1. CE ESTE ABANDONUL?

Cunoscutul medic și psihanalist englez, Donald Winnicott, spunea că

„viitorul unei nații se naște în familie”.1

John Boswell2 definește abandonul ca fiind renunțarea părintelui

nativ sau a persoanei care are responsabilitatea îngrijirii copilului la
exercitarea controlului asupra acestuia și părăsirea copilului în diverse
locuri, vânzarea sau încredințarea lui, în condiții absolut legale, unei
autorități sau unei alte persoane sau instituții.

Încă din Antichitate și Evul Mediu, copiii erau abandonați din diverse
motive, dar în primul rând din cauza sărăciei. John Boswell, care a scris o
impresionantă lucrare, documentată, despre abandonul copiilor în
Antichitate și Evul Mediu, spune că părintele care își părăsea copilul era
neliniștit, ca și cel care îl primea, iar abandonul era o practică legală,
acceptată. Dintre popoarele care-și abandonau copiii, făceau parte romanii și
grecii, iar la polul opus erau triburile germanice, egiptenii, evreii, care nu-și
lepădau copiii.

După ciuma din 1348-1430, infanticidul prin sufocare nu mai

constituia o excepție, iar abandonul copiilor a luat o asemenea amploare
încât au fost înființate ospicii speciale pentru găzduirea copiilor.

În SUA, după Războiul Civil (1861-1865), străzile orașului New York

erau pline de copii abandonați sau orfani. Peste 200.000 de copii au fost
transportați cu trenurile, ”trenurile cu orfani”, în zonele rurale și plasați în
familii.

După Primul Război Mondial, s-a reconsiderat situația orfanilor,

deoarece războiul a lăsat în urmă mulți orfani și copii abandonați. În unele
țări din Uniunea Europeană au fost create spații speciale pentru abandonarea

1 D. Winnicott, The Child, the Family and the Outside World, Penguin Books, Harmondsworth, 1964.

2 J. Boswell, The Kindness of Strangers: The Abandonment of Children in Western Europe to the
Renaissance from Late Antiquity, University of Chicago Press, 1988.
copilului, spații monitorizate și calde, unde mamele pot lăsa copilul, pentru a
salva micuții de la abandonarea lor în tomberoane ori râuri.

În România comunistă, abandonul a devenit o practică frecventă,

încurajată de statul român. Hotărârea lui Ceaușescu de a interzice avortul și
pedepsirea femeilor ce intenționau să avorteze, a dus la creșterea ratei
mortalității maternale și a nou-născuților, deoarece încercările de avort erau
cu metode improprii și în condiții precare. Copilul și-a pierdut valoarea de
binecuvântare a familiei iar instituțiile pentru copii abandonați erau
suprapopulate. În cel mai bun caz, rata era de un singur îngrijitor la 30 de
copii, iar o instituție interna chiar și 400 de copii.