HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

HEMATOPOEZA

CFUS - nediferenţiată; unitatea formatoare de colonii (celula stem) are o

capacitate de proliferare suficientă pentru asigurarea fondului de celule stem necesar.
Se disting 3 sectoare:
1. Celula multipotentă cu capacitate de autoîntreţinere şi reînnoire.
2. Sectorul progenitor; în acest sector acţionează factorul de selectare al
coloniilor (CSF).
Celulele sunt îndreptate spre diferite programe de diferenţiere -celula devine
treptat din pluripotentă, bipotentă, monopotentă.
Creşte restricţia spre o linie de proliferare şi scade capacitatea proliferativă.
Celula monopotentă este capul de serie al unei linii sanguine, care poate fi
recunoscută în microscopie optică.

În sectorul progenitor, celulele nu pot fi recunoscute în microscopie optică. În

sectorul multi- şi pluripotent, restricţia nu este încă completă; în cazul eliberării în
cantitate mare a unor factori care induc diferenţierea celulelor spre o linie, se poate
trece de la precursorul mieloid la cel limfoid (de exemplu).
În sectorul (3) - al elementelor programate, care se recunosc în microscopia
optică, restricţia pentru o linie este completă şi ireversibilă.
Hematopoeza - începe la aproximativ 2 săptămâni de viaţă a embrionului; se
disting 2 etape în timpul dezvoltării embrionare.
1. Etapa extraembrionară începe în mezenchimul sacului vitelin, unde apar

1
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

insule de celule, care vor forma vasele anexelor embrionului. În vase apar insule de
eritropoeză, la nivelul cărora se produc numai hematii, nucleate, care conţin Hb fetală.
Printre ele apar CFU-stem.
2. Etapa hepato-splenă-timică începe la 4-5 săptămâni de viaţă intrauterină,
devine maximă în lunile 5-6 ale vieţii intrauterine. Are loc colonizarea cu celule
hematopoetice din sacul vitelin, în ficat, splină, timus. Insulele hepato-splenice conţin
toate tipurile de celule. În timus se dezvoltă exclusiv LT.
3. Etapa medulo-ganglionară. Din luna a II-a de viaţă embrionară apar primele
piese osoase şi cavităţi medulare. Mediul stromal din măduvă atrage celulele
multipotente. Hematopoeza medulară se dezvoltă progresiv, cea hepato-spleno-timică
scade. Hematopoeza hepato-spleno-timică se epuizează treptat; la naştere mai sunt
insule hematopoetice în splină şi ficat, care dispar în cursul lunilor 1-2 de viaţă.
4. Etapa postnatală presupune exclusiv hematopoeza medulară.

1. Măduva hematogenă

Organele hematoformatoare sunt formate din:

- capsulă
- stromă
–parenchim

- capsula este formată din ţesut conjunctiv dens

- stroma este reprezentată printr-o reţea tridimensională de fibre de reticulină,
pe care stau celule reticulare de diferite tipuri:
- reticulare fibroblastice - sintetizează reţeaua de reticulină a stromei reticulare
macrofagice - cu funcţie fagocitară
- reticulare dendritice
- reticulare interdigitate
Aceste celule creează micromediul adecvat (homing) pentru ca fiecare linie
celulară să se dezvolte normal. Fiecare insulă celulară evoluează spre o linie celulară,
inhibând dezvoltarea altor linii celulare.
Măduva hematogenă este situată la adult în stern, coxal, corpii vertebrali.
Capsula este reprezentată de endost. Capilarele sinusoide au perete discontinuu, prin
care celulele mature trec în circulaţie.
Se deosebesc 2 sectoare:
- I - de multiplicare (predomină diviziunile celulare)
- II - de maturare (predomină procesele de diferenţiere celulară)

2. Eritropoeza

De la CFU stern - BFUe bipotentă - CFUe - eritrocit

(BFUe nu este sensibilă la eritropoietină) - CFUmeg.- plachete
CFU-e - sub acţiunea eritropoetinei va da naştere celulei cap de serie a liniei
eritrocitare, numită PROERITROBLAST (vizibilă în microscopia optică).

2
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

În evoluţia spre hematie apar următoarele modificări celulare:

- scăderea progresivă a dimensiunilor celulare;
- scăderea progresivă a dimensiunilor nucleului, condensarea acestuia, dispariţia
nucleolului.
- activitatea progresivă de sinteză mai întâi de globină apoi, încorporare de fier,
cu formarea în final a hemoglobinei. Cantitatea de hemoglobină creşte în citoplasmă,
până la dispariţia organitelor celulare.
1. Proeritroblastul este o celulă mare de aproximativ 15 µm diametru. Are
citoplasmă omogenă, bazofilă (datorită poliribozomilor, ribozomilor liberi). Nucleul
ocupă cam 80% din masa celulei, prezintă cromatină dispersată, 1-2 nucleoli evidenţi.
Celula are receptori pentru transferină, proteină care leagă fierul. După aproximativ 20
ore, proeritroblastul intră în diviziune şi apare:
2. Eritroblastul bazofil este o celulă ceva mai mică, cu citoplasmă intens
bazofilă, datorită marii cantităţi de ribozomi. Celula continuă sinteza de Hb,
endocitează fier din hemosiderină (de la nivelul macrofagelor) şi transferină (fier
plasmatic).
3. Eritroblastul policromatofil are citoplasmă cenuşiu-albăstruie (nici
bazofilă, nici acidofilă) în m.e. scad ribozomii; creşte cantitatea de Hb. Celula are
diametru de 10-12 µm, nucleu condensat, excentric, fără nucleol. în citoplasmă apar
filamente contractile numeroase; celula nu se mai divide (încheie sectorul mitotic) - se
maturează.
4. Eritroblastul ortocromatic (eozinofil, normoblast)
Este o celulă de 8-9 µm diametru; capacitatea de sinteză scade foarte mult; este
o celulă eozinofilă, nucleul ocupă cam 50% din masa celulei, fiind dispus excentric.
După 2-3 zile, celula devine neregulată. Sub acţiunea microfilamentelor, celula emite
pseudopode, ea trece prin peretele capilarelor sinusoide. Cea mai mare parte a masei
citoplasmatice trece în lumenul capilar; datorită filamentelor contractile şi rigidităţii
nucleului, acesta se desprinde, rămâne extravascular, înconjurat de o peliculă fină de
Hb şi de membrana plasmatică, fiind apoi fagocitat.
Insulele eritropoetice conţin central o celulă mare reticulară macrofagică,
înconjurată de diferite stadii ale eritropoezei. Celula macrofagică furnizează fier pentru
sinteza Hb.
Celula expulzată, mai are în citoplasmă mici cantităţi de ARN, sintetizează încă
Hb (48 ore) până la epuizarea totală a ribozomilor. Aceste celule se numesc
reticulocite. În sângele periferic, în mod normal, apar aproximativ 1% reticulocite. In
sânge trec numai hematiile adulte.

Factori de reglare ai eritropoezei

1. Eritropoetina - cel mai important factor, este sintetizată la nivel renal având
ca precursor o glicoproteină, cu viaţă plasmatică de 2-3 zile. Stimulează formarea de
proeritroblaşti din CFUe.
2. Factori hormonali - hormonii tiroidieni, corticoizi stimulează eritropoeza.
Hormonii estrogeni inhibă eritropoeza.
3. Factorul splenic - distrugerea hematiilor la nivelul splenic (rata acesteia).
4. Acidul folic, factorul extrinsec (vitamina B12) - pentru absorbţia vitaminei
B12, este necesar factorul intrinsec al lui Castle, la nivel gastric; o cantitate suficientă

3
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

de fier în alimentaţie, este de asemenea necesară pentru sinteza normală a Hb. Carenţa
acestor factori determină anemii.
5. Presiunea oxigenului în aerul atmosferic.

3. Granulocitopoeza (formarea granulocitelor sau PMN)

CFU-granulocitară este stimulată de leucopoetină:

1. Mieloblastul este o celulă de 15-20 µm diametru, cu nucleu mare, rotund, cu
cromatină dispersată şi 1-2 nucleoli. Celula are citoplasmă bazofilă. În m.e., ea
prezintă ribozomi, RErugos, mitocondrii. În evoluţie, apar mai întâi granule azurofile
şi apoi granule specifice, respectiv neutrofile, bazofile, eozinofile.
2. Promielocitul este o celulă mai mică în diametru decât mieloblastul.
Nucleul ei este mai mic, cu nucleoli evidenţi. Citoplasma bazofilă conţine granule
azurofile, cu enzime lizozomale, dispuse mai ales periferic, învelite în membrane.
3. Mielocitul are nucleul excentric, ovoidal/reniform. Nu mai are nucleol
(încheie seria mitotică). În citoplasmă apar granule specifice: neutrofile, bazofile,
eozinofile. Celula conţine puţine granule azurofile. Granulele specifice au dimensiuni
mai mici şi apar la început perinuclear, apoi umplu citoplasma.
4. Metamielocitul are nucleul dens, adânc edentat, începe schiţarea lobilor, la
nivelul nucleului. Citoplasma începe să devină uşor eozinofilă. Celula nu se mai
divide. Conţine multe granule specifice şi puţine granule azurofile.
5. PMN nesegmentat are un nucleu în formă de bandă excentrică
curbată. Apare rar în sângele periferic (în proporţie de 3-5% din totalul PMN).
Numărul acestor celule în sângele periferic, creşte în cazul stimulării intense a
măduvei hematogene.
Celula adultă, PMN segmentat are un nucleu cu 3-5 lobi. Invaziile microbiene
determină creşterea mare a numărului de PMN neutrofile în ţesuturi. În măduvă există
un compartiment de rezervă, care conţine de 15 ori mai multe celule, în stare aproape
de maturare, care pot trece rapid în sânge, în caz de nevoie. O parte din PMN
circulante, se află la marginea vaselor (fenomen de marginalizare) pentru a putea
penetra rapid în ţesuturi, în infecţiile bacteriene.
Formula Arneth se referă la predominenţa elementelor tinere, respectiv
bătrâne, în sângele circulant, ceea ce reflectă reactivitatea măduvei hematogene
(predominenţa elementelor tinere, devierea la stânga a formulei se traduce printr-o
măduvă intens reactivă, în timp ce predominenţa elementelor mature şi bătrâne se
traduce printr-o măduvă hiporeactivă deviere la dreapta a formulei Arneth).
Granulocitopoeza este stimulată de:
- leucopoetină
- hormonii tiroidieni
Granulocitopoeza este inhibată de lactoferină, din granulele neutrofile; creşterea
numărului de PMN neutrofile determină prin intermediul lactoferinei, feed-back
negativ pe măduva hematogenă.

4. Trombocitopoeza

Asupra CFU - meg. acţionează trombopoetina.

4
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

1. Megacarioblastul are diametru de 50 μm, este o celulă cu nucleu mare,

ovoidal/reniform şi cu mulţi nucleoli; celula are citoplasmă bazofilă. Este o celulă
poliploidă (cu 64 n garnituri de cromozomi).
2. Magacariocitul bazofil are 100-150 μm diametru. În citoplasmă apar granule
azurofile, care vor forma cromomerii (granulomerii) viitoarelor plachete.
3. Megacariocitul granular este o celulă de rezervă. În complexul Golgi se
formează membrane care învelesc granulele.
4. Magacariocitul trombocitogenic prezintă ratatinarea nucleului, care se
micşorează, este expulzat în vase, unde va fi fagocitat.
Granulele azurofile se grupează; membrane din RE neted marchează conturul
fiecărei plachete. Iniţial apar canale, care fuzionând formează membranele plachetelor.
Plachetele se desprind toate odată, proces numit dezagregare. Există forme de
purpură trombocitopenică, în care apare scăderea numărului de trombocite, prin defect
de eliberare a lor din megacariocit. Viaţa plachetelor ajunse în circulaţie, este de
aproximativ 10 zile.

5. Monocitopoeza - din CFUM

Monoblastul (care are reacţii pozitive pentru esterază) formează promonocitul,

sub acţiunea interleukinei 3. Din promonocit apare monocitul, care trăieşte în sânge
36-72 ore, apoi trece în ţesuturi, unde devine macrofag, cu o viaţă de 75-100 zile, cu
capacitate de diviziune celulară păstrată, îşi resintetizează echipamentul enzimatic.
Astfel apare Sistemul fagocitelor mononucleate macrofagul fiind principala celulă
fagocitară; principala celulă prezentatoare de Ag (APC = "antigen presenting cell") din
organismul uman.

6. Limfopoeza

La adult limfocitele se dezvoltă: - în măduvă - limfocite B

- în timus - limfocite T
în mică măsură, dezvoltarea lor continuă în organele limfatice secundare
(ganglioni limfatici, splină, ţesutul limfatic ataşat mucoaselor) aceasta este limfopoeza
secundară.
Limfopoeza primară: 1. Limfocitul mare (limfoblastul) este o celulă de 10-12
μm, cu nucleu mare, cu 1-2 nucleoli, cu citoplasmă bazofilă, cu organite celulare
dezvoltate, care conţine şi granule azurofile. Seamănă cu limfocitul activat după
contactul antigenic.
2. Limfocitul mijlociu este o celulă de 8-9 μm, cu citoplasmă mai redusă
cantitativ, nucleu mai condensat, cu nucleol greu vizibil.
Numai prin diferenţiere, fără diviziune celulară apare:
3. Limfocitul mic, matur, cu nucleu mai mic, hipercromatic; cu citoplasmă
puţină, ca un halou perinuclear.
În sângele circulant, în proporţie redusă apar limfocite mari şi mijlocii.
LB este mai mare ca LT, având aproximativ 6,5 μm diametru; LT este mai mic,

5
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

de aproximativ 5,5-6 μm diametru.

Limfopoeza primară, constă în diviziunea şi maturarea limfocitelor în organele
limfatice primare (măduvă, timus); aceasta are loc strict antigenoindependent şi
policlonal. Se dezvoltă clone de limfocite conform experienţei imunologice ancestrale
a speciei, conţinută în informaţia genetică, clone capabile să recunoască orice fel de
antigen, de pe Terra.
Acest fenomen poate fi evidenţiat prin contactul cu substanţe mitogene
(concanavalina A) sau antigene (substanţe străine pentru organism "non-self" pentru
structura organismului).
Limfocitele întineresc la stadiul de limfoblast, are loc transformarea blastică, şi
se divid, are loc expansiunea clonală, astfel apar multe limfocite capabile să
recunoască acel antigen. Limfopoeza secundară are loc în organele limfatice secundare
(ganglioni limfatici, splină, ţesut limfatic ataşat mucoaselor); limfopoeza secundară
este antigenodependentă şi monoclonală (în realitate răspunsul imun este în final
policlonal, pentru că se produc anticorpi pentru fiecare determinant antigenic, adică
pentru fiecare secvenţa de aminoacizi din molecula antigenului).
La primul contact cu antigenul, se produc celule efectoare şi celule cu memorie,
LB şi LT, cu viaţă lungă, care persistă în organism chiar 20-30 ani; la al II-lea contact
cu antigenul apare răspunsul imun secundar.
Răspunsul imun secundar este rapid şi foarte eficient, celulele cu memorie
suferă rapid fenomenul de transformare blastică şi expansiune clonală.
LB au suprafaţa celulară cu numeroşi microvili.
LT au o suprafaţă celulară mai netedă. Aceste celule nu se recunosc în
microscopia optică.
Ele pot fi recunoscute în m.e. cu baleiaj sau prin tehnici imunologice; LT
formează spontan rozete cu hematiile de oaie, datorită unui marker de suprafaţă;
aceasta este tehnica rozetării hematiilor de oaie.
LB au ca receptori membranari: imunoglobuline de suprafaţă, receptori pentru
fc al IgG şi C3b complement.
LB reacţionează la antigene solubile, circulante, se transformă în plasmocite,
care secretă Ig (Ac).
Din limfoblastul B rezultă limfocite B efectoare care se metaplaziază în
plasmocite, secretante de Ig, care vor asigura apărarea antibacteriană şi limfocite B cu
memorie.
LB recunosc antigenul prezentat de celulele APC, în cooperare cu LT4 "helper".
Antigenele simple, de exemplu polizaharide, lipopolizaharide pot fi recunoscute direct
de LB, fără intervenţia LT helper.
LT prezintă ca markeri CD "clusters of differentiation", clase de diferenţiere.
Până acum au fost evidenţiaţi cel puţin 130 CD.
Cei mai importanţi markeri sunt: CD3, de activare, CD4, markerul limfocitelor T
helper sau ajutătoare şi CD8, markerul limfocitelor T citotoxice şi supresor.
Receptorul pentru antigen al LT este TCR, "T cell receptor", receptorul celulei
T. LT distrug mai ales antigene corpusculare, celule de grefă, tumorale, paraziţi, celule
infectate viral, unele bacterii intracelulare (de exemplu bacilul Koch) etc.
În organele limfoide secundare, limfocitele sunt atrase în anumite zone de
factori locali; zonele timoindependente sunt populate de LB:

6
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

- corticala superficială a ganglionului limfatic, zonele foliculare din splină etc;

caracteristic LB se dispun nodular, sub formă de foliculi limfatici.
Zonele timodependente sunt populate cu LT - corticala profundă a
ganglionului limfatic, teci/manşoane periarteriolare în splină etc. LT se dispun difuz,
în plaje de limfocite. LT nu formează foliculi limfatici.
Celulele locale care atrag L în zonele respective:
- celulele reticulare-dendritice sunt caracteristice zonelor timoindependente, cu
foliculi limfatici, populate de LB.
- celule reticulare-interdigitate sunt caracteristice zonelor timodependente, cu L
dispuse difuz, populate de LT.
Aceste celule secretă factori de micromediu pentru atragerea LB şi LT în zonele
respectie. Sunt celule prezentatoare de antigen (APC).

SÂNGELE

Este format din plasmă, care conţine albumină, globuline ά, β, γ, fibrinogen,

substanţe anorganice şi elementele figurate ale sângelui.
În microscopia optică, pentru frotiurile de sânge se utilizează, cel mai frecvent,
coloraţia Romanovsky, amestec de eozină şi albastru de metilen; din această tehnică,
s-au dezvoltat varietăţi ale tehnicii.

1. Hematia
Hematiile sunt foarte numeroase pe frotiul de sânge, unde apar rotunjite,
roşietice.
Numărul normal de hematii este de 3,9-4,5 milioane/ml, la sexul feminin, şi de
4,5-6 milioane/ml, la sexul masculin.
Forma normală a hematiei este de disc bioconcav, care creşte raportul
suprafaţă/volum, aspect important în procesul schimburilor gazoase, care reprezintă
principala funcţie a hematiei. Fiind elemente anucleate, hematiile nu sunt considerate
celule propriu-zise.
Dimensiunile normale ale hematiei sunt de 7,5 µm diametru şi 2,5 μm periferic,
0,8-1 μm central, grosime. Hematiile conţin în proporţie de 33% Hb, care determină
eozinofilia hematiei. Hemoglobina este formată din hem, nucleu porfirinic care
conţine fier şi globină (proteină).
Hemoglobina este esenţială în transportul de gaze din sânge; cu oxigenul,
formează oxihemoglobina, cu bioxidul de carbon, carbaminohemoglobina; cu
monoxidul de carbon formează o combinaţie ireversibilă, carboxihemoglobina
(intoxicaţia cu monoxid de carbon, poate fi letală).
Membrana celulară a hematiei a fost mult studiată, deoarece suspensia
hematiilor în soluţii hipertone determină hemoliză eritrocitară; conţinutul celular este
expuzat, dar membrana celulară îşi păstrează forma şi structura, cu formarea de
forme/fantome celulare.
Compoziţia membranei celulare:
- 50% proteine
- 40% lipide 10% glucide

7
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

Aproximativ jumătate din proteine sunt proteine integrale, incluse în dublul

strat lipidic; restul proteinelor sunt periferice, situate la suprafaţa externă/internă a
membranei celulare.
Glicoforina este principala glicoproteină, prezentă pe suprafaţa externă a
hematiei; este sialoglicoproteină, bogată în acid sialic, care determină
electronegativitatea membranei celulare, care are important efect antitrombogen.
Glicoforina îşi modifică structura la hematiile îmbătrânite; pierde acidul sialic, acesta
fiind semnalul, pentru fagocitarea lor de către macrofage (mai ales splenice).
Proteinele feţei interne a membranei celulare a hematiei, au rol de citoschelet,
ele menţin forma deosebită a celulei şi flexibilitatea ei, în traversarea reţelei capilare.
Acestea sunt: stromatina, spectrina, filamente de actină şi miozină şi proteina din
banda 5.1 electroforetică, care formează o plasă submembranară cu rol contractil, care
asigură plasticitatea membranei.
Citoscheletul submembranar este ancorat de membrană prin filamente de
ankirină, asociată spectrinei.
Hb Al este prezentă la adult; globina este formată din 2 lanţuri α şi 2 lanţuri β.
Hb F (fetală) este prezentă la făt şi mai puţin la nou-născut; globina este formată din 2
lanţuri α şi 2 lanţuri δ.
Membrana eritrocitului are pe suprafaţa sa GP, numite aglutinogene; astfel apar
grupele sanguine - A, B, AB, O. În ser apar Ac, antiaglutinogeni, numiţi aglutinine.
Grupa A are aglutinine anti B, grupa B are aglutinine anti A, grupa O are aglutinine
anti A şi anti B; grupa AB nu conţine aglutinine în ser. Grupa O este donator
universal, grupa AB este primitor universal.
Eritrocitele cu diametrul mai mare sau egal cu 9 μm, sunt numite macrocite.
Eritrocitele cu diametrul mai mic sau egal cu 6 μm, sunt numite microcite.
Anizocitoza defineşte prezenţa în sânge a hematiilor de forme şi dimensiuni inegale, în
număr mare (în limba greacă, anisos înseamnă inegal).
Eritrocitele tinere, cu resturi de RER în citoplasmă, se numesc reticulocite. În
mod normal, reticulocitele reprezintă 1% din hematii. Numărul lor creşte, reflectând
răspunsul bun al organismului, la terapia unei anemii.
Anemiile se definesc drept condiţii patologice manifestate prin scăderea
numărului de hematii în sânge şi/sau a concentraţiei de Hb (carenţa de fier determină
anemia hipocromă, cu scăderea concentraţiei de Hb).
Principalele cauze ale anemiilor sunt:
1. pierderile de sânge prin hemoragii.
2. insuficientă producere a hematiilor în măduvă / producere de hematii cu
conţinut redus de Hb.
3. distrugerea exagerată a hematiilor în splină.
Creşterea numărului de hematii este numită policitemie / poliglobulie; apare,
fiziologic, la persoanele care trăiesc la altitudini mari; patologic, determină risc de
tromboze.
Hematiile trăiesc în circulaţie aproximativ 120 zile. Cele îmbătrânite sunt
distruse mai ales de macrofagele splenice, dar şi în măduva osoasă şi în ficat.

2. Polimorfonuclearele (PMN)
Fac parte din elementele albe ale sângelui, cunoscute şi ca leucocite (leukos, în

8
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

limba greacă = alb) apar frecvent în ţesutul conjunctiv ca celule migrate din sânge.
Migrarea lor are loc într-un singur sens, din sânge în ţesutul conjunctiv prin diapedeză,
unde mor, la scurt timp; migrarea lor este mult amplificată în timpul proceselor
inflamatorii.
PMN neutrofil este o celulă cu 3-5 lobi la nivelul nucleului; în citoplasmă
prezintă numeroase granule specifice, granule neutrofile, care sunt la limita rezoluţiei
microscopului optic, greu vizibile în m.o., de aspect palid violet. Granulele conţin
enzime lizozomale, lizozim, mieloperoxidază. Celulele sunt specializate în fagocitoza
şi digestia bacteriilor, care au pătruns în organism; acumularea de neutrofîle moarte,
bacterii şi resturi tisulare, formează puroiul.
Spre deosebire de macrofage care îşi reînnoiesc echipamentul lizozomal şi
capacitatea de fagocitoză, fiind fagocite cu viaţă lungă, neutrofilele fagocitează de
maximum 2-3 ori (în general o singură dată) după care mor; trăiesc cam 6-7 ore în
sânge, trec în ţesutul conjunctiv din diferite organe, unde trăiesc una, până la
maximum 4 zile.
PMN eozinofil are un nucleu cu 2 lobi, bilobat, sau în desagă şi granule
acidofile în citoplasmă. În m.e., granulele sunt învelite în membrane, în interior
prezintă o structură aplatizată cristaloidă, conţinută într-o substanţă granulară.
Numărul de eozinofile creşte în sângele circulant, implicit în ţesutul conjunctiv, în
afecţiuni parazitare, alergice şi în unele boli imune. Explicaţia constă în faptul că
eozinofilele conţin în granule proteina bazică majoră, cu efect de opsonizare (învelire)
a paraziţilor, care sunt astfel neutralizaţi. Mastocitele şi PMN bazofile eliberează ECF-
A şi ECF-C, factori chemotactici pentru eozinofile, pe care le atrag în zonele cu
inflamaţii de natură alergică. Eozinofilele eliberează din granule histaminază,
arilsulfatază care clivează histamina, leucotriena C (cunoscută mai demult ca SRS-A);
în acest mod, eozinofilele pot într-o oarecare măsură să controleze şi să inhibe,
reacţiile alergice. Eozinofilele fagocitează complexe Ag-Ac, ceea ce explică creşterea
lor în unele boli imune, ele nu au o activitate de fagocitoză bacteriană semnificativă.
PMN bazofil este rar în sânge şi în ţesutul conjunctiv. Bazofilele au receptori
pentru IgE şi acelaşi conţinut al granulelor ca şi mastocitele. Au numeroase granule
bazofile în citoplasmă, care pot masca nucleul, în forma literei S sau în formă de
potcoavă; în timpul reacţiilor alergice, ele eliberează histamină în sânge.

3. Limfocitele
În ţesutul conjunctiv sunt prezente limfocite mici sau mature, de 6-8 µm
diametru, care au o cantitate redusă de citoplasmă bazofilă, care înconjură ca un inel,
sau o semilună, nucleul, care apare rotund, condensat, intens violet; nucleolul nu este
vizibil în m.o. Limfocitele din ţesutul conjunctiv sunt de diferite tipuri, majoritatea
sunt celule cu memorie, sau limfocite cu viaţă lungă, care asigură imunitatea de lungă

9
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

durată a organismului. Cele două mari categorii de limfocite, limfocite B şi limfocite

T, nu pot fi diferenţiate în m.o.; se disting prin tehnici imunologice şi în m.e. de
baleiaj.
Limfocitele T se împart în limfocite helper (CD4+) şi citotoxice, supresor
(CD8+), contrasupresor; în timp ce limfocitele helper intervin în toate tipurile de
imunitate, limfocitele citotoxice sunt efectori ai imunităţii mediate celular; limfocitele
supresor şi contrasupresor sunt reglatoare ale intensităţii răspunsului imun.
Limfocitele B atunci când sunt stimulate de un antigen direct, sau prin
intermediul limfocitului T4, helper, se transformă în plasmocite, celule care secretă
imunoglobulinele sau anticorpii (Ac), celule efectori ai răspunsului imun umoral.
Limfocitele cresc numeric în inflamaţiile cronice.

4. Trombocitele
Trombocitele (plachetele) sunt elemente anucleate în formă de disc biconvex,
fragmente din citoplasmă megacariocitului, de 2-4 μm diametru.
Importante în - coagularea sângelui şi menţinerea sângelui în vase, competenţa
vasculară.
Numărul normal de plachete este de 200-400 mii/ml sânge; viaţa lor în sânge
este de aproximativ 10 zile. Plachetele apar în mici grupe pe frotiul de sânge.
În microscopia optică se observă o zonă periferică palidă, numită hialomer şi o
zonă centrală mai colorată (violet) numită granulomer (cromomer).
În m.e. apare vizibil un sistem canalicular deschis, canaliculii fiind uneori
continui cu invaginaţii ale membranei plasmatice. Prin aceşti canaliculi, placheta
eliberează molecule care intervin în procesul de coagulare al sângelui. Placheta
conţine fascicule de microtubuli şi filamente cotractile de actină, care menţin forma de
disc, fiind implicate şi în fenomenele de adeziune şi agregare plachetară, care
conduc la formarea trombusului alb, plachetar.
Granulomerul conţine mitocondrii, incluzii de glicogen şi granule de diferite
tipuri:
1) granule delta /corpi denşi, cu diametru de 300 nm, care conţin ioni de
calciu, ATP, ADP; acumulează serotonină plasmatică.
2) granule alfa, care pot fi uneori mai mari, conţin fibrinogen, factor de
creştere plachetar (PGF) "platelet gowth factor".
3) granule lambda, care sunt mici, ele reprezintă lizozomi.
În m.o., granulele sunt azurofile. Eliberarea granulelor (α şi δ, determină
agregarea plachetară cu formarea trombusului alb.
Coagularea popriu-zisă constă în formarea unui polimer de fibrină; în reţeaua de
fibrină sunt prinse elementele figurate ale sângelui, astfel apare coagulul roşu. Prin
microtubulii şi filamentele contractile pe care le conţin, plachetele intervin în retracţia
coagulului.
Liza coagulului, se realizează, în final, prin enzimele eliberate din granulele
lambda (lizozomi).
Pentru granulocite (PMN), limfocite, monocite, a se vedea capitolul -celulele
migrate ale ţesutului conjunctiv şi hematopoeza. Exprimarea procentuală a leucocitelor

10
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

(elementele albe ale sângelui) reprezintă formula leucocitară. Formula leucocitară

normală conţine: 60-70 % PMN neutrofile, 2-4 % PMN eozinofile, 0-1 % PMN
bazofile; 20-24 % limfocite şi 3-6 % monocite.

11
 HISTOLOGIE – CURS – CRISTINA IOANA LUCA (AMIHĂESEI)

BIBLIOGRAFIE

1. Becker K.L. (editor) - Principles and Practice of Endocrinology and Metabolism,

2nd edition, Philadelphia, J.B.Lippincott Company, S.U.A., 1995.
2. Bloom W., Fowcett D.N. - A textbook of Histology, W.B. Saunders Company,
Philadelphia, London, Toronto, 1975.
3. Borysenko M., Beringer T. - Funcţional Histology, 3rd edition, Little, Brown and
Company, S.U.A., 1989.
4. Diculescu I., Onicescu D. - Histologie Medicală, voi. I, Editura Medicală,
Bucureşti, 1987.
5. Dobrescu G., Bârsu M. - Histologie curs, voi. I, Ţesuturi, Litografia I.M.F. Iaşi,
1980.
6. Dobrescu G., Gheorghiu T., Bârsu M. - Histologie curs, voi. II, Litografia I.M.F.
Iaşi, 1983.
7. Gartner L.P., Hiatt J.L. - Color Atlas of Histology, 2nd edition, Williams
&Wilkins, Baltimore, S.U.A., 1994.
8. Henrikson R.C., Kaye G.I., Mazurkiewicz J.E. - Histology, International Edition,
National Medical Series for Independent Study, Williams & Wilkins, A Waverly
Company, S.U.A., 1997.
9. Junqueira L.C., Carneiro J., Kelley R.O. - basic Histology, 7th edition, a Lange
medical book, Appleton & Lange, Norwalk, A Publishing Divisibn of Prentice
Hali, 1992.
10. Ross M.H., Romrell L.J., Kaye G.I. - Histology a text and atlas, 3rd edition,
Williams & Wilkins, S.U.A., 1995.
11. Wheater P.R., Burkitt H.G., Daniels V.G. - Funcţional Histology, A text and color
Atlas, revised 2nd edition, Churchill Livingstone, Longman Group UK Limited,
Edinburgh, 1988.

12