Universitatea din Craiova  programul postuniversitar STIINȚE II

REFERAT CHIMIE GENERALĂ

Cursant :
Ivan Cristina
 SOLUȚII DE ELECTROLIȚI

Ivan Cristina

Electroliții sunt substanțe care conțin ioni liberi mobili. Ei există frecvent sub

forme fluidice, în soluții sau în stare lichidă (topituri) dar și solizi. Un electrolit are ca
principală și definitorie caracteristică, proprietatea că la aplicarea unei tensiuni
electrice asupra sa, ca urmare a câmpului electric ce acționează, el conduce un curent
electric între punctele (electrozi) de aplicare a tensiunii. Această proprietate este folosită
industrial la construirea băilor de electroliză.Se mai numesc conductori de ordinul II.
Conductivitatea electrolitică este conductivitatea electrică a electroliților. Se poate măsura
cu conductivimetru. A fost studiată de Friedrich Kohlrausch, Johann Wilhelm
Hittorf și Svante Arrhenius. Într-un electrolit, la aplicarea unui câmp electric se deplasează
ioni care realizează transport de sarcini și astfel este generat un curent electric a cărui valoare
numerică depinde de următorii factori:
- Valoarea numerică a mărimii câmp electric, deci de tensiunea electrică aplicată
- Numărul de ioni ce se formează
- Mărimea sarcinii electrice transportate, deci și de valența substanței
- Viteza medie (de drift) a ionilor în electrolit
Pe baza acestei mărimi și a numerelor de transport individuale măsurate ale speciilor ionice
se pot calcula alte mărimi cum ar fi difuzivitățile individuale ale ionilor prin relația Nernst-
Einstein.
TEORIA DISOCIAŢIEI ELECTROLITICE
Potrivit acestei teorii, acizii sunt acele substanțe care, în soluție apoasa, dau naștere
la ioni H+, iar bazele sunt substanțele care, în aceleași condiții, dau naștere la ioni
hidroxil HO–. Dezavantajul acestei teorii este că într-un solvent neapos, aceste substanțe sunt
considerate nedisociate, deci fără proprietăți acido-bazice.
La dizolvare în apă, acizii disociază, conform acestei teorii în anioni şi ioni de hidrogen, ca în
exemplele:

HCl H++Cl-

NO3+

iar bazele disociază în cationi şi ioni hidroxil:

KOH K++OH-

ACIZI ŞI BAZE ÎN TEORIA DISOCIAŢIEI ELECTROLITICE

Tăria acizilor şi bazelor era explicată prin proprietatea unui acid mai tare sau a unei
baze mai tari de a scoate din combinaţii un acid, respectiv o bază mai slabă, prin violenţa cu
care acestea atacau metalele. S. Arrhenius a exprimat cantitativ tăria acizilor prin noţiunea
de grad de disociere α.
Reacţia de neutralizare dintre un acid şi o bază este, conform acestei teorii, o reacţie între
ionii de hidrogen şi hidroxil care formează o moleculă de apă nedisociată.
Când reacţionează acizi şi baze slabe, căldura de neutralizare este diferită datorită disocierii
parţiale a acestora în soluţie.

TEORIA TRANSFERULUI DE PROTONI

 Acizii sunt substanţe capabile de a ceda protoni, iar bazele substanţe capabile de a
accepta protoni. După această teorie, proprietăţile acido-bazice se rezumă la proprietatea de
donare-acceptare sau altfel spus de transfer de protoni de la o substanţă la alta, proces ce
poate fi prezentat prin ecuaţia de echilibru.
Exemplu:
A1 B 1 + H+
în care acidul A1 pierde un proton şi trece în baza conjugată B1 în timp ce baza B1
poate primi protonul pentru a deveni acidul conjugat A1.
Teoria transferului de protoni are meritul de a explica tăria unui acid în corelaţie cu
compoziţia chimică a acestuia cât şi cu cea a solventului. Ca urmare, aceeaşi substanţă ca de
exemplu HNO3 poate fi acid tare în soluţie apoasă, acid de tărie mijlocie în nitrobenzen şi în
eter acetil acetic, sau bază în acid fluorhidric lichid. Generalizând, se poate spune că o
substanţă dizolvată are un caracter acid cu atât mai puternic cu cât cedează mai uşor protoni
solventului, iar o substanţă dizolvată are un caracter bazic cu atât mai puternic cu cât primeşte
mai uşor protoni de la solvent.

TEORIA ELECTRONICĂ ASUPRA ACIZILOR ŞI BAZELOR

Pentru a cuprinde în categoria acizilor şi bazelor substanţele care nu suferă transfer de

protoni conform teoriei lui Brönsted-Lowry, G.N. Lewis (1923) a elaborat o nouă teorie
asupra acizilor şi bazelor bazată pe proprietatea de donor-acceptor de perechi de electroni a
acestora. El şi-a formulat teoria sa electronică bazându-se printre altele şi pe comportările
acizilor şi bazelor necontrazise de nici una din teoriile anterioare şi anume: participarea
acizilor şi bazelor la reacţii de neutralizare, titrarea lor în prezenţa indicatorilor chimici,
proprietatea acizilor şi bazelor tari de a scoate din combinaţiile lor acizii respectiv bazele
slabe precum şi proprietăţile catalitice ale acestor substanţe.
În noua teorie, acizii sunt substanţe moleculare capabile să accepte perechi de electroni, iar
bazele sunt substanţe moleculare capabile să doneze perechi de electroni.

LEGEA DILUŢIEI
Dupa cum am vazut, electrolitii slabi pot fi caracterizati printr-o constanta de echilibru
si printr-un grad de disociere. Prin legea lui Ostwald se arata dependenta constantei de
disociatie de gradul de disociere si de concentratie. Astfel, pentru reactia:

MA  D M+ + A-
avem:

 si 
Daca notam cu C concentratia molara a electrolitului dizolvat si α gradul de disociere al
substantei la concentratia si temperatura respectiva, putem scrie:

si concentratia electrolitului nedizolvat la echilibru va fi:

[MA] = C – αC = C (1- α)
Introducand aceste valori in constanta de echilibru, obtinem:

Deoarece concentratia este in inversa proportionalitate cu volumul  (V fiind volumul in

care se gaseste dizolvata o molecula-gram de substanta), ecuatia de mai sus devine:
Bibliografie:
1. https://www.qdidactic.com
2. Notite de curs : Lect. dr. Florina Ciolan