IONA, de M.

Sorescu

1) Introducere
În perioada 1948-1960, cunoscută şi sub denumirea obsedantul deceniu, presiunile ideologiei comuniste au făcut ca
fenomenul literar românesc să fie înterupt brutal. S-a permis atunci doar publicarea literaturii create după modelul sovietic.
La începutul deceniului al şaptelea, într-un context politic mai relaxat, s-au simțit revigorări tematice și stilistice atât în
lirică (prin generația poeților neomoderniști), cât și în proză și în teatru.
În ceea ce privește dramaturgia, după 1960, au apărut însă piese metaforice, cu substrat filozofic.
Unul dintre cei mai cunoscuţi autori români de teatru, aparţinând perioadei postbelice, este M. Sorescu.
2) Elemente de structura
Piesa lui de debut, Iona (1968), a fost publicată, mai întâi, în revista „Luceafărul” şi cuprinsă apoi în trilogia Setea
muntelui de sare, alături de Paracliserul şi Matca. Aceste trei texte se aseamănă atât din punct de vedere tematic:
aspiraţia la absolut (temă sugerată şi de titlul trilogiei), cât şi prin ilustrarea unui mediu claustrat în care omul e
condamnat să trăiască.
Iona se înscrie, tematic, și în categoria textelor despre moarte, trecerea timpului, destin.
Titlul acestei piese parabolice este un substantiv propriu, numele personajului principal, același cu al unui
personaj biblic. Astfel, se anticipează geneza operei: un mit din Vechiul Testament, despre omul înghiţit de peşte.
Conform acestui mit, Iona, fiul lui Amitai, are sarcina de a propovădui cuvântul divin în cetatea Ninive. Vrând să se
ascundă, fuge la Tarsis cu o corabie, dar Dumnezeu, pentru a-l pedepsi, trimite, pe pământ, o furtună aprigă. Ca să
potolească urgia, corăbierii îl aruncă pe Iona în valuri. Acesta este înghiţit de un peşte monstru şi, după trei zile şi trei
nopţi de rugăciune în burta peştelui, este eliberat. El merge apoi în Ninive şi le vorbeşte oamenilor despre pocăinţă.
Din povestea biblică, Sorescu a păstrat numele personajului, precum și episodul în care acesta e înghiţit de peşte.
Dar, spre deosebire de personajul biblic, Iona din piesa omonimă se află de la început în gura chitului, fără să fi săvârşit
vreun păcat şi fără să aibă misiunea propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu.
Iona are construcția unui text dramatic. E o „tragedie în patru tablouri”, dispuse simetric: primul și ultimul descriu
un spațiu deschis, o plajă pustie, iar în al II-lea și al III-lea, decorul este reprezentat de burțile unor pești. Modul de
expunere e un fals dialog, de fapt, un solilocviu (un monolog între pescarul Iona şi dublul său). De asemenea, conține
indicații scenice importante atât pentru evidențierea stărilor personajului, cât și a cadrului în care e plasată aventura
neobișnuită a unui om obișnuit.
. 3) Secvente
Tabloul I se deschide cu imaginea lui Iona care stă în gura unui peşte uriaș şi aruncă năvodul într-o mare ostilă plină
de “nade […]frumos colorate” (metaforă a capcanelor vieții). Ca să-şi forţeze norocul, adusese de acasă un acvariu cu
câţiva peştişori veseli. În momentul în care se apleacă asupra lor, „gura peştelui uriaş începe să se închidă”, iar vânătorul
se transformă în vânat.
Tabloul al II-lea plasează evenimentele în burta Peştelui I - un labirint alcătuit din „bureţi, oscioare, alge, mizerie
acvatică”, din care Iona încearcă să se elibereze. Descoperind că are asupra sa cuţitul, Iona spintecă burta peştelui
uriaş.
Decorul din următorul tablou este asemănător celui anterior, pentru că pescarul se trezeşte într-o altă burtă, a
Peştelui II. Aici descoperă însă şi „o mică moară de vânt”, sugestie a aspiraţiilor donquijoteşti utopice, precum şi doi
pescari care fac simplă figuraţie (poartă pe umeri nişte bârne). Ei nu răspund întrebărilor lui Iona.
Personajul continuă eforturile de eliberare, spintecând mai multe burţi, pentru ca, în ultimul tablou, să ajungă, printr-
o grotă, pe o plajă pustie şi murdară. Imaginea lui este acum cu totul alta: de om bătrân, cu barbă „lungă şi ascuţită”, ca a
„schivnicilor de pe fresce.” Plaja este plină de burţi de peşte „ca nişte geamuri puse unul lângă altul”, semn că eliberarea
este iluzorie. Amintindu-şi cine este şi constatând că „totul e invers”, deci că drumul (destinul) lui a fost greşit, Iona îşi
strigă, exaltat, numele. Apoi se sinucide, spintecându-şi burta, convins că trebuie să o ia de la capăt şi că va „răzbi la
lumină”.
Conflictul piesei există în conştiinţa personajului, fiind susţinut de interogaţiile metafizice ale acestuia, exprimate,
uneori, prin cuvinte grave, sentenţioase, alteori prin vorbe mucalit-ironice, de o naturaleţe frapantă. Astfel, se creează
impresia că autorul tratează o situaţie absurdă în modul cel mai firesc cu putinţă.
Această piesă a generat nenumărate interpretări, fiind considerată, deopotrivă, o metaforă amplă pe tema
singurătăţii, a morţii şi a destinului marcat de fatalitate.
În opinia lui Marin Sorescu, Iona este o piesă despre „un om singur, nemaipomenit de singur”, aşadar poate fi
tratată ca o metaforă a singurătăţii. Personajul simte nevoia de comunicare într-o lume care-l condamnase la tăcere, de
aceea își caută un „dublu”. Scena întâlnirii cu Pescarii I și II (simboluri ale omului resemnat) este sugestivă pentru
eforturile inutile ale personajului de se elibera de povara singurătății. Iar meditația din final: “E greu să fii singur” e un
strigăt cosmic, ce sintetizează o dramă existențială profundă.
Tema morţii este susținută prin numeroase sugestii despre lumea de dincolo. De exemplu, în primul tablou, Iona
constată că i-ar trebui nu toată viaţa, ci toată moartea, ca să numere peştii din mare, reflectând apoi: “Ce moarte lungă
avem!” În burta primului peşte, observă cum acesta mistuie încontinuu şi începe să cânte “Veşnica mistuire, veşnica
mistuire…”, “pe o melodie apropiată de Veşnica pomenire”. De asemenea, textul conține interogaţii metafizice despre
efemeritatea condiției umane: “Înghiţit de viu sau de mort?” sau ”De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”
 Iona este și o metaforă a destinului. Toate încercările personajului de a se elibera din burţile peştilor (de fapt, dintr-
un univers claustrat), sunt un lanţ de fatalităţi și reflectă tema destinului implacabil. La un moment dat, pescarul vrea s ă-i
trimită mamei o scrisoare (pe o bucată din băşica chitului), cerându-i să-l mai nască o dată, să-l nască mereu. El este
conștient de propria ratare şi speră că orice renaștere înseamnă șansa altei sorți. Aceeaşi idee este sugerată în final,
când pescarul constată că a greşit drumul şi se sinucide. Gestul sinuciderii poate fi interpretat ca o eliberare din propria
captivitate, ca opţiune pentru alt destin.
4) Incheiere
Speculând teme metafizice, autorul a ilustrat, în această parabola dramatică, drama singurătăţii, a lipsei de
comunicare, pe care o trăieşte omul contemporan. Totodată, această piesă exprimă viziunea lui Sorescu despre
străfundurile naturii umane: frica de singurătate, de bătrânețe și de moarte, sentimentul amar al eșecului, dorința oricui
de a evada dintr-o lume care îi îngrădește libertatea.
 Personajul Iona din piesa omonimă (postbelică) de Marin Sorescu

1) Introducere
În perioada postbelică, dramaturgia a fost, poate mai mult decât poezia şi proza, marcată de ideologia comunistă.
După 1960, au apărut însă piese remarcabile atât sub raport tematic, cât şi al modalităţilor de construcţie, realizate prin
mijloace moderne.
Unul dintre cei mai cunoscuţi autori români de teatru, aparţinând perioadei postbelice, este M. Sorescu.
2) Elemente de structura
Piesa lui de debut, Iona, datează din 1968. A fost publicată, mai întâi, în revista „Luceafărul” şi cuprinsă apoi în
trilogia Setea muntelui de sare, alături de Paracliserul şi Matca. Aceste trei piese se aseamănă atât din punct de vedere
tematic: aspiraţia la absolut (sugerată şi de titlul trilogiei), cât şi prin ilustrarea unui mediu claustrant în care omul e
condamnat să trăiască. Alte teme sunt moartea, trecerea timpului, destinul.
Iona este o parabolă dramatică al cărei titlu, un substantiv propriu, îl reprezintă numele personajului principal, același
cu al unui personaj biblic. Astfel, se anticipează geneza operei: un mit din Vechiul Testament, despre omul înghiţit de peşte.
Conform acestui mit, Iona, fiul lui Amitai, are sarcina de a propovădui cuvântul divin în cetatea Ninive. Vrând să se
ascundă, fuge la Tarsis cu o corabie, dar Dumnezeu, pentru a-l pedepsi, trimite, pe pământ, o furtună aprigă. Ca să
potolească urgia, corăbierii îl aruncă pe Iona în valuri. Acesta este înghiţit de un peşte monstru şi, după trei zile şi trei nopţi
de rugăciune în burta peştelui, este eliberat. El merge apoi în Ninive şi le vorbeşte oamenilor despre pocăinţă.
De asemenea, titlul se referă la orice om, atâta vreme cât autorul consideră că “io” (prima silabă a numelui), în “vreo
limbă veche”, trebuie să însemne “eu”.
Din povestea biblică, Sorescu a păstrat numele personajului şi episodul în care acesta e înghiţit de peşte. Dar, spre
deosebire de eroul biblic, Iona din piesa omonimă se află de la început în gura chitului, fără să fi săvârşit vreun păcat şi fără
să aibă misiunea propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu.
Opera cuprinde patru tablouri şi este construită pe baza unui fals dialog între pescarul Iona şi dublul său, de fapt, pe
baza unui solilocviu.
3) Cuprins
Iona este un pescar sărac şi, totodată, conform unei notații a autorului “un om singur, nemaipomenit de singur”. De la
început, este pus într-o situaţie-limită, absurdă, pentru că, aflat în gura peştelui-monstru, el aruncă năvodul într-o mare
ostilă, fapt ce explică prezenţa acvariului cu peştişori veseli, adus de acasă. (statut social)
Ajuns în burta chitului, pescarul se transformă din vânător în vânat şi încearcă, în repetate rânduri, să se elibereze,
mai întâi din burta Peştelui I, apoi din cea a Peştelui II, care-l înghiţise pe primul şi, în sfârşit, dintr-o serie de alte burţi. În
finalul piesei, Iona devine un bătrân cu barba „lungă şi ascuţită”, ca a „schivnicilor de pe fresce” care ajunge pe o plajă
pustie, plină de burţi de peşte „ca nişte geamuri puse unul lângă altul.”(statut psihologic)
Înţelegând că eliberarea lui este iluzorie, deci că eforturile i-au fost zadarnice, amintindu-şi cine este şi constatând că
„totul e invers”, că drumul (destinul) lui a fost greşit, Iona îşi strigă numele. Apoi se sinucide, spintecându-şi burta, cu
convingerea că trebuie să o ia de la capăt şi că va „răzbi la lumină”. Gestul sinuciderii este simbolic, putând fi interpretat ca
un refuz al personajului de a-şi accepta destinul fatal, şi, totodată, ca pe o încercare a acestuia de a se salva dintr-un univers
claustrant. (statut moral)
Conflictul piesei există în conştiinţa personajului, fiind susţinut de interogaţiile metafizice ale acestuia, pe tema
singurătăţii, a morţii, a destinului. Aceste interogaţii sunt exprimate, uneori, prin cuvinte grave, sentenţioase, alteori prin
vorbe mucalit-ironice, de o naturaleţe frapantă. Astfel, se creează impresia că autorul tratează o situaţie absurdă în modul cel
mai firesc cu putinţă.
S:Constatând că i-ar trebui nu toată viaţa, ci toată moartea, ca să numere peştii din mare, Iona reflectează asupra
destinul postum: “Ce moarte lungă avem!” În burta primului peşte, el observă cum acesta mistuie încontinuu şi începe să
cânte “Veşnica mistuire, veşnica mistuire…”, “pe o melodie apropiată de Veşnica pomenire”.Tot el se întreabă: “Înghiţit de
viu sau de mort?” sau ”De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”
Problematica destinului este sugerată, mai întâi, de încercările personajului de a se elibera din burţile peştilor, de fapt,
dintr-un lanţ de fatalităţi. La un moment dat, pescarul îi trimite mamei o scrisoare (pe o bucată din băşica chitului), cerându-
i să-l mai nască o dată, să-l nască mereu. El este conştient de ratarea propriului destin şi speră că, renăscându-se, ar obţine
altul. Este sugestivă, în acest sens, replica: “[…] ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.”
Teama de ratare o exprimă şi dorinţa pescarului de a construi o bancă în largul mării, dorinţă ce face trimitere la idealul
oricărui om de a lăsa ceva în urmă.
4) Incheiere
Prin personajul Iona Marin Sorescu a ilustrat nu omul înfrânt de destin (așa cum sunt Pescarul I și II), ci pe cel care are
curajul să nu i se supună. Pe cel care speră, până în ultima clipă, în eliberarea din propria captivitate. De aceea sinuciderea
personajului poate fi considerată gestul unui om care, simbolic, se încumetă să creadă într-o altă existență.