Subiectul III.

Ioan Slavici aparţine epocii marilor clasici , alãturi de M. Eminescu, Ion Creangã
şi I.L.Caragiale. Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt: “Moara cu noroc”,
“Gura satului”,“Comoara”, “Popa Tanda”, “Budulea Taichii”, "Pãdureanca”etc.
Nuvela este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni
medii, cu o acţiune riguroasã, organizatã pe un singur fir narativ, la care
participã puţine personaje, individualizând personajul principal.
“Moara cu noroc” este o nuvelă psihologicã de factură realistă,
publicată în 1881, în volumul “Novele din popor”, inspiratã din realitãţile satului
transilvãnean din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Se încadrează esteticii
realiste prin: temă, atitudinea critică faţă de aspecte ale societăţii (dorinţa de
înavuţire), veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea personajelor, personaje
tipice (cârciumarul) în situaţii tipice, obiectivitatea perspectivei narative,
tehnica detaliului semnificativ şi interesul pentru analiza psihologică.
Fiind o nuvelă psihologică, în ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici,
conflictul central este cel moral – psihologic. Personajul principal, Ghiţă,
trăieşte un puternic conflict interior, oscilând între două dorinţe puternice, dar
contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se
îmbogăţi, pe de o altă parte. În conştiinţa sa, acest conflict duce la pierderea
încrederii în sine, care, în plan exterior, afectează grav relaţiile sale de
familie. De asemenea, conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin
confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.
Tema textului poate fi privită din mai multe perspective. Din
perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul
social (din cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura familiei sale un trai
îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste ale
dorinței de a avea bani. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul
interior trăît de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde pe rând
încrederea în sine și în familie.
Titlul ales este ironic, mutarea la Moara cu noroc aduce
destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion.
Construcţia subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine
precizate (acţiunea are loc la hanul Moara cu noroc aflat într-o zonă a
Ardealului, în valea dintre dealuri, la o răscruce, iar timpul este şi el bine
precizat, acţiunea fiind delimitată de două repere temporale, cu valoare
religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşte) creează impresia de veridicitate.
Perspectiva narativã este obiectivã, naraţiunea realizându-se la
persoana a III-a de cãtre un narator omniscient şi omniprezent. Aceasta este
dublatã de vocea bãtrânei, soacra lui Ghiţã, în cuvintele căreia se ascunde vocea
auctorială, iar intenția moralizatoare este astfel pusă sub masca obiectivității.
Bãtrâna este simbolul omului cu experienţã de viaţã, cunoscătoare a legilor
nescrise ale lumii satului, pãstrate din generaţie în generaţie și care intervine
în momente esenţiale, trãgând anumite concluzii.
În incipitul nuvelei, Ghiță este surprins într-un dialog cu soacra
sa, sfătuindu-se cu privire la oportunitatea de a lua în arendă o cârciumă numită
Moara cu noroc.Bătrâna rosteşte o replicã ce anticipeazã oarecum acţiunea nuvelei
şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă
e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceasta asociază
Sărăcia cu fericirea, în timp ce bogăția o vede ca posibilă sursă de nefericire.
Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele din finalul nuvelei, o
concluzie moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor exprimate în incipit:
“ (…) simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Cei doi soți au
murit în condiții dramatice, Ana ucisă de Ghiță, iar Ghiță ucis de Răuț, din
ordinul lui Lică. Cârciuma de la Moara cu noroc a ars, întreaga agoniseală,
câștigată atât prin muncă, cât și prin mijloace necinstite, se risipește. Destinul
nu iartă, cum nu iartă nici moralistul Slavici. Se salvează doar cei inocenți,
copiii celor doi și bâtrâna.
Nuvela capătă astfel o construcţie circulară, simetrică, se
porneşte de la o idee, de la o temere , şi în final se revine la aceasta, după ce a
fost confirmată.
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat. În
expoziţiune, Ghiţă, cizmar sărac, dar onest şi muncitor, doreşte să-şi schimbe
statutul social şi ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. O vreme afacerile
merg bine.
Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor, constituie intriga
nuvelei pentru că declanşează în sufletul lui Ghiţă conflictul interior şi tulbură
echilibrul familiei sale.
Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul de înstrăinare a
cârciumarului faţă de familia sa, căci, dornic de a se îmbogăţi, se îndepărtează
treptat de Ana şi devine complicele lui Lică în diverse nelegiuri, primind de la
acesta bani obţinuţi din crime şi jafuri. Mustrările de conştiinţă alternează cu
momentele de sinceritate în care îi cere iertare soţiei. Cârciumarul se aliază cu
Pintea, jandarmul, fost hoţ şi tovarăş de-al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe
Sămădău, dar nu joacă cinstit, deoarece doreşte să-şi păstreze banii obţinuţi din
afaceri necurate.
Punctul culminant prezintă dezumanizarea lui Ghiţă care îşi aruncă
nevasta în braţele lui Lică, încercând să-l atragă într-o capcană. Dezgustată de
laşitatea soţului ei, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când Ghiţă îşi dă seama de acest
lucru, o ucide, iar apoi este şi el ucis din ordinul lui Lică.
Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui
Lică, mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu fi prins de Pintea, Lică
se sinucide.
Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copii,
nuvela având astfel un caracter moralizator.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în
discursul narativ. Descrierea iniţialã are pe lângã rolul de descriere spaţialã şi
funcţia de anticipare . Dialogul contribuie la caracterizarea indirectã a
personajelor. Monologul interior, de facturã tradiţionalã, monologul interior
adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare
psihologicã a personajului principal.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe
complexitatea personajelor.
Personajul principal, Ghiţă, este unul complex, al cărui destin
ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. La început, el este un om
energic, bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade. El este capul familiei pe care
încearcă să o conducă spre bunăstare.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul
familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Acesta, cu toate că este conştient
de pericolul pe care-l reprezintă Lică, nu se poate sustrage ispitei malefice pe
care acesta o exercită asupra sa. Ghiţă devine temător, suspicios, ezitant şi îşi
pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de precauţie (îşi ia câini,
pistoale şi o slugă). Caracterizarea indirectă este constituită din conflictul
interior care este trădat de gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu
membrii familiei. Este brutal cu Ana şi copiii, este violent, ursuz, crispat şi
mohorât. În mintea şi sufletul lui Ghiţă încolţesc tentaţiile (îi pare chiar rău că
are familie şi nu-şi poate asuma riscuri mai mari). Un mijloc de caracterizare
(autocaracterizarea) este monologul interior care transcrie gândurile şi
frământările personajului. Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate lui
Lică.
Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept un „om de nădejde”.
Treptat, însă el se trezeşte complicele lui în diferite fărădelegi, jurând strâmb
pentru acesta la proces. În ciuda compromisurilor, Ghiţă are încă remuşcări, semn
că nu şi-a pierdut de tot omenia, pierzându-şi însă încrederea în sine. Axa vieţii
sale morale este distrusă treptat, se simte înstrăinat de toţi şi de toate. De
ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să
plece de la han. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate.
Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă are loc când,
orbit de furie şi de dorinţă de răzbunare, o foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-
o în braţele lui Lică şi în cele din urmă o ucide. La rândul său, el este omorât de
Răuţ, din ordinul lui Lică.
Sfârşitul tragic este modul în care destinul îl sancţionează pe
protagonist pentru patimile sale exagerate, care l-au adus la cea mai joasă treaptă
a degradării morale.
Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o
fascinaţie diabolică. Lică este caracterizat în mod direct de narator: „un om ca de
treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii
mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică este porcar ...”.
Printr-o scurtă autocaracterizare este arătat orgoliul de stăpân al lui Lică, care
îşi impune, încă de la început, regulile. Tot în mod direct îl caracterizează şi
Ana, care intuieşte că acesta este „om rău şi primejdios”.
Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile
celorlalţi. Se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în afacerile
lui necurate. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-o
să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”. Lică
marchează nefast destinul celor care intră în contact cu el, iar sfârşitul lui
cumplit este pe măsura propriilor fapte.
Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţã, mama a doi
copii şi împãrtãşeşte acelaşi destin tragic, pentru cã încalcã virtuţi morale
importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul faţã de soţul ei, pe care îl înşalã
cu Licã.
Portretul fizic, realizat direct de cãtre narator, simbolizeazã
fondul sãu moral în care tandreţea, duioşia şi cãldura sufleteascã ar fi putut da
echilibru cãminului ei: "Ana era tânãrã şi frumoasã [...] fragedã şi subţiricã
[...], sprintenã şi mlãdioasã."
Având un fond etic sãnãtos, ea simte cã Licã "e om rãu şi
primejdios". Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi iubitor de familie, ea trãieşte un
sentiment de vinovãţie cã n-a ştiut sã-i fie mereu alãturi şi sã-1 ajute în
momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Licã în afacerile
necinstite.
Veselã şi vioaie la început, ea devine din ce în ce mai
îngrijoratã de întâmplãrile de la han şi de starea soţului ei. Simţindu-se tot mai
înstrãinatã de Ghiţã, "Ana cea blândã şi delicatã", cum este caracterizatã direct,
alunecã rapid spre prãpastia pãcatului, trãdându-şi bãrbatul pe care ajunsese sã-1
dispreţuiascã pentru slãbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe care le mãrturiseşte
Sãmãdãului: "Tu eşti om, Licã, iar Ghiţã nu e decât muiere îmbracatã în haine
bãrbãteşti, ba chiar mai rãu decât aşa."
Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiatã de soţul ei,
cãruia-i strigã cu disperare: "Nu vreau sã mor, Ghiţã!". Când Licã se aplecã asupra
ei, cu ultimele puteri, Ana "îi muşcã mâna şi îşi înfipse ghiarele în obrajii lui",
adunând în gestul ei ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de rãzbunare şi
patima neostoita pentru Licã, regretul înfiorãtor pentru propriile-i pãcate,
conştiinţa vinovãţiei şi în acelaşi timp a nevinovãţiei" (Pompiliu Marcea).
Bun cunoscãtor al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a
datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurãtor cu cei
care se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte
personajele proporţional cu greşelile sãvârşite de acestea. Focul din finalul
nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele
ce se înfaptuiserã la cârciuma Moara cu noroc.
Stilul nuvelei este sobru, concis , fãrã podoabe.
Limbajul naratorului si al personajelor valorificã aceleaşi
registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea.
Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este sustinut prin zicale şi provorbe
populare sau prin replicile-sentinţã rostite de bãtrânã la începutul şi sfârşitul
nuvelei.
În opinia mea, prin puternicul caracter moralizator, nuvela se
constituie ca o pildã pentru aprecierea corectã a valorilor în viaţã, într-o
societate degradatã moral de puterea banului.
Textul lui Ioan Slavici se încadreazã nuvelei psihologice de tip
realist prin conturarea, în detaliu, a conflictului interior al personajului, prin
tehnicile folosite spre a transpune transformãrile moral – comportamentale ale
acestuia într-un context aparţinând realitãţii contemporane autorului.