Sunteți pe pagina 1din 6

Dialogul este modul de expunere care redă convorbirea directă dintre două sau mai

multe personaje. Rolul dialogului într-o operă epică este de a oferi dinamism și de a


caracteriza personajele în mod indirect. Termenul de dialog provine din limba
greacă, διάλογος (dialogos, conversație);

Formele limbajului

După criteriul orientării extern-intern a comunicării, putem vorbi despre


limbajul extern şi limbajul intern.

Limbajul extern

Limbajul extern se adresează celor din jur fie pe cale orală, fie în scris.

Limbajul oral

Limbajul oral (sau vorbirea propriu-zisă) este adresativ şi contextual,


implică prezenţa a cel puţin unei persoane căreia i se adresează
mesajul.

Canalul de comunicare este auditiv şi se poate realiza faţă în


faţă sau prin mijloacele audio-video.

Comunicarea verbală are un grad ridicat de libertate, nu este supusă


unor costrângeri, norme şi reguli foarte riguroase. Ceea ce contează
este ca mesajul să ajungă la destinatar.

Dialogul

Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral.


Dialogul ia forma schimbului de replici în care fiecare interlocutor
aşteaptă ca cealălalt să-şi încheie mesajul.

Monologul

Monologul sau discursul verbal public este o formă de comunicare


verbală unidirecţionată, dar care valorifică feed-back-ul auditoriului.
Monologul este mai riguros, trebuie să ţină seama de unele convenţii
ale adresării în public, iar mijloacele de expresivitate trebuie să fie
corect utilizate şi subordonate conţinutului comunicării.
Limbajul scris

Limbajul scris este inseparabil legat de citit. Scris-cititul


constituie deprinderi intelectuale complexe care se însuşesc şi se
perfecţionează la începutul şcolarităţii.

Limbajul intern

Limbajul intern este forma cea mai evoluată a limbajului care se


dobândeşte prin interiorizarea limbajului oral.

Se desfăşoară într-un plan intern ca vorbire în sine şi ca mijloc de


elaborare a ideilor, judecăţilor, raţionamentelor, ca modalitate de
anticipare, conducere şi coordonare a acţiunilor voluntare.

Dacă limbajul oral are un caracter desfăşurat în care succesiunea


cuvintelor, propoziţiilor, frazelor asigură cursivitatea şi înţelegerea, în
limbajul intern viteza de derulare este foarte rapidă, este un
limbaj comprimat, condensat şi focalizat pe acţiuni, pe idei, pe
înţelesuri.

Limbajul intern constituie instrumentul de lucru al gândirii; structura


internă a gândirii are un caracter propoziţional, sunt construcţii
logice, raţionale, succesiuni de judecăţi şi raţionamente realizate
prin intermediul cuvântului.

DISCÚRS, discursuri, s. n. Expunere făcută în fața unei adunări; cuvântare.


♦ (Franțuzism înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau
literară. 

DISCÚRS s. n. 1. expunere oratorică în fața unui auditoriu pe o temă


politică, morală etc.; cuvântare. 2. expresie verbală a gândirii; cuvântare. 3.
disertație, tratare a unui subiect de natură științifică sau literară; expozeu,
tratat. (< fr. discours, lat. discursus)

TOÁST, toasturi, s. n. Urare făcută la o masă în cinstea unei persoane sau


a unui eveniment, însoțită de ridicarea paharului; scurt discurs ținut cu
acest prilej. – Din fr. toast.

TOÁST s.n. Scurt discurs ocazional, improvizat, rostit la o masă în cinstea


unei persoane sau a unui eveniment; închinare în sănătatea cuiva.
PREDICÁ, prédic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. ◊ Expr. A
predica în deșert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care
nu le ascultă. ♦ Tranz. (Fam.) A recomanda ceva cu insistență; a răspândi, a
propaga idei, concepții etc. – Din lat. praedicare.

predicare sf [At: PANN, P. V. I, 75/4 / Pl: ~cări / E: predica]


(Rar) 1 Explicare în biserică a unui text biblic, a unui fapt religios etc. și
degajarea din ele a unei învățături morale. 2 (Înv) Predică
(1). 3 Propovăduire. 4 recomandari

felicitare sf [At: DA ms / Pl: ~tări / E: felicita] 1 Adresare a unor cuvinte de


laudă pentru un succes obținut. 2 Urare de fericire făcută cu prilejul unui
eveniment important, al unei aniversări etc. 3 (Ccr) Bilet, scrisoare,
ilustrată etc. special imprimate prin care cineva este felicitat.
FELICITÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) felicita. 2. scrisoare adresată cuiva
pentru a-l felicita. (< felicita)

NEOLOGÍSM s.n. (Lingv.) Cuvânt nou împrumutat dintr-o limbă străină sau


creat prin mijloace proprii în limba respectivă; (p. restr.) împrumut lexical
recent. [< fr. néologisme, cf. gr. neos – nou, logos – cuvânt].

NEOLOGÍSM, neologisme, s. n. Cuvînt nou împrumutat sau creat într-o


limbă. Nevoia de cuvinte noi a științelor, a filozofiei, a cercetării istorice, a
analizelor morale se satisface prin masiva introducere de neologisme în
epoca de după 1780. L. ROM. 1954, nr. 4, 50. În limba literară, neologismul
intră firesc acolo unde e nevoie de el. SADOVEANU, E. 34.

3 tipuri de neologism-1În primul rând, printre acestea se includ toate mijloacele


de formare a cuvintelor: derivarea, compunerea, telescoparea,
formarea siglelor și acronimelor, reduplicarea, trunchierea cuvintelor
(prin afereză, sincopă sau apocopă), trunchierea sintagmelor și a cuvintelor compuse,
deformarea cuvintelor (prin etimologie populară sau în mod voit), lexicalizarea de nume
proprii prin antonomază de tip metonimic, și unele mijloace mai puțin productive.

2.În al doilea rând este vorba de procedeul numit conversiune, prin care un cuvânt trece
dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta, adică devine altă parte de vorbire, de
exemplu adverbul bine devine substantiv, primind determinanți și fiind declinat ca
acesta: binele, binelui[7].

3.În al treilea rând, lexicul se îmbogățește și prin darea de sensuri noi unor cuvinte
preexistente în limbă, de exemplu prin metaforă: poalele muntelui, broasca ușii, capra
trăsurii, aripile morii, aripile automobilului [8].
Un mijloc numai extern de îmbogățire a lexicului este împrumutul din alte limbi.
Motive-Neologisme- apar în primul rând din necesitatea de a denumi realități
și concepte noi[25].
În al doilea rând, există neologisme motivate de necesitatea de a denumi lucruri deja
cunoscute cu nume considerate mai potrivite din diverse motive.
Un astfel de motiv este, de exemplu, evitarea în terminologia medicală a unor cuvinte
populare considerate vulgare
Limbaj eleval—elevul posedă un limbaj ales

Limbaj maliabil-modelat,schimbat Fezabel-descurs o lectie ,realizable

DIALÉCT, dialecte, s. n. 1. Variantă teritorială a unei limbi, cuprinzând


adesea mai multe graiuri. 2. (Impr.) Grai. 3. (Impr.) Limbă. [Pr.: di-a-] –
Din fr. dialecte, lat. dialectus.

dialect sn [At: CANTEMIR, I.I.I, 7 / V: (înv) ~ă sf / P: di-


a~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr dialecte, lat dialectus] 1 (Înv) Limbă (ca mijloc de
comunicare). 2 Ramificație teritorială a unei limbi, ale cărei trăsături
caracteristice o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași
limbi. 3 (Rar) Grai. 4 (Imp) Limbaj special tehnic. 5 (Imp) Jargon.

ÎNTREBÁ, întréb, vb. I. 1. Tranz. și refl. (recipr.) A(-și) pune întrebări, în


scopul de a afla un răspuns. ◊ Expr. (Tranz.) Întreabă-mă să te întreb, se
spune cuiva care cere o informație despre un lucru asupra căruia nici cel
întrebat nu știe mai mult. 2. Tranz. și intranz. (Urmat de determinări introduse
prin prep. „de” sau „despre”) A cere (cuiva) vești sau lămuriri despre..., a se
interesa, a se informa de..., a cerceta. ◊ Expr. (Tranz.) A întreba (pe
cineva) de sănătate = a se interesa de starea în care se află cineva; a intra
în vorbă cu cineva. 3. Tranz. A pune cuiva întrebări pentru a-i evalua, din
răspunsuri, nivelul cunoștințelor; a chestiona, a examina.
– Lat. *interroguare (= interrogare).

ÎNTREBÁRE, întrebări, s. f. Acțiunea de a (se) întreba. ◊ Semnul întrebării =


semn de punctuație care se pune la sfârșitul unui enunț interogativ. ♦
Problemă, chestiune. ♦ Îndoială, incertitudine. – V. Întreba

întrebáre-problémă s. f. Întrebare cu caracter de problemă ◊ „[...] aparatul,


al cărui «părinte» este profesorul de chimie I.S., îndeplinește următoarele
operații: înregistrează pe film întrebările-problemă, acordă note (prin
convertire de punctaj), semnalizează trecerea la noua întrebare și o
efectuează automat după formularea răspunsului.” Sc. 29 XI 69 p. 2.
◊ „Oameni obișnuiți, aceștia își asumă, în felul lor profund natural, micile și
marile întrebări-probleme ale timpului nostru.” Luc. 4 II 84 p. 8 (din
întrebare + problemă)

 Întreabă-mă să te întreb se spune, când ți se cere o informație despre


ceva ce nu cunoști nici tu. 2) (elevi sau studenți) A supune unui examen
oral; a asculta; a interoga; a examina. 2. intranz. (urmat de un complement
indirect cu prepoziția de) 1) A manifesta interes; a se interesa. ~ de
sănătate. 2) A încerca să afle, chestionând. ~ de Ion. ◊ ~ de cineva a cere
permisiunea cuiva. 3) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A dori cu
insistență; a căuta. Cărțile sunt întrebate. Marfa se întreabă. [Sil. în-
tre-] /

RĂSPÚNS ~uri n. 1) Comunicare (orală sau scrisă) generată de o


întrebare pusă de cineva. 2) Expunere a cunoștințelor la examene. ◊ A
chema la ~ a întreba; a chestiona. 3) pop. Vorbă sau acțiune promptă la
spusele agresive ale cuiva; ripostă; replică. 4) mat. Soluționare a unei
probleme; dezlegare; rezolvare. /<lat. responsum<lat. interroguare
2. Răspunsul la întrebare

 
2.1. Ce este un răspuns potrivit? În procesul comunicării, un dialog corect şi raţional
presupune nu numai o întrebare clară şi adresată în condiţii adecvate, dar şi un răspuns
inteligibil, al cărui conţinut corespunde întrebării respective. 

2.2. Ce este un răspuns corect? După cum am menţionat deja, o întrebare este


alcătuită din supoziţie şi incertitudine, aceasta din urmă indicînd asupra informaţiei pe
care trebuie să o conţină răspunsul. De aici vom conchide că un răspuns este corect
atunci cînd informaţia cuprinsă în el corespunde incertitudinii întrebării sau, altfel zis,
dacă el satisface întrebarea.

2.3. Ce este un răspuns complet? Conţinutul răspunsului corect poate corespunde


total sau parţial incertitudinii întrebării. Atunci cînd congruenţa este totală, avem un
răspuns corect şi complet, iar în cazul în care ea este parţială, avem un răspuns corect,
dar incomplet. 

2.4. Ce este un răspuns adevărat? Un răspuns este apreciat ca fiind potrivit-nepotrivit,


corect-incorect sau complet-incomplet, pornindu-se de la corelaţia dintre acesta şi
întrebare. Cu totul altfel stau lucrurile cînd calificăm un răspuns drept adevărat sau fals.
Aici se ia ca punct de referinţă nu întrebarea, ci adevărul (în opoziţie cu falsul). Cu alte
cuvinte, un răspuns care prin conţinutul său reflectă realitatea, este adevărat, iar un
răspuns care nu o reflectă – este fals