O iniţiativă papală de unire a Bisericilor

partea a II a

Ideea de a obţine coroana occidentală, Manuel I Comnen, a luat-o prin papă de la împăratul german, la fel
şi cea de a reface astfel unitatea imperiului roman, care era mai veche la Bizanţ. De la ideea imperialistă
era condus Manuel până la un punct şi în tratativele sale cu Friderich I şi în luptele cu normanzii a căror
regalitate era socotită la Bizanţ tot asa de îndrăzneată şi de puţin legitimă ca şi în Germania. Ajutorul de
care avea nevoie Adrian IV făcea desigur să creadă pe Manuel, că acordând papii, nemulţumit de
împăratul german protecţia şi sprijinul său, ar putea câştiga dreptul la coroana imperialistă. Manuel I a
contribuit poate şi la trezirea ambiţiilor imperialiste. Se ştie însă că el a fost unul din împăraţii care au
dorit mult unirea din scopuri politice . Popunerea de unire a lui Adrian IV către Vasile Ahridanul tinde în
fond la acesst lucru:la impunerea autorităţii şi jurisdicţiei papale, la o supremaţie bisericească şi asupra
ortodocşilor, care să-i întărească situaţia şi să-l despăgubească.
Încercarea lui Adrian de a atrage pe ortodocşi n-a reuşit. Erau mai mari aceste planuri, pentru a putea să
schimbe situaţia atât de mult cât voia fiecare din fauritorii lor. Rezultatul a fost că, opunându-se unul
altuia, s-au acuzat şi împiedicat reciproc. Cele trei imperialisme se înfruntau şi se anihilau, creându-şi
greutăţi şi plătindu-se cu preţul unor mari pierderi din toate părţile. Încercarea de colaborare n-au rămas
decât cele două scrisori schimbate între Adrian IV şi Vasile Ahridanul. Ele sunt semnul unor tratative
nereuşite, dar sunt cu atât mai importante ca documente istorice, cu cât oglindesc o situaţie care amintesc
marile idei care agitau pe conducătorii Orientului şi Occidentului creştin la jumătatea secolului XII şi
exprimau, sub forma propunerii uniriii Bisericilor despărţite de un secol intenţii de mărire, care
împiedicau din nefericire realizarea celor mai bune gânduri de apropiere. Manuel dăduse sprijin moral
papalităţii într-unul din cele mai grele momente ale istoriei sale medievale. În acest sens putem spune că
încercarea lui Adrian IV nu a fost zadarnică.
Ca şi la 1054 însă, chestiunea religioasă era foarte importantă, şi se punea de la sine pentru a se uşura
raporturile politice şi de a le asigura durată şi mai mare de succes. Adrian IV n-a putut din nefericire să
îndrepte ceea ce au stricat trimişii lui Leon IX. Dacă însă în 1054 ar fi mers la Constantinopol din partea
papeioameni ca ambasadorii germani ai sec XII, poate că situaţia ar fi fost alta. Într-un secol schisma se
mai agravase. Cu toată greutatea de a se întelege însă, şi cu toată deosebirea poziţiilor Adrian IV şi Vasile
Ahridanul se impune constatarea că ei vorbesc altfel la 1155 decât cardinalul Humbert şi Mihail Cerularie
la 1054, ale căror acte au lasat urme triste în istorie. Se consideră superior încât dă şi sfaturi: „să lucrezi
pentru unirea ei în toate chipurile şi să cugete întepciunea ta cum că nu poate să se ţină împărţită Biserica
lui Hristos, că tot sufletul viu trebuie adunat din furtunile potopului, de acum în corabia cea una a Biseicii,
la fericitul Petru, cârmaciul tuturor credincioşilor”. Ori se observă foarte limpede că sustine sus si tare
primatul papal şi nu ar renunta la acesta pentru nimic.
Cu toate că apeleaza la o falsă smerenie:” noi nu cautăm în acestă laudă vremelnic, nu cautăm slava cea
trecătoare, noi care am primit slujba de păstor. Ne mărturisim servi ai tuturor servilor lui Dumnezeu” o
face doar pentru al câştiga de partea sa pe arhiepiscopul de Tesalonic. Se vede nevoit să aducă la
cunoştiinţa papei că situaţia nu e chiar asa cum crede.
Il recunoaşte ca „părinte care aduni la sânurile tale părinteşti şi pe fiii tăi pe care ţi se par că s-au
înstrainat, şi eşti purtătorul lor de grijă. Te-am auzit chemându-ne la tine şi ne-am întors către glasul tău.
Cu toate ca spui că ne-am înstrăinat”. „Ce legătură are cu noi parabola despre oaia cea rătăcită? Ce este cu
imaginea drahmei pierdute? Căci noi nici nu ne socotim a fi căzuţi de la sânurile tale şi nici nu fugim de
numele de fii.” Îi cere să nu judece astfel răsăritul, căci „noi nu ştim altă temelie decât pe cea pusă şi
mărturisim şi învăţăm aceleaşi ca şi tine, eu şi toţi care ţin de scaunul cel mare şi apostolic al
Constantinopolului. Şi unul este în ambele biserici cuvântul ce se grăieşte al credinţei şi acelaşi miel se
jertfeşte cel care ridică păcatul lumii, Hristos, şi la arhiereii dn apus care stau sub supremaţia ta, şi la noi
cei care primim lumina preoţiei de la soarele cel înalt ce răsare de pe scaunul Constantinopolului, deşi
unele mici piedici aruncate la mijloc ne-au despărţit şi ne-au făcut mai mulţi pe cei ai unuia şi aceluiaşi
Duh”.