Portret de copil

Rodica Filipaș a lu’Vancu

S-a născut la data de 1 noiembrie in anul 1943 într-o familie

de buni gospodari, Părinţii pe numele lor Emilia şi Ioan Vancu gălșeni de loc au
avut-o doarpeea.
Familie de buni credincioşi, tatăl şi bunicul din partea tatălui
Vancu Ioan slujind biserica din sat şi ei la rândul lor de mici, Noaptea când se
trezeau cântau bisericeşte, spune nepoata Rodica, fiind “strănări“– cântăreţi la
strană.
De mică a fost dusă împreună cu verişorul Mircea Pintean să
cânte pricesne, punându-i pe locul lor din strană(locul bunicului si a tatalui). Pavel
Ciocondar era cântăreţ în acea vreme a anilor ‘50, el ocupându-se de copii din sat
ca să ştie Liturghia cântând împreună până cand se termina slujba la biserica.
Duminica dimineaţa în jurul orei 9 era tăgășită, de mama
Emilia cu haine alese iar imediat după aceea pleca la biserică ,părinţi rămânând să
mai rânduiască pe acasă.
Rodica provenea dintr-o familie înstărită, bunicul fiind primul
din Galșa.-printre cei mai bogati,avea 38 lanţuri de pământ, 6 cai, vaci, porci, oi şi
multe gâşte, găini – aveau deci multe hoarele (păsări) şi marhale (animale mari),
Bunicu era atât de obosit încât isi punea un coş în cocie
încât adormea până la holdă. Caii ştiind să meargă singuri până acolo.Toate
muncile din acea perioadă erau facute manual:sapă,grapă,semănat,cules.
Bunica Elena a murit de tânără, bunicul ducând jugul
văduviei. Emilia suplinea rolul de femei in casa deși era şi la munca câmpului
dar şi în gospodărie cu treburile casei până când statul le-a luat pământul - la
colectiv - CAP în jurul anului 1959, când treburile la câmp s-au rărit fiind mai
mult acasă.
Din cauza averii părinteşti, Rodica nu a putut merge la
şcoala pedagogică fiind respinsă la muzică, adevăratul motiv fiind de fapt că era
fiică de chiabur(țăranul care deţinea o bucată de teren şi animale care a devenit
un duşman aprig al colectivizării. Cu ajutorul unor procese mai mult de formă,
aceştia erau condamnaţi la jumătate de an sau chiar ani buni de muncă în lagărele
partidului. De parcă nu era suficient, „chiaburii“ erau şi demonizaţi în presa
vremii, unde ceilalţi oameni erau îndemnaţi să îi „demaşte”)
Problemele financiare şi-au pus accentul şi pe familie la
începutul colectivivarii. Impozitul pe pământ ajunsese la suma de 99.000 lei, suma
imposibil de plătit. Erau vremuri când veneau perceptori şi făceau sechestru pe ce
găseau în casa sau în gospodărie. O dată la Crăciun când au venit de la biserică,
perceptorul îi aştepta acasă punând sechestru şi le-au luat covoarele alese//poneve
făcute în război, zestrea făcută de bunica Elena pentru mama Emilia,povestește
Rodica.

Şapte clase a făcut Rodica aici în Galșa, dna. Lulaș fiindu-i învăţătoare şi care
ocazional mai vine de la Arad să locuiască la Galșa. Școala în aceea vreme era
unde este dispensarul astăzi, iar clasele mici se făceau unde este casa parohială.
Una dintre amintirile care i-au marcat copilăria a fost
atunci când trebuia să o facă pionier, în jurul anului 1952, împreună cu Pavel
Petrean, nu au fost făcuţi pionieri pentru că erau chiaburi, drama copiilor era
foarte mare pentru că toţi colegii aveau cravată roşie dar ei nu aveau.
Fiind foarte bună la învăţătură, în special la gramatică,
profesorul de română din vremea aceea dl. Chira Traian o punea să meargă la
tablă ca să le arate copiilor. Peste timp acest lucru le va fi de folos nepoţilor
Emanuel şi Adelin, bunică lor Rodica ajutându-i la teme în clasele primare.
Copilăria s-a terminat repede pentru Rodica, la 19 ani,
atunci când s-a căsătorit cu Filipas Gheorghe atunci în vârstă de 22 de ani din
Agrişul Mare, venind ginere în casă Rodicăi.
Vorbind despre copilarie Rodica a concluzionat spunând că ”
in copilaria sa a fost cu mai mult rău decat bine” greutatea financiară de atunci
punându–și un mare accent asupra relațiilor din familie,asupra fericirii familiei.
Un fapt interesant precizat a fost noțiunea de “dragoste de
seară” din cauza faptului ca părinții copilei Rodica munceau toata ziua ,se
intâlneau doar seara si atunci se bucurau impreună câteva minute sau poate
ceasuri.Un alt lucru interesant a fost faptul că in restul zilei rolul de tată si de
mamă a fost luat de bunicul Ioan care suplinea astfel rolul de părinte.
 Grijile copiilor din anii '50 erau grijile unei generații
obișnuite cu lipsa. Casa, hrana și familia erau bazele anxietății de atunci. România
se reinventa. Cei care nu s-au evaporat copilărind prin foametea de după război,
erau o castă de supraviețuitori și faptul că astăzi suntem aici înseamnă că au ieșit
cât de cât învingători în lupta cu toate chestiile care conspirau în anii '50 să-i
anihileze. E povestea spusă cu greutate a bunicilor din toate zonele țării și
poveștile lor converg într-un punct: era al foarte,foarte greu să te menții pe linia de
plutire în România anilor '50. Nu aveau voie să deţină nimic. Comuniştii le luaseră
din gospodărie animalele, uneltele şi grânele. Tot ce produceau trebuia să meargă
la partid. Copii fiind, erau obligaţi să suporte batjocură întregului sat atunci când
mergeau la şcoală prin simplul fapt că erau chiaburi.
Nici după 1989 nu au avut parte de dreptate, practic, dintr-o
mişcare de condei, comuniştii au făcut să dispară mai mult de un sfert din
pământul chiaburului ca şi când nu l-ar fi avut niciodată. În timpul colectivizării
activiştii l-au luat până şi contractele de vânzare - cumpărare care dovedeau clar
cât pământ aveau.
Știu că acest portret doar a zgâriat suprafața realității
anilor ‘50, dar nici nu puteam face mai mult. Până la urmă nu e un subiect de-un
articol. Nici măcar de o carte. E vorba de milioane de vieți care au împărțit un
context social vitreg și fiecare s-a descurcat cum a putut. Povești crunte despre
cum realitatea a călcat pe idealurile lor a mai toți bunicilor. Așa că, dacă vrei să
afli mai multe, du-te la bătrânii din familia ta, dacă mai sunt vii, și întreabă-i cum
au văzut ei perioada de după război. Sunt sigur că o să afli lucruri și mai sinistre.
Grăbește-te, că nu o să trăiască pe veci.