Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova

Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie "Nicolae Testemițanu"

FACULTATEA DE STOMATOLOGIE

Catedra de Psihiatrie, narcologie şi psihologie medicală

REFERAT

Tulburările de conduit la copil

Efectuat de: Joian Cristian

Anul 4, grupa S1603

A evaluat: Grigore Garaz

Asistent universitar

Chișinău, 202
 Comportamentul uman desemnează „ansamblul de acțiuni materiale sau

simbolice prin intermediul cărora un organism aflat într-o situație tinde să-și

realizeze propriile posibilități și să reducă la un nivel minim tensiunile care

amenință unitatea acestuia”. În general, tulburările de comportament implică o

abatere din partea individului la un set de norme specifice în cadrul unui grup

social și într-un anumit context. Normele obligă individul să adopte o anumită

conduită, conformându-se unor principii, realizând doar activități adaptate la

regulile, interesele și valorile pe care le are grupul social de care aparține.

Norma este „ansamblul obiceiurilor, convențiilor, regulilor sau interdicțiilor

prescrise într-o societate la un moment dat”. În cazul nerespectării condițiilor

intra-grup, există anumite consecințe și că „reacțiile grupului la acest

comportament sunt variabile în funcție de gravitatea faptei”. Astfel, în primă fază,

presiunea exercitată de grup este numai de natură afectivă, apoi grupul manifestă

o atitudine mai activă prin blamare și atribuirea unor etichete. În următoarea

etapă se pot rupe relațiile afective și sociale, persoana fiind inițial evitată,

ulterior respinsă sau chiar ostracizată. Un aspect important de menționat este că

vârsta cronologică a persoanei se asociază cu diversitatea formelor de manifestare

a tulburărilor comportamentale. Se consideră că tulburările care apar la nivelul

comportamentului presupun un dezechilibru constituțional, pierderea echilibrului

în raport cu realitatea înconjurătoare, slăbirea judecăților și a autocriticii etc.

 Alături de anxietate şi depresie, tulburarea de conduită este una dintre cele

mai frecvente tulburări psihologice diagnosticate în copilărie, (Gale Encyclopedia

of Childhood and Adolescence, 2001), determinând deteriorări în unul sau mai

multe domenii de funcţionare.  În funcţie de populaţie, frecvenţa acestei tulburări

variază între 6-16% la băieţi şi 2-9% la fete.

Simptomele tulburării de conduită includ: agresiunea, distrugerea proprietăţii,

minciună sau furt, şi încălcare gravă a regulilor. Modalitatea specifică în care

aceste activităţi sunt „duse la îndeplinire” variază cu vârsta, mai exact odată cu

dezvoltarea cognitivă şi fizică. Astfel, în copilăria timpurie copilul poate manifesta

opoziţie faţă de autoritate (simptom caracteristic opoziţionismului provocator), iar

apoi, gradat, comportamentul său va deveni din ce în ce mai deviant:

1. În timpul claselor primare va adopta comportamente mult mai grave cum

sunt a minţi, a fura din magazine sau a a se bate cu colegii la şcoală.

2. În timpul pubertăţii şi adolescenţei va da spargeri, va fura, va viola.

Băieţii au tendinţa de a manifesta comportamente mai confrontative, cum sunt

lupta, furtul, vandalismul şi problemele disciplinare, în timp ce fetele se manifestă

mai ales prin minciună, abuz de substanţe şi prostituţie.

În funcţie de vârsta de debut, au fost identificate două forme ale tulburării de

conduită:

1. Tipul care debutează în copilărie – este mult mai frecvent la băieţi;

individul manifestă cel puţin unu dintre criteriile tulburării înainte de vârsta de

10 ani şi până la pubertate va avea de regulă o tulburare de conduită cu toate

simptomele. Aceşti copii sunt mult mai predispuşi să dezvolte ulterior, ca

adulţi, o tulburare de personalitate de tip antisocial.

2. Tipul care debutează în adolescenţă – are tendinţa să fie mai blând şi nu

manifestă simptome înainte de vârsta de 10 ani. Adolescenţii cu acest tip de

tulburare de conduită sunt numai cu puţin mai mulţi băieţi decât fete, au relaţii

interpersonale cu grupul de aceeaşi vârstă mult mai normale şi au o tendinţă mai

mică de a evolua spre o tulburare de personalitate de tip antisocial ca adulţi.

Comportamentele lor antisociale sunt de regulă mai marcante atunci când se

află în prezenţa altora.

Acestă tulburare este în esenţă de natură socială, ceea ce înseamnă că patternurile

comportamentale ale acestor copii sunt diferite. Atunci când afirmăm despre un

copil că suferă de tulburare de conduită trebuie să ţinem cont de rolul lui social, de

comportamentele specifice care sunt aşteptate de la el şi de gradul în care el se

adaptează la aceste cerinţe.

 Într-o cercetare realizată pe un lot de 177 copii cu vârste cuprinse între 7 şi 12

ani referiţi spre tratament clinic ambulatoriu s-a constatat că diagnosticul de

tulburare de conduită a acestor copii corelează cu un anumit profil de personalitate

al tatălui biologic (comportament antisocial, antecedente penale, suspendări de la

şcoală, tulburare de personalitate de tip antisocial) şi cu condamnări pe linie

criminalistică ale rudelor biologice. Alte elemente asociate cu tulburarea de

conduită la copii sunt: abuzul de droguri şi alcool în familie, tulburări psihiatrice la

părinţi, disfuncţii familiale şi, în principal, practici parentale defectuoase (părinţi

abuzivi, neglijenţi, rele tratamente aplicate copiilor). Printre pattern-urile specifice

de practici parentale care conduc la dezvoltarea tulburării de conduită sunt

menţionate răspunsurile inconsistente la comportamentul inadecvat al copilului şi

capitularea părinţilor în faţa cerinţelor copilului . Studiile de psihologia dezvoltării

au arătat că relaţiile disfuncţionale timpurii dintre părinţi şi copil duc la deficite

ulterioare în reglarea afectivă şi în formarea aptitudinilor cognitive şi sociale.

Aceste relaţii disfuncţionale sunt predictori ai unei slabe adaptări şcolare şi sociale

în clasele primare.

Literatura de specialitate aminteşte drept factor de risc în dezvoltarea tulburării

de conduită şi vizionarea unor emisiuni cu grad înalt de violenţă, precum şi mediul

violent în care trăieşte copilul. Aceste variabile pot fi asociate cu tulburarea de

conduită, atunci când apar şi alte condiţii nefavorabile dezvoltării adecvate a

copilului.

Conform modelului risc-rezilienţă, tulburarea de conduită este rezultatul unei

acumulări graduale a factorilor de risc, concomitent cu prezenţa scăzută sau

absenţa unor factori protectivi. Printre factorii de risc amintiţi de literatura de

specialitate se numără: factorii socio-economici (sărăcia), constituţionali

(temperament dificil), factorii familiali (practici parentale deficitare, abuz,

răspunsuri inadecvate la comportamentele copilului). Interacţiunea acestor factori

poate conduc la o slabă auto-reglare internă, care devine evidentă în special în

mediul şcolar. În context şcolar, aceşti copii au performanţe şcolare slabe, le

lipsesc abilităţile necesare interacţiunii pozitive cu autoritatea sau cu covârstnicii.

Sunt deseori izolaţi de grupul şcolar sau sunt acceptaţi în grupurile de copii

similare din punct de vedere al inadecvării sociale. Aceşti copii pot manifesta

totodată tulburări de învăţare, probleme de concentrare a atenţiei, hiperactivitate.

Cercetările arată că sunt afectate abilităţile de exprimare şi înţelegere verbală,

precum şi funcţii complexe ale personalităţii: în situaţii sociale complexe au

tendinţa să perceapă deformat mesajele transmise de ceilalţi, nu au abilităţile

necesare negocierii unui conflict şi nu-şi pot controla comportamentul în situaţii

stresante .
 Autorii afirmă că etiologia tulburării de conduită este explicată cel mai bine

de interacţiunea complexă dintre riscurile constituţionale şi adversitatea mediului.

Printre factorii protectivi, autorii amintesc: abilităţi de interacţiune socială,

deprinderi de lucru adecvate la şcoală, activităţi extracurriculare care să se bazeze

pe competenţele copilului, coeficient de inteligenţă ridicat. În context familial,

factori protectivi sunt relaţiile pozitive cu cel puţin unul dintre părinţi sau un alt

adult important. De asemenea variabile favorabile dezvoltării adecvate a copilului

sunt relaţiile pozitive cu copii care manifestă comportamente prosociale, mediu

şcolar pozitiv, care promovează succesul, responsabilitatea şi autodisciplina .

Spre o tulburare de conduită a adolescenţei s-au identificat două trasee

distincte: debutul timpuriu al comportamentelor problematice (care este cel mai

bun predictor al severităţii şi frecvenţei comportamentului agresiv şi antisocial de

mai târziu) şi debutul acestor comportamente la o vârstă mai înaintată .

În conformitate cu “Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale”

(The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – DSM-IV-TR, 2000)

editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, tulburarea de conduită este prezentă

atunci când un copil sau un adolescent:

1. în mod repetat violează drepturile altora sau violează regulile şi normele

sociale potrivite vârstei sale;

2. acest pattern comportamental deteriorează semnificativ funcţionarea sa pe

plan social, academic sau ocupaţional.

Pentru a diagnostica un copil sau un adolescent cu tulburare de conduită este

necesar ca trei (sau mai multe) dintre următoarele criterii să fie prezente în

ultimele 12 luni, şi cel puţin un criteriu să fie prezent în ultimele 6 luni:

1. Agresiunea – copilul sau adolescentul: se luptă, îi ameninţă sau îi

intimidează pe alţii; iniţiază lupte fizice; foloseşte o armă care poate cauza rău

serios;  este crud din punct de vedere fizic cu oamenii; este crud din punct de

vedere fizic cu animalele; fură în timp ce-şi confruntă victima; forţează altă

persoană la activităţi de natură sexuală.

2.Distrugerea proprietăţii – copilul sau adolescentul: se angajează deliberat în

activitatea de a provoca un incendiu, cu intenţia de a produce pagube serioase;

distruge deliberat proprietatea altora (altfel decât prin foc)

3.Fraudă sau furt – copilul sau adolescentul: intră prin efracţie în casa, clădirea

sau maşina altcuiva; minte pentru a obţine bunuri, favoruri sau pentru a evita

obligaţii; fură obiecte de valoare fără a se confrunta cu victima.

4.Violare serioasă a regulilor – copilul sau adolescentul: adesea lipseşte de acasă

noaptea înainte de vârsta de 13 ani, în ciuda interdicţiei date de părinţi; fuge de

acasă o dată pentru o perioadă lungă de timp sau de două ori peste noapte;

chiuleşte adesea de la şcoală înainte de vârsta de 13 ani.

 Datorită faptului că atât copiii cât şi adolescenţii cu tulburare de conduită au

adesea tendinţa să minimalizeze seriozitatea comportamentului lor, diagnosticul se

bazează pe observaţiile părinţilor, profesorilor, ale altor autorităţi, ale grupului de

aceeaşi vârstă şi ale victimelor. În general, copilul va prezenta o încăpăţânare

exterioară, care ascunde de fapt o stimă de sine scăzută,  va demonstra un grad

redus de empatie faţă de sentimentele altora sau de remuşcare pentru propriile

acţiuni.

Concluzie:

Măsurile de prevenire a comportamentelor inadecvate în rândul elevilor se

împart în:

- primare, cu accent pe societate, familie, copil, în context socioeconomic și

cultural mai vast;

- secundare, prin atragerea copiilor către școală printr-un curriculum

educațional adaptat particularităților și intereselor lor;

- terțiare, prin prevenirea structurării comportamentelor în forme mai grave,

respectiv prevenirea recidivei acestor conduite indezirabile.

Măsurile de prevenire primare implică: educarea vieții de familie prin programe

de consiliere/terapie familială, implicarea familiilor în acțiuni extrafamiliale,
creșterea ratei de participare în viața școlară și extrașcolară, elaborarea unor
programe de intervenție personalizate etc.
Măsurile de prevenire secundare vizează acțiunile pe care școala le poate
întreprinde având ca scop creșterea ratei de participare la educația formală a
unei populații de vârstă școlară din ce în ce mai largă, respectiv adaptării
ofertei educaționale și a curriculumului școlar necesar acesteia.

Măsurile de prevenire terțiare necesită un demers specific conceput în

conformitate cu natura problemei și specificului factorilor etiologici, adaptat
caracteristicilor de personalitate ale individului și care este susținut de specialiști
în domeniu, în cooperare cu cadrele didactice, respectiv familia.