Degradarea produsă de acțiunea compușilor sulfului

Acțiunea asupra betonului

Acţiunea compuşilor sulfului asupra betonului se reduce în final la acţiunea ionului de

2-
SO4 (provenit din disocierea H2SO4, H2SO3, NaSO4, MgSO4, (NH4)2SO4 etc.) ce substituie
ionul OH- din Ca(OH)2 din piatra de ciment. Acidul sulfuric poate lua naştere şi din alţi compuşi
ai sulfului aflaţi în aerul poluat (SO2, H2S etc.).
Schema acţiunii compuşilor sulfului asupra betonului este prezentată în Figura 2.19.

Figura 2.19 Acțiunea acidului sulfuric asupra betonului și armăturii

Acidul sulfuric reacţionează în primul rând cu hidroxidul de calciu din beton formând
gipsul. în primă fază gipsul format cu expansiune de volum (cristalizează cu două molecule de apă)
umple porii betonului, compactându-1 într-un strat superficial în grosime variabilă funcţie de condiţiile
specifice de expunere. Dacă acţiunea continuă, intră în reacţie şi alţi componenţi ai pietrei de
ciment (aluminatul tricalcic) formând etringitul, produs ce îşi măreşte volumul de 2,5 ori. În aceste
condiţii, cei doi produşi formaţi prin expansiune de volum cojesc betonul în straturi succesive, pe
măsura formării lor.
Acidul sulfuric acţionează asupra fierului doar în soluţie diluată, fierul fiind pasiv faţă de
acidul sulfuric concentrat.
 Coroziunea datorată acidului sulfuric sunt frecvent semnalată în industrie, având caracter
specific funcţie de condiţiile de mediu, precum umiditatea şi temperatura.
Degradarea betonului prin cojirea pietrei de ciment în straturi succesive este un proces
specific coroziunii cu acid sulfuric, ceea ce-l face uşor de recunoscut, Figura 2.20. Cojirea se
opreşte la momentul în care sursa de coroziune este înlăturată, stratul de beton superficial fiind
compactat de ghipsul din pori, sau continuă dacă betonul este spălat cu soluţii conţinând acid
sulfuric, Figura 2.21. Agregatul rămâne astfel în relief, desprinzându-se în momentul cojirii
pietrei de ciment din jur. În momentul în care întregul strat de acoperire cu beton a armăturilor se
distruge, începe coroziunea armăturii.

Figura 2.20 Degradarea betonului sub acțiunea ionului sulfat,

prin cojirea succesivă a pietrei de ciment din beton

Figura 2.21 Degradarea la elemente spălate cu soluție de acid sulfuric

Alţi compuşi ai sulfului, precum NaSO4, Figura 2.22a, dar mai ales (NH4)2SO4, Figura
2.22b, au o acţiune corozivă foarte puternică asupra betonului. Aceştia din urmă penetrează prin
beton şi provoacă, în acelaşi timp cu cojirea straturilor superficiale şi dezagregarea betonului în
masa sa (acţiune specifică compuşilor azotului). Trebuie remarcată şi acţiunea sărurilor de
magneziu care reacţionează nu numai cu Ca(OH)2 dar şi cu celelalte săruri de calciu din piatra de
ciment (coroziune de tipul II).
 a. b.
Figura 2.22 a. Degradări datorate acțiunii sulfatului de sodiu
b. Dezagregări ale betonului datorate acțiunii sulfatului de amoniu

Acțiunea asupra armăturii

Fierul este imediat şi violent atacat de acidul sulfuric diluat, dar este pasiv faţă de acidul
sulfuric concentrat la temperatură normală.
Acidul sulfuric acţionează asupra fierului doar în condiţii de umiditate (peste 75%), formând
sulfatul feros, care, în continuare, se transformă în rugină, Figura 2.19, eliberând acid sulfuric. În
consecinţă, transformarea sulfatului feros în rugină are loc prin intermediul acţiunii catalitice a
acidului sulfuric asupra sulfatului feros, iar reacţiile, alternând în permanenţă, duc în final la o
distrugere intensă a fierului, chiar sub acţiunea unei cantităţi mici de acid sulfuric.
Bioxidul de sulf, atunci când nu se transformă în acid sulfuric în prezenţa umidităţii,
acţionează asupra fierului fiind absorbit de rugina existentă (formată datorită umidităţii) după
care se formează sulfatul feros care în continuare, reacţionează după reacţiile prezentate anterior.
Acţiunea puternic corozivă a acidului sulfuric asupra armăturii se soldează cu dizolvarea
acesteia. Procesul este vizibil la elementele de construcţii aparente deoarece se produce după
cojirea întregului strat de acoperire cu beton a armăturilor, dar este foarte periculos atunci când
acidul sulfuric infiltrat în teren corodează fundaţiile sau baza stâlpilor, Figura 2.23.

Figura 2.23 Armătură dizolvată prin acțiunea acidului sulfuric

 Degradarea produsă de acțiunea compușilor azotului

Acțiunea asupra betonului

Cei mai activi compuşi ai azotului asupra betonului sunt acidul azotic şi azotatul de
amoniu.
Acidul azotic reacţionează cu compuşii pietrei de ciment, respectiv cu oţelul, Figura 2.24.
În prima fază, acesta dezalcalinizează betonul prin formarea azotatului de calciu în stratul
superficial. Expunerea în prezenţa umidităţii la acţiunea acidului azotic, conduce la formarea în
continuare a azotatului de calciu care, fiind solubil, se cojeşte în straturi succesive, pe măsura
formării. O expunere continuă la soluţii de acid azotic, conduce la intrarea în reacţie şi a altor
compuşi ai pietrei de ciment (de exemplu, silicaţii) astfel încât pe lângă produşii solubili
(azotatul de calciu) se formează şi geluri (hidroxid de siliciu), ceea ce produce distrugerea
treptată, mult mai rapidă, a betonului în adâncimea elementului.

Figura 2.24 Acțiunea compușilor azotului asupra betonului și armăturii

Azotatul de amoniu acţionează asupra betonului după reacţiile prezentate în Figura 2.24.
Această acţiune se caracterizează prin aceea că produşii formaţi prin reacţie expandează şi
fisurează betonul. Amoniacul are tendinţa de a se combina cu apa formând o bază slabă, puţin
agresivă faţă de beton.
 Figura 2.25 Stâlp degradat datorită acțiunii acidului azotic

a. b.
Figura 2.26 a. Dezintegrarea betonului sub acțiunea azotatului de amoniu;
b. Cojirea în straturi a betonului și armături secționate datorită acțiunii NH4NO3

Elementele de construcţii expuse permanent acţiunii soluţiilor de azotat de amoniu

(spălări) prezintă degradări sub formă de cojiri ale pietrei de ciment şi levigarea produşilor
formaţi, Figura 2.26a.
Degradarea se produce mai repede decât în cazul coroziunii cu sulfaţi deoarece azotatul
pătrunde şi în masa betonului, stratul cojit fiind mult mai gros, Figura 2.26b.

Acțiunea asupra armăturii

Fierul nu este atacat de acidul azotic concentrat ci doar de cel diluat.

Coroziunea generalizată a oţelului în medii pe bază de azotat de amoniu se datorează
capacităţii de oxidare a ionului de NO3- şi a acţiunii de complexare a ionilor de Fe2+ de către ionii
de NH4, Figura 2.24. Produşii de coroziune formaţi sunt neaderenţi şi neprotectori faţă de oţel.
 Acţiunea azotatului se mai manifestă prin fragilizare şi rupere în zonele în care reţeaua
intercristalină a fost alterată, de exemplu prin îndoire (cazul etrierilor, Figura 2.26a). În capătul
fisurii intercristaline astfel formate, are loc un proces anodic de coroziune care conduce la
secţionarea armăturilor, Figura 2.27a).
Fenomenul mai poate apare ca o consecinţă a unui proces catodic în care, în anumite
condiţii, atomul de hidrogen apare ca produs intermediar şi poate pătrunde în oţel. Recombinarea
hidrogenului molecular cu oţelul determină o presiune locală internă foarte mare care are drept
consecinţă fisurarea oţelului (fenomenul poartă denumirea de fragilizare cu hidrogen, Figura
2.27b şi Figura 2.28).
Probe de armătură analizate la microscop au prezentat fisuri în zonele îndoite, Figura
2.27a.
Examinarea la microscop cu o mărime de 500:1 a evidenţiat stratul de rugină care
asigură pasivarea armăturii şi fisura intercristalină, Figura 2.27b.

a. b.
Figura 2.27 a. Fisuri în zona de îndoire a armăturilor (mărire 2:1)
b. Fisură intercristalină și produșii de coroziune formați la suprafața armăturii (mărire 500:1)

Fenomenul de fragilizare a armăturii în zone nealterate mecanic este prezentat de o

armătură aproape complet secţionată prin fisurare (zona argintie reprezintă partea din armătură
nefisurată), Figura 2.28.

a. b.
Figura 2.28 a. Armătură fisurată prin acțiunea atomului de hidrogen
b. Detaliu în secțiune
 Particularități privind coroziunea armăturilor pretensionate

Fenomenele de coroziune a armăturilor sunt mult mai periculoase în cazul în care

acestea se află sub tensiune. Astfel, datorită eforturilor permanente mari din armăturile
pretensionate pot apare ciupituri sau fisuri în care are loc un proces anodic de coroziune,
Figura 2.29a. Acest tip de coroziune se numeşte coroziune fisurată sub tensiune.

a. b.
Figura 2.29 a. Fenomenul de coroziune fisurată a armăturii
b. Fragilizarea armăturii prin acțiunea atomului de hidrogen

a. b.
Figura 2.30 a. Ruperea prin coroziune fisurantă locală a fascicolelor pretensionate care
asamblează bolțarii unui stâlp
b. Cedarea unui toron la un element din beton precomprimat datorită coroziunii generalizate cu
ioni de clor

Un alt fenomen care poate conduce la cedarea armăturii pretensionate este acela prin care
atomul de hidrogen, rezultat ca produs intermediar în urma unui proces catodic sau din alte cauze
(contact direct cu atmosfera, teacă din pvc), pătrunde în reţeaua intercristalină a oţelului şi crează
o presiune internă care conduce la cedarea bruscă a armăturii aflată sub tensiune, Figura 2.29b.
Coroziunea armăturii sub tensiune are loc în zonele în care stratul pasiv s-a degradat,
fenomen care poate fi localizat (într-o fisură a elementului) sau generalizat (în cazul
dezalcalinizării stratului de acoperire cu beton a armăturilor sau penetrării ionilor de clor).
 Degradarea produsă de acțiunea apelor dedurizate

Apele cu duritate scăzută provin din recircularea apelor industriale, din topirea zăpezilor,
din anumite ape curgătoare şi în contact cu betonul au tendinţa de a dizolva şi spăla, din piatra de
ciment, hidroxidul de calciu eliberat în timpul hidrolizei cimentului.
Dezagregarea pietrei de ciment începe cu combinaţiile foarte bazice (hidrosilicaţi,
hidroaluminaţi şi hidroferiţi a căror compoziţie depinde esenţial de concentraţia de Ca(OH)2) şi
progresează pe măsura îndepărtării din soluţie a varului liber format. În primă etapă este levigat
hidroxidul de calciu existent în piatra de ciment, ulterior fiind dizolvat şi cel eliberat datorită
acţiunii hidrolitice a apei. Sub influenţa concentraţiei de Ca(OH)2, hidrosilicaţii, hidroaluminaţii
şi hidroferiţii pot să se transforme şi să recristalizeze sub forma unor alţi hidrocompuşi, cu
eliberare de hidroxid de calciu. Aceste fenomene sunt însoţite de tensiuni în beton şi apariţia de
microfisuri, defecte de structură care favorizează în continuare procesele de difuzie, accelerând
coroziunea betonului până la decalcifierea totală a pietrei de ciment şi transformarea sa într-un
amestec de geluri de bioxid de siliciu hidratat, hidroxid de aluminiu hidratat şi hidroxid feric,
descrescând rapid rezistenţele mecanice, Figura 2.31.

Figura 2.31 Acțiunea apelor dedurizate

Efectul de distrugere este condiţionat de viteza de circulaţie a apei prin masa betonului, un rol
important în limitarea coroziunii avându-1 carbonatarea la suprafaţă a betonului.
Aceste fenomene sunt evidente la turnurile de răcire a apei recirculate din industrie,
degradările acestor structuri mergând de la exfiltrări locale, în general prin defecte de execuţie
(segregări, fisuri) şi până la penetrarea totală a plăcii din beton, Figura 2.32.
Figura 2.32 Degradări ale betonului la un turn de răcire