FLOAREA DIN DEŞERT

Unu. Mélanie avea un secret. Cândva, când era adolescentă, citise o nuvelă stranie
despre un tânăr şi o bătrână, rătăciţi într-o pădure misterioasă, în care se petreceau
lucruri stranii, iar întunericul îşi cerea tributul celor care îşi clamau apartenenţa la
viaţă. Cei doi, prinşi într-o capcană a răului, se întâlnesc, iar tânărul spune că Legea
era greşită, de aceea se întâmplau tot felul de lucruri în pădure. Se revoltă făţiş şi
spune că va fi vai de acel care a creat Legea, dacă îl va întâlni vreodată. Bătrâna,
chircită de suferinţă, îi răspunde: ”Da, dar dacă nu faci aceasta, urmaşii tăi vor fi fiii
lui Dumnezeu”. Tânărul tace, încercând să înţeleagă, şi povestirea se încheie fără un
final cert.
De atunci, fata trecuse prin diverse încercări ale vieţii, experimentase mult, se simţea
când învinsă, când învingătoare în faţa existenţei, dar nu putuse lămuri exact misterul
din nuvelă: dacă Legea poate fi greşită, de ce trebuie să o acceptăm?
Trecând peste deziluziile personale, trecând peste încercările cărora, cel puţin până în
prezent, le făcuse faţă, nu putea înţelege lucruri precum următoarele: bun, admitem că
pe Pământ există boli precum gripa sau varicela, dar de ce să existe ciuma şi lepra?
Ce să înţelegi din faptul că pesta fusese aproape de a decima omenirea, cum să îi
explici unui om ros de lepră că existenţa are un sens?
Legea era greşită.
Dar de ce tocmai ea, care îşi punea aceste întrebări, citise în adolescenţă acel
fragment care avea să o urmărească ani întregi?

Doi. Stéphane, coleg la Litere cu Mélanie, se retrăsese într-un univers propriu,

refuzând lumea aşa cum era. Punea întotdeauna o distanţă între el şi exterior, citise
”Les Fleurs du Mal” de mai multe ori, umbla îmbrăcat în gri şi negru, iar formaţia sa
preferată era ”Dark Sanctuary”.
De altfel, pe perete avea înscrise mai multe versuri ale acestei formaţii.
Preferata sa:

”Dans l'obscurité
Je cherche ton son
Pour me guider
Pour éclairer
Mon horizon

Telle est la vie

Qu'on m'a donné
Je dois errer
Dans les ténèbres
Pour l'éternité...” (Dark Sanctuary, L'autre monde).
Colegii renunţaseră să mai încerce să-l înţeleagă. După ce refuzase în repetate rânduri
party-uri moderne, ieşiri la schi şi chiar o doză de marijuana, nu mai reînnoiseră
invitaţiile. Îl salutau, vorbeau despre cursuri şi atât.
Taciturn, închis în sine, depresiv, avea o filosofie nihilistă şi o plăcea în taină pe
Mélanie.
Pereţii apartamentului său erau de asemenea tapetaţi în gri şi negru, din combina sa
muzicală se auzeau imnuri funerare, corbii îi băteau în geam...
În mod aproape paradoxal, credea în destin. Însă – aici era aici – nu putea să
desluşească cu niciun chip în ce consta acel destin.

Trei. Mélanie plângea, întinsă pe cuvertură. Părăsită, trădată, învinsă – pentru a câta
oară?
Viaţa - ca o lamă de cuţit, iubirea - ca un raliu sinucigaş...
Dar, trecând peste durerea sa, de ce stăteau lucrurile astfel? Admiţând că fiecare
dintre noi greşeşte şi ar putea fi pedepsit (zicem noi, prea aspru) pentru erorile sale,
ce facem cu acele cazuri în care copilaşii care nu au când să cunoască ce este vina cad
victime unei crime comise de un adult? Vezi ”Fraţii Karamazov”.
Atunci care este Legea? Cine a făcut această Lege şi de ce?
A ieşit în oraş.
Din goana trotinetei electrice, vedea lumea cum trece pe lângă ea cu viteză
ameţitoare... Oameni, tineri, bătrâni, animale de companie, firme luminoase, reclame,
mall-uri, cinematografe...
Totul rulează cu viteză, se va opri la o cafenea şi va servi o cafea braziliană,
ventilatorul o va mai răcori, va ieşi din nou în parc şi îi va veni să plângă, va rula şi
ea pe lângă viaţă la fel cum copacii şi parcurile se pierd în spatele trotinetei...
Acasă avea mai mulţi cactuşi la care ţinea foarte mult... Minunatele plante ale
deşertului.
Cine a făcut Legea?

Patru.

”Ecoute moi
Entends moi
C'est mon cri
Qui t'appelle

Emmène moi
Entraîne moi
Dans ces lieux
Interdits...” (Dark Sanctuary, L'autre monde).

Când Stéphane a auzit soneria la uşa de la intrare, a rămas perplex. Cine putea fi?
Părinţii săi locuiau în alt oraş, prieteni nu prea avea.
S-a îndreptat bodogănind spre uşă şi s-a uitat pe vizor, hotărât să-i ceară socoteală
celui care îşi permitea să-l deranjeze.
Nu mică i-a fost mirarea când a văzut figura Mélaniei.
Hm.
Ei bine, de data aceasta avea să facă o excepţie.
”Salut, te rog, intră”, îi spuse şi o invită să se aşeze în faţa unei măsuţe.
Au vorbit câteva minute despre cursuri, despre ce a mai făcut fiecare, apoi Mélanie a
atacat un subiect pe care nu-l mai abordase:
”Stéphane, n-aş vrea să te superi pe mine, dar... te observ de ceva vreme şi cred că te
afli pe o cale greşită. Poate că ar trebui să discutăm”.
”De supărat, nu mă supăr cu siguranţă. Dar ce este nou sub Soare?”.
”Crede-mă că ştiu, îţi înţeleg frământările. Însă nihilismul tău este dus până la
extrem”.
Stéphane sorbi un pic din ceaşca cu cafea.
”Nu eu îl duc acolo, oamenii împing lucrurile la extrem. Ai văzut vreodată un procent
mai mare de sinucigaşi? Ai pomenit ceva mai absurd decât ca soţia înşelată să-i
arunce vitriol în faţă amantei? Înţelegi ceva din faptul că se comit cele mai
abominabile crime pentru a obţine bani, bani care vor fi ulterior cheltuiţi pe cocaină,
şampanie de lux şi prostituate? Vezi cu adevărat vreun sens în mersul lumii de
astăzi?”.
”Aşa cum se prezintă, nu. Dar poate că într-o zi voi deveni mamă şi...”.
”Şi ce?”, o întrerupse Stéphane, brutal. ”Vrei să fii mamă pentru ca fata ta să fie
violată şi tăiată în bucăţi de o gaşcă de sceleraţi? Sau ca să ajungă actriţă porno?
Pentru ca băiatul tău să fie târât în afaceri cu droguri şi călcat de maşină? Sau să
devină, din proprie dorinţă, recuperator?”.
Mélanie a tăcut, mâhnită. Ar fi vrut să-i dea o lecţie colegului său, dar nu găsea
argumente pentru a-l contrazice.
”Masele sunt conduse, ca întotdeauna, de un cerc restrâns de oameni puternici,
putrezi şi vicioşi, care vor să păstreze totul numai pentru ei – acest tot însemnând,
însă, de fapt, un mare nimic. Însă şi cei conduşi au devenit tot mai violenţi, tot mai
lipsiţi de sentiment, tot mai decăzuţi. Permite-mi să nu mai cred în nimic”, continuă
Stéphane.
”Şi societatea ideală?”.
”Nu există. Mulţi au visat la ea, dar e o utopie. Personal, nu mai pot să trăiesc în
această mizerie. Nu mă sinucid, dar mi-am făcut un refugiu propriu”.
”Te înţeleg. Dar dacă la un moment dat totul se va schimba?”
”De 2000 de ani nu se schimbă nimic. Este aceeaşi poveste, mereu şi mereu, ba chiar
pot spune că a devenit plictisitoare”.
”Să-mi împrumuţi şi mie, te rog, câteva CD-uri cu muzica pe care o asculţi”.
”Cu plăcere”.

Cinci. E ciudat... E din ce în ce mai ciudat.

Voise să-i deschidă ochii lui Stéphane, iar acum acesta părea că o atrage de partea lui.
Într-adevăr, ce sens puteau avea toate acestea?
O fată violată, un copil ucis, un incest, o crimă... Goana după putere şi bani, aberantă,
grotescă... Un sadism de care până şi Evul Mediu s-ar feri...
La ce bun?
Mélanie s-a întins pe spate, a încercat să-şi imagineze că vede cerul, un cer de un
albastru pur, infinit, către înălţimile căruia îşi iau zborul vulturii... ”Aerie – Jefferson
Airplane”.
Să visezi, să zbori, să pluteşti...
Dar copilul tău nu-l vei putea trimite în această lume.
În după-amiaza aceea a făcut ceva pe care în mod normal nu l-ar fi făcut, şi nici n-ar
fi vrut să afle ceilalţi: a desfăcut o sticlă de vin şi a băut-o pe toată, făcându-se criţă.
Se ţinea de pernă, camera părea că se învârteşte cu ea, tavanul avea dungi, şi-a
imaginat că în locul ultimului său iubit s-ar fi aflat Stéphane...
La un moment dat, printre aburii alcoolului, şi-a adus aminte că nu mai udase cactuşii
de patru zile. Fireşte, aceştia trebuiau îngrijiţi altfel decât celelalte plante, dar chiar şi
aşa s-a gândit că ar fi bine să-i ude.
Când a deschis uşa balconului, ţinând o sticlă cu apă în mână, a avut o surpriză: unul
dintre cactuşi înflorise!
O floare roşie, rară, superbă, aşa cum nu îţi este dat să vezi în fiecare zi.
Cuprinsă de o emoţie aparte, i-a făcut mai multe poze cu telefonul, apoi a udat planta.

Şase. ”Prends mon corps

Je te donne ma chair
Prends mon âme
Je te donne ma vie

Etre sans complexe

En moi naît le désir
Amené par ta main
Qui elle seule me comprend” (Dark Sanctuary – Le Rêve de la Nymphe).

Din nou, acasă la Stéphane.

”Mélanie, întotdeauna am încercat să mai dau o şansă acestei lumi. Dar nu s-a putut.
Ştii care este exemplul meu favorit?”.
”Care?”.
”Martin Opitz. Poet erudit, dascăl şi diplomat german. Ştii la ce vârstă şi mai ales de
ce a murit?”.
”Nu”.
”La 41 de ani, de ciumă, infectat de un cerşetor căruia îi dăduse de pomană. Ai
pomenit ceva mai absurd de atât? Adică cum - dacă era insensibil la suferinţa
cerşetorului, dacă nu întindea mâna pentru a-i da de pomană, nu ar fi contractat boala
şi, cine ştie, ar mai fi trăit nu ştiu cât”.
”În mijlocul epidemiei, o putea lua din altă parte”.
”Ştiu. Dar absurdul rămâne. Practic, generozitatea i-a fost fatală”.
”Am şi eu un exemplu similar. Cel al copilului despre care a scris Dostoievski, asupra
căruia au fost asmuţiţi câinii de vânătoare pentru ”vina” de a fi rănit un câine cu o
creangă, din greşeală. Sfâşiat de viu sub ochii mamei sale”.
”Ei, vezi? Te apucă ameţeala?”.
”Mă apucă”.
”Îţi aduci aminte textul biblic? Doamne, Dumnezeule, cel ce ai îngăduit diavolului să
ispitească pe strămoşii noştri, Adam şi Eva (...) cel ce ai dat îngăduinţă Satanei să se
apropie cu ispitire de însuşi fiul Tău”... De ce? De ce nu scrie ”cel ce NU ai îngăduit
toate acestea?”. ”Va fi vai de cel care a creat această Lege, dacă îl voi întâlni
vreodată”, rosti brusc Stéphane.
Mélanie păli.
”Da, dar dacă nu faci aceasta, urmaşii tăi vor fi fiii lui Dumnezeu”, rosti, aproape fără
să ştie ce spune.

Şapte.
”Tu as su réveiller
En moi tant de mystères
Que je ne puis rester là
Sans goûter à ta chair” (Dark Sanctuary – Le Rêve de la Nymphe).

”De ce n-aş face-o?”

”Stéphane, un singur lucru m-a uluit. Am acasă nişte cactuşi, la care ţin enorm. Într-o
după-amiază în care mă simţeam atât de prost încât îmi venea să mor, unul dintre ei a
înflorit. Dar nu despre asta este vorba, că a înflorit în balconul meu, ci că poate înflori
în deşert. În mijlocul acelui teritoriu arid, sterp, pustiu, la peste 40 de grade şi fără
apă, floarea de cactus a înflorit... E un simbol”.
Pentru prima dată în viaţă, Stéphane nu a ştiut ce să răspundă.
”Lumea asta despre care tot vorbim... E ca deşertul”.
Apoi a cuprins-o cu braţele pe Mélanie, a sărutat-o, au făcut dragoste îndelung...
Vei vrea să înţelegi ”de ce” şi nu vei reuşi niciodată, te va cuprinde ameţeala, între
răstignire şi căinţă e o distanţă lungă, mult prea lungă, mai mult chiar decât 2.000 de
ani, ar putea fi o eternitate, nici Legea nu e bună, dar nici noi nu suntem, şi atunci
cum şi când se va termina povestea, o poveste despre chin şi suferinţă, despre
Prometeu, Sisif şi despre fiecare dintre noi – există totuşi o portiţă de scăpare, veţi
vedea imediat...
Ce nebunie, şi viaţa asta, ”voi fi mamă”, vă mai amintiţi, ”pentru ce să fii mamă,
pentru a-ţi trimite copilul într-o lume în agonie”, atracţia contrariilor, Mélanie nu i-a
putut rezista celui ce se afla lângă ea, Stéphane a vrut să o convingă, dar atracţia faţă
de ea l-a biruit, da, dar pe lângă copil asta mai înseamnă şi păcat, şi patimile cărnii, ce
se va întâmpla, până la urmă, cu copilul, va fi suficient botezul ca să îl salveze, cine a
făcut Legea, de ce a citit Mélanie tocmai nuvela aceea în adolescenţă, de ce ne jucăm
destinele la ruletă, sau poate nu e ruletă, poate e predestinat, salvaţi copilul, vă rog,
toţi suntem oameni, toţi cădem în păcat, dar salvaţi copilul, copilul din povestea lui
Dostoievski sau copilul lui Stéphane şi al Mélaniei, fatala atracţie a contrariilor, Yin
şi Yang, ce va ieşi din toată povestea asta, am febră, copilul e totuna cu omenirea, şi
moarte şi durere nu vor mai fi, fiindcă lucrurile dintâi au trecut, floarea deşertului, a
înflorit cactusul în mijlocul deşertului, aşa după cum Noe a căpătat milă în faţa lui
Dumnezeu...
Finalul nu se află în putinţa noastră. Şi totuşi ne aparţine.