partea
centrală a Câmpiei Române, iar în Moldova 60 mm în sud şi între 80 - 90 mm
în nord. Cele mai mici cantităţi de precipitaţii lunare – minimul principal anual –
se înregistrează în intervalul ianuarie - martie.
În perioada rece a anului, se înregistrează precipitaţii sub formă solidă,
stratul de zăpadă format având uneori grosimi apreciabile. În zona montană, în
special, grosimile maxime ale stratului de zăpadă au atins 370 cm la Vârfu
Omu în martie 1945, 178 cm la Vlădeasa în februarie 1965. În celelalte zone,
grosimile maxime au fost de 120 cm la Feteşti în ianuarie 1966, la Bucureşti
Băneasa, 106 cm în 24 februarie 1954 şi la aceeaşi data la staţia
meteorologică Bucureşti Filaret, grosimea stratului de zăpadă a fost 109 cm.
Conform datelor publicate de Administrația Națională de Meteorologie,
pe fondul modificărilor climatice la nivel global, s-a înregistrat o serie de
schimbări și în ceea ce privește regimul pluviometric al României. Astfel, în
ultimul secol a fost evidentă o încălzire progresivă a atmosferei, precum și o
reducere semnificativă a cantităților de precipitații.
Tendința de reducere a cantităților de precipitații a fost observată încă
de la îneputul secolului trecut, însă după anul 1960 a început să se
înregistreze un deficit relativ semnificativ de precipitații, mai ales în regiunile
din sud, sud-est și est.
Astfel, media multianuală a precipitațiilor în perioada 1961 – 2010 este
de 595,2 mm, ceea ce indică un regim pluviometric moderat secetos. Anul cel
mai ploios din acest secol a fost anul 2005, cu o cantitate medie de precipitații
de 908,3 l/m2, iar anul cel mai secetos a fost anul 2000, cu o valoare medie a
precipitațiilor de 418 l/m2.
2.3 Înmagazinarea apei din precipitații în depresiuni superficiale

Depresiunile superficiale pot avea dimensiuni variabile, de la depresiuni
minuscule formate din mici goluri în sol, până la cele cu extindere de câteva
hectare, care se găsesc în zonele mlăştinoase de câmpie.
Capacitatea de înmagazinare a depresiunilor superficiale variază în
funcţie de înclinarea terenului. În cazul bazinelor mici cu înclinări foarte mari,
26
cea mai mare parte a depresiunilor se umple complet când excesul de ploaie
Pe (adică acea cantitate de ploaie care depăşeşte capacitatea de infiltrare a
terenului) atinge 30 - 50 mm.
Volumul de apă Vs înmagazinat în depresiuni superficiale se poate
exprima în funcţie de excesul de ploaie Pe astfel:
-k P e
V s = V d (1 - e ) (2.6)
Această expresie arată că volumul Vs tinde spre un maxim Vd (volumul

total al depresiunii), atunci când excesul de ploaie tinde la infinit. În general, Vs
şi Vd se exprimă ca volume pe unitatea de suprafaţă şi deci primesc aceleaşi
dimensiuni ale excesului de ploaie.
2.4 Intercepţia
Este fenomenul prin care o parte din precipitaţii este reţinută de
vegetaţie şi deci nu atinge solul. Reducerea cantităţii de ploaie datorită
vegetaţiei, cu totul neglijabilă la determinarea efectelor revărsărilor cursurilor
de apă, devine importantă când se iau în considerare perioade lungi de timp,
cuprinzând un număr ridicat de precipitaţii reduse cantitativ.
O pădure sau un alt tip de vegetaţie compactă interceptează circa 25%
din precipitaţiile anuale.
În desfăşurarea fenomenului de intercepţie, se pot distinge mai multe
procese parţiale, care au loc în timpul şi după încetarea evenimentului
meteoric:
- umezirea şi saturarea cu apă a suprafeţei plantelor, până la
atingerea capacităţii lor de înmagazinare;
- scurgerea apei de pe suprafaţa plantelor;
- evaporarea apei de pe suprafaţa plantelor, în funcţie de condiţiile
meteorologice;
- uscarea suprafeţei plantelor după încetarea evenimentului meteoric.
Intercepţia se poate măsura prin diferenţa dintre cantitatea de apă
colectată de un pluviometru amplasat pe un teren neacoperit de vegetaţie (P)
şi suma cantităţii de apă trecută prin frunziş (P F) şi a celei scurse de-a lungul
trunchiului arborilor (PT), fiind determinată cu relația:
I  P  PT  PF
(2.7)
27
Pentru un eveniment meteoric dat, tipul şi densitatea vegetaţiei

determină cantitatea de ploaie interceptată (în ipoteza în care nu se găseşte
deja apă pe frunziş în momentul începerii ploii).
Cantitatea de apă care este interceptată de vegetaţie pe durata unei
ploi se poate determina ca sumă a doi termeni: cantitatea de apă care, sub
formă de picături sau de peliculă lichidă, se găseşte pe frunziş la un moment
dat şi cantitatea de apă care s-a evaporat de pe frunziş de la începutul până la
sfârşitul ploii.
Efectul intercepţiei este în mod clar mai mare la începutul ploii, când se
constituie depozitul de apă pe vegetaţie. Vântul, care reduce acest depozit şi
măreşte cantitatea de apă evaporată, are rolul de a diminua intercepţia în
cazul precipitaţiilor de scurtă durată şi de a o mări în cazul precipitaţiilor
prelungite.
Caracteristicile fundamentale ale evenimentelor meteorice, care alături
de tipul vegetaţiei determină valoarea intercepţiei, sunt durata tp şi înălţimea
totală hp a precipitaţiilor.
Notând cu hf înălţimea apei care poate fi reţinută de frunziş şi cu E
cantitatea de apă evaporată pe durata ploii, cu c raportul dintre suprafaţa de
evaporare efectivă şi cea a terenului acoperit cu vegetaţie, cu tp durata ploii, se
poate determina înălţimea de apă interceptată cu relaţia:
hi = hf + c  E  tp (2.8)
Pentru arbori de tipul mesteacănului, stejarului şi paltinului, intercepţia

poate fi în medie de 22% din precipitaţii. Pentru diferite tipuri de arbori şi plante
cultivate (furaje, cereale, tutun etc.), Horton a propus o relaţie liniară de tipul:
hi = a + b  hp
(2.9)
unde hp reprezintă înălțimea plantelor, iar valorile a şi b variază în funcţie de

specia considerată. Pentru alte cazuri (cum ar fi pădurile de tisă şi pin) s-a
propus următoarea relaţie:
n
hi = a + b  hp
(2.10)
28
Valorile coeficienţilor a şi b şi valoarea exponentului n sunt prezentate

în tabelul nr. 2.2. În cazul plantelor cultivate, aceşti coeficienţi sunt variabili, în
funcţie de înălţimea hp a plantei /84, 107/.
Tab. nr. 2.2 Valori de calcul pentru determinarea intercepţiei în funcţie de înălţimea
precipitaţiilor
Factor de
Tipul vegetaţiei a b n
corecţie
Castan 0,04 0,20 1,0
Fag 0,03 0,23 1,0
Stejar 0,05 0,18 1,0
Paltin 0,04 0,18 1,0
Ulm 0,04 0,18 0,5
Tei 0,05 0,10 0,5
Pin 0,05 0,20 0,5
Pomi fructiferi 0,04 0,18 1,0
Trifoi 0,005*h 0,08*h 1,0 1,0
Cereale 0,005*h 0,05*h 1,0 1,0
Fasole, cartofi, varză 0,02*h 0,15*h 1,0 0,25* hp
Tutun 0,01*h 0,08*h 1,0 0,2* hp
Bumbac 0,15*h 0,10*h 1,0 0,33* hp
Datorită suprafeţelor mari pe care le ocupă şi a rezistenţei

aerodinamice reduse, pădurile produc cele mai mari pierderi prin intercepţie.
Capacitatea efectivă de intercepţie a pădurilor este foarte mare, în special în
anotimpul rece, când stratul de zăpadă care acoperă copacii este destul de
gros. Intercepţia datorată frunzişului pădurilor poate fi de 2 – 4 mm, iar în cazul
unor precipitaţii cu durată şi intensitate reduse, ea poate reprezenta 100% din
totalul acestora.
Referitor la valoarea intercepţiei în zonele împădurite, experienţa
practică a condus la următoarele concluzii:
- la speciile de răşinoase de tipul pinului și molidului, care sunt verzi
tot timpul, intercepţia reprezintă 30 - 40% pe tot parcursul anului;
- la speciile de foioase (stejar, fag), în perioada de desfrunzire,
intercepţia reprezintă 20% din totalul precipitaţiilor;
- în perioada vegetativă, indiferent de tipul arborilor din specia
foioaselor, procentul de precipitaţie interceptată nu diferă prea mult.
Arborii înalţi, de tipul fagului, carpenului şi a stejarului roşu,
interceptează cca. 20 - 30% din precipitaţii.
29
În tabelul nr. 2.3 este prezentată capacitatea de intercepţie a câtorva

tipuri de arbori, în funcţie de vârsta acestora.
Tab. nr. 2.3 Capacitatea de intercepţie a arborilor

Tipul arborelui Vârsta, ani Intercepţia, mm
15 0,6
23 1,5
Molid
60 2,0
15 – 20 1,0 – 1,2
Pin
60 - 80 4,0
Fag 60 0,6
Carpen 60 0,6
Stejar roşu 50 0,4
Înălţimea intercepţiei în cazul plantelor de cultură se mai poate

determina în funcţie de înălţimea precipitaţiilor şi de raportul dintre suprafaţa
totală a frunzişului unei culturi şi suprafaţa ocupată de cultura respectivă. Acest
raport este cunoscut în literatura de specialitate sub notaţia LAI (Leaf Area
Index), mărimea sa fiind dependentă de perioada de vegetaţie (pentru grâu, în
luna martie LAI = 0,5, iar în luna iulie LAI = 3; pentru porumb, în luna iunie LAI =
1, iar în luna august LAI = 6,0) /65/. Valorile intercepţiei pentru plantele de
cultură, în aceste condiţii, sunt prezentate în tabelul nr. 2.4.
Tab. nr. 2.4 Intercepţia plantelor de cultură

Înălţimea precipitaţiilor, mm
LAI 1 2 4 8 12 16 20
1 0,1 0,4 0,7 1,2 1,3 1,3 1,3
2 0,3 0,6 1,0 1,6 1,9 1,9 1,9
4 0,6 1,0 1,5 2,3 2,8 3,0 3,0
8 0,9 1,4 2,1 3,5 4,4 5,0 5,0
2.5 Evaporarea
Fenomenele de evaporare apar în ciclul hidrologic chiar din momentul
în care precipitaţiile ating solul. Cantitatea de apă evaporată înainte de acest
moment nu intră în calculele hidrologice, deoarece înălţimea precipitaţiilor este
măsurată la sol.
Fenomenul de evaporare este alimentat, în afară de pelicula subţire de
apă care acoperă obiectele şi plantele în timpul şi imediat după precipitaţii, de
cursurile de apă și de colectoarelor superficiale, de zăpadă şi de gheaţă, de
terenurile umede şi de vegetaţie.
30
Prin evaporare se înţelege trecerea apei din stare lichidă în stare de

vapori, printr-un proces fizic. Fenomenul biologic prin care apa este absorbită
de rădăcinile plantelor şi de frunziş şi pusă apoi în libertate sub formă de
vapori poartă denumirea de transpiraţie. Prin evapotranspiraţie se înţelege
suma acestor două procese.
Studiile de teren privind evaporarea se pot împărţi în două grupe.
Studiile din prima grupă au drept obiect un proces de evaporare bine
determinat de pe suprafeţe lichide, de pe zăpadă şi gheaţă, de pe terenuri
lipsite de vegetaţie sau de pe vegetaţie (transpiraţie). În cea de-a doua grupă
intră studiile care urmăresc determinarea evaporării totale într-un bazin, fără
diferenţierea suprafeţelor de evaporare.
Factorii care condiţionează mărimea evaporării (exprimată, de regulă,
în mm/zi) se pot grupa în două categorii. Din prima categorie fac parte acei
parametri care caracterizează atmosfera (capacitatea evaporantă a acesteia),
iar din a doua categorie fac parte caracteristicile suprafaţei de evaporare.
2.5.1 Capacitatea evaporantă a atmosferei
Chiar dacă nu poate fi măsurată cu exactitate, capacitatea evaporantă
a atmosferei poate fi caracterizată prin intermediul unor instrumente numite
evaporimetre, amplasate astfel încât evaporarea să fie influenţată numai de
caracteristicile meteorologice ale atmosferei (temperatură, vânt etc.) /84/.
Instrumentele pentru măsurarea evaporării sunt constituite, în general,
dintr-un mic bazin care conţine apă sau dintr-o suprafaţă poroasă umedă.
Cantitatea de apă evaporată măsurată astfel, poate fi considerată ca valoare
maximă şi constituie o aproximare bună a capacităţii de evaporare. Aplicând
acestei valori coeficienţi de reducere, se pot determina valorile relative pentru
suprafeţele de interes practic (lacuri naturale, lacuri artificiale, terenuri
acoperite de vegetaţie etc.) /84, 149, 156/.
2.5.1.1 Evaporimetrele tip bazin - se pot împărţi în trei categorii, în
funcţie de locul în care sunt amplasate (pe sol, îngropate sau plutitoare).
Evaporimetrele amplasate pe sol sunt foarte sensibile la variaţiile de
temperatură a aerului, dar sunt simplu de instalat şi de protejat împotriva
picăturilor de apă care cad pe sol.
Evaporimetrele trebuie amplasate pe un teren cât mai plan și la o
distanță apreciabilă față de orice fel de obstacole Distanța față de copaci sau
clădiri trebuie să fie egală sau mai mare de cel puțin patru ori față de obstacole
cum sunt copacii, clădirile sau arbuștii. Nu se recomandă amplasarea
evaporimetrelor pe suprafețe de beton, asfalt sau pietriș, acestea fiind așezate,
de regulă, pe grătare de lemn.
31
De asemenea, pentru amplasarea evaporimetrelor trebuie evitate

locurile umbrite, pentru a se evita erorile de măsurare.
În figura nr. 2.12 este prezentat un evaporimetru din clasa A, al U.S.
Weather Bureau, de formă cilindrică, realizat din tablă galvanizată şi amplasat
pe un suport de lemn.
Fig. nr. 2.12 Evaporimetru montate pe sol
Evaporimetrele îngropate sunt mai puţin influenţate de mediul

înconjurător, dar pot colecta picăturile de ploaie al căror traseu este deviat de
vânt.
Reprezentativ pentru această categorie este evaporimetrul Colorado,
foarte răspândit în ţările occidentale şi în Statele Unite (figura nr.2.13),
construit sub forma unui paralelipiped cu secţiune pătrată, din tablă galvanizată
şi în care nivelul apei este menţinut aproape de nivelul solului.
Fig. nr. 2.13 Evaporimetru îngropat
32
Bazinele plutitoare au fost gândite pentru păstrarea caracteristicilor

apei din bazin (de exemplu, a temperaturii), cât mai apropiate de cele ale
oglinzii de apă pe care acesta pluteşte. Pentru atingerea acestui scop, nivelul
apei în bazin este menţinut la nivelul oglinzii apei. Aceste bazine se instalează
mai greu şi conduc la erori de măsurare datorate valurilor.
Cantitatea de apă conţinută în evaporimetre (indiferent de tip)
influenţează măsurătorile prin propria ei capacitate termică.
2.5.1.2 Evaporimetrele cu suprafaţă poroasă
Un evaporimetru de acest tip, folosit atât de meteorologi, cât şi de
agronomi, este evaporimetrul Livingstone (figura nr. 2.14).
Fig. nr. 2.14 Evaporimetru Livingstone
Acesta este constituit dintr-o sferă de porţelan poros, goală pe

dinăuntru, cu un diametru de circa 5 cm şi grosimea de 1 cm. Sfera se umple
cu apă distilată, provenită dintr-o sticlă care asigură alimentarea continuă a
sferei şi permite, prin intermediul unei scări gradate, măsurarea volumului de
apă evaporat.
Un alt instrument mult utilizat este evaporimetrul Piche (figura nr. 2.15),
care este constituit dintr-un tub de sticlă cilindric, cu lungimea de 25 cm şi
diametrul de 1,5 cm. Tubul de sticlă este închis la partea superioară, iar la
partea inferioară este acoperit cu hârtie de filtru absorbantă. Instrumentul se
umple cu apă distilată, iar variaţiile volumului de apă ca urmare a fenomenului
de evaporare se citesc pe o scară gradată marcată pe tub.
33
Fig. nr. 2.15 Evaporimetru Piche
Pornind de la rezultatele obţinute cu evaporimetrele, s-au stabilit legile

şi formulele empirice ale evaporării. Trebuie arătat că evaporarea măsurată cu
aceste instrumente sau determinată cu astfel de formule este diferită de cea
care interesează practica inginerească (spre exemplu, evaporarea dintr-un
rezervor artificial sau dintr-un lac natural), care are valori mai mici (cel puţin pe
perioade îndelungate). Diferenţa dintre aceste valori implică utilizarea unor
factori de reducere adecvaţi.
2.5.2 Determinarea empirică a capacităţii evaporante
Capacitatea evaporantă a atmosferei se poate estima, în lipsa
măsurătorilor evaporimetrice, făcând apel la formule practice care furnizează
valoarea evaporării în funcţie de alţi parametri.
Factorii care influenţează cantitatea de apă evaporată și viteza de
evaporare sunt diverşi, dar mai mult sau mai puţin corelaţi între ei, astfel că în
formulele practice este suficient să se introducă cei mai importanţi.
În mod normal, valorile diferitelor mărimi ar trebui măsurate pe limita de
contact aer-suprafaţă umedă, însă practic, acestea se măsoară în puncte mai
accesibile.
Viteza de evaporare E (în mm/zi), este legată de tensiunea vaporilor de
apă saturaţi Fa (corespunzătoare temperaturii ta a suprafeţei lichide de
evaporare), de tensiunea efectivă a vaporilor de aer fa şi de presiunea
barometrică H:
-
E = K  Fa f a
H
(2.11)
34
unde K este o constantă de proporţionalitate.

Ca efect, fenomenul de evaporare este rezultatul echilibrului static
dintre particulele de apă care trec din stare lichidă în stare de vapori (al căror
număr este proporţional cu Fa) şi particulele care trec din stare de vapori în
stare lichidă (al căror număr este proporţional cu fa). Dacă tensiunea efectivă a
vaporilor este egală cu tensiunea vaporilor saturaţi, corespunzătoare
temperaturii ta şi mai mică decât tensiunea vaporilor de apă, se produce
condensarea în aer. Dacă tensiunea efectivă a vaporilor de aer este mai mare
decât tensiunea vaporilor de apă, nu se produce evaporarea , ci condensarea
vaporilor pe suprafaţa lichidă.
Cei doi factori principali ai evaporării sunt, deci, diferenţa de tensiune a
vaporilor şi presiunea H. Evaporarea este cu atât mai mare cu cât presiunea
este mai mică, însă creşterea cantităţii de apă în raport cu reducerea presiunii
este modestă şi poate fi neglijată. Capacitatea evaporantă a atmosferei
depinde în cea mai mare măsură de diferenţa de tensiune a vaporilor şi prin
urmare, de toţi factorii care determină această diferenţă.
Neglijând influenţa presiunii şi notând cu ε raportul fa/Fa se poate scrie:
E = K1  Fac  (1 -  ) (2.12)
unde Fac este tensiunea vaporilor saturaţi, la temperatura apei, iar ε este
aproximativ egal cu umiditatea relativă a aerului.
Factorii care determină evaporarea sunt influenţaţi, la rândul lor, de
producerea acestui fenomen. Absorbţia de căldură prin evaporare influenţează
regimul de temperatură a apei, iar cedarea de vapori în atmosferă influenţează
tensiunea efectivă a vaporilor de aer.
Căldura de evaporare este furnizată în mare parte de radiaţiile solare,
care sunt transformate în energie calorică de suprafaţa de evaporare.
Evaporarea este direct proporţională cu radiaţiile solare, care devin astfel un
factor de evaporare.
Tensiunea efectivă a vaporilor de aer creşte odată cu producerea
fenomenului de evaporare, dacă particulele de vapori nu rămân în apropierea
suprafeţei de contact dintre atmosferă şi suprafaţa de evaporare.
În concluzie, cantitatea de apă evaporată într-un anumit interval de timp
este cu atât mai mare cu cât creşterea tensiunii efective a vaporilor din aer
este mai lentă. Factorul principal care determină această încetinire este vântul.
Vântul asigură schimbul de aer care se află la contactul cu suprafaţa umedă cu
35
un aer mai puţin umed, favorizând astfel evaporarea, care creşte odată cu
creşterea vitezei şi turbulenţei vântului, cel puţin atâta timp cât aceşti parametri
nu ating o valoare limită, dincolo de care evaporarea nu mai poate creşte.
În multe cazuri, măsurătorile de evaporare disponibile se referă la staţii
amplasate la o cotă diferită de cea la care se doreşte cunoaşterea evaporării.
Însă factorii care condiţionează capacitatea de evaporare a atmosferei se
manifestă în mod diferit în funcţie de cotă.
O creştere a altitudinii implică întotdeauna o scădere a temperaturii
aerului, deci şi o reducere a temperaturii apei şi a tensiunii vaporilor de apă.
Umiditatea relativă (ε), care are asupra evaporării un efect opus faţă de cel al
temperaturii, nu este variabilă în cadrul aceleiaşi regiuni. Astfel, se poate
spune că mărimea evaporării scade odată cu creşterea altitudinii.
2.5.3 Evaporarea de pe suprafeţe umede naturale
Evaporarea totală dintr-un bazin hidrografic reprezintă suma
evaporărilor de pe suprafeţe lichide, de pe zăpadă şi gheaţă şi de pe terenurile
acoperite cu vegetaţie. Deoarece suprafeţele de apă permanente acoperă doar
o mică parte a bazinului, iar evaporarea de pe zăpadă reprezintă o mică parte
a evaporării anuale, deficitul de scurgere a unui bazin (diferenţa dintre
afluxurile meteorice şi scurgerea în secţiunea de închidere) se datorează în
special evaporării de pe sol şi transpiraţiei vegetaţiei.
2.5.3.1 Evaporarea de pe oglinzi de apă
Evaporarea de pe o oglindă de apă este cu atât mai redusă în
anotimpul cald şi cu atât mai ridicată în anotimpul rece, cu cât apa este mai
adâncă. Acest fenomen este datorat faptului că stratele profunde
înmagazinează căldură în anotimpul estival şi contribuie astfel la reglarea
evaporării. S-a observat că un lac amplasat într-o poziţie protejată suferă o
evaporare mai mică decât unul expus acţiunii vânturilor dominante.
Măsurarea directă a evaporării de pe oglinzile de apă naturale este
foarte dificilă, datorită dificultăţii de măsurare cu precizie a cantităţilor de apă
intrate şi pierdute (mai cu seamă a celor pierdute prin infiltrare).
În practică, evaporarea de pe o oglindă de apă cu dimensiuni mari
trebuie să fie estimată adesea pe baza măsurătorilor obţinute cu ajutorul
evaporimetrelor. Se defineşte drept coeficient al evaporimetrului acel factor de
reducere cu care trebuie corectată evaporarea măsurată pentru obţinerea
evaporării relative pe o suprafaţă extinsă. Coeficientul utilizat pentru
evaporarea totală anuală este 0,7 pentru evaporimetrul U.S. Weather Bureau,
0,75 - 0,85 pentru evaporimetrul îngropat de tip Colorado şi 0,8 pentru
36
evaporimetrul plutitor de tip Colorado. Valorile măsurate sunt foarte dispersate

datorită diferitelor temperaturi datorate diferitelor capacităţi termice /149, 156/.
Uneori, în condiţiile unei clime aride sau în cazul apelor cu adâncime
mică, evaporarea provoacă o pierdere de apă importantă. Pentru reducerea
acestei pierderi, suprafeţele de apă se pot acoperi cu un strat subţire de
substanţe grase (ţiţei sau hexadecanol).
2.5.3.2 Evaporarea de pe zăpadă
Apa se poate evapora direct de pe suprafețele acoperite de zăpadă
prin procesul de sublimare, proces prin care apa în stare solidă se transformă
direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă. Cantitatea de apă
evaporată de pe zăpadă reprezintă maxim a cincea parte din evaporarea de pe
oglinzile de apă, în aceleaşi condiţii atmosferice. Se menţionează că în acest
caz de o importanţă deosebită este rolul vântului.
2.5.3.3 Evaporarea de pe terenuri fără vegetaţie
În general, evaporarea are loc în condiţiile unui teren umed.
Evaporarea de pe sol este dependentă de cantitatea de apă conţinută în stratul
superficial şi de uşurinţa de substituire a apei evaporate cu cea provenită din
stratele mai profunde. Dacă terenul este saturat, evaporarea atinge valoarea
sa maximă. Saturarea se poate datora unor precipitaţii abundente sau poziţiei
nivelului hidrostatic.
Odată cu reducerea umidităţii terenului, se reduce şi cantitatea de apă
evaporată. Înlocuirea apei evaporate este mai mult sau mai puţin dificilă, în
funcţie de distanţa la care se află nivelul hidrostatic faţă de suprafaţa terenului.
Instrumentele utilizate pentru măsurarea evaporării de pe terenuri fără
vegetaţie sunt cele prezentate anterior.
Evaporarea de pe un teren saturat cu apă se exprimă ca procent din
evaporarea de pe o suprafaţă lichidă, luând în considerare aceleaşi condiţii.
Acest procent este de 100% pentru nisip fin, 90% pentru marne şi 75 - 85%
pentru argile.
În aceleaşi condiţii, evaporarea de pe un teren nesaturat este mai mică
decât aceea de pe un teren saturat. Dacă nivelul hidrostatic nu se află în
apropierea suprafeţei terenului, umiditatea stratului superficial se datorează
numai precipitaţiilor.
Pentru perioade scurte (până la o lună) se poate spune că evaporarea
de pe un teren fără vegetaţie depinde de capacitatea de evaporare a
atmosferei şi de precipitaţii. Pentru perioade mai lungi, evaporarea mai
depinde şi de distribuţia temporală a precipitaţiilor. În absenţa pânzei freatice,
evaporarea este influenţată în mică măsură de caracteristicile terenului.
37
Pentru calculul evaporării de pe terenuri lipsite de vegetaţie, a fost

propusă o relaţie de forma:
(P + a)
E=
P+a 2 (2.13)
1+ ( )
L
unde: E - evaporarea din 10 zile (în mm),

P - precipitaţiile din 10 zile (în mm),
a - cantitatea maximă de apă care se poate evapora de pe sol în 10 zile
în absenţa precipitaţiilor,
L - factor heliotermic determinat cu relaţia:
1
L= (t + 2 Ig ) (2.14)
16
unde: t - temperatura medie a aerului în grade Celsius,

Ig - radiaţia solară globală în cal/cm2·zi.
Dacă există o pânză freatică în apropierea suprafeţei terenului, atunci
evaporarea de pe sol depinde de capacitatea de evaporare a atmosferei, de
regimul precipitaţiilor şi de nivelul hidrostatic al apei.
2.6 Transpiraţia
Plantele îşi iau apa necesară din sol prin intermediul rădăcinilor, care
pătrund în teren pe adâncimi care variază de la câţiva decimetri până la câţiva
metri. Apa astfel absorbită ajunge prin intermediul sistemului vascular în
trunchi, crengi şi frunze. Frunzele au în structură o reţea de interstiţii şi
numeroşi pori superficiali, ceea ce face ca suprafaţa de evaporare efectivă să
fie de câteva ori mai mare decât cea a frunzişului.
Transpiraţia, la fel ca evaporarea, depinde înainte de toate de
capacitatea de evaporare a atmosferei. Pe lângă aceasta, mai depinde de
deschiderea porilor, care este dependentă la rândul său de lumină, căldură şi
de umiditatea aerului. În sfârşit, transpiraţia este influenţată şi de umiditatea
terenului în zona rădăcinilor.
Măsurarea transpiraţiei se realizează în diferite moduri, însă
întotdeauna pe eşantioane mici. Cea mai simplă metodă constă în tăierea
plantelor şi în determinarea variaţiei de greutate a plantei tăiate înainte de a se
usca, în ipoteza că nu există diferenţe între transpiraţia unei plante sănătoase
şi cea a unei plante tăiate. De cele mai multe ori, apa transpirată este
38
măsurată împreună cu apa evaporată de pe teren, acesta fiind cazul care

prezintă interes practic.
Transpiraţia suferă variaţii în funcţie de momentul zilei şi în funcţie de
anotimp. În timpul zilei, transpiraţia variază mai mult sau mai puţin, iar seara
porii se închid şi transpiraţia devine practic nulă. Variaţiile în funcţie de anotimp
sunt legate de activitatea vegetativă a plantelor şi de variaţia capacităţii de
evaporare.
Transpiraţia creşte până la o anumită valoare, odată cu creşterea
temperaturii. În timpul perioadei de creştere a plantelor (anotimpul cald),
transpiraţia variază, într-o măsură mai mare sau mai mică, în concordanţă cu
evaporarea, în timp ce după moartea plantelor anuale sau după căderea
frunzelor plantelor perene (anotimpul rece), transpiraţia încetează, iar
evaporarea continuă într-un ritm mai redus.
Transpiraţia este limitată de posibilitatea de aprovizionare cu apă prin
intermediul rădăcinilor. La scăderea umidităţii terenului, aprovizionarea cu apă
decurge într-un ritm mai lent şi transpiraţia scade. Dacă umiditatea scade sub
o anumită valoare, care poartă numele de punct de uscare, planta se
vestejeşte şi moare. La creşterea umidităţii terenului, transpiraţia se amplifică
până atinge un maxim, după care rămâne constantă.
Cantităţile de apă transpirată se pot exprima fie ca înălţime de apă, fie
printr-un coeficient de transpiraţie, care reprezintă raportul dintre greutatea
apei transpirate în perioada vegetativă şi cea din materia uscată produsă în
exclusivitate de rădăcini (în cazul arborilor se face raportarea la frunziş ). În
zonele cu climă temperată, înălţimea anuală medie a transpiraţiei este
cuprinsă între 400 şi 1200 mm.
2.7 Evapotranspiraţia
În practică, interesează în mod deosebit cantitatea totală de apă care,
într-un mod sau altul, trece din bazinul hidrografic în atmosferă, prin evaporare
de pe oglinzi de apă, de pe teren, de pe vegetaţie sau prin transpiraţia
plantelor. Fenomenul global, rezultat al suprapunerii acestor fenomene, poartă
denumirea de evaporare totală sau evapotranspiraţie.
Evapotranspiraţia depinde de aceiaşi factori de care depind evaporarea
şi transpiraţia plantelor, în special de temperatură, cu care este direct
proporţională, cel puţin până când temperatura nu atinge valori care pot
provoca moartea vegetaţiei.
Pe lângă aceasta, evapotranspiraţia creşte odată cu creşterea
disponibilului de apă, însă nu în mod nelimitat. Valoarea limită, dată de
39
înălţimea apei evaporată efectiv când cantitatea de apă disponibilă este cel
puţin egală cu cea care poate fi transformată în vapori de către un complex de
factori atmosferici şi de către vegetaţie, poartă numele de evapotranspiraţie
potenţială. Evapotranspiraţia reală ET este de regulă mai mică decât
evapotranspiraţia potenţială Etp.
Evapotranspiraţia de pe un teren irigat din abundenţă şi acoperit cu o
vegetaţie deasă depinde în mod esenţial de factorii meteorologici şi mai puţin
de natura solului sau de tipul vegetaţiei. În aceste condiţii, evapotranspiraţia
este aproximativ egală cu evaporarea de pe o oglindă de apă cu adâncime
mică.
Noţiunea de evapotranspiraţie potenţială este utilă pentru evaluarea
necesarului de irigare. Calculul necesarului de irigare se bazează pe ipoteza
că suma cantităţii de apă de ploaie şi a cantităţii de apă provenită din irigaţii
trebuie să fie egală cu suma consumului de apă de către culturi în condiţii
optime şi a cantităţii de apă pierdută (prin percolare, prin scurgere superficială
şi prin evaporare).
Un mod de calcul simplu şi foarte utilizat se bazează pe estimarea
preliminară a aşa-numitei ploi eficace, adică a acelei fracţiuni a ploii care este
utilă în scopuri agricole, deoarece nu se pierde prin scurgere superficială.
Necesarul de irigare net este dat de diferenţa dintre evapotranspiraţia
potenţială şi ploaia eficace.
2.7.1 Determinarea ploii eficace
Determinarea ploii eficace, adică a părţii din precipitaţie utilă pentru
agricultură, impune aplicarea ecuaţiilor de continuitate ale hidraulicii în
condiţiile stratelor de teren în care se dezvoltă rădăcinile plantelor. În practică,
însă, este utilă exprimarea ploii eficace mult mai simplu, în funcţie de
precipitaţiile totale, ţinând seama în mai mică măsură de toţi ceilalţi factori
(climă, caracteristicile terenului, tipul culturii etc.).
Multe metode empirice, folosite în diferite ţări, se bazează pe ipoteza
că ploaia eficace Pe reprezintă o fracţiune α din excesul precipitaţiilor totale P,
faţă de un minim Po, sub a cărui valoare ploaia este considerată complet nulă
pentru scopuri agricole /84/. Conform acestei metode, ploaia eficace poate fi
determinată cu relaţia:
Pe =  (P - Po )
(2.15)
40
Dintre toate metodele empirice cunoscute, cele mai simple sunt acelea
care utilizează numai coeficientul α, considerând P0 =0. Valorile lui α sunt
diferite în funcţie de zona geografică şi de anotimp şi se încadrează între 0,5 -
0,9 (valorile minime corespund anotimpurilor cu precipitaţii abundente, iar cele
maxime anotimpurilor secetoase).
2.7.2 Determinarea evapotranspiraţiei potenţiale
Pentru evaluarea cu precizie a necesarului de irigare, la determinarea
evapotranspiraţiei potenţiale trebuie să se ţină seama nu numai de clima
regiunii, ci şi de tipul culturii, în funcţie de care evapotranspiraţia poate fi
variabilă.
Calculul evapotranspiraţiei potenţiale Etp decurge, de regulă, în două
etape. Mai întâi se calculează prin diverse metode evapotranspiraţia potenţială
de referinţă Etpo, care corespunde unui anumit tip de cultură, după care se
determină evapotranspiraţia potenţială, corectând evapotranspiraţia de
referinţă cu un coeficient care depinde de tipul de cultură analizat şi care se
determină prin cercetări agronomice.
Evapotranspiraţia de referinţă se poate calcula prin mai multe metode,
printre care se menţionează metoda Blaney-Criddle, metoda evaporimetrică şi
metoda Thornthwaite.
2.7.2.1 Metoda Blaney-Criddle /11/ constă în calculul evapotranspiraţiei
de referinţă într-o anumită lună a anului, exprimată în mm/zi, folosind formula:
ETpo = c  p (0,46 t + 8)
(2.16)
unde: t - temperatura diurnă medie a lunii considerate, în grade Celsius;

p – procentul orelor diurne din perioada de calcul raportat la numărul
mediu fr ore diurne pe an;
c - coeficient de corecţie adimensional, care depinde de valorile care se
atribuie (în lipsa unor observaţii directe) unor mărimi climatologice.
Coeficientul de corecţie c se poate determina cu relaţia:
2
c =k -
p (0,46 t + 8)
(2.17)
unde valoarea k depinde de umiditatea relativă minimă wrmin, de raportul ri

dintre durata efectivă şi durata teoretică (astronomică) de strălucire a soarelui
şi de viteza vântului în timpul zilei.
41
2.7.2.2 Metoda evaporimetrică constă în calculul valorii

evapotranspiraţiei de referinţă cu relaţia /156/:
ETpo = k e E (2.18)
unde: E - evaporarea în mm/zi, observată cu un evaporimetru de tip

U.S.Weather Bureau,
k - coeficient a cărui valoare depinde de umiditatea relativă, de viteza
vântului şi de natura vegetaţiei.
2.7.2.3 Metoda Thornthwaite
Cunoscând modalitatea de desfăşurare a diferitelor fenomene de
transport şi de acumulare a apei la suprafaţă şi în subsol (scurgere
superficială, infiltrare, absorbţie de umiditate, percolare, evapotranspiraţie etc.),
se poate simula transformarea afluxului în scurgere în cadrul bazinului şi se
poate determina nu numai evapotranspiraţia reală, de care depinde producţia
agricolă şi eventual necesarul de apă pentru irigaţii, dar şi scurgerea
superficială şi subterană.
Mişcarea apei în terenurile nesaturate în care se dezvoltă rădăcinile
plantelor, pentru a cărei simulare corectă este necesară reprezentarea
fenomenului de evapotranspiraţie cât mai real posibil, este schematizată, din
motive de simplicitate, cu o aproximaţie destul de mare.
Metoda Thornthwaite se bazează pe utilizarea unei formule de calcul a
evapotranspiraţiei potenţiale, propusă de autor pentru orice tip de vegetaţie
/123/:

ETp = c t (2.19)
unde: ETp - evapotranspiraţia relativă lunară, măsurată într-o lună cu 30 de

zile,
t - temperatura medie lunară (în grade Celsius),
c şi α - parametrii a căror valoare depinde de zona considerată.
Cei doi parametri depind de indicele termic anual I, determinat cu
relaţia:
12
I= 
1
( ti /5)1,514
(2.20)
42
unde ti - temperatura medie lunară.

În acest caz, pentru determinarea lui c şi α se folosesc următoarele
expresii:
c = 1,6  (10/I ) (2.21)
 = 1,6  10-2 I + 0,5 (2.22)
Simularea comportamentului unui bazin se derulează pe baza datelor

lunare. Mai întâi se calculează evapotranspiraţia potenţială pentru fiecare lună,
apoi se calculează evapotranspiraţia reală.
Dacă precipitaţiile lunare sunt mai mari din punct de vedere cantitativ
decât evapotranspiraţia potenţială, atunci evapotranspiraţia reală se poate
considera egală cu cea potenţială. În acest caz, excedentul de precipitaţii se
adaugă rezervei de umiditate a solului, până când aceasta atinge limita
superioară, iar restul de precipitaţii contribuie la creşterea scurgerii superficiale
şi subterane.
Dacă precipitaţiile anuale sunt mai mici decât evapotranspiraţia
potenţială, atunci evapotranspiraţia reală va fi egală cu suma dintre precipitaţii
şi contribuţia de apă datorată umidităţii solului. Dacă aceste cantităţi de apă
sunt suficiente, evapotranspiraţia reală este egală cu cea potenţială, în caz
contrar va fi egală cu suma precipitaţiilor şi a întregii cantităţi de apă
înmagazinată în sol sub formă de umiditate. În acest caz, eventuala diferenţă
dintre evapotranspiraţia potenţială şi cea reală constituie deficitul agricol.
Din excesul de apă care nu se pierde prin evapotranspiraţie şi nici nu
se înmagazinează în sol sub formă de umiditate, jumătate se constituie în
scurgere superficială pe luna în curs, iar cealaltă jumătate reprezintă scurgerea
subterană în cadrul lunii următoare.
Dificultăţile majore în aplicarea metodei constau în determinarea limitei
de saturaţie a terenului. Thorntwaite propune pentru aceasta valoarea de 100
mm, dar pentru diferenţiere, au fost propuse valori între 50 mm pentru bazine
amplasate în zone alpine sau predeşertice permeabile şi 300 mm pentru
bazine acoperite de vegetaţie bogată (în special păduri), unde pânza freatică
se află aproape de suprafaţa terenului.
Formula propusă de Thorntwaite este mai adecvată studiilor
climatologice, care se referă la un an mediu şi mai puţin recomandată în
cercetările hidrologice.
43
Dimensiunile evaporării depind în mare măsură de regimul climatic al

regiunii în care se află amplasat bazinul hidrografic analizat. În funcţie de
raportul dintre evaporarea E şi precipitaţia P, se poate determina gradul de
umiditate sau ariditate a unei regiuni, astfel:
- regiuni aride E/P > 1;
- regiuni la limita de ariditate E = P;
- regiuni umede E > P.
Diferenţa dintre înălţimea precipitaţiilor şi înălţimea evapotranspiraţiei
potenţiale, pentru o anumită regiune şi perioadă de timp, reprezintă bilanţul de
apă din punct de vedere climatic.
În zonele subtropicale, evaporarea este importantă din punct de vedere
cantitativ, datorită aerului relativ uscat de deasupra mării, în timp ce în
apropierea ecuatorului, evaporarea este redusă, datorită umidităţii ridicate şi a
vânturilor cu intensitate mică. În apropierea polilor, datorită temperaturilor
reduse ale aerului, acesta nu poate absorbi decât o cantitate foarte mică de
vapori de apă, deci evaporarea este foarte scăzută.
În figura nr. 2.16, se poate observa distribuţia regională a evaporării şi
a precipitaţiilor în funcţie de latitudine /35/.
Fig. nr. 2.16 Distribuţia perecipitaţiilor şi evaporării în funcţie de latitudine
2.8 Infiltraţia
44
2.8.1 Descrierea fenomenului

Infiltraţia reprezintă procesul de pătrundere a apei de la suprafaţa
solului în subsol, fiind un fenomen diferit de cel de filtrare, care reprezintă
circulaţia apei prin stratele permeabile din subsol. Din punct de vedere fizic,
principala diferenţă dintre infiltraţie şi filtrare constă în faptul că, în primul caz,
mediul poros prin care are loc deplasarea apei nu este saturat, în timp ce în al
doilea caz acesta este saturat cu apă.
Solul este un mediu poros datorită prezenţei golurilor care comunică
între ele, formând o reţea de canale care se intersectează şi se extind în toate
direcţiile. Aceste canale, în funcţie de dimensiuni, pot fi capilare sau
supracapilare. Prin canalele cu dimensiuni supracapilare apa se deplasează
sub acțiunea forţei de gravitaţie, în timp ce prin canalele capilare apa circulă
sub acțiunea forţelor capilare.
Dimensiunile diferite ale canalelor influenţează modul lor de umplere cu
apă. După încetarea procesului de infiltraţie, canalele supracapilare sunt pline
cu apă, în timp ce canalele capilare încă nu s-au umplut. Din acest motiv,
deplasarea apei continuă în subsol sub acţiunea capilarităţii, până când
canalele subcapilare se umplu complet cu apă sau până când resursele de
apă din canalele supracapilare sunt complet epuizate.
În cazul unei precipitații cu intensitate mare, procesul de infiltrare se
produce la fel ca în cazul infiltrării apelor stagnante de mică adâncime. Dacă
intensitatea iniţială a ploii este mai mică decât viteza de infiltrare, terenul
absoarbe mai întâi apa, iar circulaţia apei în sol are loc în condiţii nesaturate.
Dacă ploaia continuă cu aceeaşi intensitate, viteza de infiltrare scade,
deoarece solul se saturează şi apa stagnează. Dacă intensitatea ploii este tot
timpul mai mică decât viteza și capacitatea de infiltrare, terenul absoarbe apa
fără să se satureze.
Un caz aparte este cel al terenurilor stratificate, când peste un profil
relativ uniform se dezvoltă o crustă superficială prin acţiunea de lovire a
picăturilor de ploaie sau prin distrugerea agregatelor în timpul uscării. Crusta
este caracterizată de o densitate ridicată, de pori cu dimensiuni mai mici şi de
o conductibilitate hidraulică mai redusă faţă de stratul de sub ea. Astfel, terenul
devine mai puţin permeabil, deoarece crusta, chiar dacă are o grosime de
câţiva milimetri, împiedică pătrunderea apei.
Adesea procesul de infiltraţie se opreşte înainte ca tot profilul terenului
să fie saturat, ca urmare a modului de redistribuire a apei infiltrate. Astfel, în
stratele superficiale, terenul pierde apă, în timp ce în cele de adâncime are loc
o umezire şi profilul tinde să-şi uniformizeze potenţialul hidric total la valori ce
45
depind de umiditatea iniţială, de infiltraţia cumulată, de prezenţa sau absența

pânzei acvifere freatice. Procesul, relativ rapid la început, se încetineşte
progresiv cu trecerea timpului.
De aici derivă o consecinţă practică importantă: aşa numita “capacitate
hidrică de câmp”, care reprezintă conţinutul de apă când percolarea ce
urmează o infiltraţie importantă de apă a încetat. Aceasta nu este o valoare
constantă pentru un anumit tip de teren, ci este variabilă în timp, ca urmare a
modificării caracteristicilor pedologice şi hidrologice atât ale stratului acvifer
analizat, cât şi ale celor de deasupra şi dedesubtul acestuia.
În unele cazuri, cum ar fi anumite terenuri argilo-prăfoase cu structură
degradată sau în cazul în care există o pânză freatică superficială, nu se poate
vorbi despre capacitatea hidrică de câmp /17/.
Din punct de vedere strict hidraulic, prin drenaj subteran, sau drenaj
intern al solului, se înţelege afluxul de apă în condiţii de saturaţie, prin care are
loc, natural sau artificial, deplasarea excesului de apă urmată de coborârea
nivelului hidrostatic. Este dificilă delimitarea cu precizie a câmpului mişcării de
drenaj, deoarece limita dintre zona saturată şi zona nesaturată a terenului nu
coincide neapărat cu suprafaţa stratului freatic. Suprafaţa stratului freatic este
definită ca locul geometric al punctelor în care presiunea hidrostatică este
egală cu cea atmosferică, în timp ce limita dintre saturat şi nesaturat se
găseşte la o anumită înălţime deasupra stratului freatic, corespunzător
extinderii zonei capilare. Apa circulă, în interiorul sau în exteriorul stratului
acvifer freatic, prin suprafaţa terenului sau printr-un aflux lateral direct.
Efectul infiltrării apei din precipitaţii în subsol prezintă importanță din
mai multe puncte de vedere. În ceea ce priveşte conservarea solului,
conservarea resurselor hidrice subterane şi diminuarea pericolului de
producere a inundaţiilor, este important ca această cantitate de apă să fie cât
mai mare posibil, astfel fiind posibile o limitare a eroziunii solului, o bună
aprovizionare cu apă a pânzei freatice şi reducerea problemelor legate de
drenajul de suprafaţă. Dimpotrivă, pentru conservarea resurselor hidrice
superficiale, este important ca această cantitate de apă infiltrată să fie cât mai
mică, iar din punct de vedere agricol, cantitatea de apă infiltrată ar trebui să fie
mare şi să fie menţinută în zona de dezvoltare a rădăcinilor plantelor.
2.8.2 Viteza de infiltrație
Rata sau viteza de infiltraţie reprezintă volumul de apă care
traversează profilul terenului pe unitatea de suprafaţă și se exprimă în aceeaşi
unitate de măsură ca intensitatea precipitaţiilor (mm/h).
46
Viteza aparentă cu care apa traversează suprafaţa de infiltraţie nu

poate depăşi viteza cu care apa atinge această suprafaţă venind din exterior,
de exemplu pe durata unei ploi. Valoarea vitezei de infiltraţie efectivă poate
depăşi această viteză potenţială numai prin crearea unei presiuni pe suprafaţa
de infiltraţie, cum este cazul apelor stagnante în depresiuni sau al scurgerii
superficiale pe terenuri înclinate. Viteza de infiltraţie efectivă este influenţată de
înclinarea terenului şi se reduce cu creşterea înclinării în măsura în care se
reduc fie stagnările de apă, fie înălţimea lamei apei de scurgere.
Viteza de infiltraţie potenţial liberă este funcţie de caracteristicile
terenului şi de starea sa hidrologică, cu variaţii atât pe parcursul anotimpurilor,
cât şi odată cu avansarea procesului de infiltraţie.
Pe durata unui singur proces de infiltraţie, cantitatea de apă infiltrată
scade în timp, până la o valoare numită "de regim", ce tinde spre valoarea
conductibilităţii hidraulice la saturaţie. Diminuarea iniţială este cauzată de
reducerea diametrului porilor prin depunerea coloidală a materialelor fine de la
suprafaţa terenului, care au fost transportate în pori şi le-au redus
dimensiunile, de creşterea conţinutului şi potenţialului hidric al solului, şi nu în
ultimul rând, ca urmare a fenomenului de umflare a scheletului mineral argilos.
În tabelul nr. 2.5 sunt prezentate vitezele de infiltrare a apei pentru
diferite tipuri de sol, iar în figura nr. 2.17 se poate observa evoluția vitezei de
infiltrație în funcție de timp.
Tab. nr. 2.5 Viteza de infiltrare a apei în funcţie de tipul de sol

Tip de sol Viteza de infiltrare de regim (mm/h)
Nisipos > 40
Predominant nisipos 20 - 60
Predominant prăfos 10 - 30
Predominant argilos 3 - 15
Argilos <5
47
Fig. nr. 2.17 Evoluţia vitezei de infiltraţie în funcţie de timp

În figura de mai sus, curba continuă este caracteristică terenurilor cu un
conţinut iniţial de apă redus, iar curba întreruptă se referă la terenuri cu un
conţinut iniţial de apă mai ridicat /159/.
În cazul particular în care cantitatea precipitaţiilor depăşeşte
capacitatea solului de a absorbi apa, infiltraţia se desfăşoară cu viteza maximă
posibil pentru terenul respectiv (viteza potenţială de infiltraţie), numită
capacitate de infiltraţie sau infiltrabilitate a terenului /68, 69/.
2.8.3 Infiltraţia specifică şi capacitatea de infiltrare
Se defineşte ca infiltraţie specifică f, cantitatea de apă care se
infiltrează prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp (mm/h·ha, m/zi·ha,
m3/s·ha). Această cantitate depinde de mai mulţi factori, dintre care cei mai
importanţi sunt cantitatea totală a precipitaţiilor, porozitatea solului şi
umiditatea iniţială a acestuia.
Cantitatea de precipitaţii este factorul cel mai important, deoarece
infiltraţia nu este posibilă fără ploaie sau fără alte surse de aprovizionare a
solului cu apă (care, în afară de ploaie constau în fenomenul de topire a
zăpezilor, ieşirea din matcă a unor cursuri de apă sau în irigaţii).
Un grad mare de porozitate facilitează infiltraţia, deoarece, pe de o
parte, există un volum mare pentru înmagazinarea apei, iar pe de altă parte
rezistenţa la deplasarea apei este redusă. Un grad mare de umiditate iniţială
face ca infiltraţia să fie mai lentă şi mai redusă din punct de vedere cantitativ.
De altfel, infiltraţia specifică este invers proporţională cu umiditatea şi se
48
reduce în timp în cazul precipitaţiilor de durată. Această reducere are două

cauze principale: pe de o parte, reducerea volumului disponibil pentru
înmagazinarea apei, iar pe de altă parte, creşterea rezistenţei la deplasarea
apei.
Infiltraţia specifică mai este influenţată şi de alte cauze minore, cum ar
fi gradul de compactare a solului, alternarea anotimpurilor și vegetaţia.
Infiltraţia specifică potenţială (capacitatea de infiltraţie fp) se defineşte
ca fiind valoarea maximă pe care o poate atinge infiltraţia specifică într-un
teren, în ipoteza în care precipitaţiile ar fi cel puţin egale cu infiltraţia specifică
potenţială, cu alte cuvinte, disponibilul de apă ar fi suficient pentru asigurarea
unei infiltraţii maxim posibile.
Valoarea capacităţii de infiltraţie fp variază în limite foarte largi: de la 20,
30 sau 40 mm/h într-un teren permeabil uscat la începutul precipitaţiilor, până
la 10 mm/h sau chiar mai puţin atunci când terenul este îmbibat cu apă.
Factorii care influenţează infiltraţia potenţială sunt aceiaşi care
influenţează infiltraţia reală, cu excepţia cantităţii de precipitaţii. Deci, printre
aceştia se numără porozitatea terenului şi gradul său de umiditate. Deoarece
gradul de umiditate a terenului la un moment dat este dependent de cantitatea
de apă care s-a infiltrat în perioada precedentă, se poate spune că infiltraţia
potenţială depinde de valorile infiltraţiei specifice reale anterioare momentului
considerat.
Capacitatea de infiltrare şi variaţia sa în timp depind de umiditatea (w)
şi de tensiunea iniţială (ψ), dar şi de textura, structura şi uniformitatea
terenului. În general, capacitatea de infiltrare este ridicată în primele stadii ale
procesului de infiltraţie, în mod special atunci când terenul este mai uscat, şi
tinde să scadă asimptotic la o valoare constantă staţionară.
Diminuarea capacitîții de infiltrare se datorează în principal diminuării
gradientului de tensiune relativă a procesului de infiltraţie. Într-o coloană
verticală, în condiţiile unei alimentări continue, rata de infiltraţie (egală cu
capacitatea de infiltrare) se poate stabiliza la o valoare constantă, care este
egală cu conductivitatea hidraulică la saturaţie dacă profilul este omogen şi
stabil din punct de vedere structural.
În concluzie, capacitatea de infiltrare a terenurilor depinde de următorii
factori:
 timpul trecut de la începerea ploii - viteza de infiltraţie este relativ
ridicată la început şi scade apoi până la atingerea unei valori constante,
care este o caracteristică terenului;
49
 conţinutul iniţial de apă - cu cât terenul este mai umed, cu atât este mai
redusă capacitatea de infiltrare (din cauza unui gradient de tensiune
redus), iar valoarea finală, care este în general independentă de
conţinutul iniţial de apă, este atinsă mai rapid;
 conducibilitatea hidraulică la saturaţie - cu cât este mai mare, cu atât
mai mare este valoarea spre care tinde capacitatea de infiltrare;
 condiţiile suprafeţei solului - dacă suprafaţa solului este foarte poroasă
şi prezintă o structură deschisă, capacitatea de infiltrare iniţială este
mai mare decât a unui sol compact şi uniform, dar cea finală rămâne
nemodificată, fiind limitată de o permebilitate mai redusă a stretelor
inferioare. Pe de altă parte, dacă suprafaţa solului este compactă şi
profilul este acoperit de o crustă cu o conductivitate redusă, rata de
infiltraţie este mai mică decât într-un teren uniform compact.
Terenul poate absorbi apa la o rată de infiltraţie specifică, care poate fi
egală cu rata de precipitaţie sau cu capacitatea de infiltraţie. Este, deci,
necesară cunoaşterea unei legi care să exprime cantitativ capacitatea de
infiltraţie în fiecare moment. Astfel, până când rata de precipitaţie se menţine
sub valoarea capacităţii de infiltraţie, rata de infiltraţie va fi egală cu rata de
precipitaţie, în timp ce dacă rata precipitaţiei depăşeşte capacitatea de
infiltraţie, rata de infiltraţie va fi egală cu cea din urmă.
2.8.4 Infiltraţia din precipitaţii
Dacă intensitatea precipitaţiei depăşeşte capacitatea de infiltrare a
terenului, procesul de infiltraţie este iniţial limitat de capacitatea de infiltraţie a
terenului., care descreşte în timp până la o valoare limită, care reprezintă
conductibilitatea la saturaţie. Dacă intensitatea ploii este mai mică decât
capacitatea de infiltrare iniţială şi mai mare decât cea finală staţionară, terenul
absoarbe întreaga cantitate de apă, reducându-se astfel în timp capacitatea sa
de infiltraţie. În cazul în care intensitatea ploii nu depăşeşte capacitatea de
infiltrare a terenului (fiind tot timpul mai mică decât conductibilitatea la
saturaţie), terenul absoarbe apa cu aceeaşi viteză cu care aceasta atinge
suprafaţa, fără a se ajunge la saturaţie.
Este important de subliniat că şi în condiţiile unei infiltrări a apei cu
viteză foarte redusă, chiar şi în cazul ploilor de durată, nu se produce
saturarea profilului. Rubin (1966) /104/ defineşte trei modalităţi de infiltrare a
apei provenite din precipitaţii:
 infiltrarea fără acumulare superficială, care se referă la precipitaţii care
nu sunt suficiente pentru a determina formarea unei lame de apă
stagnante la suprafaţă;
50
 infiltrarea cu potenţial de acumulare superficială, care se referă la

acele precipitaţii suficient de intense pentru a determina formarea unei
lame superficiale, dar care încă nu au produs-o;
 infiltrarea cu acumulare superficială, produsă în cazul unor precipitaţii
intense, care determină o lamă de apă constantă la suprafaţă.
O infiltraţie cu acumulare superficială este precedată, în general, de
una cu potențial de acumulare, iar faza de trecere de la una la alta este definită
de acumularea incipientă. În primele două cazuri infiltrarea are loc în condiţii
controlate exclusiv de fluxul extern (condiţii de flux controlat), fiind determinată
numai de intensitatea ploii, în timp ce în al treilea caz, infiltraţia este
determinată în mod esenţial de presiunea apei de la suprafaţă şi de starea de
tensiune a terenului. În termeni de condiţii de contur, atât pentru primul, cât şi
pentru al doilea tip de precipitaţie, afluxul de suprafaţă este egal cu viteza
precipitaţiei sau cu capacitatea de infiltraţie a terenului, în funcţie de care dintre
cele două valori este mai mică. Pentru producerea infiltraţiei cu acumulare
superficială există o condiţie privind presiunea superficială, respectiv o înălţime
constantă a coloanei de apă. În condiţii reale, intensitatea precipitaţiei este
variabilă în timp, depăşind în anumite momente capacitatea de infiltrare a
terenului, iar în alte momente este mai mică decât aceasta.
O precipitație cu o anumită durată constă, în general, în perioade scurte
foarte intense, urmate de perioade cu intensitate foarte mică, pe durata cărora
umiditatea superficială tinde să scadă, ca urmare a fenomenului de
evapotranspiraţie şi a drenajului intern, ceea ce conduce la creșterea
capacității de infiltrare. În funcţie de intensitatea precipitaţiei, apare un ritm de
absorbţie mai rapid decât la început, dar apoi capacitatea de infiltrare scade
imediat la o valoare mult mai redusă decât cea care exista la începutul
precipitației.
2.8.5 Fenomene de capilaritate
Deplasarea ascendentă a apei pe verticală, este numită ridicare
capilară, iar afluxul are loc în mare parte prin porii de dimensiuni capilare sau
subcapilare. În mişcarea de ridicare capilară sunt implicaţi gradienţi ridicaţi de
potenţial matricial, iar influenţa gravitaţiei este complet neglijabilă. Ridicarea
apei în teren prin fenomenul capilaritate conduce la formarea unui strat
aproape saturat imediat deasupra nivelului hidrostatic. Înălţimea de ridicare
capilară maximă depinde de natura rocilor, iar ordinul de mărime variază în
funcție de granulometrie, după cum urmează:
- pietriş - 0 ÷ 10 cm;
- nisip - 10 ÷ 100 cm;
51
- praf - 300 cm;

- argilă - 200 cm.
Viteza de ridicare capilară variază în funcţie de granulometrie și de
momentul inițierii procesului de infiltrare. Cu cât granulometria este mai mare,
cu atât înălţimea de ridicare capilară este mai mică, și este maximă la
începutul alimentării, diminuându-se pe măsură ce se apropie de înălţimea de
ridicare maximă pentru un anumit tip de rocă.
2.8.6 Determinarea infiltraţiei
Infiltraţia specifică nu poate fi măsurată direct, ci trebuie dedusă din
observaţii şi măsurători ale ploilor şi ale scurgerii superficiale. Considerând un
bazin cu dimensiuni reduse sau o parcelă experimentală şi aplicând ecuaţiile
de continuitate ale hidraulicii se obţine, pentru un anumit interval de timp,
relaţia:
P = Ea + E v + F + Q s +  V r +  V v +  V d
(2.23)
unde: P - precipitaţia;
Ea - cantitatea de apă evaporată de pe oglinzile de apă, şi în timpul
precipitaţiilor, de pe pelicula de apă care acoperă terenul;
Ev - cantitatea de apă evaporată de pe vegetaţie;
F - cantitatea de apă infiltrată în sol;
Qs - scurgerea superficială prin secţiunea de închidere;
ΔVr - creşterea volumului de apă înmagazinat în reţeaua hidrografică şi
în pelicula de apă care acoperă terenul;
ΔVv - creşterea volumului de apă înmagazinată în vegetaţie;
ΔVd - creşterea volumului de apă în depresiuni superficiale.
Notând cu I suma dintre cantităţile de apă Ev şi ΔVv, care reprezintă
pierderea prin intercepţie şi cu ΔV suma creşterilor ΔVr şi ΔVd, ecuaţia de
continuitate se poate scrie sub forma:
P = Ea + I + F + Qs + V
(2.24)
Împărţind în intervale suficient de scurte perioada totală de timp pentru

care se doreşte determinarea infiltraţiei specifice f, se poate deduce din
această ecuaţie cantitatea de apă infiltrată F, dacă se cunosc toţi ceilalţi
termeni.
În practică, ecuaţiile se pot simplifica neglijând evaporarea şi
52
intercepţia, care sunt de obicei mici, în condiţiile în care infiltraţia prezintă un

interes real, adică atunci când precipitaţiile sunt suficient de intense pentru a
conduce la o infiltraţie reală egală cu cea potenţială. Atunci, ecuaţia devine:
P = F + Qs + V (2.25)
Deci, infiltraţia specifică se poate deduce din măsurarea precipitaţiilor şi

a scurgerii, cu condiţia să se poată determina scurgerea Qs, datorată în
exclusivitate scurgerii superficiale şi creşterea ΔV a volumului de apă
înmagazinată pe teren şi în reţeaua de drenaj. Pentru stabilirea cantităţii de
apă care se infiltrează în funcţie de tipul de teren, există mai multe modele
bazate pe mecanisme simplificate ale infiltraţiei:
 modele bazate pe mecanismul hortonian care fac apel la ecuaţii
simplificate ale infiltraţiei potenţiale, derivate din ecuaţia lui Richards
/93/, pornind de la ipoteza unei infiltraţii potenţiale variabilă în timp şi
obţinând ploaia netă prin compararea intensităţii ploii cu infiltraţia
potenţială;
 modele bazate pe principiul bazinului, care pornesc de la ipoteza
infiltraţiei totale a ploii până la saturare, după care infiltraţia devine nulă.
Mai există și alte modele de natură complet empirică, printre care se
numără:
 modelul Soil Conservation Service (SCS);
 metoda coeficientului de aflux.
2.8.6.1 Mecanismul Hortonian
Ecuaţiile lui Horton reprezintă condiţii care se verifică într-un punct din
spaţiu. Dacă se face referire la o suprafaţă cu o anumită extindere, cum este
cazul bazinelor hidrografice sau a unei părţi din acestea, există zone care, din
cauza neuniformităţii accentuate a solurilor şi a alternanţei ploilor şi scurgerii
superficiale, se saturează mai rapid decât altele – sau deoarece capacitatea
de absorbţie a terenului este mai mică, sau deoarece există un grad de
saturare iniţial, sau deoarece este vorba despre o ploaie locală mai intensă.
Legile lui Horton (1940) /68/ ale infiltraţiei potenţiale şi ale celei relative
cumulate sunt:
(2.26)
(2.27)
*
unde: f i - infiltraţia potenţială iniţială,
53
*
f  - infiltraţia limită a solului saturat,
K - parametru care defineşte viteza de reducere a infiltraţiei potenţiale.
Dacă intensitatea ploii este mai mică decât infiltraţia potenţială, toată
apa din precipitaţii se infiltrează, iar infiltraţia este egală cu intensitatea ploii. În
cazul în care intensitatea ploii este mai mare decât infiltraţia potenţială,
infiltraţia efectivă este egală cu cea potenţială:
(2.28)
Refuzul solului, egal cu diferenţa dintre intensitatea ploii şi infiltraţie,

este dat de relația:
(2.29)
În timpul precipitaţiei, intensitatea infiltraţiei potenţiale scade odată cu

creşterea umidităţii terenului. Dacă intensitatea ploii se menţine mai mare
decât infiltraţia potenţială, infiltraţia se produce după funcţia f*(t) până la
terminarea ploii. Este cazul în care precipitaţia este foarte intensă sau terenul
are o umiditate iniţială ridicată.
Dacă intensitatea ploii este încă de la început mai mică decât infiltraţia
potenţială, infiltraţia iniţială, care este egală cu intensitatea ploii, pătrunde în
teren până la momentul tr când infiltraţia potenţială este egală cu intensitatea
ploii şi începe apoi scurgerea superficială.
În momentul tr, infiltraţia cumulata F(tr) este egală cu înălţimea
precipitaţiei h(tr). După momentul tr, până în momentul în care intensitatea ploii
nu devine iarăşi mai mică decât infiltraţia potenţială, intensitatea ploii nete este
egală cu diferenţa dintre intensitatea ploii şi infiltraţia potenţială.
Parametri care intervin în legea lui Horton depind în special de
caracteristicile solului, respectiv granulometrie şi permeabilitate.
Valorile acestor parametri propuse de manualul ASCE /141/ sunt
prezentate în tabelul nr. 2.6.
Tab. nr. 2.6 Parametri formulei Horton

f i f  k
Tip de funcţie (mm/h) (mm/h) (h-1)

majorată (soluri foarte permeabile) 117 17 5,34
standard (soluri mediu permeabile) 76 13 4,14
redusă (soluri cu permeabilitate redusă) 76 6 4,14
54
Valorile parametrilor recomandate de modelul ILLUDAS /122/ sunt

prezentate în tabelul nr. 2.7, iar în tabelul nr. 2.8 este prezentată clasificarea
terenurilor după Soil Conservation Service /60/, având drept criteriu potenţialul
de deflux în funcţie de natura şi granulometria solurilor.
Tab. nr. 2.7 Parametri formulei Horton
Grupa f i f  k
de sol (mm/h) (mm/h) (h-1)

A 250 25 2
B 200 12,5 2
C 125 6,5 2
D 75 2,5 2
Tab. nr. 2.8 Clasificarea solurilor Soil Conservation Service
Grupa Descriere
A Potenţial de deflux foarte redus: nisipuri grosiere cu un conţinut foarte redus
de praf şi argilă, pietrişuri, foarte permeabile
B Potenţial de deflux moderat redus: cea mai mare parte a solurilor nisipoase
mai puţin grosiere, dar care menţin capacitate ridicată de infiltrare şi saturare
C Potenţial de deflux moderat ridicat: soluri fine cu un conţinut ridicat de argilă şi
coloizi, dar mai redus decât cele din grupa D. Au o capacitate de infiltraţie şi
saturaţie reduse.
D Potenţial de deflux foarte ridicat: cea mai mare parte a argilelor cu o
capacitate mare de umflare, dar şi solurile fine care formează orizonturi
aproape impermeabile în apropiere de suprafaţa terenului.
Curbele exprimate de legea lui Horton pentru cele două grupe de

parametri, ilustrate în figura nr. 2.18, sunt diferite, deoarece valorile ILLUDAS
sunt aproape întotdeauna mult mai mari decât cele ASCE.
55
Fig. nr. 2.18 Capacitatea de infiltrare după legea lui Horton: a) ASCE şi b)
ILLUDAS
Diferenţa dintre aceste valori poate fi explicată prin faptul că valorile

propuse de ASCE sunt valori acoperitoare, în timp ce valorile recomandate
pentru un model de simulare, ca ILLUDAS, se referă la condiţii medii.
2.8.6.2 Metoda SINTACS
Potrivit acestei metode, pentru determinarea infiltraţiei eficace trebuie
parcurse următoarele etape /23/:
- identificarea staţiunilor pluviometrice şi termometrice existente în
zonă şi în imediata apropiere;
- omogenizarea seriilor istorice de date termo-pluviometrice pentru
perioade de cel puţin 20 de ani;
- calculul mediilor lunare şi anuale ale datelor pluviometrice şi
termometrice pentru fiecare staţiune de măsurare;
- calculul temperaturilor medii interanuale corecte Tc în funcţie de
precipitaţii;
- calculul funcţiilor precipitaţii-cotă şi temperatura corectă-cotă;
- calculul cotei medii q;
- calculul precipitaţiei medii P;
- calculul evapotranspiraţiei specifice ER;
- calculul precipitaţiei eficace specifice Q;
- identificarea coeficientului de infiltrare potenţială χ, pe baza
litologiei superficiale;
- calculul infiltraţiei specifice eficace.
56
Informaţiile de bază necesare pentru evaluarea infiltraţiei eficace sunt

reprezentate de seriile istorice hidrometrice şi termometrice, pentru o perioadă
de observaţie de cel puţin 20 de ani, referitoare la valorile medii lunare
înregistrate în toate staţiunile amplasate în interiorul şi în apropierea zonei de
studiu. Valorile medii lunare ale temperaturii se corectează în funcţie de
precipitaţii, întrucât rata de evapotranspiraţie, în aceleaşi condiţii pedologice şi
climatice, depinde de rata de umiditate a solului şi deci, în ultimă analiză, de
precipitaţii. Ca urmare, în formula lui Turc (1954) /131/ se corectează
temperatura medie a aerului în funcţie de precipitaţii, pentru a se ţine seama
de diferitele condiţii higrometrice. Formula propusă pentru corecţia temperaturii
are următoarea formă:
Tc 
P  T
i i
(2.30)
P i
unde: Tc - temperatura corectă medie anuală;

Pi - precipitaţia medie lunară înregistrată;
Ti - temperatura medie lunară înregistrată.
În etapa următoare se evaluează valoarea precipitaţiei medii anuale şi
a temperaturii corecte medii anuale, prin aplicarea corelaţiilor determinate.
Aceste valori sunt utilizate pentru calculul precipitaţiei eficace, adică
aceea care atinge efectiv solul. Pentru calcularea acestei mărimi se determină
mai întâi evapotranspiraţia reală ER folosind formula lui Turc.
P
ER 
 P2  (2.31)
0,9   2 

L 
unde: ER - evapotranspiraţia reală (mm/an);

P - precipitaţia totală medie anuală (mm/an);
L – capacitatea evaporantă a atmosferei.
L  300  25  Tc  0,05  Tc2 (2.32)
Cunoscând valoarea lui ER, precipitaţia eficace Pe, se obţine simplu cu

ajutorul relației:
Pe  P  ER , (mm / an) (2.33)
57
Pentru calculul infiltraţiei, metodologia SINTACS propune două căi de

abordare diferite, respectiv cazul unui sol impermeabil sau cu permeabilitate
redusă şi cazul unui sol permeabil.
În primul caz infiltraţia se obţine înmulţind precipitaţia eficace cu
valoarea adecvată a coeficientului de infiltrare χ, pentru tipul de rocă existent
(tabelul nr. 2.9):
Tab. nr. 2.9 Tipuri de terenuri şi valorile coeficientului de infiltrare

Tip de sol (IPLA) Coeficient de infiltraţie χ
Argilos 0,03
Amestec 0,1
Predominant argilos 0,05
Predominant prăfos 0,1
Predominant prăfos argilos 0,07
Predominant nisipos 0,3
Predominant nisipos argilos 0,25
Nisipos 0,4
I  Pe  X , (mm / an) (2.34)
În cazul unui teren foarte permeabil, se utilizează valoarea totală a lui P

(fără să se scadă evapotranspiraţia), care se înmulţeşte cu un coeficient de
infiltrare χ (tabelul nr. 2.9), ales în funcţie de textură:
I  P  X, (mm / an) (2.35)
2.8.7 Indici de infiltraţie

Evaluarea infiltraţiei este importantă în practica inginerească pentru
studierea procesului de transformare aflux - scurgere. Această transformare,
constituită dintr-o serie de procese prin care afluxurile meteorice determină
scurgeri prin secţiunea de închidere, depinde de pierderile care au loc în cadrul
bazinului şi care sunt condiţionate în special de infiltraţie. Procesul
transformării aflux - scurgere prezintă două categorii de probleme.
Prima categorie de probleme, întâlnite în cadrul studiilor de determinare
a resurselor hidrice disponibile, se referă la luarea în considerare a unor
intervale de timp îndelungate (o lună, un anotimp, un an). În acest caz,
perioadele în care au loc precipitaţii reprezintă numai o mică sau foarte mică
parte din întregul interval considerat. Între două precipitaţii se produc pierderi
importante prin evapotranspiraţie (care în timpul producerii precipitaţiilor sunt
mici sau chiar neglijabile) şi prin refacerea capacităţii de infiltraţie a solului, de
58
care depinde în mare măsură infiltraţia efectivă în timpul şi imediat după

precipitaţii.
A doua categorie de probleme, întâlnite în cazul studierii inundaţiilor,
iau în considerare intervale de timp scurte (de ordinul orelor sau maxim al
zilelor), corespunzătoare evenimentelor meteorice singulare.
În acest caz, scurgerea care se observă în secţiunea de închidere este
dată în bună parte de scurgerea superficială, dacă precipitaţiile sunt suficient
de mari. Scurgerea subterană, alimentată de infiltraţie, ajunge în rețeaua de
drenaj superficială într-un timp mult mai lung, care depăşeşte intervalul
considerat.
Faptul că această a doua categorie de probleme se întâlneşte în cazul
studiului inundaţiilor, când afluxul generat de scurgerea superficială reprezintă
un procent dominant din scurgerea totală, este motivul pentru care
determinarea precisă a desfăşurării în timp a fenomenului de infiltraţie este
mult mai importantă decât determinarea volumului total de apă sustras
scurgerii superficiale.
De aceea, în practica hidrologică se determină ploaia netă, adică acea
parte din precipitaţii care produce scurgerea superficială, pentru aceasta fiind
folosiţi indici simpli de infiltraţie.
Păstrând notaţiile făcute în ecuaţia de continuitate (relația 2.23),
conform cărora I = Ev + ΔVv este pierderea prin intercepţie, iar suma dintre Qs
şi ΔVr corespunde ploii nete Pn (deoarece şi volumul de apă înmagazinată în
reţeaua hidrografică alimentează scurgerea superficială, după încheierea
intervalului considerat), ecuaţia se poate scrie sub forma:
P = Pn + E a + I +  V d + F
(2.36)
Notând cu Rs = Ea + I + ΔVd suma pierderilor prin retenţie superficială,

rezultă:
P = Pn + Rs + F (2.37)
Diferenţa dintre precipitaţia P şi ploaia netă Pn este deci egală cu suma

pierderilor prin retenţie superficială şi a pierderilor prin infiltraţie.
Un prim indice, notat cu W, a fost introdus pentru exprimarea pierderii
prin infiltraţie F. Indicele W se defineşte ca valoarea medie a infiltraţiei
specifice, calculată în toate momentele în care intensitatea ploii este cel puţin
egală cu capacitatea de infiltraţie. Acest indice nu coincide cu valoarea medie
59
a infiltraţiei specifice din timpul ploii, care poate fi mai mică dacă intensitatea
ploii scade pentru un timp oarecare sub capacitatea de infiltrare.
Considerând capacitatea de infiltrare constantă pe durata precipitaţiei şi
egală cu W, infiltraţia specifică reală va fi egală cu W în toate momentele în
care intensitatea ploii este egală sau mai mare decât W şi egală cu intensitatea
ploii în toate momentele în care aceasta are o valoare mai mică decât W.
Trebuie subliniat că W reprezintă un indice mediu de infiltraţie în spaţiu, care,
în ansamblu, ilustrează efectul infiltraţiei în diferite tipuri de sol care se găsesc
în bazinul hidrografic. Indicele W scade până la o valoare minimă Wmin atunci
când precipitaţia se prelungeşte şi terenul se saturează cu apă.
În practică, în cadrul unui bazin hidrografic, pierderile prin retenţie
superficială nu se pot defini cu precizie mai mare decât infiltraţia. De aceea, s-
a introdus în practica hidrologică un alt indice, notat cu Φ, care reprezintă
totalitatea pierderilor prin retenţie superficială şi a pierderilor prin infiltraţie.
Utilizarea indicelui Φ se bazează pe ipoteza că, pentru un anumit
bazin, pierderile prin retenţie superficială şi prin infiltraţie sunt constante în timp
în întreaga perioadă în care intensitatea precipitaţiilor este mai mare decât
valoarea lui Φ. Deci, indicele Φ se defineşte ca valoare medie a pierderii
specifice prin retenţie superficială şi prin infiltraţie, calculată în toate
momentele în care intensitatea ploii este cel puţin egală cu Φ. Când bazinul
hidrografic este saturat cu apă, pierderile prin retenţie superficială şi prin
infiltrare devin foarte mici, iar cei doi indici, Φ şi Wmin au valori foarte apropiate.
60

Cap 2 - Ciclul Hidrologic Si Procese Componente

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 2 - Ciclul Hidrologic Si Procese Componente

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CICLUL HIDROLOGIC ȘI PROCESELE COMPONENTE

CICLUL HIDROLOGIC ȘI PROCESELE COMPONENTE

Spre deosebire de alte resurse naturale, apa este o resursă mobilă,

2.1 Ciclul hidrologic

Fig. nr. 2.1 Circuitul apei în natură

Anual, ciclul hidrologic implică deplasarea unui volum de aproximativ

Fig. nr. 2.2 Volume de apă implicate anual în ciclul hidrologic

Astfel, în fiecare an se evaporă un volum de apă de 502800 km 3 de pe

Pe baza acestei ecuații se poate determina în modul cel mai simplu

Tab. nr. 2.1 Bilanţul de apă al continentelor

Circulaţia apei este extrem de importantă pentru procesele naturale,

La nivel global, se consideră că ciclul hidrologic cuprinde trei mari

atmosferic inferior cu temperatură negativă, și este compusă din granule

interiorul maselor de aer umed și foarte rece și se depune pe ramurile

cauze, de tipul atracţiei electrostatice sau microturbulenţei aerului. Pentru

explică formarea precipitaţiilor în zonele tropicale şi în zonele temperate în

În cazul norilor cu temperaturi mai mari de 0 o C, s-a recurs la sisteme

Fig. nr. 2.3 Precipitaţii de tip convectiv

Precipitaţiile convective sunt tipice pentru regiunile cu climă caldă. Din

2.2.3.2 Precipitaţii de tip orografic

Fig. nr. 2.4 Precipitaţii de tip orografic

În regiunile în care direcţia vânturilor purtătoare de ploaie este aceeaşi

vedere al temperaturii şi umidităţii, de-a lungul cărora aerul cald urcă

Fig. nr. 2.5 Precipitaţii de tip frontal

Pe măsură ce aerul cald se înalță, se formează norii și iau naștere

Cantitatea de precipitaţii măsurată depinde de caracteristicile instrumentelor de

Fig. nr. 2.6 Construcția și amplasarea unui pluviometru

Pluviometrul se amplasează pe un teren plan, astfel încât gura de

În acest scop, în practică este necesară o înregistrare continuă, care să

Fig. nr. 2.7 Pluviograful cu sifon

înainte de momentul în care capul de scriere atinge marginea superioară a foii.

Fig. nr. 2.8 Pluviograful cu basculă

Fiecărei schimbări între cele două recipiente din sistem îi corespunde

practic imposibil în perioadele de iarnă. Atunci se recurge la instrumente

măsurată se adoptă media valorilor obţinute pentru 3 - 10 eşantioane prelevate

2.2.6. Analize elementare ale observaţiilor pluviometrice

coeficient pluviometric lunar, reprezintă un indice de ploaie: în practică, o lună

trasate pentru fiecare interval de timp în parte, constituie o garanţie de

unde: ai - coeficienţi cu valori constante, indiferent de intervalul de timp

Relaţia de mai sus se mai poate scrie şi sub forma:

unde: Ai - suprafeţele parţiale ale bazinului în care înălţimea precipitaţiilor

Fig. nr. 2.9 Determinarea suprafeţelor cu metoda poligoanelor lui Thiessen

Această simplificare înseamnă că se consideră că înălţimea medie a

distribuite destul de uniform în timp (cum este Bretagna, care constituie un

2.2.9. Regimul pluviometric al României

România beneficiază de o anumită cantitate de energie solară, ceea ce o

Această caracteristică se remarcă prin faptul că pe teritoriul ţării

Fig. nr. 2.11 Harta precipitațiilor medii anuale în România

Cantităţile lunare medii multianuale de precipitaţii sunt repartizate pe

2.3 Înmagazinarea apei din precipitații în depresiuni superficiale

Această expresie arată că volumul Vs tinde spre un maxim Vd (volumul

Pentru un eveniment meteoric dat, tipul şi densitatea vegetaţiei

Pentru arbori de tipul mesteacănului, stejarului şi paltinului, intercepţia

unde hp reprezintă înălțimea plantelor, iar valorile a şi b variază în funcţie de

Valorile coeficienţilor a şi b şi valoarea exponentului n sunt prezentate

Datorită suprafeţelor mari pe care le ocupă şi a rezistenţei

În tabelul nr. 2.3 este prezentată capacitatea de intercepţie a câtorva

Tab. nr. 2.3 Capacitatea de intercepţie a arborilor

Înălţimea intercepţiei în cazul plantelor de cultură se mai poate

Tab. nr. 2.4 Intercepţia plantelor de cultură

Prin evaporare se înţelege trecerea apei din stare lichidă în stare de

De asemenea, pentru amplasarea evaporimetrelor trebuie evitate

Fig. nr. 2.12 Evaporimetru montate pe sol