VITAMINE HIDROSOLUBILE.

RELAŢIA STRUCTURĂ CHIMICĂ –

ACTIVITATE BIOLOGICĂ.

Din această clasă fac parte compuşi polari, solubili în apă, dar cu structuri
şi funcţii biochimice foarte diferite. Un număr dintre ele alcătuiesc grupul vitami-
nelor B, prezente în drojdie, în seminţe de cereale, în ficat. De cele mai multe ori
lipsa de aport prin alimentaţie provoacă stări de policarenţă şi nu de
hipovitaminoză anume.
Sunt absorbite la nivelul intestinului subţire, trecând în circulaţia portală.
Se stochează în cantităţi foarte mici şi sunt eliminate urinar. De aceea trebuie
continuu furnizate prin alimentaţie. Au un rol important biochimic, funcţionând
mai ales sub formă de coenzime pentru enzime din metabolismul glucidic, lipidic,
proteic.
Excesul este, în general bine tolerat, surplusul eliminându-se urinar, fără
afectarea organismului. Excepţie face supradozarea unora cum sunt acidul
nicotinic şi vitamina B6.

Vitamina B1 (tiamina, vitamina antiberiberică, vitamina

antipolinevritică)
Tiamina este bogat reprezentată în seminţele nedecorticate ale cerealelor
(grâu, porumb, orez, etc), în ţesuturi animale (ficat, rinichi), în drojdia de bere.
Este termolabilă, fiind distrusă în mare măsură în procesul culinar. Este
sintetizată numai de plante şi microorganisme. Tiamina este o sare cuaternară
de tiazoliu, de obicei clorură. Conţine două heterocicluri cu azot: un nucleu
pirimidinic şi un nucleu tiazolic, legate printr-o punte metilenică. Prezintă
substituenţi la ambele cicluri: 4–metil; 5–hidroxietil; 2'–metil şi 4'–amino (vezi fig.
1).
CH2 + CH3
N1' 6' 5' N TPP - transferaza
3 4
2' 4' 2 15
3'
N S CH2 CH2 OH
H3C NH2
Tiamina (vitamina B1)

CH2 + CH3
N N
Pirofosfataza OH OH
PPi
N S CH2 CH2 O P O P OH
H3C NH2
H2O
O O
Tiamin - pirofosfat

Figura 1. Biosinteza tiaminpirofosfatului

 Substituirile la nucleul pirimidinic sunt esenţiale; înlocuirea grupării metil
din poziţia 2' cu alţi radicali reduce funcţia vitaminică: pentru –CH 3 şi –C2H5
activitatea este de 100%, pentru –C 3H7 33%, iar pentru –C4H9 este 0%. Înlocuirea
grupării –NH2 din poziţia 4' cu o grupare –OH duce la acţiune biologică contrară,
hidroxitiamina rezultată are o acţiune antivitaminică.
Tiamina se absoarbe în intestinul subţire (în mai mică măsură şi la nivelul
intestinului gros). Sângele o transportă la ţesuturi. În ficat şi creier are loc
fosforilarea cu ATP la tiaminpirofosfat (TPP) sub acţiunea tiaminpirofosfat
transferazei. Se depozitează în această formă în ficat şi rinichi, în cantităţi mici,
excesul fiind rapid eliminat urinar.
Din depozitul realizat în organism se mobilizează în cantităţile necesare,
după o prealabilă defosforilare.
Tiaminpirofosfatul (TPP), forma activă a vitaminei B1, este cofactor
enzimatic (grup prostetic) al unor enzime ce catalizează reacţii ca decarboxilarea
oxidativă a α–cetoacizilor (acid piruvic, acid α–cetoglutaric, α–cetoacizi derivaţi
de la Val, Leu, Ile). Decarboxilazele de α–cetoacizi (exemplu piruvat
dehidrogenaza, α–cetoglutarat dehidrogenaza) sunt, de fapt, complexe
multienzimatice care conţin, pe lângă TPP - enzima şi enzime cu acid lipoic şi
coenzimă A, precum şi oxidoreductaze cu FAD şi NAD +. În reacţie este implicată
poziţia 2 din nucleul tiazolic, TPP se deprotonează uşor în această poziţie
formând un carbanion reactiv. Acesta atacă funcţia carbonil a substratului,
rezultând un compus de adiţie. Gruparea carboxil este apoi labilizată, eliberându-
se dioxid de carbon şi se formează aldehidă activă, legată de TPP, care apoi
este preluată de acidul lipoic. Procesul este prezentat pentru acidul piruvic în
figura 2.
+
CH3 C COO N
+ + +
N - H+ N O S
CH3 C
+ H+ COO
H S S
OH

CO2

+
N N
+ S - acetil - lipoil
H S Acid lipoic CH3 C S
OH
Aldehidă activă
(legată de TTP)
Figura 2. Mecanismul decarboxilării acidului piruvic

Este activă sub formă de tiaminpirofosfat TPP, intervenind în metabolismul

glucidic prin reacţia de fosforilare.
 + + CH3
CH3 ATP AMP N N
N N
tiamin-difosfo- O O
transferaza H3C
H3C CH2-CH2-OH N S CH2-CH2-O-P-O-P-OH
N NH2 S NH2
OH OH
tiamina tiamin pirofosfat (TPP)

Tiamina favorizează depunerea glicogenului în ficat, și creşte toleranţa la

glucide. Participă la formarea hormonului tireotrop şi inactivarea estrogenilor în
ficat.
Datorită rolului biochimic al tiaminei de a asigura catabolizarea acidului
piruvic, etapă importantă în catabolizarea glucidelor, această substanţă intervine
în mod hotărâtor în funcţionarea ţesuturilor în care degradarea glucidelor joacă
un rol important, de exemplu ţesutul nervos, miocardul. De asemenea, tiamina
favorizează conversiunea glucide-lipide. În absenţa tiaminei se acumulează în
ţesuturi şi în plasmă acid lactic, acid piruvic şi alţi -cetoacizi cu efecte toxice.
Creşte concentraţia pentozofosfaţilor în eritrocite.
Intervine şi în metabolismul funcţional al sistemului nervos prin favorizarea
formării acetil-colinei (mediator chimic în transmiterea influxului nervos).
Adultul are nevoie, în condiţii obişnuite, de cca 2 mg/zi. Necesarul creşte
paralel cu un aport ridicat de glucide, în sarcină şi alăptare, în creştere, în stări
patologice ca boli nervoase, alcoolism, boli infecţioase, etc. O formă de
hipovitaminoză este sindromul Wernicke, cu fenomene de encefalopatie.
Carenţa, în forma completă constituie boala beri-beri care cuprinde:
 tulburări neurologice (nevrite, areflexie, astenie) cauzate de fenomene
degenerative;
 tulburări miocardice, până la insuficienţă cardiacă;
 edeme, în formele "umede" de beri-beri.
La alcoolici evoluează cu polinevrită, crampe dureroase în membrele infe-
rioare, tulburări senzitive, motorii.
De asemenea, stimulează activitatea acetilcolinei care este un mediator al
transmiterii impulsului nervos vegetativ.
Referitor la aspectele legate de tehnologia biochimică, prin fierberea
alimentelor în apă circa 30% din tiamină trece în soluţie. La procesarea conservelor
şi ambalarea în cutii metalice după autoclavare (120°C) pierderile cresc la 70-80%.
În urma uscării materiilor prime vegetale pierderea este de 10-15%.

Vitamina B2 (riboflavina, lactoflavina)

Este foarte răspândită, atât în regnul vegetal (frunze, legume verzi) cât şi
cel animal; alimente ca laptele, brânza, ouăle, ficatul, asigură un aport important
de vitamină.
Este un pigment galben, fluorescent. fiind constituită dintr-un heterociclu
izoaloxazinic (conţinând 4 atomi de azot), dimetilat în poziţiile 6 şi 7 şi la care
este substituit, în poziţia 9, cu un radical ribitil. Acesta provine de la ribitol,
pentaalcoolul rezultat la hidrogenarea ribozei.
 CH2 CH(OH) CH(OH) CH(OH) CH2 OH

N N O
H3C
rest ribitil
N
H
N
H3C

O
rest izoaloxazinic

vitamina B2
Deoarece ribitolul nu este o pentoză adevărată şi nu este legat la
riboflavină printr-o legătură glicozidică, compusul nu este propriu-zis un
nucleozid. (fig 3). Este relativ stabil la temperatură, dar se descompune la lumina
vizibilă.
Riboflavina se absoarbe ca atare; în peretele mucoasei intestinale este
fosforilată conform reacţiei:
flavokinaza (Mg2+)
riboflavina + ATP FMN + ADP
Deşi există în toate celulele vii, riboflavina este sintetizată numai de plante
şi microorganisme, mai ales de drojdie.
FMN sau flavinmononucleotidul este de fapt incorect denumit ca atare.
Este forma fosforilată a vitaminei B 2 - riboflavin–5'–monofosfat. Circulă în plasmă
în această formă. În ţesuturi şi umori apare sub formă de FMN, în măsură mai
mică (20%), şi mai ales sub formă de FAD–flavinadenindinucleotid (80%). Acesta
se sintetizează în diferite ţesuturi prin legarea la FMN a unui rest AMP:
FAD-sintetaza (Mg2+)
FMN + ATP FAD + PPa
FMN - adeniltransferaza
NH2
N
N

N N

CH2 O
O

O P OH H H
H H
O
OH OH
O P OH
Flavinadenin
dinucleotid O
FAD
CH2

H C OH
D - ribitol
Flavin OH
H C
mono -
nucleotid H OH
RIBOVLAVINA C
FMN
CH2
H3C O
N N
7 8 9 1 2
6 5 10 4 3N
N H
H3C
O
 riboflavina FMN FAD
flavokinaza piro-
fosforilaza
ATP
ADP ATP PP

O
H3C N
NH
H3C N N O O
CH2-CH-CH-CH-CH2-O-P-OH
OH OH OH OH

FMN

O
H3C N
NH NH2

H3C N N O N N
O O
CH2-CH-CH-CH-CH2-O-P-O-P-O-CH2 N N
Figura 3.OH OH OH
Structura vitaminei BOH OHşi FAD
2, FMN
O

FAD
OH OH

Unii hormoni (exemplu hormonii tiroidieni, ACTH-ul), medicamente

(clorpromazina), factori nutriţionali, afectează conversia riboflavinei în FMN sau
FAD.
FAD şi FMN, cele două nucleotide flavinice, reprezintă formele active
biologic. Ele sunt grupări prostetice (se leagă strâns) pentru o serie de enzime
oxido - reducătoare.
În procesul enzimatic componenta izoaloxazinică, atât a FMN cât şi a FAD
este cea care intervine, ca sistem oxidoreducător reversibil, la nivelul N 1 şi N10.
Formele oxidate au culoare galbenă, cele reduse sunt incolore.
Cele trei forme redox diferite permit coenzimelor riboflavinice să participe
la reacţii cu transfer de un electron sau de doi electroni. În respiraţia celulară
funcţia flavoproteinelor constă în transportul echivalenţilor reducători (electroni şi
protoni) de la coenzimele nicotinamidice (NADH), precum şi de la unele sub-
straturi (succinat, acil–CoA, α–glicerofosfat, etc.) la componente ale lanţului
respirator (coenzima Q).
Unele dintre cele mai importante enzime riboflavinice sunt:
 - NADH–dehidrogenaza (FMN), succinat–dehidrogenaza (FAD), acil–
CoA–dehidrogenaza (FAD), α–glicerofosfat–dehidrogenaza (FAD), aminoacid–
oxidaza (cu FAD sau FMN), etc.

Exemplu:

HOOC CH2 CH2 COOH + Enz - FAD HOOC CH CH COOH + Enz - FADH2

Formele reduse, FMNH2 şi FADH2 sunt reoxidate de sisteme cum ar fi coenzima

Q, oxigenul molecular:

FADH2 + O2 FAD + H2O2

catalază
H2O2 H2O + 1/2 O2

Prin rolul său biochimic, vitamina B2 are un rol fundamental în realizarea

respiraţiei în toate celulele (în procesul oxidării substanţelor prin dehidrogenare);
de aceea, ea intervine în procesul de creştere şi reproducţie.
Necesarul zilnic este de 1-2 mg, fiind acoperit din alimente şi prin aportul
florei intestinale, astfel încât nu poate fi precizat un tablou specific al carenţei
vitaminei B2 la om. Simptomatologia este cea observată la indivizii policarentaţi.
Totuşi, atunci când apare, deficienţa se manifestă prin leziuni cutanate ale
mucoaselor. Datorită sensibilităţii sale la lumină, deficienţa de riboflavină poate
să apară la copiii nou-născuţi cu hiperbilirubinemie care sunt trataţi prin
fototerapie.
Riboflavina se găseşte în produse alimentare de origine vegetală –
cereale, dar şi în legume- mazăre, fasole, conopidă, precum şi în produse de
origine animală – carne, lapte şi ouă.

c) Vitamina B3 – sau acidul nicotinic se mai numeşte şi vitamina PP este

prezentă în rpoduse alimentare de origine vegetală şi animală, fiind sintetizată în
organismul uman la nivelul intestinului de către microorganisme specifice florei
intestinale, pornind de la triptofan.

COOH
CO-NH2

N
N
Nicotinamida
Acid nicotinic
Vitamina B3

În cursul fierberii alimentelor această vitamină se menţine aproape

integral. La prepararea alimentelor prin prăjire, coacere (peste 200°C) pierderile
sunt de 35%. La prepararea conservelor prin autoclavare la 120°C mare parte din
vitamina PP se menţine.
 d) Vitamina B4 – acidul folic
Sub denumirea de folacină sunt cuprinse acidul folic şi substanţe înrudite,
care prezintă aceeaşi activitate biologică cu acidul folic. Acidul folic şi derivaţii săi
sunt răspândiţi în diferite plante (mai ales în frunze, de unde şi denumirea),
microorganisme şi ţesuturi animale (ficat). În cursul prelucrării culinare se pierd
70 - 95% din totalul acidului folic conţinut în alimente.
Acidul folic este constituit din acid p–aminobenzoic legat amidic de un rest
de acid glutamic şi de un nucleu pteridinic. În natură, mai ales la vegetale, apar
derivaţi conţinând 2 - 7 resturi de acid glutamic, legate între ele prin legături
peptidice în poziţia , şi numiţi conjugate ale acidului folic (ex. acidul pteroil
diglutamic - 3 resturi Glu; acidul pteroil triglutamic - 4 resturi Glu; acidul pteroil
hexaglutamic - 7 resturi Glu). La plante există mai ales sub formă de conjugat
heptaglutamic, iar în ficat predomină conjugatul pentaglutamic.

Acid pteroic

OH O
9
4 N C NH CH CH2 CH2 COOH
N3 5 6 CH2 NH
2 7
1 8
N N COOH
H2N
Acid p - aminobenzoic Acid glutamic

2 - amino - 4 - hidroxipteridina
Acid pteroil (mono-, poli-) glutamic - (acid folic)

Este un compus prezent în alimentele de origine vegetală, în special în

legume şi frunze verzi (spanac, varză), fructe, cereale, soia.
În produsele de origine animală se regăseşte în ficat, carne şi ouă.
Cu privire la folaţi, aceştia se află în marea majoritate a produselor
alimentare, iar în cazul preparării acestora prin fierbere se pierde 85-90% din
conţinutul de folaţi din alimente, ca urmare a dezintegrării acestora.
Animalele nu sunt capabile să sintetizeze PABA sau să ataşeze acidul
glutamic la acidul pteroic. Biosinteza acidului folic se realizează în regnul vegetal;
majoritatea microorganismelor sunt apte de sinteză, inclusiv cele ale florei
intestinale, fapt important în privinţa asigurării aportului la om. Biosinteza
necesită acid p–aminobenzoic (PABA) în vederea formării acidului pteroic. În
această etapă intervin sulfamidele, ca inhibitori competitivi (prin asemănare
structurală cu PABA). Sinteza mai necesită GTP (din care derivă nucleul
pteridinic), Glu, ATP, etc. Inhibitor al sintezei este şi methotrexatul (citostatic de
sinteză).
În intestin, conjugatele poliglutamice sunt hidrolizate la acid folic (acid
pteroil monoglutamic) de către enzime specifice, proteazele obişnuite neatacând
legătura –peptidică. Acidul folic se absoarbe la nivelul mucoasei intestinale,
fenomen favorizat de prezenţa vitaminei B 12 şi vitaminei C. În ser, 66 % din
substanţă se găseşte legată de proteine. În organism se concentrează în ficat,
rinichi, splină. Majoritatea acidului folic este redus în celulele intestinale la acid
tetrahidrofolic (FolH4) în prezenţa enzimei folatreductaza, care utilizează NADPH
sau vitamina C ca donor de echivalenţi reducători. Reducerea are loc în două
etape, cu formarea intermediară a acidului 7,8–dihidrofolic (fig.5).
Tetrahidrofolaţii poliglutamici sunt, probabil, coenzimele funcţionale în
ţesuturi.
Acidul folic se elimină, atât pe cale urinară şi, mai ales, pe cale intestinală.

CH2 N CH2 N CH2

N Folat- Folat-
reductaza reductaza

N NADPH + H+ N
N NADPH + H+ NADP+ NADP+
acid folic H H
acid 7,8-dihidrofolic acid 5,6,7,8-tetrahidrofolic (FolH4)
Figura 5. Reducerea acidului folic

Acidul tetrahidrofolic (FolH4) este forma activă a vitaminei, constituind

"coenzima F", cu rol în activarea şi transferul unor grupări cu un atom de carbon
(unităţi monocarbon): metil, metilen, metinil, formil, formimino. Se porneşte de la
formiat (activat prin ATP) şi FolH4, cu formare de formil–FolH4. În prezenţa unor
reductaze specifice se face trecerea la celelalte forme. În legarea unităţilor
monocarbon sunt implicaţi N5 şi N10.
Acidul folic intervine atât în metabolismul bazelor purinice cât şi al celor
pirimidinice, deci are rol în sinteza acizilor nucleici, în reglarea creşterii şi
reproducerii celulare (a celor cu multiplicare intensă). Intervine în sinteza
derivaţilor porfirinici, de aceea rolul său se manifestă mai ales în privinţa
producerii şi maturării celulelor sanguine (hematii, dar şi leucocite şi trombocite).
Intervine, alături de vitamina B 12 în unele sinteze de aminoacizi. Antivitaminele
folinice sunt acidul 4-aminofolic, ametopterina, acidul p-aminobenzoic.
Necesarul este acoperit, în parte, pe seama sintezei realizată de flora
intestinală şi, în mai mică parte, prin aport alimentar (100 - 600 g/zi). Necesarul
este crescut în sarcină şi alăptare, la sugari, la alcoolici, în caz de malabsorbţie
intestinală, la bolnavii cu anemie hemolitică sau cancer cu evoluţie rapidă, ciroză.
Carenţa se manifestă prin anemie gravă, de tip megaloblastic-macrocitar. Totuşi,
anemia pernicioasă, anemie tipică megaloblastic-macrocitară (şi hipercromă) nu
este ameliorată prin acid folic decât tranzitoriu. În carenţă de acid folic mai există
şi o stare de trombocitopenie, leucopenie, glosită, alterări ale mucoasei gastro-
intestinale, etc.
La om este util testul de încărcare cu histidină căci, în carenţă de acid
folic, catabolismul histidinei se desfăşoară anormal - este blocată transformarea
acidului formiminoglutamic în Glu, cu eliminarea unei cantităţi mari de acid
formiminoglutamic în urină.

e) Vitamina B5 – acidul pantotenic

Numele indică prezenţa sa ubicuitară ("peste tot"). Este abundentă în
ţesuturi animale, seminţe nedecorticate de cereale, legume.
 Este compusă din -alanină şi acid pantoic (acid
,–dihidroxi-,'–dimetilbutiric) legaţi peptidic.
Acidul pantotenic este sintetizat de vegetale şi microorganisme.
Acidul pantotenic este absorbit intestinal. Acidul pantotenic este fosforilat
cu ATP, formând 4'–fosfopantotenat. La acesta se ataşează prin legătură
peptidică cisteamina (obţinută prin decarboxilarea cisteinei). Se obţine 4'–
fosfopantoteina, grup prostetic atât pentru CoA cât şi pentru proteina
transportoare de acil (PTA) - parte componentă a enzimei acid-gras sintetaza ce
catalizează sinteza acizilor graşi. Coenzima A (CoA) se obţine prin ataşarea la
4'–fosfopantoteină a unui rest 3',5'–ADP.

CH3OH
  
HO CH2 C CH CO NH CH2 CH2 COOH
CH3

rest de acid pantoic rest de  - alanina

Intră în compoziţia coenzimei A, implicată în biosinteza acizilor graşi, a

colesterolului precum şi în metabolismul glucidic.

NH2

N N
N O O H3C
N
CH2-O-P-O-P-O-CH -C-CH-CO-NH-CH -CH -CO -NH-CH2-CH2-SH
2 2 2
O OH OH H C OH
3

OH OH
coenzima A

Rolul CoA, asemănător cu cel al PTA, este de activare şi transfer al

resturilor acil, prin formarea unei legături macroergice la nivelul restului tiol,
conform schemei:
ATP AMP PPa
CoA SH
CoA S~C R

R C OH O

O
Acid organic Acil - CoA
CoA participă la reacţii în ciclul citric, oxidarea acizilor graşi, sinteza coles-
terolului, acetilcolinei, fosfolipidelor, hormonilor steranici, hemoglobinei, reacţii de
acetilare (de exemplu a medicamentelor). PTA participă la sinteza acizilor graşi.
 Prin participarea la procese metabolice importante (metabolism glucidic, lipidic,
protidic), acidul pantotenic este indispensabil creşterii şi dezvoltării celulare.
Nu este cunoscut la om un sindrom determinat de carenţa acestei
vitamine, probabil datorită răspândirii sale şi posibilităţii de sinteză de către flora
intestinală. Deficienţa specifică a fost indusă experimental, prin administrare de
antagonişti şi se manifestă prin crampe musculare, modificări cutanate, predispo-
ziţie la infecţii, hipoglicemie, depresii nervoase, etc.
În cursul transformărilor biochimice a alimentelor se realizează pierderi
considerabile de acid pantotenic. Astfel, în urma preparării la temperaturi înalte,
apar produşi de torefacţie şi cuantumul de acid pantotenic se reduce la jumătate.
Conţinutul de acid pantotenic din cereale se reduce de asemenea semnificativ în
urma măcinării acestora.

f) Vitamina B6 - piridoxina se găseşte sub trei forme:

- piridoxina
- piridoxal
- piridoxamina
Acestea se găsesc de obicei împreună şi se pot transforma reciproc una
în alta. Deosebirea dintre ele este gruparea funcţională de la C 4. Prin fosforilarea
ei, se obţin coenzime ce iau parte la decarboxilarea şi transaminarea
aminoacizilor.

piridoxal PLP piridoxamina piridoxamin

piridoxal kinaza
kinaza
fosfat
ATP ATP
ADP ADP

Vitamina B6 poate fi găsită în următoarele surse naturale: peşte, gălbenuş

de ou, alune nesărate, banane, avocado, cereale, legume şi fructe proaspete şi
uscate (spanac, varză, mere, struguri). Luată în exces, vitamina B 6 dăunează
sistemului nervos.

CH2OH CHO CH2NH2

HO CH2OH HO CH2OH HO CH2OH

H3C N H3C N H3C N

piridoxina piridoxamina
piridoxal
 Variantele vitaminice sunt interconvertibile, toate având funcţie vitaminică
(cu diferenţieri doar pentru unele microorganisme); transformarea reciprocă
poate fi parte a mecanismului de acţiune.
Se sintetizează în celulele vegetale şi microorganisme, îndeosebi cele
intestinale (E. coli).
În alimente apar ca atare sau în forma fosforilată. Se absoarbe în intestin.
În cursul digestiei are loc o hidroliză a esterilor fosfaţi. Multe ţesuturi conţin
enzima piridoxal–kinaza, care catalizează fosforilarea cu ATP a formelor
nefosforilate ale vitaminei la hidroximetilul din poziţia 5. Vitamina B 6 fosforilată
reprezintă grupul prostetic (cofactor enzimatic stabil) al unor enzime specifice.
Vitamina B6 se elimină prin urină, lapte, lichid sudoral, mai ales ca acid 4–
piridoxilic, dar şi ca atare.
Formele active ale vitaminei sunt piridoxal–fosfatul (majoritar), dar şi
piridoxamin–fosfatul. Piridoxal–fosfatul este grup prostetic pentru unele enzime
active în metabolismul aminoacizilor:
Deosebit de importantă este intervenţia coenzimei în acţiunea transamina-
zelor; în cursul realizării activităţii enzimatice piridoxal–fosfatul se transformă,
tranzitoriu, într-o bază Schiff, apoi în piridoxamin–fosfat.
Piridoxal–fosfatul este grup prostetic (legat peptidic la o grupare –aminică
de la un rest de lizină) pentru enzima fosforilaza. Aceasta catalizează hidroliza
glicogenului, cu specificitate pentru legăturile 1 4 glicozidice.
Acţiunea fiziologică a vitaminei B6 se manifestă în stimularea absorbţiei
aminoacizilor, sinteza porfirinelor, a hematopoezei, în metabolismul aminoacizilor
şi glicogenului. Intervine în dezvoltarea celulelor tumorale. Este sedativ slab al
sistemului nervos central.
Intervine în metabolismul intermediar şi în special la nivelul sistemului
nervos. Are un rol foarte important în buna funcţionare a sistemului nervos şi
imunitar.
Lipsa ei la copii ca urmare a alimentaţiei exclusive cu produse autoclavate
(lapte fiert) duce la convulsii, iar la adult la astenie, nervozitate, insomnii,
pierderea în greutate, tulburări neurologice, depresii, anemie, irascibilitate,
polinevrită.
O alimentaţie normală şi aportul florei bacteriene intestinale acoperă
necesităţile de vitamină în condiţii obişnuite. Necesarul zilnic este de 2 – 3 mg.
Deficienţa poate apărea în alcoolism cronic, sarcină, la copilul mic, în insuficienţă
renală cronică (este inhibată piridoxal–kinaza) sau la unele boli genetice datorită
capacităţii reduse a apoenzimelor de a lega piridoxal–fosfatul.
Carenţa se manifestă prin tulburări ale metabolismul nervos, cu
excitabilitate crescută (crize epileptiforme); cauza constă într-un deficit de
glutamat decarboxilază, urmată de scăderea acidului –aminobutiric (GABA) în
creier.
La adult pot exista dermatoze, anemie, distrofie musculară, nevrită,
vărsături. Anemia se datorează unui defect de –aminolevulinat–sintetază
(enzimă B6 dependentă) implicată în sinteza porfirinică, deci şi a hemului (deşi
există Fe disponibil).
Este necesară pentru asimilarea magneziului şi în procesul intern de
producere al acidului clorhidric necesar digestiei.
 Intervine în metabolismul aminoacizilor. Vitamina B 6 are rol în absorbţia
intestinală a vitaminelor B. De asemenea încetineşte evoluţia osteoporozei fiind
necesară, alături de calciu şi vitamina D3.
Vitamina B6 este deci necesară pentru menţinerea funcţionalităţii optime a
sistemului imunitar.
Vitamina B6, prin faptul că activează unele enzime, are multiple roluri.
Participă la metabolismul aminoacizilor, a acizilor graşi esenţiali şi al fierului.

g) Vitamina B7- biotina

Este sintetizată de multe microorganisme şi plante, fiind foarte răspândită

în natură.
Se găseşte, în cantităţi foarte mici, în toate celulele vii. Cantităţi mai mari
se găsesc în ficat, gălbenuş de ou, drojdie. Se găseşte fie liberă, fie legată de
lizină (biocitina) sau de o proteină specială.
Conţine un ciclu tetrahidrotiofenic condensat cu unul tetrahidroimidazolic
şi un lanţ lateral - rest de acid valerianic în –biotină şi de acid izovalerianic în
–biotină .
Biosinteza se realizează în plante (frunze) şi în foarte multe microorganis-
me. Flora intestinală asigură organismul uman adult în mod excendentar cu bioti-
nă şi de aceea o carenţă spontană nu se cunoaşte la om. Doar la sugar şi copilul
mic este necesar un aport exogen.

O O

HN NH HN NH
C H3
HC CH CH HC CH
C H3
H2 C CH CH C OOH H2 C CH ( C H2 ) 4 C OOH
S S
- biotina -biotina

Structura biotinei

În intestin biotina este eliberată din combinaţiile sale de către o biotinază

pancreatică. Biotina liberă este absorbită printr-un proces activ Na - dependent. Se
acumulează, în cantităţi mici, în ficat şi rinichi, iar excesul se elimină urinar.
În albuşul de ou crud există o glicoproteină, avidina, care leagă foarte puternic
biotina, ne mai permiţând absorbţia acesteia. Avidina este termolabilă şi biotina poate fi,
astfel eliberată (sau evitată legarea) prin încălzire. Albuşul de ou crud, pe această cale,
poate determina carenţă de biotină şi la om.
Biotina funcţionează ca grup prostetic pentru enzime ce catalizează reacţii de
carboxilare. Enzimele respective sunt formate din mai multe subunităţi. Biotina este
ataşată la proteina - enzimă printr-o legătură peptidică la nivelul unei funcţii –aminice
dintr-un rest de lizină. Biotina are rol în fixarea, respectiv transferul CO 2 pe un substrat.
Ionul carboxilat este legat la N1 al biotinei, generând un intermediar activat,
carboxibiotin–enzimă. Faza necesită ATP (furnizor de energie), Mg2+ şi acetil-CoA (ca
efector alosteric). Gruparea carboxil activată este apoi transferată substratului reacţiei,
conform schemei:
 O O O

C HO C C
HN NH Mg + 2 N NH
+ HC O - + ATP + ADP + Pa
3

biotin - Enz CO2 - biotin - Enz

S–H + CO2–biotin–Enz  S–COOH + biotin–Enz

Biotina intervine în metabolismul acizilor graşi, aminoacizilor, în reglarea ciclului

citric.
La om, necesarul de biotină (150 - 300 g/zi) este asigurat, în mare măsură, prin
sinteza realizată de flora intestinală. Cantităţi suficiente se găsesc în alimente (carne,
gălbenuş de ou, cereale, legume). Carenţa provocată experimental, prin hrănirea timp
de câteva săptămâni cu albuş de ou crud, se manifestă prin dermatită, oboseală, dureri
musculare, insomnii, tulburări EKG, anemie, hipercolesterolemie, care toate dispar după
administrarea unor cantităţi mici de biotină.

h) Vitamina B12 - ciancobalamina constituie cel mai puternic factor

antianemic cunoscut până în prezent.
Vitamina B12 este, de fapt un grup de compuşi cu structură asemănătoare
- B12a, B12b, B12c şi B12d, obţinuţi prin diverse procedee - sau grupul corinoidelor.
Nu există în regnul vegetal, de unde şi posibilitate de apariţie a carenţei la
vegetarieni. Este sintetizată doar de unele bacterii şi ciuperci. Se găseşte în
special în carnea şi produsele lactate de la rumegătoare. Este stabilă la încălzire.
Vitamina B12 este un derivat corinic. Nucleul corinic este foarte
asemănător celui porfirinic, fiind constituit tot din patru inele pirolice, dar leagă
central, în mod foarte fix, un atom de Co trivalent. Cele 4 inele pirolice formează
un ciclu, dar numai trei legături ce le unesc sunt metinice (=CH–), iar inelele
pirolice prezintă 13 substituenţi (cu radical acetil-3, propionil-4 şi metil-6, existând
în plus încă doi metili în ciclu, la două punţi metinice. Şase din cele şapte funcţii
acide laterale sunt amidificate, iar cea de a şaptea funcţie acidă leagă printr-o
legătură –CO–NH– un rest de aminopropanol, esterificat printr-un rest de acid
fosforic, ce face parte dintr-o structură de tip mononucleotidic (un heterociclu
5,6–dimetilbenzimidazol legat de un rest riboză la C 1, care se leagă esteric la C 3
cu restul acidului fosforic amintit mai sus); la rândul său, heterociclul din
constituţia restului de tip mononucleotidic se leagă, coordinativ, de cobaltul situat
în centrul nucleului tetrapirolic.
Cobaltul central trivalent se leagă fix de cele 4 inele pirolice, prin 4 din
cele 6 legături coordinative ale sale. A 5-a legătură coordinativă leagă cobaltul
central de heterociclul 5,6–dimetilbenzimidazol (care se leagă indirect şi de
periferia nucleului, vezi mai sus), iar cea de-a 6-a legătură priveşte un rest
anorganic, respectiv un rest 5'–dezoxiadenozil sau metil, în coenzimă.
 http://www.um.es/molecula/vit-b12.htm

În cursul separării vitaminei B12 din culturi de Streptomices sau din ficat se
adaugă ioni cian, ceea ce face ca în produsul separat funcţia anorganică fixată
prin cea de-a 6-a legătură coordinativă a cobaltului central să fie o funcţie –CN
(cian). În acest caz produsul poartă numele de cianocobalamină. Funcţia –CN
poate fi însă înlocuită printr-o moleculă de apă (aquacobalamină), printr-o funcţie
hidroxil (hidroxicobalamină), dar se poate trece şi la nitrit, clorură sau sulfat, fără
modificări importante ale activităţii vitaminice. Aquacobalamina pare să
reprezinte forma fiziologică de depunere a vitaminei în ficat. Derivatul cianic,
precum şi ceilalţi derivaţi par să nu existe în natură ci sunt artefacte tehnice. Au
totuşi activitate terapeutică eficientă căci în organism, oricare dintre aceste forme
se poate transforma în coenzimă.
Biosinteza se realizează numai de către microorganisme (nu de toate -
unele fiind vitamina B12 dependente) şi anume de microorganismele de
fermentaţie, cele ruminale (la rumegătoare).
Vitamina B12 se absoarbe intestinal în ileonul terminal (în mică măsură în
intestinul gros) sub forma unui complex cu o glicoproteină cu specificitate
absolută pentru vitamina B12 şi secretată de mucoasa gastrică, numită "factor
intrinsec" (Castle). Din această cauză vitamina B 12 mai este numită şi factor
extrinsec. În mod normal, datorită celor 3 mese se absorb 2 - 5 g vitamină
B12/zi. În intestinul gros, flora microbiană produce zilnic 10 - 15 g vitamină B12,
cantitate care se absoarbe parţial. După desprindere de factorul intrinsec,
vitamina B12 trece în circulaţia portală, unde se leagă de o proteină plasmatică
transportoare, numită transcobalamina II. În ţesuturi se eliberează ca
hidroxicobalamină. În ficat este legată de o altă proteină, transcobalamina I. Este
secretată într-o mică proporţie în bilă, urmând un circuit enterohepatic. Excesul
se elimină prin urină.
 Acest compus are un rol general de factor de creştere, manifest la
animalele tinere (în legătură cu rolul său anabolic în sinteza proteinelor şi cu rolul
pe care îl are, în formarea acizilor nucleici). De asemenea, are rol în dirijarea
hematopoiezei, prin reglarea apariţiei formelor mature ale seriei roşii. Prin rolul
său în sinteza colinei, vitamina B 12 acţionează în sensul prevenirii infiltraţiei grase
a ficatului (acţiune lipotropă).
Deficitul de vitamina B12 se datorează: defectului de producere a factorului
intrinsec (anemie pernicioasă - Biermer, în atrofia de mucoasă gastrică, rezecţii
gastrice extinse, până la totală), a defectului grav de absorbţie, cu caracter
general (sindrom de malabsorbţie) sau special (în ileita terminală, rezecţie de
ileon terminal); infestaţiei cu Botriocephalus latus (parazit intestinal, consumator
de vitamina B12). Manifestarea principală a deficitului de vitamină B 12 priveşte, la
om, sistemul eritropoietic, sistemul nervos, mucoasa bucofaringiană.
Manifestarea constă într-o anemie gravă, cu apariţia unor forme nucleate
tinere (megaloblaşti), în proporţie mare, în măduvă, dar chiar şi în sângele perife-
ric. Se constituie tabloul care, mai de mult, în perioada în care vitamina şi
mecanismul bolii nu erau cunoscute, a căpătat numele de anemie pernicioasă, în
legătură cu evoluţia sa gravă, spre exitus. Cantităţi foarte mici de vitamina B 12
(chiar 1 microgram zilnic), administrată intramuscular modifică esenţial tabloul,
ameliorarea instalându-se foarte repede.
Diagnosticul carenţei, se bazează pe examenul hematologic periferic şi
medular. Scăderea concentraţiei sanguine a vitaminei B 12 sub 0,004 microgra-
me/100 ml (evidenţiată prin teste fizice, din care metodele radioizotopice sunt
cele mai sensibile) confirmă diagnosticul, Un test diagnostic foarte precoce
evidenţiază defectul de absorbţie a vitaminei B 12 prin administrarea de vitamină
B12 cu Co radioactiv şi urmărirea eliminării urinare (testul Schilling). Eliminarea
urinară crescută (de 10 - 20 de ori normalul) de metil-malonat este de asemenea
un test de deficit al vitaminei B12.
Vitamina B12 este ideală pentru creştere. Insuficienţa ei în alimentaţie duce
la instalarea unor grave anemii (anemia pernicioasă, manifestată prin anemie
generală şi tulburări nervoase deosebit de grave). În plus, această vitamină are
un rol important şi în protejarea celulelor hepatice, datorită proprietăţii ei de a
împiedica depunerea grăsimilor în ficat .
Se afirmă despre cobalamina că ar fi destul de eficientă şi în bolile
precanceroase, şi în cele canceroase.
Vitamina B12 este stabilă la căldură (suportă temperaturi de până la
120°C), fiind însă inactivată de lumină, ca şi de excesul de vitamina C, de alcool si
de somnifere. Eficacitatea ei sporeşte prin asociere cu vitaminele B 6, B9, C, colina,
inozitol, precum şi în prezenţa potasiului.

g) Vitamina C sau acidul ascorbic este cea mai răspândită vitamină din
natură.
Acidul ascorbic intră în constituţia unui sistem oxidoreducător cu rol impor-
tant în unele procese metabolice. Este o substanţă de aport obligatoriu la prima-
te, cobai, unele specii de păsări, care nu au capacitatea de a o sintetiza.
 O O
1C C

2C OH C O
O -2H O
3C OH C O HO
+2H CH2OH
4 C
H C H C O O
5 H H
HO C H HO C H
HO O
6 CH OH CH2OH
2
Acid ascorbic Acid dehidroascorbic Acid ascorbic
(forma redusă) (forma oxidată) (forma ionizată)

Formele redusă şi oxidată ale acidului ascorbic

Biosinteza se realizează în plantele superioare şi majoritatea animalelor,

substratul fiind D–glucoză (şi fructoza sau manoza pot funcţiona ca atare). Pri-
matele (omul, maimuţele antropoide), cobaiul, unele păsări nu sunt capabile de
sinteză datorită absenţei unei enzime cheie - gulonolacton–oxidaza.
Vitamina C este foarte răspândită în natură, fiind prezentă în regnul
vegetal (mai ales în fructe) precum şi în ţesuturi animale (splină, ficat, rinichi). În
cursul fierberii alimentelor pierderea poate fi de 15 - 60%, iar prin depozitare
(peste iarnă) de până la 80%.
Acidul ascorbic este –lactona acidului L–gulonic
(2,3–dienol). Acesta este un acid cu 6 atomi de carbon, cuprinde 4 grupări OH:
două alcoolice la C4 şi C5 şi două enolice, la C2 şi C3. Caracterul acid nu rezultă
din funcţia ataşată la C 1 (blocată sub forma lactonică) ci din disociaţia –OH enolic
de la C3. Este extrem de labil, prin expunere la aer, mai ales în soluţii alcaline,
trece în acidul dehidroascorbic. Acizii ascorbic şi dehidroascorbic se absorb
aproape în totalitate, ca şi glucidele simple în intestin şi sunt distribuiţi extra- şi
intracelular. Concentraţia plasmatică este de 0,5 - 1,5 mg%, din care 10 - 40%
sub formă de acid dehidroascorbic. În celule este prezent mai ales ca acid
ascorbic, acidul dehidroascorbic suferind o reducere. Se elimină mai ales urinar
(10 - 100 mg/zi) ca atare (pragul renal este de 1,5 mg%) precum şi ca produşi de
catabolizare, mai ales acid oxalic.
Cuplul acid ascorbic – acid dehidroascorbic funcţionează ca sistem redox
într-o serie de procese biochimice. Reducerea acidului dehidroascorbic la acid
ascorbic se realizează cu intervenţia unor enzime specifice, NADPH dependente.
Sistemul oxidoreducător intervine în reacţii de dioxigenare (cu participarea Fe 2+ şi
O2), de hidroxilare conform reacţiei generale:

R–H + acid ascorbic + O2  R–OH + acid dehidroascorbic + H2O

Unele dintre cele mai bine cunoscute procese la care participă acidul
ascorbic sunt următoarele:
 hidroxilarea prolinei la hidroxiprolină în sinteza colagenului. Această prote-
ină conţine un procent mare de aminoacid hidroxilat (de asemenea şi
hidroxilizină);
  în degradarea tirozinei, oxidarea p–hidroxifenil–piruvatului la homogentizat
necesită vitamina C, care poate menţine cuprul în formă redusă, necesar
pentru o activitate enzimatică maximă. Următoarea treaptă este catalizată
de homogentizat dioxigenaza, enzimă ce conţine Fe 2+ şi care necesită, de
asemenea, acid ascorbic;
 la sinteza (la faza de hidroxilare) a noradrenalinei din dopamină. Vitamina
C se concentrează în cortexul suprarenal unde se consumă rapid sub
acţiunea ACTH, intervenind în sinteza hormonilor steroizi;
 la sinteza acizilor biliari, la faza iniţială de 7–hidroxilare;
 la reducerea dihidrobiopterinei la tetrahidrobiopterină (forma activă);
 absorbţia fierului este semnificativ crescută în prezenţa vitaminei C.
 intervine şi la trecerea ionilor Fe3+ de pe transferină pe apoferitină, pentru
a forma feritina, favorizând constituirea formei de depozitare tisulară a
fierului;
 acidul ascorbic poate acţiona ca un antioxidant general, solubil în apă.
Prin aceasta exercită un efect protector faţă de alte vitamine ca tiamina,
riboflavina, acidul pantotenic, biotina, acidul folic, vitamina E. Poate inhiba
formarea nitrozaminelor în timpul digestiei. La rândul său, vitamina C este
protejată de agenţi reducători ca glutationul şi cisteina.
Se consideră că vitamina C este necesară în procesul de creştere, pentru
integritatea tegumentelor, în buna funcţionare a aparatului cardio-vascular. Are
rol, se pare, în procesele de apărare imunitară, în mărirea rezistenţei la efort, în
hematopoieză.
Deficitul de durată (4 - 5 luni) determină un tablou caracteristic, cunoscut
de mult sub denumirea de scorbut. Se caracterizează prin fragilitate capilară
(manifestată sub aspectul unor hemoragii subcutanate, gingivale, în articulaţii,
muşchi), alterări ale ţesutului conjunctiv (cu modificări osteoperiostale, tulburări
de creştere şi rarefieri osoase, mobilizarea dinţilor, tegumente aspre, distrofice).
Evoluţia bolii este spre exitus, în cazul în care nu se intervine cu medicaţie de
suplinire.
Mai frecvent se întâlneşte deficitul latent de vitamina C, manifestări mai
puţin caracteristice (fatigabilitate, predispoziţie spre infecţii, gingivită).
Necesarul este de 30 mg vitamina C pe zi, la sugar şi 70 mg la adult; ne-
cesarul creşte la gravide şi în cursul lactaţiei, în cursul efortului fizic şi psihic, în
stări febrile (prin catabolism crescut).
Se găseşte în toate plantele. Sursele principale de vitamina C, din hrană,
sunt legumele, zarzavaturile şi unele fructe. O cantitate foarte mare de vitamina
C se găseşte în măceş (mai ales in fructele de culoare roşu închis), şi în
coacăzele negre.
Sunt bogate în vitamina C: căpşunile, portocalele, lămâile, mandarinele,
roşiile, varza (nu numai proaspătă, ci şi murată, dacă ea se conservă corect),
mărarul, ceapa verde, verdeaţa de pătrunjel şi alte zarzavaturi proaspete,
hreanul. În cartofi nu se găseşte prea multă vitamina C, dar cartoful ocupă un loc
important în hrana zilnică şi de aceea reprezintă una din sursele principale de
vitamina C din hrană.
În majoritatea produselor care conţin vitamina C se găseşte şi vitamina P,
care intensifică acţiunea vitaminei C.
 Vitamina C sau acidul ascorbic exercită o influenţă pozitivă asupra
metabolismului din organism, contribuie la o bună utilizare a proteinelor din
hrană; ea este necesară pentru menţinerea integrităţilor pereţilor capilarelor.
Vitamina C este un compus chimic labil (puţin stabil). Ea se distruge
extrem de rapid în prezenţa oxigenului din aer, în cazul încălzirii în mediu neutru
sau alcalin. De aceea, în urma prelucrării culinare a alimentelor, o parte din
vitamina C de obicei se pierde.
De reţinut este faptul că durata procesării alimentelor este mai dăunătoare
decât temperatura. La încălzirea timp de 15 minute se distruge 25% din vitamină,
iar la încălzirea timp de 90 de minute se distruge cca 75%. Din aceste
considerente este de preferat fierberea prin autoclavare, deoarece se pierde o
cantitate mai mică de vitamină.

h) Vitaminele P (bioflavonoide)

Cercetările efectuate asupra scorbutului au demonstrat că rezistenţa la ru-

pere a vaselor mici, precum şi permeabilitatea lor depinde de prezenţa unor sub-
stanţe existente în regnul vegetal (mai ales în citrice), numite citrine, bioflavonoi-
de sau vitamina P. Se crede că aceşti compuşi se găsesc în organismele anima-
le, sub forma unor complexe proteidice. De aceea, uneori, acestor substanţe li se
contestă natura vitaminică, fiind socotite substanţe "de tip vitaminic".
Din punct de vedere chimic, vitaminele P sunt glicozizi. Agliconul este un
polifenol, ce face parte din grupa pigmenţilor flavonici, iar componenta glucidică
este reprezentată prin glucoză, ramnoză sau ambele. O vitamină P este rutina. În
acest caz, agliconul este reprezentat prin polifenolul quercitină, de care se leagă
prin eterificarea unei grupe fenol un rest de ramno-glucoză.
O altă vitamină P este hesperidina (din lămâi, portocale), constituită din
polifenolul hesperitol şi dintr-un rest glucidic (ramnoglucoză). Este posibilă
intervenţia acestor substanţe în reacţii de oxido-reducere; un rol al vitaminelor P
este cel de a asigura permeabilitatea vaselor capilare şi de a reduce fragilitatea
lor.
OH O
OH OH

OH
HO O

Quercitina

Carenţa vitaminică. În general nu se prea întâlnesc cazuri de deficienţe

vitaminice. Totuşi, cele mai des întâlnite carenţe vitaminice sunt cele de vitamine
din grupul B - în special vitamina B 6 şi acidul folic (vitamina B 4), vitamina E şi β-
carotenul (precursor al vitaminei A). Categoriile de persoane care prezintă mai
frecvent astfel de afecţiuni sunt cei care trebuie să-şi menţină greutatea
corporală în anumite limite, indivizii care consumă diete de tip "fast food", sau
oricine care nu include în alimentaţia sa fructe şi legume (mai ales în stare
proaspătă). Cei care consumă alimente conservate, multe snacks-uri, şi fast food
este absolut obligatoriu să consume suplimente vitaminice corelate cu necesarul
nutritiv (chiar zilnic în anumite situaţii). Restricţiile alimentare, în cazul curelor de
slăbire, prin consumul de alimente că conţinut scăzut de lipide conduce la
carenţe de vitamine liposolubile (vitamine A, D, K) şi vitamine B. Trebuie amintit
faptul că toate alimentele concentrate sunt bogate în grăsimi sau zahăr (glucide)
şi au conţinut mic de vitamine. De asemenea, consumul exagerat de alimente cu
conţinut caloric mic (subcalorice) conduc la deficienţe vitaminice.
Problemele legate de anumite deficienţe vitaminice se află în strânsă
legătură cu necesarul vitaminic, dieta zilnică (alimentele consumate) şi activitatea
fizică şi intelectuală. O alimentaţie necorespunzătoare, îndeosebi în rândul
tinerilor, conduce cu siguranţă la apariţia unor dezechilibre alimentare, printre
care şi unele carenţe vitaminice. Factorii legaţi de creştere şi dezvoltare, sarcina,
alăptarea, anumite boli, fumatul şi alcoolul sunt factori care accentuează foarte
multe apariţia deficienţelor de vitamine. În prezent există o tendinţă de
suplimentare a aportului de acid folic (în special la femeile însărcinate şi care
alăptează) ca măsură preventivă a apariţiei unor leziuni cerebrale sau ale
sistemului nervos la copii, dar şi în rândul bolnavilor sau a celor predispuşi la
afecţiuni ale inimii.
Excese vitaminice. Există şi cazuri în care pot apărea excese vitaminice
datorită faptului că necunoscând suficient de bine rolul vitaminelor în organism -
există indivizi care utilizează suplimente vitaminice şi alimente fortifiate cu
vitamine, fără a ţine seama de recomandările nutriţionale. Aceste cazuri sunt
destul de rare şi apar mai ales în rândul celor care doresc să obţină creşterea
masei musculare în timp scurt.
Studiile de specialitate arată că excesele vitaminice conduc în timp la
efecte adverse (e.g.: afectarea ficatului - degenerescenţă grasă datorită
excesului de vitamine A; hipertensiune arterială moderată în hipervitaminoză D;
la copii poate apare icterul hemolitic cu anemie în excesul de vitamine K;
hipervitaminozele B pot conduce la colaps şi deces; la excesul de vitamină C se
pot forma calculi renali).