5.

Omul ființă socială, asistența socială, problema cerșetoriei

Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, sociabilitatea este o însuşire înnăscută: „nu este

bine să fie omul singur”. Omul este o ființă socială, dialogică, creată pentru a fi sociabilă și
menită pentru a trăi în comuniune. Scopul şi destinul pe care-l are cuvântul oamenilor este de a
dialoga între ei. Experienţa fundamentală pentru noi este experienţa comuniunii. Această
sociabilitate a omului îşi are începutul în comuniunea celor trei persoane ale Sfintei Treimi.
Această experienţă se înrădăcinează în Dumnezeu Care este El Însuşi comuniune prin excelenţă,
Tată, Fiu şi Sfântul Duh. Dumnezeu este un Dumnezeu care se comunică, Care vrea să se împartă,
să se împărtăşească. El reprezintă capătul tuturor aspiraţiilor mele, desăvârşirea însăşi. El nu se
bucură decât în comuniune, iar aceasta cere şi presupune Trei Persoane. Experienţa treimică a
comuniunii este o experienţă cotidiană care îşi are obârşia în Dumnezeu Tatăl, manifestarea în
Dumnezeu Fiul, comunicarea în Dumnezeu Duhul. Omul este creat după chipul Sfintei Treimi.
Există un „eu – tu – el”, o fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu creaturile. Modelul acestei
comuniunii frățești îl constituie prima comunitate creştină din Ierusalim, a cărei membrii „erau
împreună şi îşi ţineau toate lucrurile împreună”. Viaţa în comuniune în terminologia lui Vasile
este „viaţa apostolică”; este o viaţă creştină fondată pe şi nutrită de iubire; cu alte cuvinte, este
„credinţa care lucrează prin iubire”. Îi este dăunător sufletului atunci când omul nu are pe nimeni
care să-l îndrume. Prin distrugerea comuniunii armonice a omului cu Dumnezeu se distruge şi
comuniunea armonică a omului cu semenul. Omul din comunitar devine egocentrist, individualist.
De aceea şi comportamentul lui ulterior e scindat, egoist, este problemati1
„În marea casă, care este Biserica, nu există doar vasele fiecărui rege – din aur,
argint, lemn sau pământ- ci şi nenumărate meşteşuguri. Într-adevăr, casa lui Dumnezeu, adică
Biserica lui Dumnezeu, adăposteşte vânători, călători, arhitecţi, constructori, fermieri, păstori,
atleţi şi soldaţi.”Omilia la Psalmul 48 reprezintă Biserica ca adăpostind oameni de pe toate
cărările şi cu diferite scopuri în viaţă „astfel încât nimeni să nu fie lăsat fără ajutor.” Prin harul
Duhului Sfânt oameni de toate rasele şi culturile sunt chemaţi să-i umple treptele. Printre funcţiile
Bisericii în istorie este descrisă ca fiind cea de a nivela diferenţele rasiale, culturale sau de origine.
Tuturor ni s-a desemnat un scop comun: să ne străduim să fim îndrumaţi de Dumnezeu.
Prin originea sa dumnezeiască, prin raţiunea pe care o posedă, omul este rege al
creaţiei şi, fie el chiar cel mai umil, a fost făcut după acelaşi chip al lui Dumnezeu, ca oricare
dintre semenii săi şi a fost răscumpărat prin aceeaşi Jertfă a lui Hristos. De aici convingerea Sf.
Vasile cel Mare despre valoarea nepreţuită a omului şi de aici nevoia ajutorării lui, când situaţia o
cere. Marele Ierarh luptă cu egoismul şi cu nepăsarea unei societăţi care, deşi se considera
eminamente creştină, era totuşi sfâşiată de uimitoare decalaje între oameni, bazându-se adesea pe

1
http://teofanmada.ro/2015/06/28/sociabilitatea-omului/
exploatarea sclavilor. Milostenia este predicată ca o datorie, ci nu ca fiind ceva opţional. Ea
trebuie să se facă simţită, din libera iniţiativă a fiecăruia, mai ales în momentele grele prin care
trec semenii. Ne îndeamnă la intervenţia imediată, impusă de nevoile de moment ale semenilor
noştri.2
Cerşetorii” oamenii străzii” sunt semenii noştri pe care îi întâlnim pe străzi, la
spital, dar mai cu seamă la biserică duminică. Interacţionează cu noi prin a ne ce cere cu
precădere bani. Cerşetorii există de când lumea iar pomenirea lor în Biblie, atât în Noul
Testament cât şi în cel Vechi este un fapt frecvent. De asemenea vechiile textele biblice par a
indica şi atitudinea pe care oamenii trebuie să aibă faţă de cerşetori „Oricărui cere de la tine, dă-i
şi nu cere înapoi, că Tatăl vrea să dea tuturor din darurile Sale. Fericit este cel ce dă potrivit
poruncii, că este nevinovat. Vai de cel ce ia! Dacă ia, având nevoie, va fi nevinovat; dar cel care
ia neavând nevoie, va da socoteală de ce a luat şi pentru ce; dus la închisoare, va fi cercetat de
cele ce a făcut şi nu va ieşi de acolo până când nu va da şi cel din urmă ban. Dar şi despre acestea
s-a zis: Să asude milostenia ta în mâinile tale până cunoşti cui dai”. (Didahia I, 5) „Iar de va fi la
tine sărac vreunul din fraţii, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul
Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui
sărac; /Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă.
(Deuteronom 15, 4-11).
Marele Ierarh luptă cu egoismul şi cu nepăsarea unei societăţi care, deşi se
considera eminamente creştină, era totuşi sfâşiată de uimitoare decalaje între oameni, bazându-se
adesea pe exploatarea sclavilor. Milostenia este predicată ca o datorie, ci nu ca fiind ceva
opţional. Ea trebuie să se facă simţită, din libera iniţiativă a fiecăruia, mai ales în momentele grele
prin care trec semenii. Ne îndeamnă la intervenţia imediată, impusă de nevoile de moment ale
semenilor noştri. Cât despre măsura acestei generozităţi, ea este proporţională, fireşte, cu
posibilităţile celui ce oferă darul său. În fine, nici aspectele practice nu sunt neglijate, în sensul că
milostenia trebuie făcută cu toată inteligenţa, pentru a nu încuraja lenea, şi cu discernământ,
pentru a ajunge acolo unde este cu adevărat necesară.3
Când vorbim despre asistenţa socială în Biserică, trebuie să facem referire la
personalitatea centrală a acesteia: Sfântul Vasile cel Mare. Activitatea depusă de el pe tărâmul
asistenţei sociale, numită „vasiliada”4 reprezintă începutul organizat al asistenţei sociale în
2
Nicolae Răzvan STAN, BISERICA ORTODOXĂ ŞI DREPTURILE OMULUI: Paradigme, fundamente, implicaţii,
Universul Juridic Bucureşti – 2010,p221
3
D iac. Prof. T e o d o r D a m şa , Principiile de bază ale asistenţei creştine după omiliile Sfântului Vasile ce! Mare, în
rev. Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 10- 12/1979, pp. 596-598, 601-606.
4
Semnificativă în acest sens este Scrisoarea 94 adresată guvernatorului provinciei Capadocia. Din răspunsul său, care
pentru frumuseţea sa complexă merită a fi redat, rezultă deodată şi amploarea Vasiliadei, precum şi grija deosebită a
Bisericii faţă de cei nevoiaşi, şi personalitatea deosebită a marelui Ierarh. În scrisoare, între altele, îl întreabă pe
guvernator: “Ce greşim noi faţă de Stat, sau ce fel de interes obştesc, mic sau mare, se nesocoteşte dacă noi ne administrăm
singuri Bisericile? Afară, poate, de cazul că ar putea spune cineva că aducem prejudicii statului atunci când ridicăm
Dumnezeului nostru câte un lăcaş de rugăciune mai spaţios, cu câteva locuinţe în jurul lui, din care una mai arătoasă
rezervată Episcopului, iar celelalte mai modeste pentru slujbaşii bisericeşti din subordine…pe cine neîndreptăţim, noi oare
Biserică. Mila Sf. Vasile cel Mare faţă de cei mai oropsiţi mergea până acolo încât el îi adăpostea
şi îi trata personal în leprozeria Vasiliadei sale pe cei bolnavi de boala aceea, socotită atunci
incurabilă. Paradoxal, deşi Marele Ierarh a combătut cu toată vehemenţa inegalităţile sociale,
viciile oamenilor avuţi, păcatele vremii, nedreptăţile, totuşi el nu a încercat să schimbe cu forţa
ordinea societăţii vremii, voind să opereze o transformare lăuntrică şi individuală a oamenilor, o
transformare morală, pe principiile religioase creştine Dar şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au avut
preocupări legate de asistenţa socială. Dacă în Sparta antică, copiii cu deficienţe vizibile la naştere
erau selectaţi şi aruncaţi în prăpastie de pe muntele Taiget 5, creştinismul atrage pe săraci în
centrul său de activitate.6 Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la cei aflaţi în suferinţă a scris
omilii la textul „voi dărâma fiinţele mele şi mai mari le voi zidi”.
La baza activităţii filantropice au stat două idei: egalitatea dintre oameni şi
bolnavul ca victimă a sărăciei. Sfântul Vasile se referă la sărăcie în felul următor: „Dacă toţi şi-ar
împărţi deopotrivă averile şi le-ar da săracilor, atunci fiecare ar putea primi puţin pentru
îndestularea nevoilor lor. Atunci cel care iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi n-ar avea mai
mult decât semenul său, ori tu ai mai multe bogăţii? De unde această inegalitate în averi?
Negreşit, de acolo că preferi propria-ţi desfătare în locul ajutorării celor mulţi. Prin urmare, cu cât
îţi înmulţeşti avuţia, cu atât îţi împuţinezi dragostea de aproapele” 7. Sf. Vasile cel Mare insistă
asupra datoriei pe care o are omul bogat ca să nu rămână egoist. El nu trebuie să întrebuinţeze
bogăţia doar pentru a-şi satisface pretenţiile sale, ci să înţeleagă rolul ei providenţial. Bogăţia,
luxul şi desfătarea nu intră odată cu omul în viaţa lui şi nici nu pleacă cu el. Cel care vrea să
prefacă în câştig povara bogăţiei, să o împartă celor mulţi şi aceia o vor duce pentru el cu bucurie
în „cămările cele nejefuite” din ceruri. Bogatul să ia aminte la un alt bogat, care a trecut cu
vederea pe săracul Lazăr şi a fost osândit în văpaia gheenei8
Cea mai importantă faptă a Sfântului Vasile cel Mare în domeniul carităţii a fost
înfiinţarea Aşezământului de la Cezareea. Acţiunea Sfântului Vasile nu s-a limitat numai la a
asigura hrana zilnică, ci avea în atenţie şi îngrijirea leproşilor, asigurarea unui adăpost bătrânilor
nevoiaşi (aziluri), case de oaspeţi, şcoli în care copiii învăţau carte şi meserii.

când construim hoteluri şi aziluri pentru străinii care vin pe la noi în trecere şi care au vreo suferinţă de tămăduit? Sau, în
sfârşit, când facem aşezăminte trebuitoare uşurărilor cu infirmieri, doctori, animale pentru povoară, cu personal auxiliar?
Căci a fost nevoie, într-adevăr, să mai prevedem aici şi multe feluri de meserii şi ateliere necesare vieţii precum şi tot ceea
ce mintea omenească a putut născoci pentru menţinerea unei vieţi onorabile. În fine şi alte spaţii pentru diferite munci
manuale; lucruri care în totalitatea lor sunt o adevărată podoabă pentru oraşul nostru.( Ion Vicovan, Daţi-le voi să m
ănânce!. Filantropia creştină: istorie şi spiritualitate, Ed. Trinitas, Iaşi, 2001, p. 82
5
Ilie Stănică, Mariana Popa, Elemente de psiho-pedegogia deficienţelor de auz, Bucureşti, 1994, p. 154.
6
Nicu Cotlarciuc, Ocrotirea socială şi Biserica, Cernăuţi, 1921, p. 2.
7
Ioan Gh. Coman, Rolul social al milei creştine la părinţii capadocieni, Bucureşti, 1945, p. 5.
8
Bogăţia şi sărăcia în lumina omiliilor Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/1979, pp.
301-302, 308; Sf. V a s il e c e l M a r e , Omilia XXI, PG 31, col. 553. Cel mai potrivit exemplu de urmat pentru om este
chiar pământul, care ne ţine pe toţi. Spre acesta ne îndeamnă Marele Ierarh să privim, zicând: „Imită, omule, pământul! Fă
roade ca el! Nu le arăta mai rău decât pământul cel neînsufleţit!... După cum grâul care cade în pământ dă rod celui ce l-a
aruncai, tot aşa şi pâinea dată celui flămând aduce mult folos mai târziu... Fii generos!''
 În ceea ce priveşte omul şi dimensiunea socială a vieţii sale, Sf. Vasile cel Mare
înţelege fiinţa umană în echilibrul perfect al puterilor psiho-fizice, ca o balanţă interioară,
nevăzută, a cărei funcţionare are ca scop să-l ajute la realizarea idealului desăvârşirii sale. Omul
este privit în unitatea fiinţei sale, ca trup şi suflet. Trupul reprezintă elementul nostru văzut.
Sfântul Părinte cere păstoriţilor săi să arate, după sfaturile Sfintei Scripturi, grijă faţă de trup,
„lucrându-l” aşa cum se cuvine şi facându-1 roditor. Când, prin strădania omului şi prin ajutor,
trupul ajunge vrednic de Dumnezeu, se preface în locaş al Acestuia.9
În ceea ce priveşte dimensiunea socială a vieţii omului, se subliniază că viaţa
viitoare este rodul trudei noastre din acest veac. De aceea, viaţa prezentă capătă implicaţii sociale,
chemându-ne la comuniune, la relaţii cu semenii, tocmai pentru a ne învrednici de răsplată pentru
lucrările timpului prezent.10
Sfântul Vasile considera starea sãracilor drept o ruşine pentru creştinii bogaţi.
Mulţi oameni sãraci hoinãreau în „zdrenţe urât mirositoare”. Alţii nu aveau nici bani, nici haine
iar bunurile lor nu valorau aproape nimic. Câţiva dintre ei erau dispuşi să-şi vândã copiii că sclavi
pentru a-şi putea cumpãra hrana zilnicã şi a-şi asigura supravieţuirea familiei. Totuşi, unii
preferau moartea decât să-şi vândã vreun membru al familiei, însã mulţi sãraci au murit de foame
în decursul anilor 368 – 375. În aceste condiţii, Sfântul Vasile cel Mare şi-a asumat rolul de
adevãrat activist social. El a sfãtuit în mod permanent pe oficialii statului, clerul, cãlugãrii şi
membrii bogaţi şi proeminenţi ai societăţii sã ia mãsuri în sprijinul celor nevoiaşi şi sã-i ajute
personal. De asemenea, el nu s-a cruţat nici pe sine în slujirea celor înfometaţi, ale cãror rãni le-a
îngrijit personal, implicându-se cu toatã fiinţa sa în acest sens. A denunțat pe fermierii bogaţi
pentru avariția lor, ca şi pe negustori şi comercianți pentru lãcomia şi mãsurile nedrepte pe care le
foloseau. Mulţi dintre cei bogaţi erau şi imorali şi chiar meschini, întrucât îi persecutau pe cei mai
puţin prosperi şi de multe ori, îi forţau sã le vândã proprietăţile.11
În predicile sale, face nenumărate îndemnuri la săvârşirea milosteniei,: „Dacă
toată subzistenţa ta se reduce la o singură pâine şi un sărac vine la uşa ta să-ţi ceară de
mâncare, scoate din cămara ta acea unică pâine şi, ridicând mâinile spre cer, adresează lui
Dumnezeu acest cuvânt pe cât de mişcător, pe atât de nobil: «N-am decât o pâine, Doamne,
primejdia îmi stă în faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui înfometat; ajută Tu Însuţi
pe robul Tău care este în pericol. Eu cunosc bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta. Tu nu amâni

9
El zice: „Fiecare dintre noi are în adâncul său un cântar, construit acolo de Creatorul nostru, cu ajutorul căruia ne este cu
putinţă să deosebim care este natura lucrurilor... Cele ce trebuie alese în viaţă le deosebim cu ajutorul liberului arbitru al
sufletului” - Sf. V a s il e c e l M a r e , Omilie la Ps. LXI. p. 29, col. 480; idem. Omilie la Ps. XLVIII, p. 29, col. 449;
idem, Omilia IX la Hexaimeron. p. 29, col. 208; idem. Omilia III la Psalmi, p. 29, col. 252; P.S. T im o t e i L u g o j a n u
l . Spiritualitatea.... op. cit.., pp. 115, 118-119.
10
Drd. Io a n MiRCHA Ie l c iu . Viaţa şi valoarea ei după Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev. Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an LXII, nr. 1-2/1986, p. 79.
11
UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXÃ TEOLOGIA anul VI,
nr. 3-4, Marius TeleaOpera social-filantropicã a Sfântului Vasile cel MareEditura Universitãtii „Aurel Vlaicu” A R A D
2002,p.167
multă vreme harurile Tale, ci împarţi când vrei darurile». Dacă tu vorbeşti şi lucrezi astfel,
pâinea pe care o dai în strâmtorare va produce roade multiple: ea va fi germenul unui seceriş
bogat, gajul hranei tale, garantul îndurărilor divine “12.
În toate timpurile, cerșitul a fost tolerat de către păturile sociale vulnerabile și de
către clerul bisericesc. Pentru păturile sociale vulnerabile cerșitul era unica metodă de obținere a
banilor pentru consumul de alcool, fără a munci. Pentru alți reprezentanți ai păturilor sociale
vulnerabile (persoanele cu dezabilități, mamele cu mulți copii, care nu puteau fi primite la muncă
și nu puteau fi ajutate de nimeni) cerșitul era impus de contextul în care se aflau, fiind ultima
șansă de a exista. Fenomenul de cerșetorie este definit în general ca „un discurs prin care o
persoană caută asistență, fie cerând bani în mod direct sau exprimându-şi nevoia prin alte forme
clare de comunicare, precum semne, recipiente pentru donaţii sau mâna întinsă, practicând un stil
de cerșit pasiv. Mâna întinsă este, de cele mai multe ori, acompaniată de fraze scurte, prin care se
solicită ajutorul material, în special bani. Mesajele transmise pot avea un caracter social sau
politic. Chiar și în lipsa unui discurs particularizat, prezenţa unei persoane neîngrijite şi murdare,
care ţine mâna întinsă sau o cupă pentru a primi donaţii, transmite un mesaj de ajutor, de suport şi
asistenţă. 13Cerşetoria presupune un comportament deviant al actorului care o prestează prin actul
de a cere diferite bunuri (pe care le foloseşte în scopuri personale, precum: bani, îmbrăcăminte,
încălţăminte, produse alimentare, etc.), de cele mai multe ori cerând donaţii într-un mod
deranjant, creând trecătorilor o stare de disconfort, intimidare, insistând prin umilinţă donarea
acestor bunuri.
Cauzele sunt diverse, cele mai frecvente sunt conflicte familiale de orice gen,
divorțul, separare, împărțirea averii, testamentul de la părinți, frații nu pot împărți între ei averea
părinţilor, datorii la stat, gajarea apartamentului și rămânerea fără apartament, escrocherie
mobiliară, toate acestea le susțin specialiștii în lucrul cu persoanele în dificultate expuse riscului
cerșitului.
Recomandări și măsuri de diminuare a cerșitului pot fi:
1. Este important ca cerșitul să fie recunoscut drept comportament deviant și să fie
introdus în documentele legislative naționale ca obiect specific în cazul cerșitului voluntar de
către persoanele apte de muncă și beneficiare de ajutoare sociale.
2. Se impune aplicarea unui sistem de monitorizare și evidență mai strictă a
beneficiarilor de ajutoare sociale și a modului de administrare a acestora de către beneficiari.
3. Este necesar ca indicatorii care conturează manifestarea cerșitului să fie
concordați cu indicatorii garanțiilor din partea statului (salariul minim garantat decent, pensii și

12
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântari,în „Părinţi şi scriitori bisericeşti”,..Editura Basilica a Patriarhiei Romane,Bucuresti ,2009,
vol. 1, p153.
13
Cerşitul – fenomen global. http://www.rasfoiesc.com/sanatate/asistenta-sociala/Cersitulfenomen-global49.php
indemnizații decente și raportate la costurile adecvate unui trai decent), dar și cu serviciile de
asistență socială acordate.
4. Racordarea ajutorului social la principiul cost-beneficiu, persoanele care vor
beneficia de un anumit ajutor social vor trebui să presteze o anumită muncă în folosul societății
conform capacităților lor fizice și intelectuale, astfel motivând și determinând persoanele să se
implice în viața economică a statului și diminuând parazitismul social.
5. Asigurarea echității sociale prin revizuirea salariilor și pensiilor unor anumite
categorii de persoane cu scopul de a evita discrepanțele între venit și consumul necesar unui
traidecent.
6. Administrația publică locală să coordoneze eforturile privind prevenirea și
diminuarea cerșitului la nivel local, în fiecare zonă geografică să existe planuri de acțiuni bine
stabilite pentru a contribui la prevenirea și diminuarea cerșitului.
7. Sectorul privat să fie mai motivat să creeze locuri de muncă pentru persoanele
fără un domiciliu stabil, care au un trecut cu antecedente penale, pentru persoanele cu studii medii
incomplete sau studii profesionale, pentru mame cu copii, în activitățile sale să se ghideze de
responsabilitatea socială față de aceste categorii de persoane.
8. Mass-media din țară să țină tot mai activ în vizor evoluția lucrurilor în privința
evoluției fenomenului de cerșit și să atragă mai multă atenție autorităților asupra problemelor și
factorilor care contribuie la evoluția cerșitului.
9. Societatea civilă să facă cât mai activ lobby în privința respectării unei culturi
economice prestate sub formă de servicii sau altă formă de activitate care are ca scop final
obținerea unui venit ce ar asigura un buget necesar unui trai decent și ar exclude necesitatea de a
practica cerșitul.
Cei care se întreabă astăzi „Biserica de ce nu se implică?” demonstrează că nu-şi
cunosc istoria propriei Biserici şi chiar a propriei existenţe. Cei care critică neîmplinirea Bisericii
în anumite activităţi, cei care sunt nemulţumiţi de activitatea ei din punct de vedere social, trebuie
să fie nemulţumiţi de ei înşişi, care, că adevăraţi creştini, nu au făcut nimic pentru Biserică şi
pentru aproapele.14 Într-un sens larg acceptat, asistenţa socială cuprinde „un ansamblu de instituţii,
programe, măsuri şi activităţi personalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu
probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză şi deci vulnerabile.15
Biserica s-a implicat în această problemă stringentă a societăţii. Pe lângă ajutorul
spiritual și cel material care constă în mâncare, preoții din oraşe vor încerca să ia legătura cu
preoții din satele, comunele și orașele din țară, de unde provin oamenii străzii, pentru a încerca ca
împreună cu familiile lor să îi trimită la casa lor. „Această activitate este una necesară pentru că

14
Daniel Necula, Biserica de ce nu se implică?, în rev Glasul Adevărului, edit Ep. Buzăului, an XI, nr. 110-112, ian.-mart.
2000, p. 122.
15
Elena Zamfir, Dicţionar de Sociologie – Asistenţă socială, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 46.
ne dorim să oferim sprijinul oamenilor care au nevoie de noi. Vorbim de semenii noștri care se
află în dificultate din diferite motive și atunci trebuie ajutați în spiritul creștin.” Plecând de la
premisa «a-ți iubi aproapele», este necesară implicarea noastră alături de celelalte instituții. Noi,
pe lângă asistența spirituală trebuie să oferim și asistență materială, mai exact asigura masa pentru
persoanele care vor ajunge aici. Ne dorim să identificăm persoanele care cerșesc, care stau pe
stradă și să îi ajutăm împreună, să îi recuperăm pe cei care pot fi recuperați și să îi reintegrăm în
societate. Preoții parohi vor urmări aceste cazuri și vor încerca să dea o mână de ajutor. Ne dorim
ca și ei să fie niște oameni normali, într-o societate normală”, declara PreaSfinţia Sa Episcopul
vicar Emilian Crișan.16

16
https://www.aradon.ro/aradon-stirile-judetului-arad/premiera-in-arad-coalitie-locala-impotriva-cersetorilor-10475/