După compoziție și structură, sunt identificate trei tipuri de arborete, toate pure.

[1]
Arboretele natural fundamentale sunt de productivitate inferioră, cu o suprafață de 41,4 ha. Sunt
înregistrate în 5 subparcele. Predomină stejarul (Quercus robur, Quercus pedunculiflora, mai
puțin Quercus pubescens), dar cresc și câteva exemplare de păr (Pyrus pyraster) și glădiță (Gleditsia
triacanthos). Stejarii au răsărit în anii 1920, au înălțimea de 12-15&nbspm și diametrul tulpinii de 31-38 cm.
[1]
Arboretele total derivate de stejar au o suprafață de 0,6 ha. Se găsesc în subparcelele 142J și 142L.
Copacii au răsărit în anii 1940, au înălțimea de 15 m și diametrul tulpinii de 20 cm.[1]
Arboretele de salcâm ocupă 24,7 ha, dintre care 12 ha sunt arborete total derivate, iar 12,7 ha sunt
arborete artificiale de producție inferioară. Salcâmii au fost sădiți către sfârșitul anilor 1990.[1]
Rata de renegerare naturală a stejarilor din aria protejată este joasă. Aceștia fructifică rar, ghinda este
afectată de vătămători, iar în anii cu fructificare abundentă puieții prinși sunt înăbușiți de vegetația
ierboasă.[3]