Sunteți pe pagina 1din 8

85.

diamantul si grafitul
Diamantul se găseşte în natură în Congo, India, Brazilia, Africa de Sud. Este o substanţă incoloră, rareori colorată şi
transparentă. Difracţia luminii în diamant este mare şi dă naştere la jocul luminii. Diamantele absolut transparente şi
şlefuite într-un mod corespunzător, lucrate în feţe triunghiulare şi ascuţite la vârf poartă numele de briliante. Greutatea
dimantelor se socoteşte în carate; un carat este egal cu 0,205 g.
Are cea mai mare duritate: 10, în scara lui Mohs.
Este rău conducător de electricitate şi căldură.
Cu ajutorul razelor X a fost determinată reţeaua cristalină a diamantului, care este de natură atomică.
Cristalizează în sistemul cubic cu feţe centrate, unde fiecare atom de carbon este hibridizat sp 3 şi este înconjurat în mod
uniform de alţi patru atomi de carbon, astfel încât în ansamblu formează un tetraedru perfect.
Diamantul prezintă o reactivitate chimică scăzută.
În aer nu arde decât la 8500C, iar în curent de oxigen, la o temperatură de 750 0C, trece în bioxid de carbon.
Încălzit în absenţă aerului la o temperatură mai mare de 1500 0C, diamantul se transformă în grafit.
Transformarea diamantului în grafit fiind exotermă, înseamnă a grafitul are o stabilitate mai mare decât diamantul, care se
prespune că este o formă metastabilă faţă de grafit.
Diamantul este rezistent faţă de agenţii chimici şi nu este atacat de acizi, baze şi halogeni; topit cu azotat de potasiu sau cu
carbonat de sodiu se oxidează.
Soluţia de hipoclorit de calciu de asemenea îl oxidează.
Se întrebuinţează la prelucrarea metalelor dure, la tăierea sticlei, la confecţionarea instrumentelor de precizie, a bijuteriilor.
Grafitul este mai răspândit în natură decât diamantul. Este o substanţă cristalină de culoare cenuşie-închisă, cu un slab
luciu metalic şi onctuoasă la pipăit.
Duritatea sa este mai mare de 0,8, în scara Mohs, şi pe hârtie lasă urmă, de unde şi denumirea sa şi folosirea lui la
fabricarea creioanelor.
Grafitul este un bun conducător de căldură şi electricitate şi transparent, ca şi diamantul, la razele X.
Cristalizează în sistemul hexagonal, atomii fiind aşezaţi în plane reticulare paralele infinite.
În fiecare plan atomii de carbon hibridizaţi sp 2 ocupă colţurile unor hexagoane regulate; în acelaşi plan fiecare atom are alţi
trei atomi vecini mai apropiaţi şi simetric aşezaţi în jurul său.
Atomii din aceleaşi plan sunt legaţi puternic între ei prin covalenţe, iar planele sunt legate între ele numai prin forţe van der
Waals, foarte slabe.
Din punct de vedere chimic grafitul este mai reactiv decât diamantul.
În aer nu se aprinde nici chiar la încălzire puternică; încălzită în oxigen arde la 690 0C şi se transformă în bioxid de carbon,
degajând o cantitate de căldură inferioară arderii diamantului.

Tetraclorura de carbon, CCl4


Se obţin prin acţiunea clorului asupra sulfurii de carbon în prezenţă de catalizatori:
S=C=S + 3Cl2 → CCl4 + S2Cl2; S=C=S + 2S2Cl2 → CCl4 + 6S
Fe 60 0C
Este un lichid incolor, cu miros caracteristic. Este foarte stabilă la încălzire şi agenţi chimici. Se utilizează mult ca solvent
organic neinflamabil ş ca lichid de umplere în aparatele de stins incendii.
86.Oxidul de carbon, CO.( Cum se obtine in laborator si proprietatile chimice)
se obţine prin aerderea cărbunilor în cantităţi insuficiente de aer sau prin trecerea bioxidului de carbon peste
cărbune înroşit:
2C + O2 ↔ 2CO; CO2 + C ↔ 2CO
Industrial se prepară prin trecerea unui curent de aer sau de vapori de apă peste cărbune (cocs) înroşit la 1000 0C. În primul
caz se formează gazul de aer iar în cazul al doilea gazul de apă.
În laborator, oxidul de carbon se prepară prin încălzirea la 100 0C a acidului formic sau oxalic, în prezenţa H2SO4
concentrat ca deshidratant:
H-COOH → CO + H2O ; HOOC – COOH → CO + CO2 + H2O
Gaz incolor, fără miros şi gust, mai uşor decât aerul, greu solubil în apă, solubil în alcool şi toxic. Are o stabilitate termică
mare, asemănându-se mult cu azotul molecular.
Descompune apa, conform reacţiei:
CO + H2O ↔ CO2 + H2
Reduce oxizii unor metale sau nemetale la elementele respective:
I2O5 + 5CO → I2 + 5CO2
Reduce la rece, încet soluţiile de permangant de potasiu, azotatul de argint amoniacal, sărurile de aur, clorura de paladiu la
metalele respective sau la numere de oxidare inferioare:
5CO + 2KMnO4 + 3H2SO4 = 5CO2 + K2SO4 + 2MnSO4 + 3H2O
Co + PdCl2 + H2O = Pd + CO2 + 2HCl
Cu hidrogenul reacţionează numai la temperaturi înalte. În funcţie de condiţiile de lucru se pot obţine:
la 3000C şi presiune atmosferică, în prezenţă nichelului drept catalizator, metanul:
CO + 3H2 → CH4 + H2O
la 3000C şi presiune atmosferică, folosind drept caralizator cobaltul, un amestec de hidrocarburi saturate:
nCO + (2n+1)H2 → CnH2n+2 + nH2O
la 3500C şi 250 at, folosind drept catalizator oxid de zinc şi crom, alcoolul metilic:
CO + 2H2 → CH3 – OH
4. Caracter de anhidridă. La o temperatură de 200 0C şi 15 at, oxidul de carbon, reacţionează cu hidroxidul de sodiu,
formând formiatul de sodiu:
CO + NaOH → H-COONa
Cu metalel tranziţionale din grupele IV-VII formează, în anumite condiţii carbonili metalici. Oxidul de carbon este foarte
toxic, chiar în cantităţi mici, deoarece se combină foarte uşor cu hemoglobina din sânge, dând carboxihemoglobina, mult
mai stabilă decât oxihemoglobina şi împiedicând sângele de a transporta oxigenul din plămâni la capilarele organelor.
87.Dioxidul de carbon(caracter izoelectronic si proprietati chimice)
Preparare:
În laborator, bioxidul de carbon se obţine uşor, prin acţiunea acizilor asupra marmurii în aparatul Kipp.În industrie, bioxidul
de carbon se prepară prin arderea cărbunilor în exces de aer, fermentarea alcoolică a hidraţilor de carbon sau prin
descompunerea termică a carbonaţilor:
CaCO3 ↔ CO2 + CaO la 800-10000C
Proprietăţi fizice si chimice Gaz incolor, mai greu decât aerul. Din această cauză poate fi cules în vase descoperite şi se
acumulează în grote, mine sau pivniţe, unde au loc fermentaţii. Nu arde şi nu întreţine arderea. Este solubil în apă.
Molecula de CO2 este izoelectronică cu aceea a protoxidului de azot, din care cauză prezintă proprietăţi fizico-chimice
asemănătoare.Are o structură simetrică, lineară, cu hibridizare sp.
2.Caracter de anhidridă. Bioxidul de carbon este anhidrida acidului carbonic şi reacţionează cu oxizi bazici şi baze, formând
carbonaţi neutri sau carbonaţi acizi:
CO2 + Ca(OH)2 = CaCO3 + H2O; 2CO2 + Ca(OH)2 = Ca(HCO3)2Reacţionează cu amoniacul şi formează carbamatul de amoniu
(urea), substanţă solidă, inolcoră, puţin stabilă, cu miors de amoniac:
CO2 + 2NH3 → H2N-CO-NH2 + H2O
Caracter oxidant slab. Poate fi redus la compuşi cu numere inferioare de oxidare, de către reducători puternici:
CO2 + 2Mg = 2MgO + C; 3CO2 + 4B = 2B2O3 + 3C
Intrebuinţări Se foloseşte la fabricarea apelor carbogazoase, în aparate de stins incendiu, la prepararea gheţei uscate, a
carbonatului de sodiu, a ureei, a carbonaţilor, etc.
88.OXOACIZII CARBONULUI
Soluţia apoasă de bioxid de carbon are o reacţie slab acidă, din cauza acidului carbonic H 2CO3 format, parţial disociat în
ioni:
CO2 + H2O ↔ H2CO3 ↔ H+ + CO3H-
Echilibrul reacţiei este deplasat spre stânga prin încălzirea soluţiei şi spre dreapta la alcalinizarea ei.
Acidul carbonic este un biacid slab, formând două feluri de săruri: monohidrogencarbonaţii (carbonaţi acizi sau bicarbonaţi)
de tipul MeIHCO3 şi carbonaţi neutri, de tipul Me2ICO3.
Carbonaţii sunt substanţe solide, incolore sau slab colorate.
Toţi carbonaţii insolubili se dizolvă în apă în prezenţa unui exces de bioxid de carbon, deoarece se formează carbonaţii acizi
respectivi, solubili:
MeCO3 + H2O + CO2 = Me(HCO3)2
Ionul CO32- este izoelectronic cu ionul NO3-, are o simetrie coplanară, hibridizare sp 2.
89.Combinatiile carbonului cu sulful. Ce se rezulta in urma reactiilor Sulfurii de carbon ,CS 2 cu apa peste 150 de grade ,
cu Cl2 , NaOH, MeHS.?
Din punct de vedere chimic, prezintă o reactivitate mică.
-apa o descompune la o temperatură de peste 150 0C: S=C=S + 2H2O → CO2 + 2H2S
-în prezentă (SbCl3) reacţionează cu clorul, formând tetraclorura de carbon:S=C=S + 3Cl2 → CCl4 + S2Cl2
-sulfura de carbon adiţionează anionul S 2- şi formează ionul tiocarbonic CS 32-. Tiocarbonaţii solubili se obţin conform
reacţiilor:
3CS2 + 6MeOH → Me2CO3 + 2Me2CS3 + 3H2O CS2 + 2MeHS → Me2CS3 + H2S
-Tiocarbonaţii la tratare cu acizi tari pun în libertate acidul tiocarbonic H 2CS3, lichid uleios, de culoare roşie, nestabil, care se
descompune uşor.
Combinatiile carbonului cu azotul. Combinatiile cianice
Cianogenul, sau diacianul (CN)2:
Se poate obţine prin oxidarea directă a HCN în fază gazoasă cu aer în prezenţa Ag catalizator, cu clor activat cu carbon sau
siliciu, sau cu NO2 sau prin încălzirea Cu(CN)2 în prezenţă sau absenţa HgCl2:
2HCN + NO2 → (CN)2 + NO + H2O
Cu(CN)2 = (CN)2 + Cu
Pur este un gaz cu miros de migdale amare, solubil în alcool, eter şi apă.
Este stabil la temperaturi ridicate şi arde cu o flacără ce poate atinge temperaturi foarte ridicate, formând CO 2 şi N2.
Este un pseudohalogen şi cu hidroxizii alcalini formează, printr-o reacţie de disproporţionare:
(CN)2 + 2NaOH → NaCN + NaOCN + H2O
90.Acidul cianhidric sau acidul prusic, HCN.Obtinerea in laborator si industrial structurile limita.?
Se găseşte în plante atât în stare liberă cât şi sub formă de glucosizi (migdalină), în sâmburii de cireşe, prune, caise, migdale
amare, etc.
Industrial se prepară din metan şi ammoniac, în prezenţa platinei, catalizator la 1000-1200 0C:
CH4 + NH3 + 3/2O2 ↔ HCN + 3H2O
În laborator se prepară acid cianhidric lasând să picure o soluţie de cianură de sodiu în acid sulfuric de concentraţie 50%:
NaCN + H2SO4 = NaHSO4 + HCN
Acidul cianhidric este un lichid incolor, miscibil cu apa, alcoolul şi eterul în orice proporţie. Are un miros de migdale amare.
În soluţie apoasă este un monoacid foarte slab, din care cauză cianurile solubile hidrolizează în apă:
CN- + H2O ↔ HCN + OH-
Acidul cianhidric obişnuit conţine un amestec de două forme tautomere, care se găsesc într-un echilibru dinamic în funcţie
de temeperatură şi se deosebesc prin structura lor:
H-C≡N ↔ H-N=C
Acidul cianhidric (a) acidul izocianhidric (b)
La temperatură ordinară predomină mai mult forma (a); prin ridicarea temperaturii, echlibrul se schimbă în favoarea formei
(b).
Sărurile acidului cianhidric se numesc cianuri şi sunt de tipul Me ICN. Cianurile metalelor alcaline şi alcalino-pământoase sunt
solubile în apă, puternic hidrolizate, foarte toxice şi au caracter ionic. Cianurile metalelor grele sunt în general insolubile.
Ionul CN- este un pseudohalogen, comportându-se în mod asemănător cu ionii X -; Acidul cianhidric şi cianurile au
diverse întrebuinţări în sinteze organice, ca reactivi şi insecticide puternice , în metalurgia Au, Ag, etc
91.Clasificarea carburilor
 Se clasifică în :
carburi ionice, care se întâlnesc la metalele alcaline şi alcalino-pământoase . Conţin ionul C22- de acetilură şi prin hidroliză
formează:
-C≡C- + 2H2O → H-C≡C-H + 2OH-
Carburi covalente metalice formează metalele din subgrupele I şi II.
Carburi covalente formează elementele care au ca electron de valenţă s şi in grupa IV-a carburi formează numai carbonul şi
sliciu.
Carburi de tip metalic formează elementele care au ca electroni s şi d, adică metalele tranziţionale, cu configuraţia
electronică (n-1)dnns2.
Carburi salino-covalento-metalice se întâlnesc la metalele care dispun ca electroni de valenţă s, f şi d, adică lantanidele şi
actinidele
Siliciul si germaniul .
Preparare
Siliciul se obţine prin reducerea SiO2 cu Mg, Al SiO2 + 2Mg = Si + 2MgO 3SiO2 + 4Al = 3Si + 2Al2O3

Germaniul se obţine asemănător, prin reducerea GeO 2, GeS2 sau GeX4:

GeO2 + 2H2  Ge + 2H2O la 8000C GeO2 + 2C Ge + 2CO la 10000C


Reacţia cu nemetale:
Siliciul şi germaniul au o afinitate redusă pentru hidrogen şi ca urmare reacţia decurge foarte greu.
Dintre halogeni, doar reacţia cu fluorul decurge la temperatura obişnuită, în timp ce reacţia cu Cl 2, Br2, I2 are loc
la încălzire.
Cu oxigenul, silciul şi germaniul se combină la cald, cu formare de dioxizi:
Si + O2  SiO2 ( -cuarţ)
Silicul are o mare afinitate faţă de oxigen, ca şi faţă de halogeni. Reacţia cu sulful are loc la cald, cu formare de sulfuri:
Si + 2S  SiS2 la 6000C
Ge + S GeS
Ge + 2S  GeS2

92.Reactia siliciului HF si HCl,reactia Ge cu NaOH,acid sulfuric conc, si acid sulfuric diluat.(toate reactiile de fapt)
La temperatură ridicată (8000C), siliciul se reduce cu vaporii de apă cu degajare de H 2:
Si + 2H2O  SiO2 + 2H2
Germaniul reacţionează cu apa în prezenţa oxigenului, fără degajare de H 2:
Ge + O2  GeO2.nH2O(nH2O)
Siliciul este rezistent faţă de acizii clorhidric, azotic şi sulfuric diluaţi, dar este oxidat de H 2SO4 concentrat, HF sau de un
amestec de HNO3 şi HF:
Si + 6HF  H2[SiF6] +2H2
Si + 4HNO3 + 6HF  H2[SiF6] + 4NO2 + 4H2O
Germaniul reacţionează cu acizii sulfuric şi azotic concentraţi:
Ge + 2H2SO4(conc.) + nH2O  GeO2.nH2O + 2SO2 + 2H2O
Siliciul reacţionează violent cu hidroxizii şi carbonaţii alcalini, atunci când este încălzit la incandescenţă:
Si + 4NaOH  Na4SiO4 + 2H2
Si + 2Na2CO3  Na4SiO4 + 2CO
Germaniul reacţionează cu hidroxizii alcalini în topitură, cu formare de germanaţi:
Ge + 4NaOH + 2H2O + O2  2Na2[Ge(OH)4]
COMPUŞII SILICIULUI ŞI GERMANIULUI
Compuşii cu hidrogenul
93.Indicati formula generala a silicanilor si caracterul lor reducator (se aprind spontan)
Hidrurile siliciului sau silanii şi hidrurile germaniului sau germanii se prepară prin reacţia siliciurii, respectiv germaniurii de
magneziu cu acizi diluaţi:
Mg2Si + 4HCl  2MgCl2 + SiH4
Din reacţie rezultă cantităţi descrescânde de monosilan (SiH 4), disilan (Si2H6), trisilan (Si3H8), pentasilan (Si5H12) şi hexasilan
(Si6H14).
De asemena, silanul şi germaniul se pot obţine prin reducerea tetraclorurii de tetrahidruroaluminat de litiu:
SiCl4 + Li[AlH4]  SiH4 + LiCl + AlCl3
Prin anologie cu alcanii, silanii şi germanii au formula generală Si nH2n+2. Sunt gaze sau lichide incolre la temperatura
camerei.
Silanii şi germanii sunt mult mai reactivi decât alcanii.
Sunt agenţi reducători puternici şi se aprind spontan spre deosebire de alcani:
2Si4H10 + 13O2  8SiO2 + 10H2O
Deşi reacţionează lent cu apa, atât SiH 4, cât şi GeH4 reacţionează rapid cu soluţiile apose alcaline, care catalizează hidroliza:
SiH4 + (n+2)H2O  SiO2.nH2O + 4H2
Halogenurile
În urma reacţiei dintre SiF4 şi o soluţie de acid fluorhidric de concentraţie 40% se formează acidul hexafluorsilicic: SiF4 + 2HF
 H2[SiF6]. Sărurile acidului fluorosilici, numite fluorosilicaţi se obţin prin neutralizarea acidului cu hidroxizi sau carbonaţi
metalici

94.Utilizarea in medicina a sarurilor de siliciu?


Siliconii

Siliconii sunt compuşi polimerici organici, ce conţin lanţuri Si-O individuale sau legate în punte, în care atomii de oxigen al
teraedrului SiO2 sunt înlocuiţi prin grupări cum sunt: hidroxil-OH, metil-CH 3, etil-C2H5 sau fenil-C6H5.
Se obţin prin hidroliza clorosilanilor:
Si + 2CH3Cl  (CH3)2SiCl2 3000C cu pulbere de cu
Siliconii posedă unele proprietăţi ale hidrocarburilor şi unele proprietăţi ale compuşilor de siliciu cu oxigenul. Sunt toxici,
stabili la lumină şi căldură şi rezistenţi la atacul chimic. Nu sunt atacţi de oxigen.
Siliconii sunt utilizaţi la confecţionarea jucăriilor, ca lubrifianţi pentru temperaturi joase, lacuri izolatoare. Datorită inerţiei
chimice, consistenţei de tip gel şi flexibilităţii, unii siliconi se utilizează în chirurgie plastică.
Siliconii au ca efect protector al pielii, formând un film la suprafaţa acesteia.

Dioxidul de siliciu, acidul silicic şi silicaţii


96.Formele cristaline ale dioxidului de siliciu,denumire +prop chimice .
Dioxidul de siliciu (silicea) se găseşte în natură în forme cristaline polimorfe şi în forme amorfe sau microcristaline. Formele
cristaline sunt cuarţul şi cristobalitul, fiecare existând în două forme interconvertibile, una stabilă la temperatură joasă ( ),
alta la temepratură ridicată (). Trecerea dintr-o formă polimorfă în alta se face greu, la temperaturi ridicate:
1470 0C 1710 0C
 cuarţ   cristobalit  lichid
(hexagonal) (cubic)
 575 C0
 200-2750C  16500C
 cuarţ  cristobalit sticlă
(romboedric) (tetragonal)
Formele cristaline de SiO2 conţin tetraedre SiO4 cu toate cele patru colţuri comune cu alte tetraedre. Cuarţul este deci o
substanţă optic activă, constituind unul dintre exemplele rare de chiralitate anorganică în natură.
95.reactia SiO2 cu HF ,NaOH,Na2CO3,MgO.
Prin topirea SiO2 amorf sau a cuarţului şi prin răcirea lichidului vâscos obţinut rezultă un material transparent, asemănător
sticlei obişnuite, numită sticlă de cuarţ. Vasle de sticlă de cuarţ sunt rezistente la atacul majorităţii agenţilor chimici, cu
excepţia acizilor fluorhidric, boric, fosforic şi bazelor:
SiO2 + 4HF  SiF4 + 2H2O
Datorită rezistenţei chimice şi a coeficientului de dilataţie mic, sticla de cuarţ se utilizează la fabricarea sticlăriei de
laborator.
Deoarece nu absoarbe radiaţiile vizibile sau ultraviolete, sticla de cuarţ se utiliează la fabricarea de lentile şi prisme.
Este atacat la temepratura camerei doar de acidul fluorhidric:
SiO2 + 4HF  SiF4 + 2H2O
SiO2 + 2HF  H2[SiF6]

Se dizolvă lent, la cald în NaOH sau Na 2CO3 topite, cu formare de silicaţi:


SiO2 + 4NaOH  Na4SiO4 + 2H2O
SiO2 + Na2CO3  Na2SiO3 + CO2
Reacţionează cu bazele şi cu oxizii bazici, formând silicaţi:
2MgO + SiO2  Mg2SiO4 la 9000C
SiO2 este considerat anhidrida acidului silicic. O aplicaţie practică interesantă a acidităţii SiO 2 este obţinerea acidului sulfuric
din gips:
CaSO4 + SiO2  CaSiO3 + SO3
Cuarţul pur se utilizează la fabricarea de lentile, prisme şi cuve permeabile pentru lumina ultravioletă, similar cu sticla de
cuarţ.
Praful de silice este absorbit în plămâni de protoplasma fagocitelor. Fagocitele cu praf se acumulează în alveolele
pulmonare, cărora le micşorează capacitatea respiratorie. Prin degenerescenţa acestor celule se formează un ţesut fibros,
caracteristic silicozei, o boală profesională gravă. Silicea amorfă nu este toxică, spre deosebire de cuarţ, cristobalit şi sticla
de silice.

ACIDUL SILICIC

se obţine la acidularea chiar şi cu acid carbonic a unei soluţii apoase de silicat de sodiu, la hidroliza SiCl 4, SiH4 şi Si(OCH3).

Silicaţii de sodiu se obţin prin topirea SiO2 cu Na2CO3 sau NaOH la temperaturi ridicate:
SiO2 + 2NaOH → Na2SiO3 + H2O 2SiO2 + 6NaOH → Na6Si2O7 + 3H2O
Metasilicat de sodiu Pirosilicat de sodiu
SiO2 + 4NaOH → Na4SiO4 + 2H2O
Ortosilicat de sodiu
Silicaţii naturali
Astfel, silicaţii cu structură de lanţ, cum sunt diopsida şi azbestul vor forma reţele fibroase sau cristale aciculare
Talcul, un silicat cu structură de lanţuri suprapuse, are un aspect de fulgi sau de pulbere.
Mica, un aluminosilicat format din lanţuri suprapuse se prezintă sub formă de foiţe subţiri, reţinute prin forţe slabe
Silicaţii şi aluminosilicaţii naturali sunt utilizaţi în industria ceramică la obţinerea porţelanului, faianţei, gresiei, şamotei, la
obţinerea cimentului Portland, etc
97.Compositia sticlei prop fizico chimice .
Sticla este un matrial dur, necristalin, sfărâmicios, care nu are o compoziţie fixă sau o structură regulată.
 Nu are un punct de topire fix.
 La încălzire se înmoaie progresiv, devenind plastică şi apoi lichidă; la răcire revine la stare iniţială, rigidă şi dură.
 Datorită termoplasticitătii, sticla poate fi prelucrată pein suflare şi presare.
Sticla comună pentru pahare, butelii şi geamuri se obţine prin topirea unui amestec de nisip de cuarţ, piatră de var sau
marmură şi carbonat de sodiu sau sulfat de sodiu în recipiente de şamotă încălzite în cuptoare de gaz la 700 0C:
[CaCO3 + SiO2] → CaSiO3 + CO2
[Na2CO3 + SiO2] → Na2SiO3 +CO2
Compoziţia aproximativă a sticlei este: Na2O.CaO.6SiO2
Sticla rezultată este limpede şi incoloră, iar pentru a obţine sticle colorate, se adaugă în proporţii mici o serie de substanţe,
ca: CoO(albastru), MnO2 (violet), SnO2 (opac), Se coloidal (roşu), Cu2O (verde sau albastru), compuşi de uraniu (galben,
verde), etc.
Ochelarii de soare care se închid la lumina solară, conţin ioni de Cu2+ şi Ag+.
Energia luminoasă determină reducerea ionilor de Ag+ la metal, ca şi într-un proces fotografic: hn
Ag+ + Cu+ → Ag + Cu2+

98.Staniu.Reactia Sn cu H2SO4 cc,HNO3 dil si cc si NaOH

Prezinta fenomenul alotropiei, cunoscându-se 3 modificaţii aloptropice, staniul α, β şi γ


Se dizolvă uşor în acizi oxidanţi concentraţi, cu formare de săruri ale staniului (IV), în H 2SO4 concentrat, cu degajare de SO2,
iar în HNO2 concentrat cu formare de acid metastanic greu solubil:
Sn + 4H2SO4 → Sn(SO4)2 + 2SO2 + 4H2O
Dizolvat în HNO3 concentrat se formează iniţial azotatul de staniu (IV), care hidrolizează total, formând acidul metastanic
insolubil în HNO3:
3Sn + 16HNO3 → 3Sn(NO3)4 + 4NO + 8H2O
3Sn(NO3)4 + 9H2O → 3H2SnO3 + 12HNO3
Acidul azotic diluat oxidează staniul la azotat de staniu (II), el reducându-se la NO:
3Sn + 8HNO3 → 3Sn(NO3)2 + 2NO +4H2O
sau în caz că se foloseşte HNO3 foarte diluat, reducerea se face până la azotatul de amoniu, conform ecuaţiei:
4Sn + 10HNO3 → 4Sn(NO3)2 + 3H2O + NH4NO3
Staniul se dizolvă şi în hidroxizi alcalini, la fierbere, formând hidroxostanaţi, numiţi şi stanaţi şi hidrogen:
Sn + 2NaOH + 4H2O = Na2[Sn(OH)6] + 2H2
Hidroxidul de staniu .
Sn(OH)2 are un caracter amfoter, se dizolvă în hidroxizi alcalini, formând hidroxostanaţii (II): [Sn(OH) 3]-, [Sn(OH)4]2-,
[Sn(OH)6]4-.
Soluţiile hidroxostanaţilor în prezenţa aerului trec printr-o reacţie de disproporţioanre în hidroxostanaţi (IV) şi Sn metalic,
proprietate pe care se bazează folosirea lor în imprimeria şi vopsirea textilă:
Na2[Sn(OH)4] + Na2[Sn(OH)4] → Na2[Sn(OH)6] + Sn + 2NaOH
Hidroxostanaţii(II) reduc hidroxizii metalelo grele Bi(OH) 3, Cu(OH)2 la metalele respective:
3Na2[Sn(OH)4] + Bi(OH)3 → 3Na2[Sn(OH)6] + 2Bi
Oxidul de staniu
Oxidul de staniu, SnO2 formează cel mai important minereu al staniului, casiterită.
Este o pulbere albă, insolubil în apă, acizi diluaţi şi hidroxizi alcalini.
Se dizolvă în acizi concentraţi, HCl şi prin topire cu hidroxizi alcalini, când formează hidroxostanaţi:
SnO2 + 2NaOH + 2H2O = Na2[Sn(OH)6]
Se cunosc hexaclorostanaţi, săruri de tipul Me2I[SnCl6], MeIII[SnCl6], care sunt stabile şi neutre în soluţii apoasă.
Hexaclorostanatul de amoniu (NH4)2[SnCl6], cunoscută şi sub denumirea de sare pink, şi se foloseşte ca mordant în
vopsitorie.
99.Acidul stanic şi stanaţii
Sărurile staniului (IV) formează, la tratare cu hidroxizi alcalini sau de amoniu, un precipitat alb, gelatinos de hidroxid de
staniu (IV) sau acid α-stanic:
SnCl4 + 4NaOH → Sn(OH)4 + 4NaCl
Solubil în exces de reactiv, formând hexahidroxostanaţiii sau stanaţii săruri care derivă de la acidul hexahidrostanic:
Sn(OH)4 + 2NaOH → Na2[Sn(OH)6]
Acidul stanic, proaspăt precipitat, se dizolvă şi în HCl, formând acidul hexaclorostanic H 2[SnCl6]. Prin acidularea soluţiilor
stanaţilor alcalini se obţin nişte precipitate cu caracter de gel, cu compoziţie aproximativă H 2[Sn(OH)6], care prin uscare la
aer pierd 2 molecule de apă:
H2[Sn(OH)6] – 2H2O → Sn(OH)4
Şi se transforma în acid α stanic, care prin deshidratare cu acid sulfuric sau chiar prin şedere mai îndelungată, mai ales la
cald, pierde o moleculă de apă şi se transformă în acid β stanic, sau metastanic, pulbere amorfă:
Sn(OH)4 → H2SnO3 + H2O

Plumbul ,Pb
Stare naturala
Se intalneste sub forma de compusi
Galena-PbS Anglezita PbSO4
Ceruzita PbCO3 Crocoita PbCrO4
Proprietati fizice si chimice
-metal cenusiu –albastrui,stralucitor in taietura.
-este stabil
-in prezenta umiditatii din aer se acopera cu un start de oxid
-nu se dizolva in apa distilata in absenta aerului
-in prezenta aerului se dizolva cantitati mici de plumb transformandu-se in hidroxid de plumb
2 Pb+ O 2+2 H 2 O=2 Pb(OH )2
100.De ce se pot folosi tevile de plumb fara pericol de otravire in aprovizionarea cu apa potabila a centrelor populate
,dar nu pot fi folosite in cazul in cazul apelor carbogazoase.
Apa comuna ,bogata in carbonati acizi de calciu magneziu si sulfati ,care constituie duritate ei,ei formeaza la suprafat
plumbului un strat fin si aderent de carbonat bazic si sulfat de plumb ,insolubil ,care impiedica dizolvarea lui ulterioara.Din
aceasta cauza tevile de plumb pot fi folosite fara pericol de otravire in aprovizionarea cu apa potabila a centrelor
populate.Pentru apele bogate in CO2 nu se pot folosi tevi de plumb ,din cauza transformarii carbonatilor bazici ,insolubili in
carbonat acid de plumb solubil.

-dizolvantul cel mai bun pentru plumb este HNO3 diluat ,cu care formeaza 3 Pb+ HNO3=3 Pb(NO 3)2+ 2 NO +4 H 2 O
- se dizolva in hidroxizi alcalini formand plumbiti ca Na2
101.Sub ce forma se gaseste Pb (2).Asemanarile Pb(2) cu ionii metalelor alcalino pamantoase.
În combinaţiile sale plumbul are numărul de oxidare +2 şi +4 şi se comportă asemănător staniului.
Ionul Pb2+ se aseamănă şi cu ionii metalelor alcalino-pământoase.
Astfel PbSO4 şi PbCrO4 sunt izomorfe cu BaSO4 şi BaCrO4, iar PbCO3 este izomorf cu BaCO3 şi CaCO3.

ASEMANARILE
Combinatiile plumbului (II)
102.Indicati cele doua forme polimorfe ale PbO ,precum si caracterul acid –bazic.
• Oxidul de plumb, PbO este o pulbere galben-roşcat, care se cunoaşte sub două modificaţii: una
roşie(litargă) şi una galbenă(masicot). Este foarte greu solubil în apă. Are caracter amfoter, predominând
caracterul bazic. Astfel se dizolvă uşor în acizi, formând sărurile respective, iar în baze, numai în hidroxizi alcalini
concentraţi, formând hidroxoplumbiţi sau plumbiţi de tipul MeI[Pb(OH)3] şi Me2I[Pb(OH)4].
Hidroxidul de plumb, Pb(OH) 2 este o pulbere albă,
Halogénurile plumbului, PbX 2, sunt substanţe solide, incolore, exceptând PbI 2 galbenă.

Sulfatul de plumb, PbSO 4 este o substanţă albă, cristalină, insolubilă în apă, solubilă în acid sulfuric, cu formare de
Pb(SO4H)2
• Carbonatul de plumb, PbCO3 este o pulbere albă cristalină, greu solubilă în apă. Se cunosc şi carbonaţi bazici de
plumb:
.
2PbCO3 Pb(OH)2 = Pb3(OH)2(CO3)2
• pulberi albe, amorfe, folosite în pictură amestecate cu ulei de in sub numele de alb de plumb.
• Sulfura de plumb, PS .104.Reactia cu HNO3.
• Este insolubilă în apă, acizi diluaţi, cu excepţia HNO3:
3PbS + 8HNO3 → 3Pb(NO3)2 + 3S + 2NO + 4H2O
• Azotatul de plumb, Pb(NO3)2 şi acetatul de plumb Pb(CH3COO)2 sunt săruri uşor solubile ale plumbului.
Acetatul de plumb est cunoscut şi sub denumirea de zahăr de plumb, din cauza gustului dulce şi se utilizează şi în
farmacie (plumbum aceticum).

Combinative plumbului IV:


• Oxide de plumb, PbO2 este o pulbere brun-închis, insolubilă în apă, care se poate obţine prin oxidare chimică
sau electrochimică.
• Bioxidul de plumb are un caracter amfoter, predominând caracterul acid.
• Topit cu oxizi sau hidroxizi bazici, formează săruri, numite plumbaţi, de tipul Me 4I[Pb(OH)4] tetroxoplumbaţi,
Me2I[PbO3] trioxoplumbaţi şi Me2I[Pb(OH)6] hexahidroxoplumbaţi.
• Miniul Pb3O4 poate fi considerat un tetraoxoplumbat de plumb, în care doi atomi de plumb sunt bivalenţi, iar unul
tetravalent.

• Este o pulbere de culoare roşie insolubilă în apă, care încălzit peste 500 0C, se descompune:
2Pb3O4→ 6PbO + O2
Se foloseşte ca pigment în pictură
Toxicitatea plumbului
Sărurile solubile de plumb sunt toxici puternici. Ingerarea zilnică a unei cantităţi mai mari de 1mg pe zi din acest
element este periculoasă pentru organism, mai ales că sărurile de plumb sunt otrăvuri cumulative. Intoxicaţia cu plumb este
denumită saturnism.
În secolul nostru concentraţia plumbului în mediu a început să crească dramatic în primul rând datorită utilizării
tetraetilplumbului în benzină.
103.Halogenurile Pb II culoarea solubilitatea si reactia
Halogenurile plumbului, PbX2, sunt substanţe solide, incolore, exceptând PbI 2 galbenă. Sunt solubile şi în exces de
hidracizi sau soluţii concentrate de halogenuri alcaline, când formează tetrahalogenoplumbiţi Me 2[PbX4].