Domesticirea pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de
către egipteni[6] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut
niciodată abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai
2012, pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[7] Potrivit studiului publicat în Journal of
Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale
domestice.[7]
Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.[8]

Comportamentul pisicii[modificare | modificare sursă]

Pisici îngrijindu-se reciproc

Sociabilitate[modificare | modificare sursă]
Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil.
Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald,
cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă
este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul
Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de
proveniența genetică a acestora.

Luptele între pisici[modificare | modificare sursă]

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de
demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul
stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când
încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția.
Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi diferite, până când nu mai au
tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta
poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul[modificare | modificare sursă]
Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale
țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile
și tendoanele.
Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își
ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de
ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate
apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie
retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu
trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar
că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.

Anatomie[modificare | modificare sursă]
Scheletul și mușchii[modificare | modificare sursă]

Scheletul capului pisicii

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul

capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat”
(ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana
cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o
mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele
cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are
rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile
keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea
prevăzute cu gheare retractile.
Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare foarte puternici, particularități
care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.
Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de
casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu
diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de
viață.

Părul[modificare | modificare sursă]
Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora
se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.

Simțurile[modificare | modificare sursă]
La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o
percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri
supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte
catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care
oamenii le ignoră.

Auzul[modificare | modificare sursă]
„Auzul pisicii”

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp
ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl
controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza
originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.

Văzul[modificare | modificare sursă]

Ochii pisicii pe intuneric

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față
de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală.
Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta
se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite,
pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii
în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui
strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă
lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în
întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect
este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge
detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect
static.
O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și
superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al
ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de
suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Mirosul[modificare | modificare sursă]
Simțul mirosului la pisică este de patru ori mai dezvoltat decât al omului[necesită  citare] și are o
importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este
mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de
milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.
Gustul[modificare | modificare sursă]

Limba pisicii

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile
gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine,
gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită.
Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

Simțul tactil[modificare | modificare sursă]

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita
obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi
permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la
vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

Alte simțuri[modificare | modificare sursă]

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului,
pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a
permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care
conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra
mirosurile.
Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil
al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea
întotdeauna în picioare”.
Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este
de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de
fond, obosește destul de repede.

Comportamentul[modificare | modificare sursă]

Pisică domestică
Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță
singură.

Mieunatul[modificare | modificare sursă]
 Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate
uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie
pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai
zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.
 Mieunatul sacadat
Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu
poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale
la televizor.

Torsul[modificare | modificare sursă]

„Torsul”

Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde.
Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o
auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la
naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest
comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.
Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi.
Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la
alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această
stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc, pisicile emit
vibratii sonore identice cu cele utilizate în medicină pentru a calma durerea, a trata o fractură
sau o leziune la tendon. Poate așa se explică și faptul că, dintre mai multe pisici și mai mulți
câini care au suferit o leziune ori o intervenție chirurgicală de aceeași gravitate, aceste pisici
se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci ori mai puține. Concluzia:
torsul unei pisici ar avea o acțiune anabolizantă, ce ajută vindecarea.[9] Adulte, felinele mari
nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a
doua sa mamă”.

Spălatul[modificare | modificare sursă]
Pisicile se spală folosindu-și limba. În cazul în care o pisică nu poate ajunge la zona unde
dorește să se spele, aceasta își va linge laba și o va trece peste locul unde nu poate să
ajungă. Uneori, pisicile se spală una pe alta.

Somnul[modificare | modificare sursă]
Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din
timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor
asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție
de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat
o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.

Reproducerea, gestația, nașterea[modificare | modificare sursă]

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut
totuși pisici născând la numai șapte luni).

Pisoi nou născut

Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară și toamnă. În

aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut
pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru a
anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul
proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă
adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de
contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este
recomandată sterilizarea precoce.

Pisoi de circa 6 săptămâni

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca
aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o
imobilizează, mușcând-o de pielea gâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a
geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni
spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia
fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de aceeași
generație care pot proveni din tați diferiți.
Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei
săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă,
iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În
timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie
abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va
începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...).
La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de
aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20
de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți,
rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea.
Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula
respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a tăia cordonul
ombilical.
Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute.
Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă
să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80
și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de
culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă.
Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se
hrănească, să vâneze etc.
Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va
supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile
adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar
masculul ia parte la educația progeniturii.

Întreținerea[modificare | modificare sursă]

Pisică siameză, vârsta de 1 an, desen în creion

În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din

partea stăpânului.
Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și
blana, ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea
perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia
intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii
pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri” în
blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin
tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei anale) ceea ce le va
împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai
pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea
scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe zilnic botul
și ochii cu o soluție specială.
Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii
morți. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau o
piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire.
Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor
produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz
particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea
murdărindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau
de două ori pe săptămână.
În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate,
care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le
permite să înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de
pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se
dovedește necesară, e necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii,
nasul și urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu
înghită resturi de șampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie
învelită într-un prosop mare și scoasă din baie, pentru a nu se mai simți „amenințată”.
Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ține pisica lângă el, apoi o va freca ușor cu
prosopul, fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor).

Alergiile de la pisici[modificare | modificare sursă]

Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile
alergice la alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi
tratată prin medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea
săptămânală elimină 90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări
de creștere a pisicilor care nu provoacă reacții alergice.

În istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Pisicile în Egiptul Antic.

Sculptură egipteană aflată la Muzeul Louvre.

În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită
prima pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de
aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat
în Shillourokambos, Cipru, care conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de
om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime.[10][11][12] Specimenul de
pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din Africa (Felis silvestris lybica), mai
degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii genetice,
sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și Orientul Apropiat, în Cornul
abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.[13]
Alimentația[modificare | modificare sursă]
Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul
nutrienților din creierul și intestinele șoarecilor consumați.[14]

Boli[modificare | modificare sursă]
Pisicile sunt extrem de discrete în manifestările îmbolnăvirilor. O pisică sănătoasă
are apetit normal, se spală, toarce, se joacă, urinează și defecă normal.
Atunci când o pisică refuză hrana, mai ales dacă aceasta este carne sau pește, lucrul este
foarte grav si înseamnă că animalul este bolnav. Tusea și respirația accelerată sau dificilă
sunt semne ale tulburărilor respiratorii. Căderea părului, însoțită de mâncărime, este un
semn al bolilor de piele, eczemă sau dermatomicoze. Mâncărimea la urechi, manifestată prin
scărpinări violente cu gheara, însoțită de sebum negricios, este semn de râie auriculară. Nu
se vor administra în alimentație oase de pui sau de pește deoarece pisica se va îneca și nu
se va administra carne de porc crudă deoarece produce boala lui Aujeszky(en), boală
incurabilă asemănătoare cu rabia.
[ CITATION Placeholder1 \l 1048 ][ CITATION WIK \l 1048 ]