1 Principalele mărimi şi unităţi de măsură din electrotehnică

Electrotehnica este un domeniu aplicativ al fizicii, în domeniul fenomenelor electric. Dezvoltarea

domeniului a fost posibilă prin sistematizare, cu stabilirea de mărimi, legi şi regimuri. Dezvoltările teoretice de
la sfârşitul secolului XIX-lea şi, în special, lucrările lui Maxwell, au permis elaborarea unor concepte şi legi
care stau la baza rezolvării problemelor specifice domeniului.

1.1 Mărimi fizice în teoria macroscopică. Câmpul electromagnetic

Proprietăţile definite prin mărimi matematice (scalari, vectori, tensori) se numesc mărimi fizice. Mărimile
fizice se clasifică, având în vedere modul caracteristicile lor fundamentale şi modul de percepere. Din acest
punct de vedere mărimile pot fi primitive şi derivate.
Mărimile primitive sunt acele mărimi care, într-o teorie dată, se introduc în urma unui proces inductiv,
pornind de la experiment. Mărimile primitive nu pot fi definite prin alte mărimi. De exemplu, pentru
prezentarea fenomenelor din mecanica clasică sunt necesare patru mărimi primitive: lungimea, timpul, masa şi
forţa. Mărimile pentru care unităţile de măsură şi procedeele de măsurare se aleg independent se numesc
mărimi fundamentale, iar mărimile care rezultă din relaţiile de legătură cu mărimile fundamentale se numesc
mărimi secundare. Calitatea de mărime fundamentală sau mărime secundară depinde de sistemul de unităţi
adoptat. Numărul de mărimi fundamentale este mai mic decât numărul mărimilor primitive. Astfel, deşi forţa
este o mărime primitivă, nu este o mărime fundamentală în sistemul de unităţi SI.
Mărimile derivate sunt acele mărimi care se introduc într-o teorie dată în funcţie de alte mărimi considerate
de referinţă, prin relaţii analitice, nefiind necesare experienţe care să le pună în evidenţă proprietăţile.
Exemplificând tot din teoria clasică a mecanicii, viteza, acceleraţia, energia cinetică, lucrul mecanic etc. sunt
mărimi derivate, introduse prin relaţii de definiţie în raport cu alte mărimi presupuse cunoscute:
dr dv d 2 r m  v2
v ; a  ; Wc  ;
dt dt 2 2
dt
B (1.1)
L   F  ds .
A
Calitatea de primitivă sau derivată ce se atribuie unei mărimi este în parte relativă şi depinde de modul de
prezentare a domeniului studiat, însă numărul mărimilor primitive este acelaşi în cadrul unei teorii date. El
reprezintă numărul minim de mărimi cu care se pot descrie complet fenomenele unui domeniu de cercetare.
Numărul mărimilor primitive poate să scadă odată cu progresul ştiinţei, dar numărul de mărimi derivate este
principial nelimitat, asigurând o descriere mai uşoară a fenomenelor studiate.
Totalitatea unităţilor de măsură fundamentale şi derivate care se referă la un domeniu sau mai multe
domenii de măsurare reprezintă sistemul de unităţi de măsură.
Sistemul Internaţional de Unităţi, SI, se bazează pe şapte unităţi fundamentale: metru [m] → lungime,
kilogram [kg] → masă, secundă [s] → timp, amper [A] → intensitatea curentului electric, kelvin [K] →
temperatura termodinamică, molul [mol] → cantitatea de substanţă, candela [cd] → intensitatea luminoasă
[1.1 1.3]. Prin săgeată s-a indicat corespondenţa între unitatea de măsură şi mărimea fizică corespunzătoare.
Unităţi suplimentare sunt: radian şi steradian.
Mărimile fizice pot fi de stare sau de proces [1.1, 1.2, 1.4].
Mărimile sau parametrii de stare reprezintă ansamblul de mărimi a căror cunoaştere determină univoc
starea sistemului fizic din punctul de vedere al fenomenelor urmărite. Cunoaşterea mărimilor de stare permite,
prin utilizarea legilor fenomenelor respective, prevederea evoluţiei viitoare a sistemului, în conformitate cu
2 Principalele mărimi şi unităţi de măsură din electrotehnică

principiul cauzalităţii. De exemplu, starea unui punct material este complet precizată de mărimile de stare: raza
vectoare şi impulsul.
Mărimile de proces sunt mărimile care descriu interacţiunea unui sistem fizic cu altul sau trecerea sa dintr-
o stare în alta. Din alt punt de vedere, mărimile fizice mai pot fi extensive: mărimi ale căror valori se adună prin
reuniunea a două sisteme fizice sau corpuri de aceeaşi natură ca de pildă: lungimea, aria, volumul, masa, sarcina
electrică etc., sau intensive: mărimi care caracterizează local un sistem fizic (temperatura, presiunea, densitatea
de masă, densitatea de sarcină etc.).
O specie de mărimi fizice este caracterizată printr-o pereche de relaţii de echivalenţă şi ordonare asociate şi
prin precizarea unor convenţii de scară şi de zero. Se ajunge astfel la măsurarea mărimilor, care se efectuează cu
ajutorul unui procedeu de măsurare. Procedeul de măsurare este o operaţie experimentală reproductibilă, cu
ajutorul căreia se poate asocia, fiecărei mărimi fizice, o mărime matematică, numită valoare sau măsură, în
raport cu mărimea fizică de referinţă, numită unitate de măsură [1.3 ].
O mărime fizică este definită de o parte calitativă şi una cantitativă. Cea calitativă determină proprietatea
caracteristică a acesteia. De pildă: masa unui corp caracterizează inerţia acestuia; forţa caracterizează
interacţiunea dintre corpuri; acceleraţia caracterizează modul de variaţie a vitezei. Partea cantitativă se obţine
prin măsurări. Pentru a măsura o mărime este necesar a dispune de un mijloc de măsurare şi de o metodă de
măsurare [1.5  1.7].
În teoria macroscopică clasică a fenomenelor electromagnetice se folosesc şase mărimi primitive: sarcina
electrică q [C], intensitatea câmpului electric E [V/m], momentul magnetic m [A·m2], densitatea curentului de
conducţie J [A/m2], momentul electric p [C·m] şi inducţia magnetică B [T]. Aceste mărimi au fost stabilite şi
introduse pe cale experimentală [1.1, 1.2].
Mărimile q, p, J şi m caracterizează starea electromagnetică a corpurilor, iar E şi B descriu starea câmpului
electromagnetic. Teoria macroscopică a câmpului electromagnetic, care reprezintă baza teoretică a
electrotehnicii, a fost formulată de J.C. Maxwell în anul 1873, pornind de la ideile exprimate de Faraday în
lucrarea sa „Tratat despre electricitate şi magnetism“.
Câmpul electromagnetic, ansamblu indisolubil format din câmpul electric şi câmpul magnetic, reprezintă
un sistem fizic, diferit de corpuri, care poate exista, atât în interiorul corpurilor, cât şi în vid. El poate fi generat
de corpurile care se găsesc în anumite stări sau poate avea o existenţă independentă. Deoarece câmpul
electromagnetic exercită acţiuni ponderomotoare asupra corpurilor, în urma cărora energia şi impulsul acestora
variază, rezultă că trebuie să se admită existenţa unei energii şi a unui impuls al câmpului.

1.2 Modul de variaţie a fenomenelor electromagnetice

În funcţie de variaţia mărimilor care descriu fenomenele electromagnetice din teoria macroscopică se
disting următoarele patru regimuri:
 regimul static, în care mărimile nu variază în timp, nu se produc transformări energetice, fenomenele
electrice se produc independent de cele magnetice, iar cele două câmpuri (electric şi magnetic) se pot studia
separat;
 regimul staţionar, în care mărimile nu variază în timp, dar, spre deosebire de regimul static,
interacţiunile câmpului cu substanţa sunt însoţite de transformări energetice;
 regimul cvasistaţionar, în care mărimile variază suficient de lent pentru a se putea neglija radiaţia
câmpului electromagnetic (pentru a se putea neglija câmpul produs de variaţia în timp a fluxului electric);
 regimul nestaţionar sau regimul variabil, în care mărimile variază în timp.

Bibliografie
[1.1] Timotin A. ş.a., Lecţii de Bazele Electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
[1.2] Mocanu C., Teoria Câmpului Electromagnetic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
[1.3] Iscrulescu I. ş.a., Sistemul Internaţional de unităţi de măsură, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970.
[1.4] Gavrilă H., Centea O., Teoria Modernă a Câmpului Electromagnetic şi Aplicaţii, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
[1.5] Ionescu C. ş.a., Măsurarea Mărimilor Electrice, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, 1997.
[1.6] Nicolau E. (coordonator) ş.a., Manualul inginerului electronist, Măsurări electronice, Editura Tehnică Bucureşti, 1979.
[1.7] Ciorăscu F., Spinulescu I., Măsurări Electrice şi Electronice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.