Test

• Relevați asemănările și deosebirile dintre următoarele trei opere literare (ultimele două reprezentînd
fragmente extrase din nuvela ”La țigănci” și romanul ”Noaptea de sînziene”). Puteți realiza un eseu
comparativ sau o paralelă, având în vedere următoarele repere:

• Temă literară și motive

• Cadrul spațio-temporal

• Valențele mitico-folclorice
• Arhetipuri întâlnite

• Semnificații
• Geneză sau izvoare

• Asemănări și deosebiri
• Rolul cadrului natural în crearea atmosferei și în creionarea poveștii de dragoste

• Mesaj și valoare artistică.

A nopții gigantică umbră ușoară,

            Purtată de vînt,
Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară
            Din aripi bătînd.

Roz-alb-auroră, cu bucle de aur

            Sclipinde-n rubin,
Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur
            Pe-al florilor sîn;

Răspînde suflarea narciselor albe

            Balsamu-i divin,
Și Chloris din roze își pune la salbe
            Pe fruntea-i de crin;

Iar rîul suspină de blînda-i durere

            Poetic murmur,
Pe-oglinda-i de unde răsfrînge-n tăcere
            Fantastic purpur;

Și pasărea cîntă suspine-imitîndă

            Un cîntec de-amor,
Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă
            La plînsu-i de dor.
Pe cîmp se văd două ființe ușoare
            Săltînde pe-un cal,
Pe care le-ncinge de flutură-n boare
            Subțire voal;

Ca Eol, ce zboară prin valuri și țipă,

            Fugarul ușor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
            Al negurei flor,

O dalbă fecioară adoarme pe sînul

            De-un june frumos,
Astfel cum dormită oftarea, suspinul
            În cîntul duios;

Iar talia-i naltă, gingașă, subțire

            Se mlădie-n vînt,
Și negrele-i bucle ondoală-n zefire,
            Sclipesc fluturînd.

I-adoarme pe sînu-i, se leagănă-n brate

            În tandre visări;
Pe cînd ca profume pe blînda ei față
            Plutesc sărutări.

Iar aeru-n munte, în vale vibrează

            De tainici oftări;
Căci junele astfel din pieptu-i oftează
            În dalbe cîntări:

„Ah! ascultă, mîndruliță,

            Drăguliță,
Șoapta-mi blîndă de amor,
Să-ți cînt dulce, dulce tainic,
            Cîntul jalnic
Ce-ți cîntam adeseori.

De-ai fi, dragă, zefir dulce,

            Care duce
Cu-al său murmur frunze, flori,
Aș fi frunză, aș fi floare,
            Aș zburare
Pe-al tău sîn gemînd de dor;

De-ai fi noapte, -aș fi lumină,

            Blîndă, lină,
Te-aș cuprinde c-un suspin
Și în nunta de iubire,
            În unire,
Naște-am zorii de rubin;

De-aș fi, mîndră, rîușorul,

                        Care dorul
  Și-l confie cîmpului,
            Ți-aș spăla c-o sărutare,
Murmurare,
            Crinii albi ai sînului!“

Ca Eol, ce zboară prin valuri și țipă,

            Fugarul ușor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
            Al negurei flor;

Vergina îl strînge pe-amantu-i mai tare

            La sînu-i de crin,
Și fața-și ascunde l-a lui sărutare
            În păr ebenin.

Iar Eco își rîde de blîndele plîngeri,

            De junii amanți,
Și rîul repetă ca cîntul de îngeri
            În repede danț:

  „De-aș fi, mîndră, rîușorul,

Care dorul
Și-l confie cîmpului,
Ti-aș spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sânului!”

(M. Eminescu, ”O călărire în zori”)

”Curând se trezi că numără: treisprezece, paisprezece și se opri, dezorientat. Gavrilescule, șopti,

atenție, că iar ai facut o încurcătură. Nu treisprezece, nu paisprezece, ci șapte. Așa a spus baba, să numeri șapte
uși. Voi să se întoarcă și să numere din nou, dar după câțiva pași se simți sleit de puteri și, oprindu-se în fața
primei uși la îndemână, bătu de trei ori și intră. Era un salon mare și simplu, aproape sărăcăcios mobilat, iar în
dreptul ferestrei, privind spre grădină, se profila umbra unei femei tinere. — Scuzați, începu Gavrilescu cu
greutate. Am numărat greșit. Umbra se dezlipi de la fereastră și se îndreptă spre el, cu pași moi, și un parfum
uitat îi reveni deodată în amintire. — Hildegard! exclamă, lăsând să-i cadă pălăria din mână. — De când te-
aștept, spuse fata apropiindu-se. Te-am căutat peste tot. — Am fost la berărie, șopti Gavrilescu. Dacă n-aș fi
fost cu ea la berărie, nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau dacă aș fi avut ceva bani la mine. Dar așa, a plătit ea, Elsa,
și înțelegi, m-am simțit obligat. Și acum e târziu, nu e așa? E foarte târziu. — Ce importanță poate să aibă,
spuse fata. Hai să mergem. — Dar nu mai am nici casă, nu mai am nimic. A fost o zi teribilă. M-am luat cu
vorba cu madame Voitinovici și-am uitat servieta cu partituri. — Întotdeauna ai fost distrat, îl întrerupse. Să
mergem. — Dar unde? Unde? încercă Gavrilescu să strige. În casa mea s-a mutat cineva, i-am uitat numele,
dar e cineva pe care nu-l cunosc. Și nici măcar nu e acasă, ca să-i putem explica. E plecat la băi. — Vino cu
mine, spuse fata apucându-l de mână si trăgându-l ușor în coridor. — Dar n-am nici bani, continuă Gavrilescu
în șoaptă. Tocmai acum când s-au schimbat banii și s-a scumpit tramvaiul. — Ai ramas același, spuse fata,
începând să râdă. Ți-e frică. — Dintre cunoscuți n-a mai rămas nimeni, continuă Gavrilescu, în șoaptă. Toată
lumea e la băi. Madame Voitinovici, de la care m-aș fi putut împrumuta, lumea spune că ar fi plecat în
provincie. Ah, pălăria, exclamă, și voi să se întoarcă. — Las-o, răspunse fata. N-o să avem nevoie de ea acum.
— Nu se știe, nu se știe, stărui Gavrilescu să-și desprindă mâna din mâna fetei. E o pălărie foarte bună, e
aproape nouă. — E adevărat? se miră fata. Tu încă nu înțelegi? Nu înțelegi ce ți s-a întâmplat, acum, de curând,
de foarte curând? E adevărat că nu înțelegi? Gavrilescu o privi adânc în ochi, și oftă. — Sunt cam obosit,
spuse, iartă-mă. A fost o zi teribilă. Dar acum parcă încep să mă simt mai bine. Fata îl trase ușor după ea.
Traversă curtea si ieșiră fără să mai deschidă poarta. Birjarul îi aștepta, moțăind, și fata îl trase tot atât de ușor
după ea în trăsură. — Dar îți jur, începu Gavrilescu, în șoaptă, îți dau cuvântul meu de onoare că nu mai am
nici un ban. — Încotro, domnișoară? întrebă birjarul. Și cum vă duc? La pas sau mai repejor? — Ia-o spre
pădure, pe drumul ăla mai lung, spuse fata. Și mână încet. Nu ne grăbim. — Hei, tinerețe! făcu birjarul,
fluierând ușor calul. Îi ținea mâna prinsă în mâinile ei, dar se rezemase cu capul pe pernă, cu ochii pe cer.
Gavrilescu o privea adânc, concentrat. — Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva cu mine, și nu știu bine
ce. Dacă nu te-aș fi auzit vorbind cu birjarul, aș crede că visez. Fata întoarse capul spre el și-i zâmbi. — Toți
visăm, spuse. Așa începe. Ca într-un vis...”

(Mircea Eliade, ”La țigănci”)

”Zări şi un caiet gros, de a cărui copertă era prinsă cu un ac o scurtă însemnare de mâna lui Bibicescu
şi datată: Bucureşti, 15 X 1945. „Găsit de mine la Ciulniţa, în casele XXX, împreună cu alte hârtii de mai mică
importanţă. Este un caiet de însemnări intime şi amintiri al lui Ciru Partenie. Poate fi considerat un fragment de
Jurnal, singurul care ni s-a păstrat." Ştefan se tulbură şi şovăi. „Poate ar fi mai bine să nu-l citesc", îşi spuse.
Deschise totuşi caietul. îl lovi de la început ştersăturile făcute cu o altă cerneală; o serie de cuvinte, uneori
chiar rânduri întregi, fuseseră şterse, fără îndoială, de o mână străină. „A fost azi la mine...", şi urma numele,
şters. „Nu venise să mă vadă de câteva săptămâni; sperasem chiar că ruptura era definitivă." Ştefan simţi că
mâna în care ţinea caietul îi tremura uşor, şi-l lăsă pe birou. Pe aceeaşi pagină, mai jos: „M-a întrebat dacă o
mai iubesc pe...", şi iarăşi numele şters. „Evident c-o iubesc, i-am răspuns." Ştefan luă caietul şi apropiind mult
pagina de lampă, încercă să descifreze numele şterse. Îşi auzea respiraţia, tot mai agitată. Dar nu izbuti să
descifreze şi se apucă să citească de la începutul paginii. Nu avea dată şi nici un fel de altă indicaţie. „Mă
regăsesc în acest peisaj ciudat care-mi pare de o zadarnică limpiditate şi frumuseţe. Ca şi cum m-aş fi rătăcit de
mult de mine însumi şi aş fi fost purtat..." Fraza rămăsese neterminată. „Poate făcea parte dintr-o bucată
literară, gândi Ştefan. Sau poate intrase tocmai atunci cineva peste el în birou, îl întrerupse din scris, şi când,
mai târziu, Partenie redeschisese caietul, nu-şi mai amintise ce voise să spună, sau nu-l interesase." Căci,
câteva rânduri mai jos, începuse altceva. „Dificultatea personajelor intelectuale: toţi seamănă între ei, toţi
vorbesc la fel. în cele din urmă, sunt neinteresanţi. Regulă de aur: a evita personajele presupuse a aparţine unei
clase educate. Greu de convins cititorul că un intelectual poate avea pasiuni puternice." Apoi, frazele
trunchiate: „A fost azi la mine... M-a întrebat dacă o mai iubesc pe... Evident c-o iubesc, i-am răspuns. Mi-a
fost teamă că n-are să mă înţeleagă, că-şi va închipui că i-am răspuns astfel ca să reconfirm ruptura. De fapt,
aşa era, asta voiam, să reconfirm despărţirea. Din fericire m-a crezut. Foarte sentimentală, m-a rugat, cu
lacrimi în ochi, să rămânem prieteni. I-am făgăduit". Ştefan întoarse pagina. „în literatură, oamenii elementari,
cu pasiuni puternice, dominaţi de un singur viciu sau oarecum maniaci, par vii şi autentici. Ceilalţi, mai ales
oamenii buni, blânzi, inteligenţi şi, în primul rând, oamenii preocupaţi de probleme morale, par fazi, fără
contur, lipsiţi de personalitate. În fond, literar vorbind, sunt neinteresanţi. Ce romancier contemporan ar
îndrăzni să-şi aleagă ca personaj principal un ins care, să spunem, ar dori să se „desăvârşească"? (…)
— Am să te rog să mă uiţi, continuă Ileana. Dar înainte de a mă uita, aş vrea să mai afli un lucru. Nu
ţi-l spun ca să te chinui, ca să te fac să regreţi toate câte s-ar fi putut întâmpla şi nu s-au întâmplat. Poate că tu
n-ai avut nici o vină. N-a fost nici vina mea că te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de tine, m-am îndrăgostit şi
nu te-am putut uita. Aşa am fost ursită. Când m-am născut, probabil că a venit o ursitoare care nu fusese
poftită, şi mi-a ursit nenoroc. Ascultă-mă, te rog, înălţă ea speriată mâna ca să-l oprească, mi-ai jurat că ai să
mă asculţi... Aşa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nici o vină. Dar aş vrea să ştii lucrul acesta: că eu am
rămas credincioasă ursitei mele. Te-am lăsat să crezi că nu te mai iubesc. Am minţit. N-am încetat o clipă să te
iubesc. Poate n-am voit întotdeauna asta, dar aşa a fost: te-am iubit de când te-am zărit pentru prima oară,
acum doisprezece ani, în pădurea de la Băneasa, şi te iubesc şi astăzi. Am fost blestemată să te iubesc. Te voi
iubi probabil până în ultima clipă a vieţii mele. Aşa am fost blestemată, aşa mi-a fost ursita. Dacă voi trăi încă
cincizeci sau o sută de ani, şi voi avea copii, şi copiii mei vor avea şi ei copii, şi peste cincizeci sau o sută de
ani voi muri înconjurată de copii şi de copiii copiilor mei, în clipa morţii voi striga acelaşi nume pe care-l strig
de doisprezece ani încoace, voi striga: Ştefan! şi-ţi voi mai spune, aşa cum îţi spun şi-acum, de câte ori mă
trezeşti nopţile, că nu te-am iubit decât pe tine. Şi dacă, aşa cum e probabil, înstrăinată printre străini, cu copii
şi nepoţi care nu vor şti un cuvânt româneşte, dacă atunci, bătrână, nu-mi voi mai aduce aminte aproape nimic
din limba care a fost cândva a mea, în clipa morţii îţi voi spune că te iubesc în româneşte... Nu mă întrerupe, te
rog! strigă ea cu deznădejde, mi-ai jurat că ai să mă asculţi. Lasă-mă să-ţi spun tot. Vreau să ştii tot. Vreau să
ştii că, atunci când mi s-a părut pentru întâia dată că te iubesc, câteva săptămâni după ce te-am cunoscut, şi mi
s-a părut ridicol că te-aş putea iubi doar pentru că te văzusem de câteva ori, atunci în 1936, îmi repetam, ca să-
mi bat joc de mine şi să mă trezesc, îmi repetam că e ridicol, că parcă ar fi ca în Tristan şi Isolda... Ştefan,
pentru mine a fost ca în Tristan şi Isolda. în noaptea aceea mi-ai dat, poate fără să vrei, poate fără să ştii, mi-ai
dat să beau o otravă, mi-ai otrăvit sângele, miai otrăvit sufletul, şi eu n-am mai trăit decât pentru tine, n-am mai
trăit ca oamenii vii şi trezi, ci aşa cum trăiesc umbrele, cum poate că trăiesc morţii, numai din amintiri, am trăit
din bietele mele amintiri, din acele nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de oră pe care mi le dădeai tu,
apărând cu un bucheţel de lăcrămioare ca să-mi spui că eşti îndrăgostit de mine, dar îmi spuneai asta o dată, cel
mult de două ori pe an, şi în restul preţioaselor minute pe care mi le dăruiai, îmi vorbeai de maşina cu care ar fi
trebuit să vin şi n-am venit... — Ileana! e maşina asta! şopti Ştefan plecându-se spre ea şi apucându-i
deznădăjduit mâna. — Te rog, lasă-mă, lasă-mă să termin! spuse trăgându-şi speriată mâna din mâna lui. Ai
jurat pe mine că ai să mă laşi să termin... Tu, inima mea, norocul meu, zburătorul meu, veneai de câteva ori pe
an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumătate de ceas, şi-mi vorbeai de maşina care trebuia să dispară la
miezul nopţii sau de tainele doamnei Zissu... Ştefan, şopti ea privindu-l în ochi, silindu-se să zâmbească, dacă
ai să mă mai iubeşti vreodată, dacă ai să mai iubeşti vreodată, să nu mai faci aşa. E groaznic. în doisprezece
ani, am trăit din amintirea câtorva ceasuri. Dacă aş aduna toate orele şi minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar
face o zi şi o noapte. Am trăit din ele, aşa cum trăiesc umbrele din amintirea unei vieţi întregi şi pline... Mi-ai
dat să beau o otravă, Ştefan. N-ai ştiut nici tu ce faci... — Ileana, şopti Ştefan. Aş vrea să... — Ai jurat pe mine,
Ştefan, îl întrerupse ea. Mi-ai jurat că ai să faci ce-am să te rog eu. Şi te rog doar atât, să nu spui nimic. Lasă-
mă doar să te privesc. Nu mai avem mult de stat împreună. Lasă-mă doar să te privesc... (…) Privise pe furiş la
ceas. — Curând, începu el deodată, ne vom despărţi. Ţi-am jurat. Am jurat pe tine şi am să mă ţin de cuvânt.
Dar nu e judecător pe lume care să nu îngăduie, în afară de litera jurământului, încă alte, câteva, foarte puţine
cuvinte. Am să te rog şi eu să nu mă întrerupi. Am foarte puţin să-ţi spun. Am să le spun în câteva cuvinte. —
E în felul tău, şopti Ileana zâmbind. — Am fost nebun, spuse Ştefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece
ani n-am înţeles. Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început, de când te-am zărit, că te iubesc,
că am să te iubesc toată viaţa. — Ştefan! strigă speriată Ileana. — ... că mi-ai fost ursită, că am băut împreună
din aceeaşi otravă... — Ştefan! strigă din nou Ileana, întorcând capul spre el. — Ia seama! şopti el. Ai un
camion în faţă... Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. „Ea are o viaţă întreagă înaintea ei." (…)

— Ileana, şopti el, iubita mea, mireasa mea... — Ştefan! strigă ea. Dar parcă nu mai avea putere să strige, să se
împotrivească. Era o voce sugrumată, istovită. — Mireasa mea, continuă Ştefan repede, ca şi cum n-ar mai fi
auzit-o, te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce
se întâmplă cu noi, de ce-am_fost ursiţi să ne iubim fărâ şă ne iubim, de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără să
ne întâlnim... In bătaia farului maşinii care se apropia din faţă, o zări o clipă, o văzu cum plânge privind
înaintea ei, privind aşa cum privesc orbii, adânc, neclintit, fără să vadă. — Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te
fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decât pe tine. Nu ţiam arătat-o poate, niciodată, dar nu
te-am iubit decât pe tine. Şi în după-amiaza asta, am înţeles de ce. Uitasem ceva, şi fusesem nebun, fusesem
orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie să-ţi spun. Nu te-
am iubit decât pe tine. Te voi iubi şi când, în ultima clipă... Tăcu brusc. Se simţise deodată golit de puteri. „Ar
trebui să-i spun acum, cât mai e timp, înţelese văzând-o cum plânge, s-o implor să se oprească aici, să
telefoneze la Lausanne, să ia trenul, ar trebui să-i cad în genunchi şi s-o implor." — ... Iubitul meu! o auzi
şoptind. — Aş vrea să ştii doar atât, începu el din nou, cu un efort. Aş vrea să ştii... — Iubitul meu! o mai auzi
şoptind. Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicea căscată în întuneric prăpastia, începu să tremure. „Ar trebui
să-i spun, mai am timp să-i spun..." Dar îl orbi farurile maşinii răsărite pe neaşteptate, din întuneric, în faţa lor,
şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga
beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi.
Ştiuse că, simţindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă,
nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns.

(Mircea Eliade, ”Noaptea de sînziene”)