Conflictul din Transnistria

Conflictul din Transnistria sau Războiul din Transnistria (denumit uneori

și Războiul moldo-rus) a fost un conflict militar, iar actualmente este un
conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republică
Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra
raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și
orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina, aflat pe
malul drept al aceluiași râu.
Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea
independenței așa-zisei „Republicii Moldovenești Nistrene”, fază latentă a
acestuia desfășurându-se până în prezen
Premise
În ultima parte a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare
datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea
liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis
naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele
minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica
Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși.
Oficializarea limbii majorității  și introducerea obligativității alfabetului
latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte
limbi decât cea română.
Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă
și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a
manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi
(ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de
guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în
Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9%
bulgari.
”Războiul”
Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească
Nistreană”. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația
de independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii
Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei
teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc
a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc
transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea
trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.
1990: Primele ciocniri la Dubăsari
În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc
susținea separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale.
Separatiștii își organizaseră formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți
din Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime erau reprezentate de poliție
În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de
la Dubăsari, atunci murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari.
Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate
puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost
scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii
(instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative.
Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale
Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești,
deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu
populația civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe
același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei polițiști (Ghenadii
Iablocikin, și alți doi camarazi ai săi) din trupele cu destinație specială.
În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între
poliția (ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.
1992
După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992),
președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară
împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace
posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii,
ajutați de trupele sovietice și ruse (după 1991), și-au consolidat controlul
peste cea mai mare parte din zona disputată.
În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe platourile de la Coci-
eri, Coșnița și la Tighina.
La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată
o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat
din zona nistreană a Republicii Moldova.
Consecințe
Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist
sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și
conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova.
Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a
14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean
și a declarat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.
OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă
să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești
staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor
asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001.