Sunteți pe pagina 1din 2

MONAHII ȘI STAREA MONAHALĂ

 Starea monahală, cinul monahal, monahismul sau călugăria nu reprezintă un


element constitutiv esenţial al Bisericii, adică un element fără de care Biserica n-ar
exista.
 Monahismul nu a existat de la începutul creştinismului în forma sa actuală. Totuşi, chiar
de la început erau mulţi creştini care, pentru a ajunge la o stare cât mai mare de
perfecţiune, practicau o înfrânare şi abţinere de la cele mai mici plăceri. Acest fel de viaţă
s-a numit asceză, iar creştinii care s-au hotărât să urmeze o astfel de practică au primit
denumirea de asceţi. Numărul a început să se înmulţească mai ales prin secolul al III-lea
datorită persecuţiilor. Ceva mai târziu, după ce creştinismul a fost recunoscut ca religie de
stat, mulţi creştini virtuoşi au început să se consacre vieţii ascetice. Unii se retrăgeau chiar
în pustie, urmând exemplul Sfântului Ioan Botezătorul şi al Domnului nostru Iisus
Hristos. Aceştia au primit denumirea de anahoreţi sau eremiţi. Cei mai renumiţi anahoreţi
au fost Pavel din Teba şi Antonie cel Mare, care sunt consideraţi pe drept cuvânt părinţii
monahismului.
 La început toţi monahii trăiau în locuinţe separate numite chilii sau mănăstiri. Vieţuirea
în comun consta în aceea că toţi se supuneau conducerii unui superior. Sfântul Pahomie
cel Mare, unul dintre ucenicii Sfântului Antonie, a fost primul care a introdus, pentru
monahii aflaţi sub jurisdicţia sa, o viaţă cu totul comună în acea mănăstire. Această
formă de vieţuire în comun s-a numit chinovie, iar monahii care practicau acest mod de
vieţuire au primit denumirea de chinoviţi. Prin întemeierea acestei forme, Pahomie a
devenit întemeietorul şi părintele monahismului chinovial sau mănăstiresc
 Un mare admirator al monahismului a fost şi Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut din el o
instituţie folositoare întregii societăţi omeneşti. Tot el l-a şi reorganizat prin normele sale
proprii, care au rămas regulile de căpetenie ale mănăstirilor din Biserica Răsăriteană
 Până la jumătatea secolului al V-lea, mănăstirile erau independente de autorităţile
jurisdicţionale bisericeşti, fiind supuse stareţilor lor proprii. Astfel, monahismul devine
instituţie oficială a Bisericii prin Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, când prin
canonul 4 monahismul a fost pus sub jurisdicţia Bisericii.
 Monahii, călugării sau asceţii sunt acei membrii ai Bisericii care, în scopul de a ajunge la
o perfecţiune cât mai desăvârşită, se dedică unei vieţi corespunzătoare, luând asupra lor
obligaţia de a ţine toată viaţă unele făgăduinţe morale speciale. Aceste făgăduinţe, pe
care monahii le depun cu prilejul intrării în monahism, sunt următoarele:
 Votul sărăciei în urma căruia candidatul trebuie să se hotărască asupra averii sale
înainte de intrarea sa în monahism, deoarece altfel averea sa trece asupra mănăstirii
(Canonul 6 Sinodul I-II local de la Constantinopol).
 Votul castităţii prin care candidatul renunţă, atât la căsătorie, cât şi la toate plăcerile
trupeşti (Canonul 16 Sinodul IV Ecumenic; Canonul 44 Sinodul VI).
 Votul ascultării prin care candidatul este obligat să se supună superiorilor săi.
 Votul stabilităţii în urma căruia candidatul este obligat să rămână în viaţa monahală şi
în mănăstire până la moarte (Canonul 4 Sinodul IV Ecumenic şi Canonul 7 Sinodul
IV Ecumenic; Canonul 41 Sinodul VI Ecumenic şi Canonul 46 Sinodul VI
Ecumenic).

 Deşi canoanele nu opresc pe cei păcătoşi să intre în monahism, totuşi pentru a se înlătura
persoanele nevrednice care nu ar fi în stare să îndeplinească voturile depuse, se cer
anumite condiţii de la candidaţi. Aceste condiţii sunt următoarele:
 Vârsta canonică – adică 25 de ani, conform canonului 18 al Sfântului Vasile cel Mare
şi a canoanelor 40 şi 43 ale Sinodului VI ecumenic.
 Facultăţile spirituale normale;
 Lipsa altor obligaţii sociale;
 Perioada de încercare.
 Această perioadă este de trei ani în cadrul mănăstirii, după care se primeşte în mod
liber şi hotărât tunderea monahală. După trecerea acestei perioade urmează depunerea
voturilor monahale, care sunt jurăminte făcute în faţa lui Dumnezeu şi care sunt primite
de episcopul locului sau de stareţul mănăstirii.
 Monahii hirotoniţi preoţi se numesc ieromonahi, iar cei hirotoniţi diaconi, ierodiaconi.
 În Biserica Ortodoxă Română, gradele monahale sunt: monah, ierodiacon, arhidiacon;
ieromonah, singhel, protosinghel şi arhimandrit. Gradele superioare se dau de către
episcop pe baza unei recomandări a Consiliului duhovnicesc, numai celor cu merite
deosebite şi cu o mai bună pregătire. Rangul de arhimandrit se va conferi numai cu
aprobarea Sfântului Sinod, de episcopul respectiv.