PERSONALITATEA

Cuvântul “personalitate” provine din latinescul “persona” care desemna în teatrul roman
masca actorului, faţa pe care o arăta publicului. În spatele acestui simbol se concentrează întreaga
complexitate a problematicii personalităţii: ea este, concomitent, ceea ce se arată şi ceea ce se
ascunde publicului.
Personalitatea reprezintă ansamblul însuşirilor psihofizice, cognitive, afective, motivaţionale
care, treptat, devin dominante, determină comportamentul, îl caracterizează pe individ şi îl
diferenţiază de ceilalţi.
Personalitatea trebuie inteleasa ca fiind un sistem complex de insusiri bio-psiho-socio-
culturale, structurat pe trei dimensiuni:
- dimensiunea corporală (latura biologică a personalităţii, programul ereditar, potenţialul
uman nativ),
- dimensiunea socio-culturală (constituită în urma intervenţiilor complexe ale socialului
asupra potenţialului uman nativ prin procesele de socializare şi enculturaţie),
- dimensiunea psihică (care se constituie numai în condiţiile existenţei celorlalte două
dimensiuni, ca rezultat al interacţiunii dintre zestrea ereditară şi procesul de socializare şi
are drept nucleu conştiinţa de sine).

Fiecare fiinţă umană este în anumite privinţe:

 universală (omul este “ca toţi oamenii” datorită apartenenţei la specia umană, în calitatea sa
de fiinţă socială, conştientă, creativă şi orientată spre valori);
 tipică (prezintă asemănări cu alţi oameni , ceea ce permite gruparea în categorii mai largi –
tipuri);
 unică şi originală (datorită unicităţii zestrei ereditare şi condiţiilor unice ale experienţei de
viaţă).

Altfel spus, trăsăturile general-umane se particularizează la nivelul grupurilor umane şi se

individualizează la nivelul fiecărei fiinţe umane rezultând Personalitatea sa.

Pe parcursul existentei sale, omul a constatat ca, desi se aseamana din foarte multe puncte de
vedere cu semenii sai, fiecare individ se comporta diferit in aceeasi situatie de viata:
- unii sunt rapizi, altii sunt lenti,
- unii sunt apti pentru o activitate, pe care o realizeaza la cote ridicate de performanta, in
timp ce altii sunt inapti, neputand realiza respectiva activitate, dar pot realiza cu
performante peste medie activitati din alte domenii,
- unii sunt deosebit de creatori, produsele activitatii lor fiind caracterizate prin originalitate,
in timp ce altii, pot realize doar activitati rutiniere, bazate pe scheme operatorii invatate.

1
 Toate aceste manifestari, precum si altele, sunt caracteristici ale omului viu, concret, asa cum
se comporta el in viata cotidiana. Aceste particularitati (insusiri, trasaturi, factori) ale omului, nu
apartin unui singur fenomen psihic (memorie, gandire, vointa), ci au un caracter sintetic, condensand,
reunind, diferitele functii si procese psihice, ca rezultat al interactiunii acestora. Spre exemplu, un
individ sociabil, prietenos, manifesta pe langa tendinta de a fi mereu in preajma altora si de a avea cat
mai multi prieteni, o mare capacitate de comunicare, lingvistica sau extralingvistica, o buna capacitate
de exprimare libera a gandurilor si sentimentelor.
Aceste insusiri sunt sintetice si relativ stabile, manifestandu-se aproximativ la fel in orice
situatie, putand fi modificate foarte greu (un om cinstit va spune intotdeauna adevarul, iar cand va fi
nevoit sa minta, va fi foarte stresat). Trasaturile de personalitate sunt flexibile, putandu-se modifica
sub actiunea puternica a conditiilor socio-materiale ce domina sau influenteaza existenta omului (un
om lent in actiune si gandire, daca va fi solicitat intens in activitate, daca va fi nevoit sa actioneze in
munca sa in mod rapid, va reusi acest lucru, insa va obosi mai rapid). Totodata, observand
comportamentul unui om, vom constata ca unele insusiri se manifesta doar in mod sporadic, in timp
ce altele, il caracterizeaza pe acesta in orice situatie, avand un caracter generalizat.
Toate aceste manifestari comportamentale, reunite intr-un sistem de insusiri psihice,
caracterizate prin relative stabilitate si generalitate, definesc omul ca personalitate.
Psihologia, studiind structurile, factorii determinativi şi funcţiile personalităţii, apare ca
singura ştiinţă legitimizată să analizeze personalitatea, prin specificitate şi completitudine.
Psihologia personalităţii se prezintă astăzi într-o dublă ipostază: de capitol integrator final al
psihologiei generale şi de ramură de sine stătătoare a psihologiei.
Prima ipostază o precede istoriceşte pe cea de-a doua, respectiv după constituirea psihologiei
ca disciplină de sine stătătoare s-a simţit nevoia ca pe lângă analiza diferitelor funcţii şi procese
psihice particulare luate în sine să se încerce o sinteză a lor pentru a putea răspunde mai bine la
întrebări legate de mecanismele şi de legităţile comportamentului şi activităţii omului ca tot unitar.
Pentru a se răspunde acestei necesităţi s-a apelat la un termen care exista demult în vocabular,
termenul de personalitate, care a fost acceptat pentru a evidenţia caracterul de întreg, de unitate
funcţional-dinamică a omului şi pentru evaluarea conduitelor şi comportamentelor sale în cadrul
diferitelor situaţii de mediu.
De aceea, acest termen a generat un capitol în cadrul psihologiei generale, care va subsuma
acele componente considerate a fi rezultatul interacţiunii şi integrării tuturor funcţiilor şi proceselor
psihice particulare, în proporţii diferite şi cu grade de intensitate diferite.
Aceste componente au fost considerate: temperamentul, caracterul şi aptitudinile. Deci,
niciuna dintre aceste componente nu este reductibilă la un proces psihic particular oarecare, ci fiecare
din ele apare ca o sinteză sui generis a diferitelor procese psihice particulare (în unele dintre ele, cum
este temperamentul, predomină componentele de ordin energetic, emoţional, motivaţional, în altele,
cum este caracterul, predomină componentele de ordin axiologic evaluativ, iar în altele, cum sunt
aptitudinile, predomină componentele de ordin cognitiv). Dar în fiecare dintre ele găsim prezente
printr-o anumită dimensiune toate tipurile de procese psihice pe care le-am studiat până în prezent.

2
 Ca ramură distinctă a psihologiei, psihologia personalităţii a început să se închege abia în
deceniul al treilea al secolului XX.
Punctul de pornire al acestei ramuri îl reprezintă lucrarea psihologului german William Stern,
”Personalitatea umană”, elaborată în 1923, in care a fost formulata prima definiţie generalizată a
noţiunii de personalitate, ca fiind o „unitate multiformă dinamică şi în acelaşi timp un fel de etalon
ideal spre care tinde fiecare individ, fără însă a-l atinge pe deplin niciodată”.
Această lucrare a căpătat o rapidă răspândire, mai ales în America, astfel că în anii ’30, un
grup de cercetători americani a elaborat şi inaugurat noua ramură a psihologiei generale, intitulată
psihologia personalităţii. În perioada de ideologizare a psihologiei (perioada comunistă) această
ramură era considerată ca o formă de diversiune burghezo-capitalistă, considerându-se că de
personalitate se ocupă numai o anumită ideologie, pentru a impune o elită omului de rând, omului
obişnuit. Aşa se face că în planurile noastre de învăţământ psihologia personalităţii a putut să-şi facă
apariţia abia destul de recent.
În prezent psihologia personalităţii a atins un nivel destul de înalt de dezvoltare şi ea este
considerată ca un corolar al întregii psihologii, susţinându-se ideea că ştiinţa ultimă a conoaşterii
psihologice trebuie să o reprezinte personalitatea.
Ca sferă psihologia personalităţii tinde să subordoneze toate celelalte ramuri concrete ale
psihologiei şi să emită o teorie generală exhaustivă despre om. Alături aproape de psihologia
personalităţii ar sta psihologia diferenţială (de fapt cele două discipline sunt considerate coextensive,
pentru că niciuna dintre ele nu poate să opereze singură, pe terenul concret al problematicii
personalităţii). Psihologia personalităţii nu trebuie şi nu poate să neglijeze dierenţele care există între
indivizi iar psihologia diferenţială nu poate să ignore descoperirea unor comunalităţi sau asemănări
între indivizi. De aceea uneori întâlnim expresia „psihologia personalităţii şi diferenţială”, care le
integrează în aceeaşi schemă logică.
În psihologia personalităţii problema de început se referă la delimitările de ordin terminologic
şi ale planurilor de abordare. În limbajul curent se întâlnesc termeni care au conotaţii mai mult sau
mai puţin apropiate, care fac ca uneori ei să fie substituiţi unii altora, fără un temei logic, obiectiv:
 individ
 persoană
 personalitate
 personaj
Pe baza anumitor criterii de conţinut şi de sferă, între aceşti termeni care pot părea sinonimi,
există diferenţe care fac ca fiecare dintre ei să fie legat de o altă realitate concretă.
„INDIVID” este un termen folosit pentru a desemna orice organism viu care apare în cursul
evoluţiei biologice şi ca rezultat al procesului de adaptare la mediu.
Termenul ca atare vine de la latinescul individio = indivizibil, astfel prin individ înţelegându-
se o entitate nedezmembrabilă (Hegel spunea: totul organic sau întregul organic) care este realizat pe
baza unui înalt mecanism de integrare şi fuzionare a părţilor componente.
În această accepţiune termenul de individ se aplică tuturor fiinţelor vii, de la plante până la
om.

3
 În cazul omului, când folosim termenul de individ se presupune că ne referim la esenţa lui
biologică, la unitatea lui morfologică şi funcţională determinată biologic.
De la termenul individ a derivat termenul individualitate. Aceasta exprimă faptul că în cursul
existenţei sale orice individ parcurge un proces de diferenţiere, de diversificare a organizării structural
funcţionale care duce la o ierarhizare şi integrare specifice care fac ca un individ să se deosebească de
altul (individualitatea exprimă acel atribut al organizării structural-funcţionale interne care face ca un
individ să se distingă de alţii din aceeaşi specie şi să reprezinte un dat unic şi ireductibil).
Individualitatea este de asemenea valabilă şi aplicabilă în caracterizarea tuturor organismelor
vii (chiar la nivelul inferior indivizii se diferenţiază prin modul organizării lor structurale interne). La
om se trece de la individualitatea biologică la una de tip psihologic; vorbim de particularităţi psiho-
individuale.
„PERSOANA” reprezintă corespondentul în plan social al individului din plan biologic.
Termenul desemnează aşadar individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţional dat,
aşa cum este perceput de cei din jur şi aşa cum se trăieşte el pe sine.
Prin conţinut, termenul de persoană include ansamblul însuşirilor psihice, care asigură
adaptarea la mediul social istoric şi în cadrul acestor însuşiri se subliniază necesitatea prezenţei
componentelor de ordin superior conştient.
Se afirmă astfel că omul este persoană în virtutea faptului că îşi defineşte conştient atitudinile
faţă de realitate.
Spre deosebire de individ, care este rodul evoluţiei biologice, persoana este considerată
produs al dezvoltării social istorice.
Acest atribut de persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat în ontogeneză,
graţie procesului de socializare. De asemenea, acest atribut se poate pierde în anumite boli psihice
care se caracterizează prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autopercepţiei şi a percepţiei realităţii
înconjurătoare.
„PERSONALITATE” este un termen derivat din termenul „persoană” căruia i se asociază o
notă de valoare. El exprimă organizarea superioară a persoanei.
Lersch arată că persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei umane şi ea trebuie
studiată de psihologia generală; personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea
ce îl distinge şi îl detaşează pe un om de alţii.
Cineva este personalitate numai comparativ cu alţii. Esenţial deci în acest context este faptul
că noţiunea de personalitate tinde să se lege de existenţa unei componente şi a unei dimensiuni
axiologice, de valoare (spre deosebire de persoană).
„PERSONAJ” are 2 laturi:
- pe de-o parte, exprimă modul de manifestare în afară (în comportament) al persoanei şi
personalităţii;
- pe de alta parte, desemnează persoana aflată în rol - omul îndeplinind mai multe roluri, se
manifestă prin mai multe personaje.
Se disting:
 personaje sociale – care joacă rolurile impuse sau acceptate de societate;

4
  personaje volitive – care joacă rolurile pe care şi le impun singure, conform propriilor
aspiraţii;
 personaje mască – care joacă roluri străine personalităţii lor, tocmai pentru a-şi ascunde
propria personalitate.
Personajul trăieşte prin prezenţa persoanei. Persoana, la rândul ei se exprimă prin personaj şi
chiar suferă anumite schimbări prin intermediul acestuia. Jucând un rol, personalitatea internă ca stare
a individului poate să se modifice prin conţinutul şi semnificaţia acelui rol.

DIFERITE ACCEPŢIUNI ALE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE

Personalitatea reflectă elementele caracteristice, definitorii pentru o anumită persoană, putând
rezulta din analiza statistică a acţiunilor (conduitelor) unui subiect.
Conceptul de personalitate desemnează o realitate extrem de complexă, ceea ce-l face dificil
de definit şi datorită importanţei deosebite pentru cunoaşterea individului a fost larg discutat în
literatura de specialitate.
În limbajul curent sunt identificate 17.000 de cuvinte care denumesc trăsături ale
personalităţii, Cattel selecţionează 160 de termeni consideraţi drept dicţionar de bază pentru
descrierea completă a personalităţii, iar in prezent pot fi enumerate peste 100 de definiţii ale
personalităţii.
Unii psihologi definesc personalitatea pornind de la dimensiunile biologică, psihologică,
socială şi culturală ale fiinţei umane, determinante în formarea şi structurarea ei.
Paul Popescu-Neveanu consideră că pentru a defini personalitatea este necesar ca subiectul
uman să fie privit în cele trei ipostaze ale sale:
 subiect pragmatic, al acţiunii -cel ce transformă lumea şi tinde să o adapteze propriilor
trebuinţe;
 subiect epistemic, al cunoaşterii -cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume, întrucât
beneficiază de informaţie şi participă la procesul nelimitat al cunoaşterii;
 subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor- intrând sub imperiul culturii, al valorilor
adevărului, binelui şi frumosului, călăuzit de semnificaţii, credinţe şi idealuri, conferind un
sens superior propriei vieţi.
În sens restrâns, autorul consideră personalitatea ca fiind un macrosistem al invarianţilor
informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici
pentru subiect.
R. Lafon, defineşte personalitatea ca fiind individualitatea umană considerată în totalitatea sa
la un moment dat şi în raport cu partea trecută a propriei vieţi.
Studiile din domeniul psihologiei sociale accentuează asupra rolului pe care îl au mecanismele
de influenţare a socialului asupra organizării personalităţii, aceasta fiind produsul seturilor de roluri si
valori interiorizate. Totodata este subliniata interdependenta intre mediu-persoana, fiecare
construindu-se in functie de celalalt.
Unii autori folosesc termenul de personalitate pentru a sublinia diferenţele interindividuale
incluzând comportamentul social, intelectul şi procesele cognitive, afectivitatea etc.

5
 După G. W. Allport, personalitatea reprezintă organizarea dinamică, în cadrul individual, a
acelor sisteme psiho-fizice, care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.
Sheldon, aprofundand cercetările referitoare la legătura somaticului cu psihicul în structura
temperametului, defineşte personalitatea ca fiind organizarea dinamică a aspectelor cognitive,
afective, conative, fiziologice şi morfo-logice ale individului.
Child, 1968, defineşte personalitatea ca fiind "... factorii interni, mai mult sau mai puţin stabili
care dau consistenţă în timp comportamentului unei persoane şi care determină diferenţierea faţă de
comportamentele manifestate de alte persoane în situaţii comparabile".
În accepţiunea sa cea mai largă, conceptul de personalitate denumeşte fiinţa umană
considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. La nivelul omului concret,
personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, ce se construieşte în condiţiile activităţii şi
integrării încă din primele etape ale dezvoltării individului în societate. In cadrul acestui sistem se
desprind relevant blocurile unitare: psihosomatic, psihosocial şi psihocultural.
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. În procesul complex de construire a
personalităţii, fiecare subiect poneşte de la o zestre ereditară unică (acele mesaje de specificitate
privind specia, grupul şi individul, transmise prin intermediul codului genetic) şi fiecare are o istorie
personală unică (parcurgând o serie de variate experienţe, desfăşurând diferite activităţi şi intrând în
anumite relaţii- toate având diferite efecte asupra cursului dezvoltării şi structurării personalităţii) Ea
constă, deci, în combinarea unică şi nerepetabilă a elementelor general umane, a elementelor
caracteristice grupului şi a celor specifice individului; ea este rezultatul întregii evoluţii psihice.
Sintetizând aspectele relativ stabile şi constante ale psihicului, se constituie într-o multitudine de
trăsături sau însuşiri de personalitate, organizate în sistem.
Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret.
Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii
şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe
care îl numim persoana umană.
În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare
surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.
În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: “(...)
element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă
persoană.”
Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualităţii umane.”
(“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)
Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea
“Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând să nu defineasca obiectul în funcţie de metodele
noastre imperfecte.
Astfel, in opinia sa, „personalitatea reprezinta organizarea dinamică în cadrul individului a
acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic."

6
 Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această definiţie, aşa
cum a făcut-o Allport:
1.Organizarea dinamică
Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor
de idei şi deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese
organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.
Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi
anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivă.
2.Psihofizic
Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv
nervoasă.
Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a “spiritului”, cât si a “trupului” într-o
unitate inextricabilă.”
3.Sisteme
Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O
deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătura, un concept , un stil de comportare.
Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt "potenţialul
nostru de activitate”.
4.Determină
Personalitatea reprezinta ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau
direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intra în acţiune. Toate sistemele care
compun personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare
asupra tuturor actelor adaptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută.
5.Caracteristic
Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi sunt unice pentru aceasta.
6.Comportament şi gândire
Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă.
Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm,
totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.
În “Dicţionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Şchiopu,
comportamentul şi gândirea "...se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice pe care le
exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică.”
Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 - 1939), ca o modalitate de a explora
conţinutul şi mecanismele vieţii mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să aprecieze importanţa
factorilor biologici (natura) şi a experienţei sociale (educaţia) pentru dezvoltarea şi menţinerea
personalităţii umane.
Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea şi modelarea
comportamentului uman. Unul este eros “instictul veţii”, nevoia oamenilor de a stabili legături între
ei şi altul este thanatos “instinctul morţii”, baza înclinaţiei agresive.

7
 În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul
(superego) şi eul (ego).
 Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediată.
 Supraeul este conştiinţa, id-ul reprezentat în personalitate.
 Eul este partea persoanei care este în contact cu realitatea.
Personalitatea e văzută sub aspect dinamic, adică mişcarea ”energiei psihice”, a libido-ului
între cele trei instanţe psihice.
Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat
biologic şi legate de vârsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psiho-sexuale”.
 primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul,
muşcatul).
 al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor şi al vezicii urinare.
 al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conştienţizării sexuale iniţiale, sau
altfel spus conflictul Oedipal.
 al patrulea stadiu este stadiul latenţiei (5 ani–pubertate) în care este important dezvoltarea
fizică şi deprinderile intelectuale.
 al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură.
Freud mai pune accent pe sursele inconştiente şi emoţionale ale dezvoltării copilului care
contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcţionale ale personalităţii, aspectelor afective ale
socializării.

CARACTERISTICILE PERSONALITATII
Din numeroasele definiţii ale personalităţii se desprind câteva caracteristici ale acesteia, care
evidenţiază faptul că personalitatea este o structură (Perron,R.,1985):
1.GLOBALITATEA:
Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care permite
descrierea şi identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare
persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică însă
asemănătoare pe anumite criterii, cu personalităţile altor indivizi.
2.COERENŢA:
Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a
elementelor componente ale personalităţii. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte
neobişnuite, ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci
un sistem funcţional format din elemente interdependente.
3.PERMANENŢA (STABILITATEA) TEMPORALĂ:
Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică. Omul are
conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale de-a lungul întregii sale
vieţi.

8
 Sunt trei accepţiuni în care se utilizează noţiunea de personalitate:
 planul antropologic şi accepţiunea antropologică
 planul psihologic şi acepţiunea psihologică
 planul axiologic şi accepţiunea axiologică

1. În planul antropologic se urmăreşte a se evidenţia aspectele determinante esenţiale ale omului

ca realitate. În cadrul acestei ştiinţe generale despre om (antropologia), se diferenţiază mai multe
ramuri:
 antropologia tipică – vizează determinarea caracteristicilor bioconstituţionale specifice
omului şi în cadrul căreia se stabileşte o anumită tipologie umană;
 antropologia culturală – urmăreşte stabilirea unei anumite corespondenţe între modelele şi
stilurile de cultură şi natura personalităţii umane;
 antropologia filosofică – se preocupă cu precădere de găsirea răspunsului la întrebările „care
este esenţa umană?”, „care este sensul vieţii omului pe pământ?”.
Pentru psihologie o implicaţie mai mare o are această a treia ramură a antropologiei pentru că
ea ţinteşte la găsirea răspunsurilor la întrebările cardinale legate de conţinutul şi determinările interne
ale personalităţii.
În cadrul acestei ramuri distingem două orientări:
Tradiţionalismul – pledează pentru existenţa unei esenţe imanente a omului, care este
predeterminată şi care se impune ca un fel de dat oricărui individ, oricărei persoane. Întreaga filosofie
clasică s-a învârtit în jurul acestei probleme, a definirii esenţei umane şi în funcţie de direcţia pe care
s-a pus accentul, avem de-a face cu orientările:
iraţionaliste, care considerau că esenţa umană constă în instincte (freudismul);
raţionaliste, care susţineau ideea că esenţa umană constă în raţiune, în capacitatea de discernere,
recunoaştere, interpretare şi explicare a realităţii.
Existenţialismul îşi centrează eforturile pe problema: „care este sensul vieţii omului?”,
subliniind conflictul permanent care se stabileşte între ceea ce doreşte omul şi ceea ce îi oferă
realitatea în care trăieşte, situaţiile existenţiale în care este el inclus. Esenţa omului nu constă într-un
dat a priori ci constă în modul în care se derulează această relaţie conflictuală dintre el şi realităţile
înconjurătoare.
Faţă de aceste realităţi se desprind două tipuri de reacţii posibile:
- protestatare – omul protestează faţă de ceea ce întâlneşte în calea aspiraţiilor sale;
- de alienare – omul se abandonează în alte manifestări decât cele activ transformatoare, unele
din aceste manifestări fiind patologice (nevrotice şi psihotice).
În accepţiunea antropologiei filosofice personalitatea se consideră a fi expresia unui ansamblu
de relaţii sociale, cu încărcătură diferită de semnificaţii şi efecte asupra individualităţii.
Personalitatea se şi defineşte ca ansamblu al relaţiilor sociale pe care individul şi le aproprie
şi le interiorizează transformându-le în matrice interne de călăuzire în lume.

9
 2. În accepţiunea psihologică termenul de personalitate se leagă de dezvăluirea şi analiza
caracteristicilor şi legităţilor condiţiilor şi structurilor interne, încercându-se a se găsi răspunsuri la
întrebări privitoare la originea acestor condiţii interne, la naturalor şi la rolul pe care îl îndeplinesc.
Condiţiile interne sunt considerate ca fiind însuşiri şi formaţiuni psihice sintetice, integratoare,
care satisfac următoarele cerinţe:
 să dispună de o relativă stabilitate (de aici necesitatea ca în studiul personalităţii să se pună în
evidenţă invarianţii ei principali, definitorii);
 să rezulte din condensarea şi integrarea diferitelor funcţii şi procese psihice particulare;
 să posede un anumit grad de generalitate (adică să se evidenţieze într-o multitudine şi
diversitate de situaţii);
 să fie esenţiale (adică să răspundă la întrebările: „de ce?” şi „cum?”;
 să posede un anumit grad de plasticitate, care să asigure posibilitatea adaptării la noi situaţii şi
la noi condiţii.
Pe această accepţiune psihologică se dezvoltă problematica psihologiei personalităţii.

3. Accepţiunea axiologică (axiologia = ştiinţa care se ocupă cu studiul valorilor) consideră

personalitatea ca primă valoare, valoarea supremă, morală, socială si culturală.
Personalitatea devine atunci când se produce saltul de la ipostaza de consumator de valori la
cea de producător de valori.
Astfel personalitatea se asociază cu existenţa unor calităţi de distincţie sau de rang. Axiologia
impune necesitatea găsirii unor criterii de diferenţiere şi clasificare valorică a personalităţii.
Psihologia nu pune condiţia existenţei acestor atribute de distincţie.
Sfera noţiunii psihologice de personalitate este mai largă decât sfera noţiunii axiologice de
personalitate. Din axiologie se desprind personalităţile istorice, politice, ştiinţifice, culturale etc. În
psihologie termenul are o aplicaţie mai largă, el folosindu-se pentru a desemna orice individ normal
(fără alterări psihice) care este membru al unei comunităţi, care trăieşte şi acţionează în cadrul unui
anumit mediu socio-cultural.
Ca atare, sensul psihologic al noţiunii de personalitate impune respectul aşa numitei demnităţi
personale, care este un atribut al fiecărui individ.

Cele tei planuri, antropologic, psihologic şi axiologic, nu sunt disjuncte între ele, ci sunt
complementare; analiza într-un plan nu poate fi considerată completă dacă nu se face referire şi la
celelalte planuri.
Toate cele trei accepţiuni luate împreună reuşesc să realizeze tabloul unitar general al realităţii
pe care o numim personalitate.
Din corelarea lor desprindem următoarele concluzii referitoare la realitatea personalităţii:
 personalitatea este o entitate bio-psiho-socio-culturală, realizată prin indivizi vii, concreţi;
 personalitatea este purtătoarea şi executoarea funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice,
adică este fiinţă care cunoaşte, acţionează şi valorizează, transformând pe această bază lumea
şi pe sine însăşi;

10
  personalitatea este produsul şi producătoarea de împrejurări de medii, ambianţe şi situaţii
sociale; omul asimilează dar şi creează împrejurările, le dirijează şi le stăpâneşte, le modifică
atunci când acestea nu mai corespund nevoilor sau aspiraţiilor sale.

În perioada de început a constituirii şi afirmării psihologiei personalităţii ca ramură distinctă,

s-au conturat şi s-au confruntat două PARADIGME ANTAGONICE:
- nomotetică (nomos = lege) şi
- idiografică (idios = propriu, specific).

Potrivit PARADIGMEI NOMOTETICE - obiectul principal de studiu al psihologiei

personalităţii trebuie să-l reprezinte dezvăluirea şi formularea unor legi generale universal aplicabile
tuturor indivizilor, indiferent de timp şi de loc.
Această paradigmă reia imperativul cunoaşterii ştiinţifice pozitive, care a fost impus de
ştiinţele naturii (ştiinţele exacte) potrivit căruia cunoaşterea trebuie să se finalizeze prin găsirea şi
formularea unor legi cu sferă generală de aplicare şi individualul trebuie explicat exclusiv pe seama şi
prin intermediul generalului (individualul nu are nimic în plus faţă de ceea ce oferă generalul).
În cadrul acestei orientări, ca atare, problemele concrete care au făcut obiectul preocupărilor s-
au referit la evidenţierea, stabilirea trăsăturilor şi caracteristicilor comune şi la formularea unui model
abstract al personalităţii, care se punea ca o etichetă peste realităţile individuale. Faptul că apăreau
discrepanţe era considerat secundar şi el putea fi depăşit prin lărgirea bazei empirice a generalizărilor.

PARADIGMA IDIOGRAFICĂ susţine, dimpotrivă, că obiectul principal de studiu al

psihologiei personalităţii trebuie să-l constituie evidenţierea, descrierea şi explicarea a ceea ce este
individual, specific şi unic; adică a putea găsi răspuns la întrebări concrete de genul: „de ce persoana
x, în situaţia y, a acţionat aşa şi nu în alt fel?”, „de ce persoana x iubeşte persoana y şi nu persoana
z?”.
Această paradigmă a fost dedusă din cadrul aşa numitelor ştiinţe istorice, calitativ-iste, şi din
cadrul artei, de unde şi tentativa de a defini psihologia personalităţii ca fiind un fel de artă.
Metoda principală de studiu pe care o recomandă paradigma idiografică este cea biografică şi
comparativă. Studiul evenimentelor vieţii, care poartă o anumită încărcătură de semnificaţie, poate să
ofere datele necesare pentru a înţelege şi explica de ce personalitatea concretă dată este aşa şi nu alt
fel.
Această paradigmă absolutizează deci statutul individualului, minimalizându-l pe cel al
generalului.
Această dispută dintre cele două paradigme s-a menţinut până la sfârşitul primei jumătăţi a
secolului XX (până prin anii ’60). Analizele ambelor paradigme au condus cu timpul la concluzia că
nici una, nici cealaltă nu este infailibilă şi acceptabilă pentru specificul problematicii personalităţii.
Referindu-se la această dispută, marele psiholog francez Pieron sublinia că individualul rupt
de general şi neraportat la el riscă să rămână neiteligibil, inexplicabil; orice explicaţie presupune o
operaţie de raportare a ceva la altceva. În acelaşi timp, generalul rupt de individual riscă să

11
sertansforme într-o schemă moartă, abstractă, care nu-şi găseşte corespondenţă în nici un punct al
realităţii.
Singura modalitate valabilă din punct de vedere metodologic este cea care permite o bună
corelare a celor două planuri, general-universal şi individual-concret.
Această modalitate a început să se cristalizeze în a doua jumătate a secolului XX şi ea a fost
intitulată PARADIGMA IDIOTETICĂ.
Ideea de bază a acestei noi paradigme este aceea că în studiul personalităţii trebuie să fim în
egală măsură preocupaţi de aspectele generale, universale, şi de cele diferenţiale, individuale şi
specifice.
Aşa numitele universalii din care este alcătuită fiinţa umană şi care există atât în plan biologic
cât şi în plan psihologic duc în cursul persono-genezei la configuraţii mai mult sau mai puţin diferite.
De aceea, pentru a răspunde la întrebarea „ce este personalitatea ca realitate vie, concretă?”,
nu este suficient să cunoaştem care sunt aceste universalii ale structurii umane, care este genomul
uman şi care sunt componentele biologice sau psihice generale, ci trebuie să cunoaştem şi
configuraţiile care rezultă din combinarea acestor universalii.
Pot să existe la doi indivizi aceleaşi universalii, dar modul lor de combinare şi de articulare să
fie diferit. Aşa cum arată realitatea, aceste combinaţii şi articulări au un registru infinit, ceea ce face
să nu existe doi indivizi absolut identici.
Aşadar, concluzia este că trebuie să abordăm, să încercăm să înţelegem şi să explicăm
personalitatea combinând atât generalul cât şi individualul.
În lumina soluţiei idiotetice la abordarea şi înţelegerea personalităţii, aceasta trebuie
considerată ca fiind guvernată de 3 categorii mari de LEGI:
 Legi generale (universale) – studiate de către psihologia generală şi fiziologia generală a
omului. În lumina acestui grup de legi trebuie admis că sub anumite privinţe toţi oamenii
sunt la fel. Deci există în cadrul speciei umane un anumit nucleu comun tuturor indivizilor.
 Legi particulare (de grup) – studiate în cadrul psihosociologiei şi antropologiei culturale. În
virtutea acestora, sub anumite privinţe, unii oameni sunt la fel. Legile de grup introduc o
diferenţiere şi o diversificare la nivelul generalului şi universalului uman, punând în evidenţă
existenţa a ceea ce numim tipuri umane, tipuri de personalitate.
 Legi individuale – se aplică în cadrul unei arii restrânse de aspecte şi de fenomene. În virtutea
lor, sub anumite aspecte, nici un individ nu este la fel cu celălalt. Aceste legi exprimă
unicitatea specifică a personalităţii. Ele sunt studiate de aşa numita idiodinamică – studiul
dinamicii individuale a personalităţii în situaţii diferite de mediu.

Legi generale Legi particulare Legi individuale

PERSONALITATE

12
 În anumite cercetări particulare putem să decupăm din acest ansamblu integrat o anumită
componentă şi să o studiem în mod sistematic.
Exemplu: într-o cercetare ne putem propune să evidenţiem, pe baza unui eşantion
reprezentativ, anumite legi generale; într-o altă cercetare ne propunem să evidenţiem legi particulare
şi să desemnăm tipuri, iar în alta să investigăm prin metode clinice biografice specifice
individualitatea specifică a unei anumite personalităţi. De fiecare dată însă trebuie să specificăm şi să
luăm măsuri de precauţie pentru a nu absolutiza în mod unilateral concluziile şi constatările pe care le
facem în cadrul unei anumite cercetări. Nu este posibilă o cercetare care să satisfacă dintr-o dată toate
cele 3 categorii de legi (mai ales o cercetare făcută individual nu poate fi concepută în dimensiuni
generale, atotcuprinzătoare). Orice cercetare asupra personalităţii trebuie să aibă o anumită arie
problematică relativ restrânsă şi bine delimitată, cu obiective care vizează mai mult generalul, mai
mult particularul sau mai mult individualul.

TRASATURA DE PERSONALITATE. FACTORII. TIPURI DE PERSONALITATE

Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază însuşirile sau particularităţile relativ stabile
ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de
predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o
trăsătură, fiind în cele mai multe cazuri însoţită de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică
exagerată etc.
Tipurile sunt formate din mai multe trăsături. ( de exemplu: introvertit, extravertit, ciclotimic
etc.)
W. Michel consideră că trăsăturile sunt prototipuri, adică nu descriu decât proprietăţi tipice
sau frecvente în anumite situaţii.
Deseori oamenii atribuie o trăsătură dacă aceasta apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă
nu se poate generaliza şi astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva poate fi “catalogat” ca fiind
coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situaţie ieşită din comun, chiar dacă aceasta nu este
o constantă a comportamentului său.
Aceeaşi trăsătură poate avea în vedere comportamente care se manifestă în situaţii foarte
diferite: de exemplu a-ţi fi frică de eşec, de păianjeni sau de vreo boală nu reflectă aceeaşi
componentă a personalităţii.
E. Kretschmer luând în considerare parametrii constituţiei fizice, corporale descrie 3 tipuri, iar
asocierile dintre trăsăturile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice:
 Tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi
torace bine dezvoltate – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un
profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi
superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către compromisuri,

13
  Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri căruia i se asociază un
profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un
simţ acut al onoarei, meticulozitate etc.
 Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată
În opinia lui G. Allport personalitatea este o structură formată din trăsături organizate ierarhic
si la fiecare individ există 2-3 trăsături cardinale care domină şi controlează celelalte trăsături.
În ordine ierarhică urmează un grup format din 10-15 trăsături principale, relativ uşor de
identificat, şi în sfârşit sute sau chiar mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt foarte greu de
identificat.
Noţiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu cu utilizarea analizei factoriale. De
exemplu dacă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că va avea rezultate bune şi
la fizică, explicaţia fiind existenţa unui factor comun, şi anume, un mod de raţionament tipic.
Factorii de personalitate (trăsături, structuri, constructe) sunt formaţiuni sintetice rezultate
din condensarea diferitelor funcţii psihice.
Aceştia dispun de o relativă stabilitate, se manifestă constant în conduită, neputând fi radical
modificaţi de situaţii tranzitorii şi accidentale, nefiind însă total rigizi, dispunând de o oarecare
plasticitate, putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu, tind spre
generalitate, fiind definitori pentru individ, exprimând ceea ce el are esenţial.
Factorii de personalitate sunt noţiuni descriptive dar şi explicative care evidenţiază însuşiri
sau particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau proces psihic; în plan comportamental, indică
predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli.
Factorii de personalitate:
 sunt formaţiuni integrate şi integratoare, sintetice, deoarece condensează mai multe
funcţii şi procese psihice (ex: când definim un elev ca fiind conştiincios, nu ne referim
doar la capacitatea de a-şi aminti la timp obligaţiile pe care le are, ci şi la voinţa, la
hotărârea cu care-şi onorează aceste obigaţii şi chiar la un minim set de deprinderi şi
priceperi necesare îndeplinirii acestora);
 sunt relativ stabili, adică se manifestă constant în condiţii normale;
 au un caracter general şi caracterizează pe om în ansamblul său (suntem convinşi că
cineva este politicos numai dacă politeţea este o constantă a comportamentului său în
diferite situaţii: în funcţie de interes, politeţea poate fi mimată dar, în acest caz, ea nu
este un factor de personalitate, ci un comportament întâmplător determinat de situaţie);
 au oarecare plasticitate putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea factorilor
de mediu;
 sunt definitorii pentru om deoarece îl exprimă în ceea ce are el mai esenţial.

14
 TEORIILE PERSONALITATII (orientari)

Personalitatea poate fi abordată din perspective şi din direcţii variate. Există numeroase teorii
ale personalităţii, dintre care amintim: biologistă, experimentalistă, psihometrică şi socio-culturală şi
antropologică.
Orientarea biologistă pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a omului,
accentuează rolul motivelor biologice şi al experienţei timpurii – pre- şi postnatală – in formarea
personalităţii. Dependenţa, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trăsături primare. Există şi
contra-opinii. De exemplu americanii văd războiul, agresivitatea şi competiţia ca fiind umane prin
naştere. Totuşi, există societăţiîn care războiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv şi
competitiv virtual inexistent.
Necesitatea abordării experimentaliste a personalităţii a fost formulată de Stanford (1963)
astfel: „Studiul personalităţii este studiul modului în care oamenii diferă pe un registru foarte întins în
ceea ce au învăţat: fiecare persoană deci este unică, dar toţi au învăţat în concordanţă cu aceleaşi legi
generale.”
Au fost abordate îndeosebi procesele de învăţare, procesele percepţiei şi procesele de
cunoaştere superioare.
Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsăturilor exprimabile sub forma unor liste de
atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situaţii. Au fost dezvoltate un număr mare de
tehnici şi instrumente de măsură: scale, chestionare etc.
Orientarea socio-culturală şi antropologică se bazează pe ideea că personalitatea poate fi
înţeleasă numai luând în considerare şi contextul social în care trăieşte individul, şi numai comparând
indivizii aparţinând unor populaţii şi culturi diferite (Mead, Linton).
Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al
societăţii, parcurge transformări succesive. Este un proces social continuu de interacţiune care dă unei
fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gamă de
deprinderi.
Esenţa acestui proces este că societatea încearcă să transforme individul (viitor actor al
societăţii) după chipul său, astfel încât să răspundă normelor, valorilor societăţii. Potrivit teoriei
rolurilor fiecare dintre noi avem un status social şi jucăm diferite roluri în funcţie de cerinţele,
aşteptările societăţii în general.
Nou-născuţii umani care sunt potenţiale personalităţi umane :
- nu posedă limbaj articulat;
- nu au nici un fel de cunoştinţe ştiinţifice sau tehnice;
- nu au atitudini scopuri, idealuri de viaţă;
- simţurile sunt incomplet dezvoltate.
În studiul personalităţii elevilor, cunoaşterea şi aprecierea corectă a acestuia din perspectiva
procesului instructiv-educativ este necesar identificarea şi analiza temperamentului, adică trăsăturile
şi calităţile formale, dinamico–energetice şi a caracterului, adică trăsăturile de conţinut, socio-morale
şi axiologice.

15
 STRUCTURA PERSONALITATII
Din întreaga analiză reiese că prin concurenţa factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la
„un rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor persoanei”, la o construcţie proprie prin care
cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic şi unic”, deci
ca personalitate.
Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale:
1.prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară relativ
neschimbată în timp şi
2.prin integrare, adică prin formarea unei unităţi şi totalităţi psihice.
Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate şi reprezentând
posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru ca persoana să poată face faţă unor schimbări
capitale ale condiţiilor de viaţă şi să se adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită
funcţionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond aşa cum s-a anticipat, o structură.
În descrierea ştiinţifică a personalităţii, psihologia apelează la conceptele de structură şi de
proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puţin stabile ale unor părţi în cadrul
sistemului; procesele sunt funcţii ce se evidenţiază prin intermediul părţilor. Personalitatea ne apare
ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi, deci, relativ invariant de
relaţii.
Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu alcătuiesc
procesele sau dinamica actuală a personalităţii. Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul
general al personalităţii, nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice,
de abstractizare convenţională, apărând astfel ca modele ipotetice.
Se emite principiul evidenţei comportamentale a structurilor şi proceselor personalităţii.
Reacţiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conţinutului intern al
personalităţii, sunt foarte diferite: reacţii involuntare, de natură reflex-necondiţionată, care intră în
categoria expresiilor emoţionale, manifestări empatice, relatări verbale, produsele activităţii, etc.
fiecare dintre aceşti indicatori externi dobândeşte o anumită valoare informaţională în aproximarea
structurilor particulare sau generale ale personalităţii, dar nici unul nu le exprimă integral. De aceea,
se impune colaborarea lor şi aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare şi ierarhizare.
În cadrul sistemului personalităţii, delimităm două grupe de componente: calităţile şi
structurile.
Primele se referă la modul specific de închegare şi manifestare a personalităţii, iar structurile
ne indică determinarea substanţială, de conţinut a personalităţii.
Printre calităţii se numără: consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea şi
integrarea. Consistenţa se referă la stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul
timpului, la pregnanţa şi unitatea tabloului său dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara
unor trăsături stabile, prin care să poată fi recunoscută în ciuda variaţiilor circumstanţiale. Stabilitatea
priveşte atât configuraţia fizică, cât şi pe cea psihică. Calitatea consistenţei trebuie căutată în
structurile care condiţionează comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se relevă în actele

16
mărunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: conţinutul activităţii, motivele, atitudinile. Ea
desemnează stilul activităţii.
În fiecare categorie de sarcini şi tipuri de comportamente se poate vorbi de existenţa unui stil
specific: stilul activităţii motorii, concretizat într-o anumită configuraţie valorică a amplitudinii,
ritmului mişcărilor, stilul cognitiv, evidenţiat în căile sau modalităţile de organizare şi desfăşurare a
proceselor de percepţie şi gândire, indiferent de conţinutul lor informaţional. Stilul constituie filtrul
prin care subiectul modulează în felul său specific diferite situaţii obiective cu care vine în contact,
care-l solicită sau pe care le solicită.
Limita consistenţei este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimă
posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale sub influenţa schimbării conţinutului
relaţiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o funcţie de vârstă: valoarea ei scade pe
măsura înaintării în vârstă. La copii şi la tineri, structurile se caracterizează printr-o plasticitate
ridicată, corespunzător, consistenţa personalităţii lor este mai puţin pregnantă, iar la bătrâni, ele tind
spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptiv, este la fel de importantă atât formarea
unei consistenţe de valoare ridicată, cât şi dezvoltarea „potenţialităţii pentru schimbare”. C. Rogers
susţine că ideea reorganizării şi modelării structurii personalităţii nu trebuie abandonată nici la
vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar şi la
subiecţii aparent rigizi.

Structurile de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul.

a. motivaţia este cea care dă orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei. Pentru
definirea profilului personalităţii, esenţiale sunt motivele derivate şi condiţionate social-
istoric. Ele plasează personalitatea pe o traiectorie de mişcare semnificativă şi-i determină
aşa numitele piscuri de integrare.Structura personalităţii este o organizare pluri-motivată,
adică integrată pe un câmp mai larg de semnificaţii. Se disting însă niveluri diferite de
stabilitate şi pregnanţă pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a
motivelor, în cadrul căreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura
personalităţii decât altele.
b. structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalităţii, plasând
subiectul la scară obiectivă a competenţelor şi valorilor. Asociate cu structurile
motivaţionale şi afective, ele alcătuiesc construcţiile complexe ale aptitudinilor sau
capacităţilor. Aptitudinea reprezintă o organizare selectivă a componentelor cognitive,
afective, motivaţionale şi executive, care permite omului desfăşurarea cu succes a unei
acţiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnă a rezolva la indici de
performanţă optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens
diferenţial, referindu-se nu numai la simplul fapt al reuşitei într-o activitate oarecare, ci şi
la gradul acestei reuşite: cât de mult în raport cu alţii. Întrucât indicatorul principal de
relevare a aptitudinii este performanţa, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de
predispoziţii şi calităţi înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un ansamblu
integrat de operaţii care susţin un comportament specific.

17
 Metoda analizei factoriale a demonstrat că şi aşa numitele aptitudini simple, legate de
rezolvarea unui câmp limitat de situaţii problematice, presupun participarea mai multor
laturi ale substructurilor cognitive, motivaţionale şi afective. Cu cât o aptitudine are o
sferă mai largă de cuprindere în planul activităţii, cu atât organizarea sa devine mai
complexă, angajând tot mai multe dimensiuni ale personalităţii.
c. În sistemul general al personalităţii, un loc important îl ocupă construcţia specială a
mecanismelor de comandă şi control asupra motivelor, scopurilor şi mijloacelor
comportamentului.
Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcţii:
 simplă inhibiţie prin impulsuri frenatorii dirijate;
 transformarea sferei de acţiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act
comportamental decât cel specific lui;
 amânare-reportarea realizării unui motiv în funcţie de circumstanţe
 selecţie şi programare, în cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalităţii. Din

acest punct de vedere, oamenii pot fi împărţiţi în trei grupe:
 normal controlaţi - se caracterizează printr-un relativ echilibru între tendinţa reflexivă,
analitică, critică şi tendinţa spre acţiune, îmbinând într-o formulă optimă principiul libertăţii
cu cel al necesităţii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;
 subcontrolaţi - se caracterizează prin supraestimarea impulsului spre acţiune şi subestimarea
condiţiilor obiective ale realizabilităţii lor, ca urmare ei se comportă impulsiv, după glasul
primei dorinţe; pentru ei este mai important să acţioneze decât să gândească asupra
oportunităţii acţiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;
 supracontrolaţi (cenzuraţi) - aceştia se caracterizează printr-un comportament de tip reflexiv,
bazat pe considerarea tuturor condiţiilor pro şi contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului
imediat, ci şi a consecinţelor derivate lui.
De aici pot genera o serie de trăsături specifice, precum prudenţa, conservatorismul,
tradiţionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste
structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaborează în timpul evoluţiei
individuale, ca rezultat al acţiunilor dinamice dintre succes şi insucces.
În cercetările cu caracter diagnostic individual, aproximarea trăsăturilor şi aproximarea tipului
sunt două operaţii complementare.

18
 DINAMICA PERSONALITATII
În ciuda faptului că personalitatea se defineşte prin existenţa unei organizări stabile, prin
consistenţă şi nivel ridicat de integrare, ea nu-şi pierde atributul dinamicului.
Ea ne oferă permanent, alături de un tablou al stărilor şi un tablou al transformărilor, al
proceselor care se desfăşoară în forme şi ritmuri diferite. Acestea sunt condiţionate, pe de o parte de
interrelaţiile şi variaţiile componentelor interne, iar pe de alta, de variabiliatea relaţiilor omului cu
ambianţa şi cu grupul şi societatea. Corespunzător putem vorbi de două planuri ale dinamicii
personalităţii: unul individual şi altul social.

Dinamica în plan individual

Prin poziţia sa de structură integrativă supraordonată, personalitatea reflectă toate modificările
energetico-funcţionale semnificative care au loc în cadrul organismului. Ca orice formă de energie
din univers, energia încorporată în organismul nostru este supusă unui proces de transformare, care
influenţează direct sau indirect starea structurilor psihice.
În plan psihologic, aceste mutaţii energetice interne sunt concretizate în forma impulsiunilor,
tendinţelor şi motivelor. Activarea acestora orientează pe individ către efectuarea unui anumit act
comportamental, de natură să reducă tensiunile şi să restabilească echilibrul.
Exemplu: curiozitatea şi pasiunea pentru o problemă de cunoaştere atenuează sau reprimă
tendinţele către distracţie, angajând personalitatea într-o susţinută activitate de investigaţie şi studiu.
Datorită organizării pe niveluri a structurii personalităţii şi a relativei autonomii a
substructurilor aferente fiecărui nivel, caracterul dinamic în planul intern se amplifică.
Ca urmare a faptului că tendinţa spre realizare liberă a motivelor primare integrate la nivel
inconştient intră în contradicţie cu structurile de control ale conştiinţei, se produc o serie de fenomene
dinamice specifice precum: amânarea, refularea, reprimarea, comutarea, sublimarea, etc.
Pentru reliefarea caracterului dinamic al personalităţii, K. Lewin introduce conceptul de
„spaţiu vital”, acesta desemnând trebuinţele individului la un moment dat şi potenţialităţile acţiunii
adecvate, aşa cum au fost asimilate de el.
A înţelege comportamentul la un moment dat, înseamnă a reconstrui şi descrie „spaţiul vital”,
adică forţele psihice aflate în acţiune în momentul respectiv. La un moment dat, asupra persoanei pot
acţiona mai multe forţe iar comportamentul ei va fi o rezultantă a conjugării, integrării sau
transformării lor.
Schimbarea componenţei „spaţiului vital” , atrage după sine schimbarea tipului de
comportament.
Astfel, personalitatea este definibilă într-o succesiune de comportamente, subsumate unei
scheme dinamice arborescente, trecerea de la o stare la alta fiind efectul intersectării mai multor
variabile aleatoare.

19
 Dinamica personalităţii în plan social
Grupul, societatea, reprezintă mediul specific de existenţă a personalităţii, cadrul natural de
manifestare şi realizare a ei.
Nu se poate vorbi de om ca personalitate, decât în măsura în care îl considerăm ca membru al
unei grupări sociale, ca subiect al influenţelor sociale şi de subiect al activităţilor sociale.
Omul se defineşte pe sine ca personalitate în relaţiile cu ceilalţi semeni, cu societatea în
ansamblul ei. Existenţa omului în lume nu este numai cea a sa individuală ci şi a familiei sale, a clasei
sale, a naţiunii sale. El trăieşte şi acţionează având conştiinţa apartenenţei la un grup. De la dinamica
personalităţii în plan individual trebuie să se treacă şi la dinamica ei în plan social. Se observă în
urma măsurătorilor diferenţe între datele măsurătorilor asupra proceselor psihice şi actelor
comportamentale la indivizi luaţi izolat şi datele măsurătorilor aceloraşi variabile în cadrul social.
Diversitatea situaţiilor şi solicitărilor sociale condiţionează aspectele dinamice de grade şi
valoare diferite în comportamentul de ansamblu al sistemului personalităţii:
 modificări în performanţa la sarcini – de învăţare, de percepţie, de execuţie motorie, de
creativitate;
 modificări în atitudini şi aprecieri – în cadrul relaţiilor interpersonale;
 modificări ale sensului şi direcţiei acţiunii.
În raport cu primul tip de modificări, în psihologie s-au introdus termenii de facilitare socială,
întărire socială, înfrânare socială. Încă din 1900, Meumann semnalează faptul că, într-o serie de
sarcini motorii, controlul optimizează performanţele. În 1930, Dashiel constata că prezenţa unui
observator pasiv sporeşte valoarea performanţei. Pessin determină că prezenţa observatorului sau
includerea subiectului într-un context social scade performanţa în sarcinile de memorie, fiind necesar
un număr mai mare de repetiţii.
Astăzi se susţine ideea că prezenţa unui public acţionează frenator asupra procesului de
achiziţie a unor răspunsuri noi şi facilitează producerea răspunsurilor deja elaborate. Rezultatele
contradictorii privind efectul prezenţei publicului asupra desfăşurării diferitelor procese psihice se
explică prin factorul motivaţional: o motivaţie crescută, care se creează sub influenţa prezenţei
observatorului, favorizează producerea la un nivel ridicat de performanţă a răspunsurilor dominante şi
induce negativ achiziţia.
Spre exemplu, fenomenul tracului la actori, nervozitatea atleţilor care participă la o
competiţie, emoţia la examene sunt fenomene uşor observabile, care sunt însoţite de tensiune, stres,
vigilenţă ce pot modifica în sens pozitiv sau negativ, adesea imprevizibil, deznodământul
comportamentului.
Modificările de ordinul al doilea se referă la poziţia pe care o ocupă individul în diferite
sisteme de relaţii interpersonale, în funcţie de compoziţia grupului şi de normele sale de percepţie şi
apreciere.
Într-un grup dat, se stabileşte întotdeauna o anumită structură de relaţii interpersonale, cu
consecinţele directe asupra traiectoriei comportamentale a fiecărui membru: una va fi dinamica
acestei traiectorii la un subiect general simpatizat şi preferat şi cu totul alta la unul izolat, general
respins sau lăsat în zona de indiferenţă totală.

20
 De asemenea, un anumit caracter va avea dinamica comportamentală a individului într-un
grup cu un ridicat coeficient de coeziune şi alt caracter în cazul unui grup dominat de stări tensionale.
Psihologia socială oferă astăzi suficiente date care demonstrează că natura relaţiei
interpersonale, modul de percepere şi apreciere de către individ a celorlalţi membrii ai grupului,
precum şi modul de apreciere a lui de către grup reprezintă factori esenţiali ai dinamicii activităţii,
conduitei şi realizării personalităţii.
Aparţinând simultan mai multor grupuri, intrând succesiv în diverse situaţii de comunicaţie,
individul îşi creează un câmp dinamic de relaţii, care-l comută permanent pe diferite tipuri de
atitudini, acţiuni şi comportamente.
Astfel, el devine un actor, care joacă în fiecare moment un anumit rol.
Modificările dinamice din cea de-a treia categorie se referă la influenţa contextului,
comunicaţiei şi relaţiei sociale asupra sensului şi direcţiei de desfăşurare a acţiunilor şi
comportamentelor personalităţii.
Sunt posibile diverse situaţii:
 când acestea se conjugă în acelaşi sens cu acţiunile şi comportamentele celorlalţi parteneri;
 când îndeplinesc un rol de susţinere, întărire;
 când acţiunile individuale merg în aceeaşi direcţie ca şi ale celorlalţi parteneri, dar vizează
obţinerea unor performanţe superioare
 când acţiunile şi comportamentele personale se opun direct realizării acţiunilor şi
comportamentelor celorlalţi.
Corespunzător, vom avea profiluri dinamice specifice ale personalităţii în comportamente de
cooperare, competiţie şi conflict.
În situaţiile de cooperare şi coacţiune, pe primul plan se impune motivul sau interesul general,
subiectul se mobilizează în aşa fel, încât, prin acţiunea sa, să sporească şansa de reuşită a întregului
grup; randamentul şi performanţele sale se integrează în cota succesului general.
În situaţiile de competiţie şi conflict, pe primul plan se impune motivaţia individuală şi
montajul de realizare în defavoarea adversarilor. În organizarea comportamentului său, individul va fi
preocupat de alegerea acelor strategii care să-i asigure succesul, dar şi să reducă pe cât posibil şansa
de câştig a concurenţilor săi.
De aici tensiunile specifice ale concursurilor sau competiţiilor, cu rolul lor stimulator sau
frenator. Trecând succesiv de la o situaţie la alta omul îşi dezvăluie diferite laturi şi structuri ale
personalităţii sale, descrie un tablou dinamic mai mult sau mai puţin spectacular, dar întotdeauna
semnificativ şi relevant pentru ceea ce face el.

Personalitatea şi vocaţia
Realitatea sistemului personalităţii echivalează cu prezenţa unui model interior al persoanei,
care într-un anumit mod îi vectorializează conduita acesteia, schiţându-i un unghi de deschidere faţă
de lume şi viaţă, iar în mod propriu o vocaţie profesională în câmpul producţiei.
Cercetările conduc spre următoarele constatări:

21
  personalitatea însăsi, care nu reprezinta un dat, ci o rezultantă a concurenţei unei multitudini
de factori, depinde de luarea sau neluarea în consideraţie a unor indici, ce se manifestă încă
din copilărie. În timp ce respectarea în evoluţia persoanelor a liniilor sale interne conduce spre
construirea unei personalităţi armonioase, nerespectarea poate să concureze la obţinerea unui
sistem deficitar. Se evidenţiază astfel că, pe când o corespunzătoare dirijare a puberilor spre
şcoli potrivite cu modelul lor interior, se soldează cu o foarte bună integrare în câmpul psiho-
social, echilibru optim, succes şcolar, o orientare necorespunzătoare constituie o cauză a unui
echilibru precar, o sursă a unor impedimente de adaptare;
 orice persoană prezintă o anumită disponibilitate auto-socio-reglatoare faţă de structurile de
activitate productivă, în funcţie de gradul de corespondenţă sau necorespondenţă dintre
modelul personalităţii şi o structură de activitate productivă, se ajunge la un gradient de
integrare în rolul profesional; aşa se explică de ce unele persoane au un randament mediu sau
sub medie în unele profesii, rezultând că integrarea în producţie e în strânsă corelaţie cu
vocaţia;
 respectarea vocaţiei reprezintă pentru persoana umană, în plus, un factor de sanogeneză cu
implicaţii individuale şi sociale, sănătatea fiind definită ca o stare de plenitudine fizică,
psihică şi socială, o corespunzătoare încadrare vocaţională, generează sentimentul de
excelentă funcţionare a organismul, determină un tonus psihic perfect şi conduce la o integrare
socială optimă;
 se ştie că vocaţia este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei dându-şi
concursul instituţiile de educaţie şi învăţământ; o defectuoasă îndrumare, contrar vocaţiei,
poate fi pentru acesta o cauză a unei conduite ineficiente, precum şi a unor tulburări psihice,
de obicei din categoria nevrozelor;
 faţă de constatările de mai sus, în raportul dintre om şi profesie se impune activarea
principiului vocaţional.
Orientarea vocaţională dă satisfacţie persoanei umane, aceasta prin intermediul unei încadrări
vocaţionale realizându-se optimal, atingând cel puţin în parte ceea ce se înţelege prin noţiunea de
fericire: serveşte deci principiul individual si in egală măsură, satisface şi principiul social.
Printr-o orientare vocaţională se promovează valorile, acestea constituind promisiunea
ridicării nivelului material şi cultural al societăţii, asigurării creşterii bunăstării sociale.
Beneficiarii orientării vocaţionale sunt, ca atare, individul şi societatea, înţelegându-se atât
societatea civilă cât şi statul.
Individul apare ca beneficiar întrucât printr-o integrare vocaţională într-o activitate productivă
munca devine pentru el un complement al personalităţii sale; societatea, deoarece printr-o încadrare
vocaţională a persoanei a persoanei în procesul productiv factorul social, îşi îmbunătăţeşte calitatea,
iar elementele sale de risc scad la minimum.

Sintetizand, putem afirma ca omul nu se naste cu o personalitate gata conturata, ci devine

personalitate. La nastere el este un candidat pentru dobandirea acestui atribut, dobandire care se
realizeaza in timp sub influenta nenumaratilor factori despre care am amintit anterior.

22
 Procesul constituirii personalitatii incepe din primele zile ale copilariei si continua toata viata
omului, insa nu are loc intotdeauna uniform si continuu, ci si cu zig-zag-uri, sacadat, discontinuu, cu
salturi spectaculoase dar si cu plafonari.
Desi procesul structurarii si reimprospatarii personalitatii se produce de-a lungul vietii
individului, exista, unele perioade cand el cunoaste o mai mare accentuare.
Specialistii considera ca in jurul varstei de 3 ani (in perioada prescolaritatii) sunt puse marea
majoritate a premiselor personalitatii, pentru ca in adolescenta, aceasta sa fie in linii mari constituita
deoarece dispune de toate laturile si chiar de maturizarea relatiilor dintre ele.
K.Lewin distinge 3 niveluri de structurare a personalitatii:
 nivelul structurilor primare – insuficient diferentiate, fara conexiuni interne intre elementele
componente;
 nivelul structurilor semi-dezvoltate - caracterizate prin diferentierea interioara a elementelor
componente si specifice fiecarui subsistem, prin relatii corelative intre acestea, prin sporirea
gradului lor de functionalitate;
 nivelul structurilor dezvoltate – pp. individualizarea subsistemelor psihologice ale P
(cognitive, afectiv-motivationale, volitive), amplificarea conexiunilor de tip reglator intre ele,
integrarea lor succesiva intr-o structura functional-echilibrata.
In 1988, profesorul M. Zlate a propus un set de 10 criterii ca fiind relevante pentru definirea
personalitatii, afirmand ca omul devine personalitate atunci cand:
1) devine constient de lume, de altii, de sine
2) isi elaboreaza un sistem propriu, personal de reprezentari, conceptii, motive,
scopuri, atitudini, convingeri in raport cu lumea si cu sine
3) desfasoara activitati socialmente utile si recunoscute
4) emite, sustine si argumenteaza judecati de valoare intemeiate
5) creeaza valori sociale, se transforma din consumator de valori in producator de
valori, desfasurand o activitate in conformitate cu esenta sa creatoare;
6) are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care ii permite sa se dedice unor
idei, idealuri, militand pentru traducerea lor in fapt; profilul psihomoral il leaga
cognitiv, afectiv si volitiv pe individ de idei si conceptii, il incita pe sb. spre actiuni
prin intermediul carora sa si le realizeze.
7) si-a format capacitatea de control si autocontrol in concordanta cu semnificatia
situatiilor, cu cerintele lor permisive si restrictive, traind afectiv, la inalta tensiune,
ceea ce crede si face, asumandu-si constient responsabilitatile si consecintele actelor
sale.
8) se integreaza armonios si util in societate- omul este prin excelenta o fiinta sociala si
nu solidara; grupul ii ofera sb. modele de actiune sociala, pregatindu-l si ajutandu-l in
felul acesta pentru integrarea cat mai facila in reteaua relatiilor sociale.
9) stie sa se puna in valoare, sa se faca recunoscut de altii - aceasta particularitate este
legata de ,,reusita in viata”; nu este suficient ca o persoana sa dispuna de multe

23
 cunostine, deprinderi, capacitati pentru a reprezenta o personalitate; daca ea nu stie sa-
si valorifice aceste disponibilitati va ramane anonima.
10) poate fi luat drept model pentru formarea altor personalitati - personalitatea are
valoare de model educational, ea formandu-se intr-un context social in care altii s-au
ilustrat si tocmai de aceea sunt luati ca reper in formarea altor personalitati.

24
 ABORDAREA STRUCTURAL-SISTEMICA A PERSONALITATII
Daca am dori o cunoastere extensiva a personalitatii atunci ar trebui sa avem in vedere
totalitatea fenomenelor psihice:
- simple si complexe,
- constiente si inconstiente,
- variabile si constante etc.
Pentru cunoasterea personalitatii este insa necesara dezvaluirea acelor aspecte constante ale
vietii psihice pe care cercetatorii le numesc trasaturi sau insusiri psihice de personalitate, concomitent
cu descifrarea legaturilor si relatiilor dintre ele si dintre subsistemele (gruparile) pe care ele le pot
constitui.
Totodata, subliniem faptul ca personalitatea poate fi considerata ca o structura complexa
implicand un ansamblu de structuri si functionand sistemic.
Aceste structuri si elementele lor sunt:
A. subsistemul de orientare a personalitatii in care incadram:
a. conceptia despre lume si viata;
b. ansamblu de valori asimilate de individ;
c. idealul de viata;
d. imaginea de sine;
e. sistemul motivelor si al intereselor, al dominantelor afective diferentiatoare, pentru
fiecare persoana.
B. subsistemul bioenergetic al personalitatii ce include:
a. intercorelatiile neurohormonale;
b. tipul somatic transmis individului prin zestrea sa genetica;
c. tipul de activitate nervoasa superioara;
d. temperamentul.
Indeosebi ultimele doua elemente sunt semnificative pentru manifestarea si dinamica
vietii psihice.
C. subsistemul instrumental al personalitatii care arata ce poate face persoana, care este
calitatea raspunsului si actiunii sale asupra ambiantei.
Acest subsistem are in vedere:
a. nivelul de cultura;
b. gradul de dezvoltare a deprinderilor, priceperilor si obisnuintelor;
c. nivelul aptitudinilor si capacitatilor;
d. potentialul creativ.
D. subsistemul relational valoric si de autoreglare a personalitatii (caracterul).
Acest model structural – sistemic al personalitatii a fost adoptat mai ales din motive didactice.
Trebuie sa avem in vedere ca orice model are numai o valoare orientativa, ca elementele si
substructurile relevate sunt in general umane, dar modul cum se interconecteaza ele, cum se

25
integreaza si ierarhizeaza, cum se instituie anumite dominante structurale si functionale – este
individual, specific fiecaruia.

Principalele tipuri de personalitate

Psihologii, in incercarea de a inventaria cat mai multe elemente componente ale personalitatii
(indiferent daca acestea se numesc insusiri, trasaturi, factori etc.), in dorinta de a organiza
personalitatea (pe niveluri, dimensiuni, substructuri etc.), pierd din vedere un lucru esential.
Acesta este tocmai personalitatea totala, integrala a omului conceputa, din perspectiva
filozofica, pe de o parte, ca personalitate concreta, iar pe de alta parte, ca ideal al realizarii.
Semnificative sunt nu atat insusirile, configuratiile de trasaturi (numite „elemente" si grupate
in subsisteme ale personalitatii), ci modul particular de integrare si utilizare comportamentala a
acestora.
Astfel, o mare importanta are ce este omul in realitate, ce crede el ca este, ce doreste sa fie, ce
gandeste despre altii, ce considera ca gandesc altii despre el, comportamentul sau manifestat fiind in
functie de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul particular de integrare si functionare a
acestora.
Aceste constatari l-au condus pe Mielu Zlate, la identificarea in personalitatea totala a omului
a mai multor „fatete" ale acesteia.
Aceste fatete ale personalitatii sunt:
a) personalitatea reala (P.R.) constituita din ansamblul proceselor, functiilor, tendintelor,
insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricand
in disponibilitate, fapt care ii asigura identitatea si durabilitatea in timp. Toate acestea se organizeaza
in doua dimensiuni esentiale ale personalitatii: dimensiunea intrapersonala, psihoindividuala si
dimensiunea interpersonala, psihosociala;
b) personalitatea autoevaluata (P.A.) ce cuprinde totalitatea reprezentarilor, ideilor,
credintelor individului despre propria sa personalitate, incluse de regula, in ceea ce se numeste
imaginea de sine; felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc isi atribuie in raport
cu ceilalti;
c) personalitatea ideala (P.I.) avand drept continut ceea ce ar dori individul sa fie si sa
obtina sau cum ar dori el sa fie P.I. reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuia
atins, modelul pe care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale;
d) personalitatea perceputa (P.P.), adica ansamblul reprezentarilor, ideilor, aprecierilor
unei persoane cu privire la altii (imaginea despre altii). Mecanismul esential al formarii imaginii
despre altii este atribuirea. Formarea imaginii despre altii depinde, pe de o parte, de capacitatea
persoanei de cunoscut (cunoscute) de a se exterioriza, de a se lasa cunoscuta, iar pe de alta parte, de
capacitatea persoanei cunoscatoare de a descifra esentialul in informatiile care i se ofera. Persoana
cunoscatoare trebuie sa fie atenta (si capabila) ca in mecanismul ei de atribuire sa nu fie implicate
doar stereotipuri.

26
 e) personalitatea proiectata (P. Pro.) alcatuita din ansamblul gandurilor, sentimentelor,
aprecierilor pe care crede un individ ca le au, le nutresc, le fac ceilalti asupra sa. P. Pro. este
„imaginea de sine atribuita lumii" adica „ceea ce cred eu ca gandesc altii despre mine";
f) personalitatea manifestata (P.M.) reprezentata de ansamblul trasaturilor si insusirilor ce-
si gasesc expresia in modalitatile particulare, proprii, specifice de exteriorizare si obiectivare
comportamentala P.M. este o constructie psihocomportamentala sintetica, deoarece cuprinde fie
aspecte, laturi, parti din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele.
Ea reprezinta deschiderea cea mai evidenta catre social precum si crescute posibilitati de investigare
si cunoastere obiectiva.
Luand in considerare interactiunea si interdependenta reciproca, intersectarea, convietuirea
sau „topirea" unor fatete ale personalitatii in altele, M. Zlate a descoperit patru tipuri de
personalitate:
a) tipul unitar si armonios dezvoltat caracterizat prin:
– integritate si constanta;
– armonie cu sine si cu ceilalti (lumea);
– absenta omisiunilor sau trucurilor in manifestarea fatetelor personalitatii totale;
– concordanta dintre P.A. si P.R.;
– consens intre P.I. si posibilitatile de care dispune, evitand decalajele;
– elaborarea unor imagini corecte, apropiate (cel putin) de adevar, despre ceilalti;
– anticiparea corecta a gandurilor si sentimentelor altora despre el;
b) tipul instabil sau cel despre care in limbajul curent se spune: „nu stiu ce sa cred despre el, o
data se comporta intr-un fel, altadata in cu totul altfel". El se caracterizeaza prin:
o actiunea necorelata, nesistematica a fatetelor personalitatii;
o instabilitatea generalizata atat intre fatetele pesonalitatii, cat si in interiorul
fiecareia dintre ele;
o decalajul, uneori mare, intre P.R. si P.I., dar si apropierea lor alteori;
o schimbarea frecventa a continutului P.P.;
o inlocuirea (succederea) cu rapiditate a tendintelor de subapreciere cu cele de
supraapreciere (si invers) in ceea ce priveste imaginea de sine (P.A.);
o trairea dramatica a propriei existente si din motivele deja enumerate (chiar daca
succint) generarea de probleme privind adaptarea si integrarea sociala.
c) tipul dedublat, cu marcante discrepante intre interior si exterior, latent si menifestat, real si
imaginar, esenta si aparenta. Dedublarea se poate manifesta atat in interiorul fiecarei fatete
a personalitatii, cat si intre acestea. Indivizii cu o personalitate dedublata sunt cei despre
care se spune ca „una gandesc si alta fac" desi mai corect ar fi sa se spuna ca „una gandesc
si alta spun, una gandesc, alta spun si altceva fac".Permanenta duplicitate, mascarea si
trucarea in care se complac, daca sunt bine ascunse, pot asigura acestor indivizi o existenta
satisfacatoare (pentru standardul valorilor lor), dar daca insa sunt acoperite conduc
aproape intotdeauna la consecinte neplacute (cel putin).

27
d) tipul accentuat, proprie lui fiindu-i excrescenta uneia sau alteia dintre fatetele personalitatii,
care uneori le subordoneaza pe toate celelalte, alteori, pur si simplu, le anuleaza. Se ajunge
la o saracire si simplificare a personalitatii, la inchiderea ei in scheme comportamentale
rigide, stereotipe.ersoanele cu o personalitate accentuata se cred neintelese, ignorate,
persecutate sau lezate. De aceea, pentru a-si apara personalitatea ultragiata (dupa parerea
lor) si pentru a trai cel putin in armonie cu sine isi elaboreaza comportamente insinuante,
agresive, mitomane, fac deseori apel la autoritate etc.

28
 TEMPERAMENTUL
Temperamentul reprezinta dimensiunea dinamico-energetica a personalităţii şi se exprimă în
particularităţi ale activităţii intelectuale şi a afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior: limbaj şi
motricitate, în conduită.
Temperamentul ca subsistem al personalităţii cuprinde particularităţi/trăsături înnăscute,
care, neimplicând responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral dar reprezintă premise
importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane
Trăsăturile temperamentale sunt foarte uşor de observat şi identificat şi în opinia majorităţii
specialiştilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de
sistemul nervos şi cel endocrin.
Psihologul roman N. Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma
manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi reactivităţii
motorii specifice unei persoane.
Integrarea insusirilor si trasaturilor de ordin dinamico-energetiv ale proceselor psihice si
actelor motorii, precum intensitatea, pregnanta, acuitatea, modulitatea, echilibrul, determina structura
temperamentala a personalitatii.
N. Sillamy afirma ca temperamentul reprezinta un ansamblu de elemente biologice care,
impreuna cu factorii psihologici, constituie personalitatea (N. Sillamy, Dictionar de psihologie
1996).
Temperamentul reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se
implica in organizarea si desfasurarea proceselor psihice – perceptie, memorie, gandire, afectivitate,
refelectandu-se in final in comportament.
Temperamentul, desi are o conditionare biologica directa si ereditara, dobandeste valente si
sens real numai in plan psihocomportamental.
Temperamentul se regaseste si incepe sa-si dezvaluie trasaturile sale specifice de indata ce
omul incepe sa deschida gura, sa ridice mana, sa gesticuleze. De aceea spunem ca temperamentul se
manifesta in orice situatie, in orice imprejurare, fiind prima determinatie a personalitatii care se
impune nemijlocit observatiei.
Depinzand direct de structura biologica, temperamentul este propriu nu numai omului, ci si
animalelor. Temperamentul tine de latura formala, de suprafata a personalitatii si nu de cea interna, de
continut. El nu are o semnificatie axiologica, nereclamand o impartire a oamenilor in buni sau rai, in
superiori sau inferiori, intrebarea la care ne raspunde temperamentul este una de ordin pur
fenomenologic, dinamico-energetic: cum se exteriorizeaza si se manifesta o persoana, intr-o situatie
concreta sau alta, sub aspectul intensitatii sau a fortei, al mobilitatii si echilibrului diferitelor tendinte,
pulsiuni si procese biologice de semn contrar (forta-slabiciune, labilitate-inertie, excitatie-inhibitie,
control-impulsivitate, impresionabilitate etc)
Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare
constantă de-a lungul istoriei şi evoluţiei ştiinţei.

29
 PRINCIPALELE TIPOLOGII TEMPERAMENTALE
Tipologia lui Hipocrate
Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor
Antichităţii, Hipocrate (400 î.e.n.) şi Galenus (150 e.n.).
În concordanţă cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă din patru
elemente fundamentale - aer, pământ,foc şi apă - aceştia au socotit că predominanţa în organism a
uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila galbenă, determină
temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic,
flegmatic, melancolic si coleric.
Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv şi işi risipeşte energia. El
este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm şi
decepţie, care tendinţă de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă,uşor „de
citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte
cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru. Este vioi, vesel, optimist şi se
adaptează cu usurinţă la orice situaţie. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte
permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi
instabile. Trece cu usurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte
persoane.
Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o
răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită poate obţine performanţe deosebite mai ales în
muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, greu
adaptabilă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.
Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseşte forţa şi vigoarea
acestuia, emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine
şi a unei neîncrederi în forţeţe proprii. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ,
închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia
redusă.

A. Tipologiile morfologice sau bioconstitutionale

Tipologia lui E. Kretschmer cuprinde trei tipuri principale:
 tipul picnic-ciclotim (constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata
moale, sistem osos fragil), predispune la tulburari maniaco-depresive;
 tipul leptosom (astenic-schizotin) (constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata
(turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic),
nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei),
predispune la tulburari de natura schizoida (schizofrenica)
 tipul atletic-vascos (constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si
muscular, umeri lati si bazin ingust), predispune la epilepsie.

30
 Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, Kretschmer a
obtinut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice si 3 schizotimice.
a. Temperamente ciclotimice:
1.hipomania (dispozitie euforica, mobilitate, sociabilitate, comunicativitate exagerata),
2. sintonic (spirit realist, pragmatism, simtul umorului, toleranta),
3. greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie mari)
b. Temperamente schizotimice:
1.hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare, delicatete,
circumspectie),
2. schizotimic (intermediar, rece, calm, energic),
3. anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lenes, inaccesibil pasiunilor,
indolent).
B. Tipologiile fiziologice si psihofiziologice
Tipologia lui I.P.Pavlov
Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia filozofului rus Ivan Petrovici
Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central şi de raporturile dintre ele:
 Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa
mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest
punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;
 Mobilitatea desemneaza usurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie
de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca
trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
 Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi
inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat.
Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia.
Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos comune omului si
animalelor, cu cele patru temperamente stabilite in antichitate:
1. tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sangvinic (vioi,
comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat)
2. tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic (calm, tacut,
nesociabil, lent, greu adaptabil la situatii noi, putin impresionabil, rezistent la stres si
frustratii)
3. tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul coleric (rezistent, vioi,
hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, trairi emotionale explozive, instabilitate
comportamentala, tendinta de dominare in relatiile interpersonale, saturatie si plictiseala
rapida la monotonie)
4. tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic (interiorizat, retras, sensibil,
delicat).
Pavlov a demonstrat ca cele patru tipuri considerate “pure” se combina intre ele, dand 16
tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, “tipul pur” fiind o entitate mai mult teoretica.

31
 Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor
general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ şi nivelul mintal (al gândirii).
Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forţă, echilibru, mobilitate, persistenţă,
tonus afectiv (stenic si astenic) şi direcţie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda
de educare a capacităţii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalităţii.
Tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos sunt două noţiuni diferite, nu coincid,
deoarece în timp ce aceştia din urmă rămân de-a lungul vieţii neschimbate, temperamentul se
construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-cultural
Clasificarea potrivit grupelor sanguine (Bernard Montain, 1992)
 grupei sanguine A ii corespunde temperamentul armonic (cautarea permanenta a armoniei cu
anturajul lor, neputandu-se realiza si dezvolta decat in aceasta conditie)
 grupei sanguine 0 ii corespunde temperamentul melodic (se afla intotdeauna in “consonanta”
cu mediul extern, adaptandu-se fara dificultate la situatie)
 grupei sanguine B ii corespunde temperamentul ritmic (slab sensibili la mediu, traind si
exprimandu-se in ritmul lor propriu, raman relativ independenti la variatiile ambiantei)
 grupei sanguine AB ii corespunde temperamentul complex (reunesc trasaturile contradictorii
ale celorlalte trei temperamente avand, in consecinta, dificultati in gasirea unui echilibru
satisfacator).
Clasificarea bazata pe asimetria functionala a emisferelor cerebrale (Ned Hermann,
1976)
- tipul cortical stang (C.S.) – organizat, logic, determinat, stabil, conservator
- tipul cortical drept (C.D.) – ingenios, intuitiv, emotional, creativ, instabil, deschis
- tipul limbic stang (L.S.) – sigur pe sine, rezistent la frustratii, activ
- tipul limbic drept (L.D.) – serviabil, amabil, comunicativ, afectuos
C. Tipologiile psihologice
Tipologia olandeza – Heymans si Wiersma delimiteaza trei dimensiuni (trasaturi):
emotivitatea sau instabilitatea emotionala, activitatea sau forta pulsionala generala si primaritate-
secundaritate, determinata dupa predominarea uneia din cele doua functii identificate de Gross
Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult
mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger.
Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înţelegem azi prin temperament, adică „ansamblul
dispoziţiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”.
Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul), din
combinarea lor rezultand opt tipuri temperamentale.
Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente. Emotivii
au tendinţa de a se tulbura puternic chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt
aceia care se emoţioneaza greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente.
Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane. Persoanele active au o
continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active acţionează parcă impotriva
voinţei lor, cu efort si plângându-se continuu.

32
 Răsunetul se referă la ecoul pe care il au asupra noastră diferite evenimente, impresii.
Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare.
Persoanele care au tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive sunt
numite persoane secundare.
Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, şi anume:
- pasionatii (emotivi, activi, secundari),
- colericii (emotivi, activi, primari),
- sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari),
- nervosii (emotivi, non-activi, primari),
- flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari),
- sangvinicii (non-emotivi, activi, primari),
- apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari),
- amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

Formule Nume Exemple

Emotivi Secundari EAS Pasionaţi Napoleon, Tolstoi
activi Principali EAP Colerici Hugo, Danton
Secundari EnAS Sentimentali Russeau, Kirkegaard
nonactivi Principali EnAP Nervosi Poe, Chopin
Nonemotivi Secundari EAS Flegmatici Kant, Bergson
activi Principali nEAP Sangvinici Voltaire, A. France
Secundari nEnAS Apatici Ludovic al XVI-lea
nonactivi Principali n EnAP Amorfi La Fontaine

ACTIVI NONACTIVI Secundari PRIMARI

EMOTIVI Mare activitate Emotivitate în Rezervă,exigenţă, Imaginaţie,
exterioară, scădere, teamă de ierarhizare a vieţii
spontaneitate,
acţiune febrilă, acţiune, afective, stăpânitdezordine,
sociabilitate, sublimarea de revoltă, ciclotimi,
impresii,
putere de muncă dorinţelor, ataşament faţă de mobilitate a
plictiseală, teamă trecut sentimentelor,
nevoie de emoţii
NONEMOTIVI Activitate rece, Foarte puţină Regularitate, Usurinţă de
obiectivitate, activitate, fidelitate, adaptare,
perseverenţă, indiferenţă, lipsă impasibilitate, acomodare, puţin
curaj, neîncredere de iniţiativă sensul justitiei, sensibil la pericol
faţă de emoţii respectul
principiilor,
economie
ACTIVI Talent de Usurinţă,

33
 organizare, sens siguranţă,
social, muncă disponibilitate,
regulată, prezenţă de spirit,
perseverenţă decizii rapide,
veselie
NONACTIVI Melancolie, Nu opune
retragere in sine, rezistenţă, supus
rezistenţă pasivă, momentului,
încetineală, neglijenţă, risipire
indecizie, gust
pentru
singurătate,
sedentaritate

Luând în considerare doar emotivitatea şi activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:
- emotivii inactivi – adică nervoşii care reacţionează rapid la evenimente, şi sentimentalii, care a
reacţionează lent.
- emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive şi pasionaţii, care
au reacţii lente.
- neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi flegmaticii, cu multă forţă
dar lenţi.
- neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deşi cu mai puţină energie sunt bine
ancoraţi în prezent, şi pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al
reacţiilor.

Principalele trăsături ale celor opt tipuri sunt:

 PASIONAŢII (EAS) - ambiţioşi care realizează tensiune extremă a întregii personalităţi;
activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apţi pentru a conduce. Stiu să-şi
stăpânească şi să utilizeze violenţa. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simţ
profund al grandorii, stiu să-şi reducă nevoile organice, merg uneori pana la ascetism.
Valoare dominantă: opera de înfăptuit.
 COLERICII (EAP) - generoşi, cordiali, plini de vitalitate, şi exuberanţă, optimişti; în general
excitabili, adesea fără gust şi măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, şi multiplă. Se
interesează de politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluţionari. Dotaţi cu aptitudini
oratorice, plini de impetuozitate, antrenează oamenii.
Valoare dominantă: actiunea.
 SENTIMENTALII (EnAP) - ambiţioşi ce rămân mereu în stadiul de aspiraţie. Meditativi,
introvertiţi, schizotimi. Adesea melancolici şi nemulţumiţi de ei însişi; timizi, vulnerabili,
scrupuloşi; îşi alimentează viaţa interioară prin ruminaţia trecutului. Nu stiu prea bine să intre

34
 în relaţii cu oamenii, şi cad uşor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce
puteau totuşi să evite. Individualişti, au un sentiment viu al naturii.
Valoare dominantă: intimitatea.
 NERVOŞII (EnAS) - cu dispoziţie variabilă vor să epateze şi să atragă atenţia. Indiferenţi la
obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseţa realitatea (ajungând de la minciună la ficţiune
poetică). Au un gust pronunţat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat şi numai ce le place.
Au nevoie de excitaţii pentru a se smulge inactivităţii şi plictiselii. Inconstanţi în afecţiunile
lor: repede seduşi, repede consolaţi.
Valoare dominantă: divertismentul.
 FLEGMATICII (nEAS) - oamenii obişnuinţelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni
de credinţă, ponderaţi, cu dispoziţie afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci,
lipsiţi de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral.
Agreeaza sistemele abstracte.
Valoarea dominantă: legea.
 SANGVINICII (nEAP) - extrovertiţi, pot face observaţii exacte şi dovedesc un remarcabil simţ
practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Ştiu să
manevreze oamenii, sunt abili diplomaţi. Liberali si talentaţi în politică, au puţin respect
pentru marile sisteme şi pun accent pe experienţă. Probează initiativa şi o mare suplete de
spirit. Sunt oportunisti.
Valoare dominantă: succesul social.
 APATICII (nEnAs) - închişi, secretoşi, repliaţi în ei însişi, dar fără viaţă interioară fremătătoare.
Sumbri şi taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuinţelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor,
sunt dificil de reconciliat. Cei mai puţin vorbăreţi dintre oameni, le place singurătatea. Deşi
indiferenţi la viaţa socială, ei sunt în general cinstiţi, iubesc adevărul, onorabili.
Valoare dominanta: liniştea.
 AMORFII (nEnAP) - disponibili, concilianţi, toleranţi prin indiferenţă, dau adesea dovadă de o
încapăţânare pasivă tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenţi, leneşi, nepunctuali.
Indiferenţi faţă de trecut mai mult decât faţă de viitor. Au adesea aptitudini către muzică
(executanţi) şi teatru.
Valoare dominantă: plăcerea.

D. Tipologiile psihanalitice
S. Freud a elaborat o atare tipologie, pornind de la stadiile evolutiei sexualitatii, stabilind
urmatoarele tipuri de baza:
 tipul oral este caracterizat prin “nevoia” de a depinde excesiv de altii pentru a-si putea
mentine respectul de sine (generozitate-avaritie, volubilitate-tacere obstinata)
 tipul anal se distinge prin trei trasaturi principale: parcimonie, iritabilitate si pedantrie (ordine)
 tipul uretral are ca trasaturi esentiale ambitia si dorinta de competitie, care se afla in raport
invers cu rusinea

35
  tipul falic are un comportament caracterizat prin temeritate, determinare, siguranta, ceea ce
reprezinta in mare masura realizarea dorintei in raport cu angoasa de castrare
 tipul genital corespunde “normalitatii ideale” a personalitatii.

Tipologia lui Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că, în
afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati
predominant spre lumea externă şi intra în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi
predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor.
Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se
ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi,
puţini comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.
Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificând cazuistica probatorie,
dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Această exprima stabilitatea sau
instabilitatea emoţionalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe
perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi
introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

E. Tipologiile clinice
Kurt Schneider delimiteaza zece tipuri:
 tipul hipertimic (hipomaniac) caracterizat prinr-o stare permanent deviata spre euforie si
hiperactivitate maniaca.
 tipul depresiv, caracterizat printr-o umoare permanent deviata spre depresie si durere morala
 tipul nelinistit cuprinde subtipul senzitiv caracterizat printr-o sensibilitate crescuta pentru
toate experientele traite, fiind incapabil de descarcare si subtipul anancastic, adesea denumit
obsesional sau compulsiv sinonim, chiar identic cu tipul anal descris de psihanaliza
 tipul fanatic, adesea numit paranoic, caracterizat prin triada rigiditate, hipertrofia Eului
(orgoliu), paralogism (rationament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului,
in limbaj comun)
 tipul isteroid, histrionic sau mitomaniac, caracterizat prin egocentrism, superficialitatea
sentimentelor, cu tendinta spre fabulatie si mitomanie
 tipul instabil, caracterizat prin oscilatie emotionala, corespunde dezechilibrului mintal
 tipul explosiv, caracterizat prin reactii emotionale violente, agresive
 tipul apatic, care are drept trasatura fundamentala insensibilitatea si raceala afectiva
 tipul abulic, definit prin trasatura influentabilitatii si prin “maleabilitatea vointei” (usor
manevrabil de cei din jur)
 tipul astenic, caracterizat prin fragibilitate neuropsihica la influenta situatiilor tensionate,
afectogene, si prin fatigabilitate

36
 Calitatea temperamentului caracterizeazã componenta dinamicã a personalitãtii, ceea ce îi
conferã o stabilitate sporitã fatã de celelalte calitãti psihice ale individului.
Componentele principale ale temperamentului sunt urmãtoarele: activitatea psihicã generalã,
activitatea motorie, emotionalitatea.
La rândul sãu, temperamentul influenteazã alte caracteristici psihice, cum sunt rapiditatea si
stabilitatea proceselor psihice, ritmul activitãtii si a comportamentului, intensitatea proceselor psihice.
Proprietãtile au un caracter potential, ceea ce le permite sã se manifeste activ sau sã se afle
într-o stare latentã în dependentã de anumite conditii. Conditiile sociale în care se manifestã
temperamentul individului sunt prioritare, în sensul cã indivizii de temperamente total diferite pot
avea în conditii diferite un comportament asemãnãtor. Atunci însa, când conditiile sunt aceleasi,
comportamentul lor devine diferit.
Calitatile temperamentului, ca si calitãtile sistemului nervos, nu ramân absolut neschimbate,
nu se manifesta plenar imediat dupã nastere si nici la o anume vârstã, ci se dezvoltã într-o anumitã
succesiune, conditionatã atât de legitãtile generale ale maturãrii activitãtii nervoase superioare, cât si
de legitãtile specifice ale maturãrii fiecãruia din tipurile sistemului nervos.
Cauza aparitiei unor particularitãti individuale ale comportamentului trebuie cãutatã în
calitatea proceselor nervoase de excitatie si inhibitie si a diferitelor combinãri ale acestora.
Traditional se disting patru tipuri de temperament: coleric, flegmatic, melancolic, sangvinic.
Fiecare din ele este însotit de unele combinãri stabile ale calitãtilor psihice care, de altfel, si
servesc la caracterizarea lui.

Datoritã acestui fapt, construirea unui test al temperamentului si interpretatrea stiintificã a

rezultatelor obtinute în urma testãrii ridicã unele probleme deosebite.
Prezentãm în continuare un test numit “formula temperamentului”. Temperamentul este
prezentat ca sumã a celor patru componente clasice, care însã se manifestã cu intensitãti diferite, si
anume:
T = (Ac/A x 100%)C + (As/A x 100%)S + (Af/A x 100%)F + (Am /A x 100%)M

Unde, “A” este numãrul total al rãspunsurilor pozitive, iar Ac (respectiv As, Af, Am)
reprezintã numãrul rãspunsurilor pozitive la întrebãrile din comportamentul 1 (respectiv 2, 3, 4).
Iatã si itemii:

A. COLERICUL
Sunteti un coleric pur daca:
1. sunteti neastâmpãrat
2. sunteti in general agitat;
3. sunteti impulsiv si irascibil;
4. sunteti nerãbdãtor;
5. sunteti hotãrât si întreprinzãtor;
6. sunteti încãpãtânat;

37
 7. vã descurcati bine în dispute;
8. lucrati doar când aveti chef si atunci fortati nota;
9. sunteti capabil de a risca;
10. nu sunteti ranchiunos, nici supãrãcios;
11. aveti un discurs rapid, pasionat si o intonatie neuniformã;
12. sunteti neechilibrat si predispus pentru actiuni frenetice;
13. sunteti necrutãtor fatã de neajunsuri;
14. aveti o mimicã expresivã;
15. sunteti capabil de a reactiona energic si a decide rapid;
16. sunteti permanent în cãutarea noului;
17. gesturile dvs. sunt repezi si bruste;
18. sunteti tenace;
19. sunteti predispus la schimbãri bruste ale dispozitiei;

B. SANGVINICUL
Sunteti un sangvinic pur dacã:
1. sunteti vesel si voios
2. sunteti energic si activ;
3. adesea nu duceti un lucru început la bun sfârsit;
4. aveti tendinta de a va supraaprecia;
5. sunteti capabil de a asimila repede tot ce e nou;
6. interesele si atractiile dvs nu sunt stabile;
7. treceti usor peste esecuri si neplãceri;
8. vã acomodati usor la diferite conditii;
9. vã pasioneazã orice activitate nouã;
10. atunci când o activitate înceteazã sã vã mai intereseze, o tratati cu indiferentã;
11. treceti usor de la o activitate la alta;
12. vã displace munca cotidianã, monotonã;
13. sunteti sociabil si receptiv, nu vã jenati în prezenta unor oameni noi;
14. sunteti rezistent si laborios;
15. vorbiti repede, tare si articulat, gesticulati, aveti o mimicã expresivã;
16. nu vã pierdeti calmul într-o situatie com- plexã, neasteptatã;
17. sunteti totdeauna bine dispus;
18. adormiti si vã treziti repede;
19. adesea nu sunteti suficient de mobilizat, nu vã cântãriti bine deciziile;
20. uneori sunteti superficial, distrat;

C. FLEGMATICUL
Sunteti un flegmatic pur. dacã:
1. sunteti calm si cu sânge rece;

38
 2. sunteti consecvent si cumpãnit în orice activi tate;
3. sunteti prudent si chibzuit;
4. stiti sã asteptati;
5. sunteti tãcut si vã displace trâncãnealã;
6. vorbiti linistit si cumpãtat, cu pauze, fãrã a afisa emotii strindente, cu cele mai discrete
gesturii si mimicã;
7. sunteti retinut si rãbdãtor;
8. duceti lucrul început la bun sfârsit;
9. nu vã irositi puterile pentru fleacuri;
10. urmati cu strictete graficul vietii si al muncii;
11. vã controlati cu usurinta pornirile;
12. sunteti putin sensibil la criticã si laudã;
13. nu sunteti rãutãcios, aveti o atitudine îngãduitoare fatã de sãgetile care vã sunt adresate;
14. aveti interese si relatii constante;
15. vã includeti cu greu într-o activitate si treceti cu greu la alta;
16. îi tratati pe toti în mod egal;
17. vã place acuratetea si ordinea;
18. vã acomodati cu greu la conditii noi;
19. sunteti inert, nepãsãtor;
20. aveti stãpânire de sine;

C. MELANCOLICUL
Sunteti un melancolic pur daca:
1. sunteti timid;
2. vã pierdeti în conditii noi;
3. cu greu stabiliti contactul cu oameni necunoscuti;
4. nu sunteti încrezãtor în propriile forte;
5. suportati usor singurãtatea;
6. esecurile vã coplesesc si vã dezorienteazã;
7. aveti tendinta de a vã închide în sine;
8. obositi repede;
9. vorbiti încet, uneori pe soptite;
10. vã aliniati fãrã sã vreti la caracterul conlocutorului;
11. unele lucruri vã impresioneazã atât de mult, încât vã podidesc lacrimile;
12. sunteti foarte sensibil la criticã si laudã;
13. sunteti extrem de exigent fatã de sine si de altii;
14. sunteti suspicios si ipohondru;
15. aveti o sensibilitate exageratã;
16. sunteti din cale afarã de supãrãcios;
17. sunteti nesociabil, nu împãrtãsiti nimãnui propriile gânduri;

39
 18. sunteti inactiv si sfios;
19. sunteti docil;
20. cãutati compasiune si ajutor din partea altora;

Spre exemplu, formula temperamentului poate reda rezultatele testãrii, de exemplu, în felul
urmãtor:
T = 40% C + 30% S + 10% F + 20% M.

Importanţa acestor tipologii de temperament în activitatea didactică

G. Berger a elaborat un chestionar uşor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8 tipuri
temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat şi în cazul elevilor, deoarece pentru educator
cunaşterea temperamentului elevilor este importantă. Astfel se poate stabili dacă un copil este emotiv
sau nu, este activ sau nu. Dacă un copil este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de gradul de
emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. Dacă este emotiv poate avea
reacţii emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv,
astfel de manifestări vor fi minime.
Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot şi trebuie
să ia măsuri necesare stimulării sau controlării acestora după caz. Copii activi trebuie orientaţi spre
activităţi utile şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, iar cei inactivi au nevoie de o stimulare
constantă şi de un program de lucru strict supravegheat.
Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi şi inactivi. Pentru alte tipuri,
de exemplu pentru sentimentali rolul muncii în echipă este discutabil, deoarece sentimentalul poate
avea probleme de integrare în grup, preferând singurătatea.

40
 CARACTERUL

Temperamentul şi caracterul sunt două noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate. În timp
ce temperamentul se referă la însuşiri ereditare ale individului, caracterul vizează suprastructura
morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului.
În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare şi
implicăm un standard moral.
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche şi înseamnă tipar, pecete şi cu
referire la om, sisteme de trăsături, stil de viaţă. Caracterul de fapt înseamnă o structură profundă a
personalităţii, care se manifestă prin comportament, care pot fi uşor de prevăzut.
Andrei Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului – cea axiologică,
orientativ - valorică si cea executivă, voluntară - afirmă: „Caracterul este acea structură care
exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt
hotărârile luate în conformitate cu ele”.
Caracterul reprezinta un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al personalităţii care se
exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică
reacţii afective, cognitive şi comportamentale.
În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:
 atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate,
culpabilitate,
 atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,
 atitudinea faţă de muncă.
Caracterul exprima schema logica de organizare a profilului psiho-social al personalitatii,
considerat din perspectiva unor norme si criterii valorice.
El include:
- conceptia generala despre lume si viata a subiectului
- sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale
- continutul si scopurile activitatilor
- continutul aspiratiilor si idealurilor
Caracterul se manifesta numai in situatii sociale, el se structureaza numai in interactiunea
individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la
particularitatile si exigentele acestui mediu.
Din punct de vedere psihologic, orice individ cat de cat normal, nascut si crescut intr-un
mediu social, in comunicare si interactiune cu alti semeni – cu membrii familiei, cu colegii de scoala,
cu dascalii, cu cercul de prieteni etc – isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan
cognitiv, afectiv, motivational un anumit mod de raportare si reactie la situatiile sociale, adica un
anumit profil caracterial.

41
 Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv a
ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale.
Caracterul se formează structurându-se pe două dimensiuni fundamentale:
1. axiologică, orientativ –valorică –ansamblul modalităţilor de raportare faţă de anumite aspecte
ale realităţii implicând reacţii afective, comportamentale şi cognitive - atitudini faţă de sine
însuşi, faţă de ceilalţi, faţă de natură, faţă de societate, faţă de muncă.
2. executivă, voluntară, de autoreglaj – ansamblul calităţilor voinţei devenite trăsături de
personalitate.

Structura psihologica a caracterului

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui sir de integrari a functiilor si proceselor psihice
particulare din perspectiva relationarii omului cu semenii si a adaptarii sale la mediul socio-cultural in
care traieste.
In structura caracterului se regasesc “elemente” de ordin:
a. afectiv (emotii, sentimente), motivational (interese, trebuinte, idealuri),
b. cognitiv (reprezentari, concepte, judecati) si
c. volitiv (insusiri, trasaturi) care tin de existenta sociala a individului si mediaza raporturile
lui cu ceilalti semeni si cu societatea in ansamblu.
In plan social se apreciaza atat stabilitatea/constanta caracterului, cat si flexibilitatea,
maleabilitatea lui in functie de criteriile si etaloanele valorice care se aplica unei situatii sau alteia,
unui context relational sau altuia.
Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa.
Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente psihice diferite
– cognitive, motivationale, afective – si determina modul in care va raspunde si actiona o
persoana intr-o situatie sau alta.
Atitudinea ne apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta a
persoanei si multimea situatiilor in care se raporteaza in contextul vietii sale sociale. Dupa obiectul de
referinta, exista atitudini fata de sine si atitudini fata de societate.

Trasaturile caracteriale
Trasaturile caracteriale, ca si cele temperamentale, au o dinamica polara, ele formand, de
regula, perechi antagonice (ex. egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-lenes,
curajos-las etc). La fiecare persoana se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de
dezvoltare a fiecarei trasaturi.
Trasaturile caracteriale pot fi comune (cele care ii apropie pe oameni si dupa care pot fi gasite
comparatii intermediare) si individuale (care diferentiaza o persoana de alta) – Allport
Trasaturile se formeaza si se individualizeaza pe fondul interactiunii continuturilor proprii
diferitelor procese psihice – cognitive, afective, motivationale si volitional-valorizate de subiect si
implicate in determinarea atitudinii lui fata de “obiectele sociale”.

42
 Facem precizarea ca trasaturile de personalitate, diagnosticate cu ajutorul chestionarelor şi
care intră în structura caracterului pot fi considerate într-o anumită măsură expresia atitudinilor sale:
când i se cere unui subiect să completeze un chestionar de personalitate, el nu face altceva decât să-şi
exprime acordul sau dezacordul cu propoziţii evaluative ce-l caracterizează din propria perspectivă.
Însuşirile caracteriale nu sunt un dat nativ, ele se formează prin modelarea “substanţei”
psihologice.
In activitatea educationala spre exemplu, atitudinea de atracţie sau de respingere a şcolii este
un efect cultural în evoluţia elevului. Iniţial, ea exprimă relaţia socială a adulţilor din preajmă faţă de
şcoală. Mai târziu, cu deosebire în adolescenţă, este dependentă de Eul constituit (viziunea faţă de
sine), iar dacă activitatea şcolară nu corespunde acestei viziuni, elevul o va respinge prin
mecanismele sale de apărare (raţionalizarea evenimentelor, refulare, proiecţie - justificare prin
atribuirea altor persoane).
Dispoziţia de a învăţa, (deschiderea spre noi informaţii), depinde în acelaşi timp de factorii
atitudinali dar şi de unii situaţionali, conjuncturali, de aceea, profesorul trebuie să se asigure de
contactul pozitiv cu subiectivitatea elevilor.
Formarea atitudinilor şi dezvoltarea calităţilor voinţei implică pentru cadrele didactice
utilizarea de metode şi tehnici specifice:
 directe: comunicarea de tip persuasiv, condiţionările clasice şi operante, sistemul de întăriri şi
pedepse;
 indirecte, bazate pe preluarea de către elev a unor atitudini prin imitaţie, identificare, exemplu,
automodelare.
Inadaptarea comportamentală a elevilor vizează în principal relaţiile cu părinţii, profesorii,
colegii sau încălcarea regulilor colectivităţii şcolare sau extraşcolare pentru acea vârstă.

Inadaptarea rezultă din interacţiunea unor cauze individuale şi sociale cu o serie de condiţii
favorizante:
A.factori individuali
 determinări ereditare(deficienţe intelectuale, modificări accentuate ale afectivităţii şi
voinţei)
 tulburări de caracter (imaturitate sau structurare greşită)
B. factori psihopedagogici de ordin familial
 deficit de climat şi structură familială
 divergenţele educative dintre membrii adulţi ai familiei
 relaţiile din grupul de fraţi
 dezacordul dintre cerere şi ofertă
C. factori psihopedagogici de ordin şcolar
 sub- şi supra- aprecierea capacităţilor reale ale elevului
 dezacordul asupra motivaţiilor conduitei
 conflictele individuale în cadrul clasei de elevi

43
 Profilaxia comportamentului deviant implică:
- perfecţionarea cadrelor didactice în abordarea obiectivă a problematicii
- respectul pentru individualitatea şi caracterul de “subiect” activ al propriei dezvoltări
- acordarea de înţelegere şi “suport” în perioadele critice ale dezvoltării fizice,
cognitive, morale, psihosociale.
In formarea şi dezvoltarea factorilor de personalitate catalizatori ai învăţării, ca şi ai
dezvoltării generale a personalităţii, şcoala are un rol psihoigienic deosebit: ea poate contribui la
pierderea interesului pentru trebuinţa cognitivă, creşterea anxietăţii, a sentimentului de culpabilitate
etc.
Daca procesul de învăţământ se desfăşoară în limitele normalităţii, chiar fără a acorda o
importanţă deosebită factorilor atitudinali, elevii se vor dezvolta normal.

44
 APTITUDINILE
Aptitudinile constituie mijloace, instrumente de acţiune ale personalităţii. Ele sunt principalele
componente ale subsistemului instrumental-operaţional al personalităţii.
Definirea acestora trebuie să sublinieze aspectul de eficienţă (funcţionalitate), de randament.
Pe de altă parte, definirea componentelor subsistemului instrumental-operaţional al
personalităţii trebuie să considere şi aspectul procesual, care se referă la structura aptitudinii.
Aptitudinile sunt de regulă definite ca “însuşiri ale persoanei care, în ansamblul lor, explică
diferenţele constatate între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite cunoştinţe, priceperi
şi deprinderi” (Cosmovici), “însuşirea generală care determină efectuarea cu succes a unei anumite
activităţi” (Leontiev),“complex de însuşiri ale persoanei care permit diferenţierea indivizilor când,
la o educaţie egală, aceştia se prezintă în mod diferit din punctul de vedere al performanţelor”
(Turcu).
I.Radu, 1991, sublinia faptul că aptitudinea implică, în acelaşi timp, o combinare de însuşiri,
dar şi un nivel funcţional al însuşirii psihice.
P. Popescu-Neveanu (1978), defineşte aptitudinea ca fiind: însuşire sau sistem de însuşiri
ale subiectului, mijlocind reuşita într-o activitate; posibilitate de a acţiona şi obţine performanţe;
factor al persoanei ce facilitează cunoşterea, practica, elaborările tehnice şi artistice, comunicarea.
N. Mitrofan (1988) defineşte aptitudinea astfel: o formaţiune psihologică complexă la
nivelul personalităţii care, bazată pe un anumit nivel de organizare şi funcţionalitate al proceselor şi
funcţiilor psihice- modelate sub forma unui sistem de acţiuni şi operaţii interiorizate, constituit
genetic, conform modelului extern al unui anumit gen de activitate- şi pe o dinamică specifică a
elementelor sale componente, ca urmare a interacţiunii continue cu sistemul de solicitări al
activităţii, facilitează un comportament eficient al individului în cadrul acestei activităţi.
M. Epuran (1990), defineşte aptitudinile ca fiind sisteme de procese fizice şi psihice
organizate în mod original pentru a efectuarea cu rezultate înalte a activităţii.
Din toate aceste definiţii rezultă că în structura de personalitate, însuşirile aptitudinale:
 determină uşurinţa învăţării dar şi uşurinţa şi calitatea execuţiei sarcinii,
 permit realizarea de diferenţieri între indivizi pe un continuu.
 presupun dotare ereditară şi dezvoltare prin asimilare de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi specifice.
Aptitudinile se leagă de potenţialitate, de posibilitatea ca, dacă ar avea condiţii, un individ să
ajungă la dobândirea unei capacităţi ridicate într-un anume domeniu.
Nivelul aptitudinii este determinat:
o de ansamblul potenţialităţilor de care dispune individul la naştere;
o şi de condiţiile în care acestea devin active.
Dacă mediul nu determină şi nu stimulează transformarea potenţialităţilor latente în
potenţialităţi active, ele pot rămâne nedefinite, în stare virtuală, riscând să fie pierdute.

45
 Principalele tipuri de aptitudini:
Datorită complexităţii acestui fenomen psihic, există o serie de clasificări:
 După natura proceselor psihice în cadrul cărora se manifestă şi al căror nivel funcţional
performanţial îl exprimă, se diferenţiază trei categorii de aptitudini:
 aptitudini senzoriale (exemplu: rapiditatea, stabilitatea structurării percepţiei, plasticitatea
perceptuală etc);
 aptitudini psihomotorii (exemplu: coordonarea mişcărilor, dexteritatea degetelor, dexteritatea
manuală, precizia mişcărilor etc);
 aptitudini intelectuale. Acestea prezintă grade diferite de complexitate. Cea mai importantă
este inteligenţa care reprezintă o sinteză a mai multor aptitudini intelectuale: flexibilitatea
gândirii, raţionament inductiv, raţionament deductiv etc).

 După structura lor, după gradul de complexitate se clasifică în:

 aptitudini simple- sunt cele care operează omogen, influenţând un singur aspect al acitivităţii
(exemplu: diferenţeirea excitanţilor luminoşi, sonori, olfactivi, fixarea rapidă a imaginilor sau
a ideilor, actualizarea rapidă a imaginilor şi a ideilor fixate cu mult timp în urmă etc).
Aptitudinile simple nu asigură singure performanţa la nivelul unei activităţi complexe, ci
condiţionează eficienţa numai în anumite aspecte ale activităţii;
 aptitudini complexe- aparând din interacţiunea mai multor aptitudini simple. Acestea pot fi
speciale sau generale:
1. aptitudinile speciale- se clasifică după genul de activitate care le modelează structural, în
care subiectul reuşeşte în mod deosebit. C.I.Morgan, consideră că pot fi atâtea aptitudini,
câte feluri de activităţi sunt (exemplu: aptitudini tehnice, matematice, muzicale, sportive
etc);
2. aptitudinile generale- sunt acele aptitudini care stau la baza eficienţei în toate domeniile de
activitate (de exemplu: inteligenţa, capacitatea generală de memorare, etc)

Exemple:
 aptitudinile tehnice (de a utiliza maşini şi aparate, a le înţelege modul de alcătuire şi a le
construi) includ îndeosebi factorul perceptiv(P), factorul de reprezentare spaţială(S) şi factorul
de dexteritate manuală(M) şi mai puţin factorul verbal(V) şi pe cel de fluiditate verbală (W).
După F.Turcu (1975) în domeniul tehnicii, performanţele supramedii sunt asigurate de
gândirea tehnică, însuşirile senzoriomotorii şi structura percepţiilor şi reprezentărilor spaţio-
temporale care se corelează foarte strâns.
 aptitudinile ştiinţifice presupun inteligenţă supramedie, creativitate şi factorii specifici fiecărui
domeniu al ştiinţei.
 aptitudinea muzicală cuprinde acuitate auditivă, auz muzical, simţ al ritmului, fantezie
muzicală.
 aptitudinea sportivă include alături de forţă musculară şi rapiditate de reacţie, rezistenţă la
efort, rezistenţă psihică

46
 Aptitudinile complexe speciale mijlocesc performanţa înaltă în diferite domenii de activitate;
ele sunt structuri instrumental-operaţionale care permit realizarea de activităţi mai ample, de tip
profesional. Pentru fiecare profesie s-a ajuns să se alcătuiască psiho-profesiograme în care sunt
cuprinşi factorii aptitudinali strict necesari cât şi cei auxiliari.
Lipsa unor factori strict necesari este considerată ca o contraindicaţie şi, în consecinţă, se
refuză avizul pentru orientarea spre o anume profesie sau selecţia în cadrul unei grupe de profesiuni.
Spre exemplu în cazul profesiei didactice “nucleul aptitudinal” presupunând capacitatea de
influenţare, de modelare a personalităţii copilului, sunt strict necesare aptitudinile de
comunicativitate, empatie, retorică subordonată conţinutului semantic şi intuiţie pedagogică,
capacitatea de a demonstra, de a scoate în evidenţă esenţialul.

Modele ale structurii interne a aptitudinilor

În legătură cu determinarea structurii interne a aptitudinilor există mai multe orientări:
a. analiza factorială (Ch. E. Spearman, C. Burt, Ph, Vernon etc.).
Ch. Spearman semnalizează existenţa a două componente ale structurii interne a
aptitudinilor:
 una generală şi universală - factorul g- aptitudine generală (care, fiind de natură
intelectuală a fost confundat cu inteligenţa)
 şi alta specifică - factor s- proprie aptitudinii speciale, cu un caracter strict specializat,
necesară în domenii specifice de activitate (arte plastice, matematică);
Ph. Vernon (1952) care propune un model ierarhic al aptitudinilor, pe patru nivele:
- factor general;
- factori majori de grup;
- factori minori de grup;
- factori specifici.
g FACTOR GENERAL

v: ed k: m Factori majori de grup

Factori minori de grup

Factori specifici

El alcătuieşte un model structural al aptitudinilor, încercând să determine raportul dintre

aptitudinile intelectuale şi cele psihomotrice:

47
 b. teoria multifactorială (L.Thurstone)- după care eficienţa într-o sarcină depinde de mai
mulţi factori echivalenţi. Astfel, Thurstone a descoperit mai mulţi factori ai inteligenţei - calităţi
stabile -(de raţionament, memorie, capacitate de calcul etc.) care se întrepătrund.

Din perspectiva psihologului, pornind de la structura funcţiilor psihice implicate, se disting

 aptitudini specifice, care valorizează o singură funcţie psihică (spre exemplu, auzul absolut!)
 aptitudini de grup, care implică mai multe funcţii psihice şi implicit pot conduce la
performanţă într-un număr mare de activităţi. În general se admite existenţa a şase aptitudini
de grup:
1. factorul verbal (V) - capacitatea individului de înţelege sensul cuvintelor,
2. factorul de fluiditate verbală(W) - capacitatea de expresie (dacă factorul V exprimă o
funcţie intelectuală, cognitivă, factorul W este mai degrabă expresia unei funcţii verbo-
motorii),
3. factorul numeric (N) - uşurinţa de a opera cu cifrele.(nu trebuie confundat cu aptitudinea
pentru matematică, o aptitudine complexă!),
4. factorul perceptiv (P) legat de capacităţile neuro-senzoriale, exprimă posibilitatea de a
percepe obiectele în mod rapid şi detaliat,
5. factorul de reprezentare spaţială (S) se referă la posibilitatea de a imagina obiecte în
coordonate bi şi trilaterale, de a opera deplasări şi transformări ale acestora, totul în plan
mintal,
6. factorul de dexteritate manuală (M) – aptitudinea de a utiliza obiecte, de a mânui diverse
instrumente, mai degrabă o caracteristică psihomotorie decât una cognitivă.
 aptitudini generale – care valorifică resursele majorităţii funcţiilor şi proceselor psihice, pe
care le orientează şi coordonează; sunt aptitudini utile pentru toate domeniile de activitate sau
pentru majoritatea lor.
Dintre această categorie fac parte inteligenţa, spiritul de observaţie, calităţile memoriei,
capacităţile combinatorii ale imaginaţiei.

APTITUDINILE INTELECTUALE
Prezenţa aptitudinilor intelectuale se exprimă atât în uşurinţa şi rapiditatea achiziţionării noilor
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi intelectuale, cât şi în utilizarea lor eficientă (cu randament înalt) în
rezolvarea situaţiilor problematice.
Privind rezultatele şcolare, de exemplu, din punctul de vedere al facilitării aptitudinilor
(intelectuale), profesorul poate constata cel puţin trei categorii de elevi:
a) unii realizează uşor un număr limitat de sarcini, pe baza unor calităţi singulare ale
proceselor sau funcţiilor psihice (spunem că au aptitudini simple sau elementare);
b) alţii exprimă o dotare deosebită pentru un obiect sau un grup de obiecte de învăţământ, pe
baza unei solicitări intelectuale similare, cazul elevilor cu rezultate deosebite la matematică şi fizică
(au aptitudini complexe speciale);

48
 c) elevi cu productivitate mare de activitate de învăţare la toate sau aproape toate obiectele de
învăţământ, datorită aptitudinilor complexe generale.
Aptitudinile intelectuale simple sau elementare (concentrarea sau volumul atenţiei, uşurinţa în
calculul numeric, capacitatea de a memora mecanic) au valoare numai integrate în structura
aptitudinilor complexe. Aşa, de exemplu, uşurinţa în calculul numeric sau productivitatea crescută în
memorarea mecanică se pot întâlni şi la categoria copiilor cu întârziere mentală uşoară, dar ca insule
de abilităţi.
Aceştia pot engrama o cantitate mare de informaţii fără a avea abilitatea utilizării adecvate a
ei, tot aşa cum pot efectua cu deosebită uşurinţă calculele numerice, în absenţa abilităţii de
subordonare şi integrare a calculului în strategia rezolvării de probleme.
Aptitudinile intelectuale complexe şi generale şi chiar cele speciale, sunt rezultatele
interrelaţionării într-o structură unitară, originală, a numeroase aptitudini simple. Dintre aptitudinile
generale intelectuale, cea mai importantă este INTELIGENŢA.
INTELIGENTA CA APTITUDINE reprezinta capacitatea integrală a intelectului de a
reacţiona la nivel crescut de eficienţă.
Din considerarea inteligenţei drept calitate integrală a intelectului, rezultă două aspecte
importante:
a) inteligenţa este o aptitudine generală ce condiţionează atât caracteristicile şi dinamica
învăţării, cât şi obţinerea performanţelor în toate domeniile, prin înţelegere şi disponibilităţi
superioare de conceptualizare şi rezolvare a problemelor;
b) inteligenţa este o capacitate "pluridimensională", de unde rezultă cu necesitate studierea ei
prin baterii de probe (teste). Rezultatele obţinute, raportate la anumite baremuri, permit calcularea
coeficientului intelectual (Q.I), ca indicator al inteligenţei sau al nivelului mintal global.
Ca sistem complex de operaţii, inteligenţa face posibilă adaptarea la situaţii noi, corelarea şi
integrarea unitară a părţilor disparate, anticiparea consecinţelor, rezolvarea cu uşurinţă şi eficienţă
a problemelor. M.Zlate arată că acest înţeles scoate în evidenţă trei caracteristici fundamentale ale
inteligenţei:
1. capacitatea de a soluţiona situaţii noi (cele vechi, familiare, sunt rezolvate cu ajutorul
deprinderilor şi obişnuinţelor),
2. rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea (în loc de rapiditate, noi am menţiona
uşurinţa),
3. adaptabilitatea adecvată la împrejurări şi eficienţa (P.Janet definea inteligenţa drept
“conduita de măsură”).
Numeroşi autori, între care A.Binet, consideră inteligenţa generală ca un instrument de
cunoaştere privit independent de afectivitate şi voinţă. Alţi autori, între care A.Lalande şi Florian
Ştefănescu Goangă, sunt de părere că inteligenţa cuprinde toate funcţiile şi procesele psihice care au
ca obiect cunoaşterea. Funcţia de cunoaştere a inteligenţei este subliniată şi de C.Burt care
analizează aptitudinea cognitivă generală (şi care, după opinia sa, este înnăscută).
D Wechler (1939), psiholog american, relevă că intelegenţa nu este o sumă de procese
psihice, ci o funcţie mentală superioară, complexă, capacitatea de a utiliza energia mentală. R.Zazzo

49
(1962) arată că “a te servi în mod inteligent de inteligenţa ta înseamnă a nu confunda capitalul
intelectual cu utilizarea acestuia care îl determină să fie o adevărată bogăţie”.
Trebuie subliniat deci că inteligenţa nu este reductibilă la nici un proces psihic, ci este
expresia organizării de ansamblu a vieţii psihice, o calitate a proceselor psihice, nu numai a celor
cognitive ci şi a celor afective, motivaţionale şi volitive care interacţionează şi conlucrează pentru
reuşita în activitate.
A.Turcu, M.Voicu, M.Gârboveanu, O.Vişan-Mitrea, S.Lungu-Nicolae, A.Onofrei (1976)
precizează că inteligenţa trebuie privită mai ales ca o functie de integrare, de organizare a
proceselor psihice, în special a gândirii, cu scopul de a cunoaşte şi de a utiliza cunoştinţele.
Inteligenţa este considerată ca “instrument de reuşită”. Puşi în faţa unor sarcini
asemănătoare, cum sunt cerinţele procesului instructiv educativ pentru elevi sau studenţi, unii
reuşesc mai bine decât alţii, între ei manifestându-se diferenţe individuale. P.Janet (1935) defineşte
inteligenţa ca o condiţie a eficienţei activităţii. Dar nu orice eficienţă este inteligentă, ci numai cea
care are un efect calitativ favorabil.
Există mai multe forme ale inteligenţei. Robert Lafon (1969) subliniază rolul inteligenţei
practice şi al inteligenţei conceptuale.
1.Inteligenţa practică constă în capacitatea de a răspunde la problemele ridicate anterior sau
mai curând abilitatea de a pune probleme. Această formă de intelegenţa este aptitudinea de a se
adapta la mediu, la datele concrete ale unei situaţii; ea constă în capacitatea de a înţelege datele
problemei, de a sesiza raporturile spaţio-temporale şi de a imagina o soluţie nouă care să reorganizeze
aceste raporturi.
2.Inteligenţa conceptuală (sau teoretică) este adeseori redusă la analiza logică a conceptelor
judecăţilor şi raţionamentelor. Ea depinde esenţialmente de capacitatea de abstractizare a individului.
Este vorba de o inteligenţă simbolică care sesizează raporturile gândite şi recreează mental
lumea. Această formă a inteligenţei vizează nu numai adaptarea la mediu ci şi adaptarea mediului la
om prin ştiinţă şi tehnică. Inteligenţa conceptuală este proprie numai omului.
Cele două forme de inteligenţă subliniază Lafon nu sunt opuse, fiecare individ le utilizează pe
rând în funcţie de problemele pe care i le pun existenţa şi situaţiile în care se află. Inteligenţa pură
spune el, este o abstracţie deoarece inteligenţa corelează strâns cu alte structuri psihice (afectivitatea,
voinţa, aptitudinile speciale etc.)
D.Wechsler (1955) arată că inteligenţa este capacitatea omului de a acumula cunoştinţe şi de a
gândi raţional.
Înţelegerea inteligenţei ca activitate mentală cu ajutorul căreia omul cunoaşte şi transformă
lumea şi pe sine, capacitate generală de achiziţie a informaţiilor şi abilităţilor prezintă o importanţă
deosebită pentru învăţământ deoarece din această perspectivă, intelegenţa devine condiţia esenţială
care permite elevilor asimilarea cunoştinţelor create de omenire şi expuse în formă condensată în
disciplinele de învăţământ.
In mod curent, se apreciază că un om inteligent este acela care este capabil să-şi rezolve
problemele ce apar în viaţa cotidiană, ceea ce apropie înţelesul de definiţia dată inteligenţei de Jean
Piaget: “formă de adaptare optimă, eficientă, la situaţii noi, problematice”.

50
 La rândul ei, adaptarea este rezultatul interdependenţei a două componente şi anume
asimilarea de noi informaţii pe baza schemelor operatorii şi a experienţei cognitive de care dispune
subiectul şi acomodarea care presupune o restructurare a modelelor de cunoaştere, depăşirea stării
anterioare prin procese de extensiune, comprimare, transformare a experienţei cognitive.
Din toate aceste definiţii, putem desprinde câteva caracteristici generale:
 inteligenţa este capacitatea oamenilor şi a animalelor superioare de a se adapta la
mediu în adaptarea la diferitele situaţii teoretice sau practice individul uman, spre
deosebire de animale, utilizează instrumente intelectuale precum gândirea, limbajul,
imaginaţia;
 inteligenţa este capacitatea de detaşare facilă a relaţiilor dintre relaţii (a raporturilor
existente în relaţiile dintre obiecte şi fenomene sau a celor prezente în relaţiile dintre
datele unei probleme),
 inteligenţa este capacitatea de a folosi prompt şi eficient experienţa în situaţii noi
necunoscute,
 inteligenţa este capacitatea de a sesiza cu uşurinţă şi de a soluţiona corect şi eficient
problema,
 inteligenţa este capacitatea de a anticipa consecinţele diferitelor evenimente.
În condiţiile concrete ale învăţământului, vorbim despre inteligenţa şcolară, funcţie şi
aptitudine mentală superioară dezvoltată care mijloceşte performanţa şcolară. Unele analize
au propus şi memoria pentru acest rol, dar această ipoteză a fost infirmată.

APTITUDINILE PSIHOMOTRICE
În general, abordarea aptitudinilor psihomotrice s-a făcut în legătură cu aptitudinile numite
fizice sau motrice. După unii autori nu există o delimitare precisă între aptitudinile psihomotrice şi
cele motrice, aceştia considerând că aptitudinea motrică este, de fapt, o aptitudine psihomotrică. În
legătură cu acest aspect M. Singer găseşte necesară operarea unei distincţii: aptitudinile psihomotrice
se deosebesc de cele motrice prin aceea că sunt mai rafinate, cuprinzând un grad superior de
manifestare a funcţiei intelectual-perceptive.
Sunt exemple în acest sens coordonările senzori-motorii, memoria motrică, inteligenţa
motrică, simţul ritmului etc. Chiar dacă nu toate aptitudinile motrice pot fi considerate aptitudini
psihomotrice, cercetările demonstrează puternica intricare a factorilor psihici în structura aptitudinilor
zise motrice.
Astfel, cercetările noastre dovedesc că randamentul la teste destinate măsurării forţei statice,
oscilează în raport de conţinutul informaţional al feed-back-ului, specificul atitudinii subiectului faţă
de sarcină şi caracteristicile reglajului voluntar.
Aptitudinile psihomotrice (M. Epuran, 1969) pot fi grupate în:
 speciale (sensibilitate kinestezică, echilibru, coordonarea etc) şi
 generale:

51
 - capacitatea formării deprinderilor (manifestată în uşurinţa înţelegerii şi însuşirii
sarcinii motrice propuse, în indicele de mare progres, neinfluenţarea la schimbarea
condiţiilor de lucru);
- capacitatea de mobilizare a resurselor energetice (capacitatea refacerii
psihoenergetice după insucces sau accident şi capacitatea refacerii fiziologice după
efort intens).
Există diferenţieri între autori în ceea ce priveşte inventarul aptitudinilor psihomotrice. Pentru
exemplificare vom prezenta, în continuare câteva exemple ce apar mai frecvent în literatura de
specialitate:
Guilford găseşte următorii factori ai aptitudinii psihomotrice:
 forţa (generală, a trunchiului şi a membrelor);
 impulsivitatea, corespunzător timpului de reacţie - de fapt este vorba de timpul de repetiţie;
 viteza mişcării braţelor şi degetelor;
 precizia statică sau echilibrul static;
 precizia dinamică (echilibrul dinamic, precizia mişcărilor braţelor şi mâinilor);
 coordonarea (cu grade diferite: globală, abilitate manuală şi abilitatea degetelor);
 mobilitatea, la nivelul trunchiului şi membrelor inferioare.
Fleishman consideră că în componenţa aptitudinii psihomotrice intră o multitudine de factori:
 precizia controlului,
 coordonarea multiplă,
 orientarea răspunsurilor sau aptitudnea spaţial- motorie
 timpul de reacţie;
 viteza mişcărilor braţului;
 urmărirea controlată sau anticipativă;
 coordonare ochi-mână,
 precizia mână-braţ,
 dexteritatea manuală
 dexteritatea degetelor,
 viteza mişcării degetelor.
Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect
adaptativ-instrumental concret. Ea ne raspunde la intrebarea “ce poate si ce face efectiv un anumit
individ in cadrul activitatii pe care o desfasoara?” si se leaga intotdeauna de performanta si eficienta,
in dublu inteles – calitativ si cantitativ
Termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza
caruia el reuseste sa faca fata multitudinii situatiilor si solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de
necesitate.
Aptitudinea se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a
sarcinilor (solicitarilor) si scopurilor care compun o activitate integrala.

52
 Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleiasi
activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil, atat in functie de natura sarcinilor si
situatiilor, cat si de varsta.
În procesul de învăţământ se evaluează în mod direct abilităţile şi capacităţile elevului şi nu
aptitudinile sale.
Întrucât “capacitatea” desemnează un “complex de însuşiri ale personalităţii care facilitează
desfăşurarea eficientă şi cu randament sporit a activităţii” este evident că între cei doi termeni nu
există o suprapunere semantică, motiv pentru care este necesar să fie cunoscute deosebirile dintre
aptitudini şi capacităţi:

Aptitudine Capacitate
O potenţialitate care în viitor şi în condiţii O posibilitate prezentă, manifestă.
adecvate poate fi pusă în valoare
Mai mult o dispoziţie naturală. Fiind o structură ce reuneşte informaţii,
Dotaţia ereditară (genomul individual) este cu deprinderi, cunoştinţe şi experienţă dobândite
atât mai bogată cu cât aptitudinea se situează şi formate pe baza aptitudinilor, se poate
pe o treaptă mai înaltă a dezvoltării ei. (de forma, pe bază de efort voluntar susţinut chiar
exemplu elevii supradotaţi au o mai mare şi în ciuda absenţei unor aptitudini evidente.
înzestrare naturală)
Permit predicţii cu un anumit grad de Referindu-se la performanţele actuale, nu
certitudine asupra evoluţiei ulterioare a permit anticiparea evoluţiei ulterioare a
elevului. elevului.
Au drept indicatori fundamentali uşurinţa şi Au drept indicator rezultatele obţinute în
calitatea înaltă în efectuarea unei activităţi. realizarea unei activităţi.

Abilitatea definită ca “uşurinţă, rapiditate şi precizie exprimate într-un comportament

eficient” poate fi rezultat al unei învăţări (abilitări) favorizate de genomul individual şi se manifestă
frecvent în sfera acţiunilor musculare, manuale prezente în activităţile artizanale şi tehnice, în
performanţele artistice dar şi în achiziţiile şcolare şi chiar în sarcinile cognitive.
De altfel, G. de Landsheere (1991) relevă că celor trei chei ale cunoştinţelor (scrierea, citirea,
calculul aritmetic) li se adaugă din ce în ce mai mult alfabetizarea informatică, precum şi cea
mediatică, iar rolul deosebit al componentelor afective în dezvoltare i-a îndreptăţit pe mulţi autori să
susţină teza abilităţii cognitiv–afective de bază: plasticitate mentală, curiozitate spirituală,
capacitate de identificare şi de rezolvare a problemelor, creativitate, capacitate de lucru în grup,
rezistenţă la tensiuni.
Facem doua precizări:
1. Atunci când un profesor analizează de ce un anumit elev a obţinut rezultate bune la o
disciplină, în timp ce altul nu, este posibil ca el să ajungă la concluzia că primul a avut

53
 o voinţă puternică şi că a învăţat mai multe ore sau că are o pasiune deosebită pentru
disciplina respectivă. Astfel de fenomene, care intră în sfera voinţei în primul caz şi în
cea a afectivităţii în cel de al doilea, trebuie diferenţiate de aptitudini, acestea fiind
strict funcţii cognitive sau psihomotorii. W.Stern făcea chiar distincţia între
“dispoziţia de înzestrare”şi “dispoziţia de orientare”. Primele reprezintă aptitudini –
fac elevul capabil de a dobândi o anumită competenţă, pe când celelalte, stimulează
sau blochează acţiunea.
2. In psihologie este cunoscut faptul că aptitudinile pot fi mascate de unele însuşiri ale
persoanei. Atunci când un elev a obţinut note mari la anumite discipline şcolare sau
când s-a bucurat de succese la diferite olimpiade şcolare nu putem susţine cu
certitudine că are aptitudini pentru matematică, fizică, muzică sau desen pentru că
performanţele şcolare sau randamentul deosebit într-un domeniu se pot datora nu
numai aptitudinilor ci şi altor factori. Astfel un elev poate să obţină note de 9 şi 10 la
matematică datorită faptului că depune un efort voluntar apreciabil sau beneficiază de
o pregătire suplimentară. Altul poate avea performanţe ridicate la muzică pentru că
părinţii îi asigură lecţii de vioară sau pian extraşcolare. Dar pregătirea suplimentară,
cunoştinţele, deprinderile, experienţa nu pot masca şi nu pot înlocui decât până la un
punct critic, după care prezenţa lor, în lipsa aptitudinii corespunzătoare, nu asigură
performanţe sau randament ridicat. De la acest punct critic încolo, îşi spun cuvântul
aptitudinile, mai întâi prin uşurinţa realizării activităţii, apoi prin calitatea execuţiei
acesteia, doi indicatori fundamentali pe care cadrele didactice îi pot decela studiind
comportamentul elevilor, reacţiile şi rezultatele lor obţinute în diferite activităţi
şcolare.

54
 CREATIVITATEA
Creativitatea este proprietatea general umană ce exprimă posibilitatea de a produce ceva
nou în raport cu ceea ce este vechi, cunoscut, uzual, banal.
Termenul este utilizat în 3 accepţiuni:
 proces de creaţie, fenomen de extremă complexitate prin care se elaborează o operă de
artă, o inovaţie tehnică, un mecanism, aparat, o nouă teoremă matematică, etc.
 structură caracteristică psihicului uman care face posibilă opera creatoare
 produs al activităţii, mai mult sau mai puţin deosebit, nou, original
În mod obiectiv, creativitatea se apreciază după “cota de originalitate”- distanţa dintre
produsul nou şi ceea ce preexistă ca fapt cunoscut şi uzual în domeniul respectiv.
Originalitatea manifestă grade diferite de noutate De aceea C.W.Taylor propune 5 niveluri de
creativitate:
 creativitate de expresie (expresivă)- liberă şi spontană exprimare a persoanei prin
mimică, gesticulaţie şi vorbire,
 creativitate procesuală - notele originale în dezvoltarea proceselor psihice,
 creativitatea de produs, care este obiectivă şi dăinuie când sunt produse lucruri utile,
 creativitate inovativă – recombinare ingenioasă a elementelor cunoscute, îmbunătăţiri
aduse produselor, aparatelor, suficient de importante pentru a fi generalizate,
 creativitate inventivă care presupune modificări ale principiilor care stau la baza unor
domenii, noi modalităţi de exprimare (specifică elitelor),
 creativitate emergentă – care revoluţionează un domeniu (specifică geniilor).
În raport cu aceste trepte de creativitate, orice elev e capabil cel puţin de “creativitate
productivă”: totdeauna când are de soluţionat o problemă (deci când o situaţie nu se poate realiza
imediat pe baza cunoştinţelor acumulate), gândirea implică un minim de efort imaginativ, în sensul
găsirii unei soluţii anterior necunoscute.

Factorii creativităţii
Din punct de vedere psihopedagogic, ne interesează creativitatea ca structură psihică pe care
şcoala este chemată să o dezvolte, să o formeze.
La nivelul personalităţii, creativitatea este interacţiunea optimă dintre atitudinile
predominant creative şi aptitudinile generale şi speciale de nivel supramediu şi superior (M.Golu şi
P.Popescu Neveanu).
Structura creativităţii are mai multe faţete, numeroşi factori concură la constituirea unei
potenţe creatoare; dintre aceştia menţionăm în mod deosebit:
a) factori de natură intelectuală,
b) factori caracteriali şi
c) factori sociali cu acţiune stimulativă sau inhibitorie.

55
 Factorii de natură intelectuală sunt reprezentaţi prin operaţii şi sisteme operatorii deschise,
de tip euristic şi mai ales prin procedee din combinatorica imaginativă orientate spre descoperire şi
invenţie.
Deşi imaginaţia este procesul predilect ale creativităţii, demersul creativ implică relaţii foarte
puternice cu celelalte procese psihice cognitive în principal cu memoria (prin volumul şi diversitatea
experienţei anterioare), gândirea (prin faptul că ea stabileşte relaţii şi verifică produsele imaginaţiei),
inteligenţa (ca aptitudine generală) fiind un factor important ce poate influenţa creativitatea elevului .
Literatura de specialitate evidenţiază diferenţa dintre “gândirea divergentă”, care duce la mai
multe soluţii şi “gândirea convergentă”, care conduce la o singură soluţie (Guilford), dintre spiritele
“analitice” şi cele “sintetice” (Paulhan), sau chiar dintre “inteligenţă analitică” şi “inteligenţă
sintetică” (Meili).
În desfăşurarea acestor operaţii, intervin toate însuşirile gândirii şi imaginaţiei (fluiditate,
plasticitate, originalitate şi elaborare), dar principala caracteristică rămâne originalitatea, ea garantând
valoarea rezultatului muncii creatoare.
Pentru manifestarea predispoziţiilor şi capacităţilor intelectuale este nevoie să existe stări şi
dispozitive energetice care incită la acţiune creativă.
In această categorie vom include trebuinţe de creştere, de perfecţionare şi performanţă în
opoziţie cu cele homeostatice, motivaţia intrinsecă, de implicare în acţiune pentru plăcere sau din
inclinaţie, interes cognitiv faţa de cea extrinsecă, aspiraţii superioare, convingeri, atitudini caracteriale
nonconformiste- încrederea în forţele proprii, interese cognitive, atitudine antirutinieră, cutezanţă în
adoptarea de noi scopuri, perseverenţă în căutarea de noi soluţii, simţul valorii şi al atitudinii
valorizatoare şi direct creative: simţământul noului, dragostea şi receptivitatea pentru nou, respectul
faţă de originalitate, cultivarea cu consecvenţă a originalităţii)
Totodată, se cer trăsături volitive deosebite: o voinţă fermă, perseverenţă deoarece nu e de loc
facil să aduci ameliorări, cu atât mai mult să inovezi transformări radicale. Nici într-un domeniu,
nimeni, chiar marile talente n-au creat nimic remarcabil fără o luptă îndârjită pentru îmbogăţirea
mijlocului de expresie.
Motivaţiile, aspiraţiile unei persoane depind extrem de mult de cerinţele societăţii în care ea
s-a dezvoltat. Mai ales în ştiinţă şi tehnică, orice teorie, descoperire este condiţionată de stadiul
dezvoltării disciplinei corespunzătoare (Einstein a conceput teoria sa asupra relativităţii după ce în
prealabil au fost efectuate experienţe ale căror rezultate nu puteau fi explicate prin teoria
newtoniană!)
O puternică influenţă exercită predecesorii: Socrate l-a influenţat pe Platon, Haydn pe
Beethoven,etc. Chiar dacă discipolul se îndepărtează de modelele iniţiale, acestea au un rol deosebit
în faza iniţială a pregătirii lor.
Societatea poate fi însă şi o frână în calea dezvoltării cunoaşterii. Să ne amintim de
percheziţiile Inchiziţiei sau de intoleranţa stalinistă împiedicând progresul ştiinţelor sociale şi al
biologiei.
Vectorii aptitudinali şi energetici declanşează selectiv ciclurile operatorii şi le pilotează într-
un anume sens, creativ sau nu.

56
 Blocajele de natură socială, metodologică sau emoţională apar ca obstacole exterioare sau
inerente individului în calea manifestării imaginaţiei sale.
 blocaje sociale:
a. conformismul (dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să se poarte şi să gândească în
mod obişnuit la fel, cei cu idei sau comportări neobişnuite sunt priviţi cu
suspiciune sau chiar cu dezaprobare),
b. neîncrederea în fantezie şi o preţuire exagerată a raţiunii logice, a judecăţii critice,
atitudine sceptică ce şi-ar putea avea originea în existenţa unor indivizi cu
imaginaţie bogată, dar comozi, leneşi, care nici obligaţiile serviciului nu ţi le fac
cum trebuie, darămite să creeze opere de valoare. Cel mult ei pot distra un grup la
o petrecere
 blocaje metodologice
a. rigiditatea algoritmilor anteriori (suntem obişnuiţi să aplicăm într-o situaţie un
anumit algoritm şi, deşi pare că nu s-ar potrivi, stăruim în a-l aplica, în loc să
încercăm altceva,
b. “fixitatea funcţională”(folosim obiectele şi uneltele potrivit funcţiei lor obişnuite,
şi nu ne vine în minte să le utilizăm altfel),
c. critica prematură (când ne gândim la soluţionarea unei probleme complexe, sunt
momente când ne vin în minte tot felul de idei dar, îndată ce apare o sugestie, ne
apucăm să discutăm critic valoarea ei şi acest act blochează venirea altor idei; cum
de obicei, prima idee nu este bună, ne aflăm în impas).
 blocaje emotive care implică evitarea ideilor deosebite şi dăunează procesului de creaţie:
a. teama de a nu greşi, de a nu te face de râs dar şi graba de a accepta prima idee,
b. descurajarea rapidă dar şi tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii.

Aspiraţia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o
parte să combată blocajele şi, pe de altă parte să faciliteze asociaţia liberă a ideilor considerându-se că
astfel se pot utiliza la maxim resursele subconştientului.
Cele mai cunoscute metode pentru stimularea creativităţii sunt braistorming-ul(“furtuna de
idei”), sinectica (analogii prin metafore), 6-3-5, Phillips 6-6 şi discuţia panel.

Cultivarea creativităţii prin învăţământ

Cultivarea creativităţii a devenit o sarcină importantă a şcolii contemporane
Se au în vedere:
 cultivarea creativităţii ca obiectiv instructiv-educativ prioritar, obiectiv reflectat în
conţinutul învăţământului, în planurile şi programele de învăţământ şi susţinut prin
lecţii speciale şi discipline de cultură generală,
 schimbarea atitudinii profesorului faţă de creativitate şi elevul creativ, relaţia sa cu
clasa de elevi,

57
 utilizarea de mijloace nespecifice - probe de tip imaginativ creativ la fiecare dintre
discipline (ex. compuneri, exerciţii de tip “problematic”- formulare de întrebări pe o
temă dată, probe de tip “combinat“ compuneri de marginea unor tablouri sau
formulare de “morală”, etc) care conduc la formarea unei “atitudini creative” şi a
dezvolta “aptitudinea de a căuta şi găsi probleme”.
 progresul creativităţii prin metode şi procedee specifice:
- întrebări pentru dezvoltarea gândirii divergente (cum explicaţi, ce relaţie este între,
cum s-ar putea obţine, ce se întâmplă dacă, şamd) continuate prin punerea de
probleme mai puţin obişnuite
- observaţiile independente, învăţarea prin descoperire, descoperirea dirijată
- activitatea din afara clasei şi extraşcolară – prilej de cultivare a imaginaţiei şi
creativităţii
- legătura cu familia pentru formarea independenţei de gândire şi exprimare a
copilului

58
 CARACTERUL - SUBSISTEMUL RELAŢIONAL-VALORIC

Caracterul poate fi definit:

1. în sens larg, poate fi definit ca fizionomia spirituală ce oferă individualitate, originalitate şi
unicitate persoanei;
2. în sens restrâns, caracteristică fenotipică rezultată din interiorizarea relaţiilor stabilizate ale
individului cu mediul său;
P. Popescu-Neveanu (1978), consideră caracterul ca fiind nucleul personalitatăţii deoarece
exprimă atât partea profund individuală cât şi valoarea morală personală:
- un sistem de atitudini stabile şi specific individuale, având semnificaţie socială şi morală,
atestându-l pe om ca membru al societăţii, ca purtător de valori, ca personalitate;
- caracterul se referă la modul de raportare, la atitudinea faţă de diferitele aspecte ale realităţii.
Caracterul este o entitate distincta a sistemului personalitatii, ireductibila la temperament.
Caracterul exprima schema logica de organizare a profilului psiho-social al personalitatii,
considerat din perspectiva unor norme si criterii valorice si include:
a) conceptia generala despre lume si viata a subiectului
b) sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale
c) continutul si scopurile activitatilor
d) continutul aspiratiilor si idealurilor
Caracterul este un ansamblu inchegat de atitudini care determina un mod relativ stabil de
orientare si raportare a omului la ceilalti semeni, la societate in ansablu si la sine insusi.
Caracterul se implica numai in situatii sociale, el se structureaza numai in interactiunea
individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la
particularitatile si exigentele acestui mediu.
Din punct de vedere psihologic, orice individ cat de cat normal, nascut si crescut intr-un
mediu social, in comunicare si interactiune cu alti semeni – cu membrii familiei, cu colegii de scoala,
cu dascalii, cu cercul de prieteni etc – isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan
cognitiv, afectiv, motivational un anumit mod de raportare si reactie la situatiile sociale, adica un
anumit profil caracterial.
Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv a
ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale.

Structura psihologica a caracterului

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui sir de integrari a functiilor si proceselor psihice
particulare din perspectiva relationarii omului cu semenii si a adaptarii sale la mediul socio-cultural in
care traieste.

59
 In structura caracterului se regasesc “elemente” de ordin afectiv (emotii, sentimente),
motivational (interese, trebuinte, idealuri), cognitiv (reprezentari, concepte, judecati) si volitiv
(insusiri, trasaturi) care tin de existenta sociala a individului si mediaza raporturile lui cu ceilalti
semeni si cu societatea in ansamblu.
In plan social se apreciaza atat stabilitatea/constanta caracterului, cat si flexibilitatea,
maleabilitatea lui in functie de criteriile si etaloanele valorice care se aplica unei situatii sau alteia,
unui context relational sau altuia.
Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa.
Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente psihice diferite –
cognitive, motivationale, afective – si determina modul in care va raspunde si actiona o persoana intr-
o situatie sau alta. Atitudinea ne apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta
a persoanei si multimea situatiilor in care se raporteaza in contextul vietii sale sociale. Dupa obiectul
de referinta, exista atitudini fata de sine si atitudini fata de societate.

Trasaturile caracteriale
Trasatura de caracter este o structura psihica interna care confera constanta modului de
comportare a unui individ in situatii sociale semnificative pentru el. Trasaturile caracteriale, ca si cele
temperamentale, au o dinamica polara, ele formand, de regula, perechi antagonice (ex. egoist-altruist,
avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-lenes, curajos-las etc). La fiecare persoana se
intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi.
Trasaturile caracteriale pot fi comune (cele care ii apropie pe oameni si dupa care pot fi gasite
comparatii intermediare) si individuale (care diferentiaza o persoana de alta) – Allport
Trasaturile se formeaza si se individualizeaza pe fondul interactiunii continuturilor proprii
diferitelor procese psihice – cognitive, afective, motivationale si volitional-valorizate de subiect si
implicate in determinarea atitudinii lui fata de “obiectele sociale”.

Caracteristici generale:
o caracterul se formează, se reorganizează şi se poate schimba total în timpul vieţii; are o
constanţă relativă şi nu maximă constanţă ca temperamentul.
o este alcătuit dintr-o multitudine de însuşiri-valori, fiecare trăsătură caracterială variind
între 2 poli: o valoare şi o non-valoare. Fiecare subiect, din punctul de vedere al unei
trăsături se poate situa, în funcţie de intensitatea trăsăturii, într-un anumit punct între
cei doi poli. Sistemul acestor trăsături dă profilul caracterial;
o trăsăturile de caracter sunt atitudinale (exprimă modul de a se raporta al individului
respectiv la o clasă generală de obiecte sau fenomene, prin care acesta se orientează
subiectiv şi se autoreglează preferenţial), determinând orientarea generală a
personalităţii:
- faţă de sine: încredere, respect, modestie, mândrie, sentimentul demnităţii
personale;

60
 - faţă de oameni: sociabilitate, delicateţe, corectitudine, spirit critic, combativ,
toleranţă;
- faţă de societate: sentiment patriotic (sentiment ce face parte din personalitatea
primară, având la bază sentimentul demnităţii naţionale);
- faţă de muncă: conştiinciozitate, sârguinţă, hărnicie, spirit creativ, punctualitate,
dragoste faţă de muncă, responsabilitate în faţa activităţii.
o în finalizarea constituirii acestor atitudinii-valori apar deseori bariere, ce necesită
calităţi voluntare pentru depăşirea lor. Numai prin relaţia acestor trăsături volitive,
atitudinea stabilă are valoare.
o atitudinile şi calităţi le voluntare asociate sunt organizate ierarhic şi structurate în
sistem prin integrări la diverse niveluri.

Schiţarea profilului caracterial poate fi realizată prin:

 investigarea structurii caracteriale a subiectului:
- descoperirea trăsăturilor caracteriale cardinale (1 sau 2),
- a trăsăturilor principale, subordonate celor cardinale (în număr de 10-15 trăsături)
şi a intensităţii acestora;
 studierea caracteristicilor acestuia:
- unitatea caracterului (dată de stabilitatea lui în faţa schimbării continue a
situaţiilor),
- expresivitatea (nota specifică pe care i-o imprimă trăsăturile cardinale),
- originalitatea (structurarea originală a acestor trăsături, modul lor particular de
îmbinare şi organizare, ceea ce-i conferă unicitate şi individualitate),
- tăria de caracter (forţa cu care îşi apără integritatea),
- bogăţia caracterului etc.

EUL
Nivelul de integrare pe verticala continua la un nivel si mai inalt, supraordonat, unde se
produce cu adevarat efectul de emergenta psihologica globala, care face ca toate componentele si
subsistemele particulare sa se articuleze si sa se subordoneze fidelitatii de ansamblu a sistemului –
nivelul Eului, chinesenta intregului proces de devenire si integrare a personalitatii.
Eul este ceea ce individualizeaza, diferentiaza, da consistenta ontologica si delimitare, prin
autodeterminare si autoinchidere personalitatii, in raport cu mediul.
Trasaturile definitorii ale Eului sunt:
1. reflexivitatea (eu sunt eu, nu sunt tu),
2. adresabilitatea (eu ma raportez la cei din jur, la lume ca Eu),
3. transpotabilitatea (eu ma compar cu altii si ma transpun in situatia lor),
4. teleonomia (orientarea finalista, spre scopuri).

61
 Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr-o corelare dinamica si
complexa, dialectic-contradictorie a constiintei despre lumea externa si a constiintei de sine, in tot
cursul ontogenezei.
Prima manifestare a Eului va consta in trecerea copilului (3 ani) din ipostaza pasiva de obiect
in cea activa de subiect.
Structura Eului
Din punct de vedere structural, Eul include:
 Eul corporal (imaginea valorizanta a mediului intern al organismului)
 Eul psihologic (imaginea despre propria organizare psihica interna, trairile afective traite de
aceasta, motivatia)
 Eul social (imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor sociale
interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de status, sentimentele sociale, vointa de
interactiune si integrare sociala)

Locul si rolul Eului in structura personalitatii

Se pot contura trei modalitati distincte de definire a Eului:
- prin sublinierea locului si rolului lui in structura personalitatii;
- prin stabilirea proprietatilor lui;
- prin referiri la componenta si structura lui psihica.
Eul este fapt de constiinta, de constiinta reflexiva, fiind insotit de gandire. In cadrul Eului este
vorba despre constiinta de sine, iar esentiale pentru individ sunt;
- intentionalitatea sa,
- orientarea spre realizarea scopurilor,
- tendinta fiind de a se conserva constiinta si gandirea in structura psihica a Eului.
Eul este conceput ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei, dispunand de o
puternica baza afectiv-motivationala, avand 4 caracteristici:
 Eul este o structura de cunoastere al carei continut variaza de la o persoana la alta,
 Eul este un focar al perspectivei afective,
 Eul dispune de fatete difuze (publice, personale si colective), fiecare contribuind la
perspectiva afectiva a Eului,
 Eul este o structura activa, interpretativa, permanent implicata in reglarea comportamentului,
este un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si se exprima in
conduita, fiind sustinut permanent afectiv-motivational.
Astfel, individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se evalueaza si isi anticipa
comportamentul.

Eul si constiinta
Daca filosofii au tendinta de a separa conceptul de Eu de cel de constiinta, intre ele existand
un adevarat abis, psihologii, psihiatrii, psihanalistii, dimpotriva, manifesta tendinta de a le identifica,
de a le considera ca fiind sinonime. Mult mai in acord cu realitatea ar fi sa consideram Eul si

62
constiinta ca fiind distincte, totusi complementare, existand concomitent de-a lungul intregii vieti
constiente a individului.
Eul este o constructie treptata, realizata in timp,, bazata pe integrari succesive ale starilor
anterioare in cele superioare care devin premise sau conditii pentru acestea din urma. Prin integrarea
succesiva in sine e experientelor trecute, Eul isi sporeste nu doar “puterile” sale de influentare si
dirijare a constiintei, ci isi creeaza propriul sau sistem de informatii si de valori.
Constiinta este infrastructura Eului, in timp ce Eul este suprastructura constiintei; constiinta
conduce la aparitia Eului, reprezentand una dintre premisele sale fundamentale, Eul este creator de o
noua constiinta.

Eul si persoana/personalitatea
Separarea Eului de persoana/personalitate isi are originea in incercarea diversilor psihologi de
a raspunde la intrebarea “Eul este anterior sau posterior personalitatii?” – Eul este ultima achizitie a
vietii psihice, el se afla la sfarsitul si nu la inceputul vietii psihice (P. Janet, J. Piaget, H. Wallon). Eul
premerge personalitatii, Eul este samburele catalizator al personalitatii, fermentul si nu tiparul ei, el
are o putere reglatoare, dar nu cosntitutiva (Radulescu Motru).
Relatia dintre Eu si persoana/personalitate este asemanatoare celei dintre Eu si constiinta. Fara
a fi identice, Eul si persoana/personalitatea nu sunt nici despartite, ci intr-o continua actiune si
interdependenta. Eul este nucleul personalitatii, doar un fapt de constiinta individuala, pe cand
personalitatea se extinde in mediu, isi trage si isi interiorizeaza numeroasele sale elemente sociale,
profesionale, chiar cosmice. Eul si personalitatea sunt cosubstantiale, se formeaza si evolueaza
concomitent. Nu ne nastem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci vom dobandi Eul, vom deveni
personalitati. Nu este deloc intamplator ca omul va deveni personalitate atunci cand ajunge la
constiinta de sine, deci cand se formeaza ca Eu, si nici faptul ca degradarea Eului duce indevitabil si
invariabil la degradarea personalitatii.
Eul contine si exprima persoana/personalitatea:
- o contine in sensul ca ii poseda corpul, numele, obiectele, activitatile, trebuintele,
dorintele, aspiratiile, sentimentele, convingerile, valorile, rolurile sociale;
- o exprima in sensul ca o face cunoscuta in afara, altora, lumii;
- o defineste din interior, simtind-o, gandind-o;
- o reprezinta in exterior implicand-o actional si social.
Implicarea sociala a individului este maximal dependenta de gradul de distinctivitate a Eului
personal in raport cu Eul altora.

Principalele tipuri de Eu
Eurile sunt clasificate si diferentiate intre ele dupa:
 caracteristicile si proprietatile lor: consistente si inconsistente, slabe si puternice,
 locul si rolul lor in planul vietii personale si sociale a individului: Eul profund, fundamental
care exprima intimitatea psihica a individului si Eul social, superficial, cu rol de implicare si

63
 raportare a individului in viata sociala, individual (egoist, temporal) si spiritual (Eul valoare),
Eul intim, Eul social, Eul public
 structura lui psihologica interna (sistemul de imagini presupus: Eul subiectiv – imaginea de
sine a individului, Eul reflectat – imaginea de sine reflectata in altii in functie de parerile lor,
Eul autentic, Eul ideal, Eul actual, Eul imaginar, Eul aspiratie sau dorinta, Eul real
 interpretarea lor in termeni de “parte” sau “intreg”, “element” sau “totalitate”: Eul total si Eul
elementar, Eul vigil, treaz si Eul oniric, Eul totalitar (caracterizat prin egocentricitatea,
benefectanta, conservatorismul cognitiv)
 criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai inainte: Eul natural – Eul
natural al individului (Eul material, Eul spiritual, Eul social)
Asa cum intr-unul si acelasi individ nu exista mai multe personalitati, ci una si aceeasi
personalitate ce contine insa “fatete” diferite, tot asa intr-una si aceeasi personalitate nu exista mai
multe Euri, ci doar unul singur, care dispune, la randul lui, de “fatete” distincte.
Mai mult decat atat, intre structura personalitatii si structura Eului exista o simetrie perfecta.
Asa incat, la cele 6 “fatete” ale personalitatii asociem 6 “fatete” ale Eului:
1. Eul real (cum este)
2. Eul autoperceput (cum crede ca este)
3. Eul ideal (cum ar vrea sa fie)
4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalti)
5. Eul reflectat (cum crede ca il percep altii)
6. Eul actualizat (cum se manifesta).

64